Sunteți pe pagina 1din 20

Cursul 3 Calitatea aerului interior

3.1 Poluanţii din atmosferă

Poluanţii prezenţi în atmosferă se clasifică în două mari categorii: particule şi gaze. Această diferenţiere este importantă din punct de vedere a strategiilor de reducere a concentraţiilor acestor componenţi în vederea asigurării unei calităţi optime a aerului interior. Deşi mişcarea particulelor este supusă unor legi similare ca cea a gazelor, există totuşi diferenţe importante legate de: masa proprie mult mai mare a particulelor în raport cu moleculele de gaz, şi coeficientul de difuzie în aer, mult mai redus în cazul particulelor. Domeniul de dispersie al diametrelor particulelor este cu mult mai mare decât cel corespondent gazelor, pornind de la valori maxime de ordinul milimetrilor (mm) sau micronilor (µm), vizibile cu ochiul liber, şi ajungând la valori foarte mici, de ordinul nanometrilor (nm), detectabile numai la microscopul electronic de înaltă precizie. Concentraţiile particulelor din aerul exterior variază la rândul lor foarte mult, de la câteva µg/m 3 în cele mai curate atmosfere (mediu rural non-industrial), la sute de µg/m 3 în cele mai poluate (mediu urban puternic industrializat). Particulele pot fi divizate şi ele în mai multe categorii :

Praful şi fumul, cu stare de agregare preponderent solidă şi uneori, combinată cu lichidă ;

Ceaţa şi smogul, ce conţin particule lichide în stare de suspensie în aer, şi

Bio-aerosolii, ce includ : viruşi, bacterii, spori sau alergeni proveniţi de la plante şi animale

În funcţie de diametrul lor, particulele pot fi împărţite în mod diferit, în funcţie de metoda de

evaluare :

Grosiere sau fine

Vizibile sau invizibile cu ochiul liber

Macroscopice, microscopice sau sub-microscopice

De asemenea, în funcţie de modul lor de interacţiune cu sistemul respirator uman, particulele pot fi împărţite în : particule inhalabile şi particule respirabile.

Poluanţii gazoşi din aer cuprind toate speciile gazoase ce se regăsesc în atmosferă sub formă de atomi sau molecule libere. Ei se împart în două mari subclase :

Gazele, ce se regăsesc sub această formă de agregare atât în condiţii de mediu interioare, cât şi exterioare, deoarece, punctul lor de evaporare este întotdeauna inferior temperaturii ambiante la presiune atmosferică uzuală

Vaporii, ce provin din evaporarea unui lichid în contact cu aerul interior sau exterior, în condiţii de mediu uzuale, datorită faptului că punctul lor de evaporare este mai mare decât temperatura aerului ambiant, la presiunea atmosferică uzuală

În funcţie de sursa lor de producere, de proprietăţile lor şi de mediul în care se regăsesc preponderent, poluanţii dina er pot fi trataţi după cum urmează :

Poluanţi din aerul exterior

Poluanţi din medii industriale

Poluanţi din mediul non-industrial şi rezidenţial

Gaze şi vapori inflamabili

Prafuri inflamabile

Poluanţi radioactivi

Gaze provenite din sol

Fiecare din aceste categorii de poluanţi trebuie tratate distinct din punct de vedere al strategiilor de epurare utilizate, astfel încât să se ţină cont de normele şi reglementările în vigoare pe plan naţional şi

mondial privind protecţia atmosferei exterioare şi asigurarea criteriilor igienico-sanitare din sectorul rezidenţial şi terţiar. 3.1.1 Particulele 3.1.1.1 Particulele solide Praful reprezintă o aglomerare de particule solide prezente în aer, rezultate din procese naturale precum : erupţii vulcanice, eroziuni ale solului sau mediului construit datorate vântului, cutremure etc. sau din procese mecanice de : sfărâmare, strunjire, tăiere, demolare, explozie, găurire, frezare etc., datorate unor activităţi umane. Convenţional, particulele de praf au diametrul mediu mai mic de 100 µm, însă pot exista şi particule mai mari în stare de plutire în aer, sub acţiunea unor forţe exterioare. Praful depus se numeşte pulbere. Din punct de vedere al originii (provenienţei) sale, praful poate fi :

De origine minerală, ca cel provenit din metale, rocă sau argilă (pământ)

De origine vegetală, precum cel provenit din lemn, cereale, bumbac, sau plante (polen)

De origine animală, precum cel provenit din descuamarea pielii, din fire de păr, lână, mătase

sau pene Fumul reprezintă un ansamblu de particule solide de dimensiuni mici (sub 1-2 µm) provenite din procese de ardere (combustie) sau din condensarea vaporilor proveniţi de la materialele solide, în special din metale. Fumul provenit din metale topite se datorează reactivităţii chimice deosebite a acestora. De asemenea, se poate obţine din procese de sublimare, distilare sau reacţii chimice între diferite substanţe.

Bio-aerosolii sunt particule aeropurtate de dimensiuni extrem de mici, care pot conţine : viruşi,

bacterii sau fragmente ale acestora, polen, spori bacterieni sau de ciuperci şi alergeni. Ca dimensiuni, viruşii se regăsesc cu diametre cuprinse între 0,003 şi 0,06 µm, în timp ce bacteriile au în general diametre de 0,4 – 5 µm, iar polenul între 10 – 100 µm.

3.1.1.2 Particulele lichide

Picăturile fine aeropurtate sunt particule lichide aflate în stare de suspensie în aer, provenite din

procedee de : atomizare, pulverizare, schimbare bruscă de stare de agregare gaz-lichid, reacţii chimice violente sau scăparea unui gaz dintr-un recipient aflat sub presiune. Ceaţa este un ansamblu de picături mici în stare de suspensie în aer, formate în urma condensării

vaporilor şi se caracterizează printr-un timp îndelungat de suspensie. Un exemplu în acest sens îl reprezintă sprayurile ce conţin apă de mare, care se evaporă rapid în contact cu atmosfera şi particulele fine rămân mult timp în suspensie în aer.

3.1.1.3 Particule complexe

Ceaţa cu fum reprezintă o combinaţie de particule lichide şi solide produse din arderea incompletă a unor substanţe organice precum : tutunul, lemnul, cărbunele, petrolul sau alte solide ce au în structura chimică carbonul. Diametrul acestor particule variază de obicei între 0,1 şi 0,3 µm. Fumul de ţigară se constituie în urma supraîncălzirii vaporilor proveniţi în urma arderii tabacului condensat, în urma activităţii de fumat. Diametrul particulelor aflate în suspensie în fumul de ţigară variază între 0,01 şi 0,1 µm. Smogul reprezintă un amestec complex de particule solide de diverse dimensiuni, fum şi picături de lichid şi caracterizează gradul de poluare a aerului exterior. Smogul provine în mod generic din reacţii fotochimice ale gazelor de eşapament în prezenţa radiaţiei solare. El este deseori asociat cu inversiuni de temperatură în stratul inferior al atmosferei terestre (troposferă), care îngreunează dispersia normală a poluanţilor în atmosferă. 3.1.1.4 Dimensiunea particulelor (figura 3.1) Dimensiunea particulelor poate fi definită în funcţie de câteva criterii precum: sursa de origine, metoda de măsurare, gradul de vizibilitate sau efectele asupra sănătăţii. În general, cea ma utilizată clasificare (conform EPA-Agenţia Internaţională de Protecţie a Mediului din S.U.A.) este cea care cuprinde două categorii de particule: particule grosiere şi particule fine. Particulele grosiere sunt de dimensiuni mari, având diametrul minim mai mare de 1-3 µm. Ele pot conţine şi bio-aerosoli precum spori de mucegai, polen, păr descuamat de la animale, acarieni, toate cu efecte negative asupra sistemului imunitar uman în caz de inhalare. Aceste particule sunt în general inerte din punct de vedere chimic şi se formează în urma unor fenomene naturale (eroziuni ale solului, vânt, vulcani) sau a unor activităţi umane (strunjire, spargere, tăiere, şlefuire etc.). Particulele fine se formează în general din procedee de ardere sau alte reacţii chimice de oxidare, precum şi din condensarea unor gaze. Dimensiunea lor maximă este de 1-3 µm. Sunt mult mai

complexe decât particulele grosiere, în sensul că pot participa intens la diverse reacţii chimice în aer, având şi proprietăţi inflamabile şi explozive. Se obţin în general în urma unor activităţi industriale realizate în diverse sectoare productive : rafinarea ţiţeiului, siderurgie, industria cimentului, termocentrale, industria metalelor neferoase, industria agro-alimentară, prelucrarea lemnului etc. Gazele conţinute în cadrul acestor ansambluri de particule pot fi : amoniac, sulfaţi, nitraţi, COV-uri, vaporii de plumb sau oxizii de carbon. Din punct de vedere al interacţiunii lor cu sistemul respirator uman, particulele inhalabile sunt considerate cele cu diametrul mediu de 100 µm. Dintre acestea, o mare parte nu pătrund direct în sistemul respirator propriu-zis, ci sunt filtrate la nivelul foselor nazale şi se depun acolo. Cele care trec de acest filtru se împart, după diametrul mediu în două categorii:

Particule toracice, care pătrund în bronhii şi plămâni, fără a putea penetra structura internă a plămânului (pleura); acestea au diametrul mediu de 10 µm şi mai sunt simbolizate ca PM 10

Particule respirabile, care penetrează structura internă a plămânului şi sunt mult mai nocive din punct de vedere a sănătăţii; ele au diametrul mediu de 2,5 µm şi sunt simbolizate PM 2,5

Tip praf

mediu de 2,5 µm şi sunt simbolizate PM 2 , 5 Tip praf Diametrul particulei (µm)

Diametrul particulei (µm)

Figura 3.1: Domenii de diametre pentru diverse tipuri de praf 1-virusuri; 2-pudră talc;3-praf ciment; 4-praf cărbune; 5-praf atmosferic; 6-polen; 7-pigmenţi; 8-lapte praf; 9-insecticid praf; 10-fum+praf metalurgic; 11-fum ulei; 12-fum tutun; 13-fum oxid de zinc; 14-făină; 15- ceaţă de acid sulfuric; 16-bacterii

3.2 Poluanţii din clădiri non-industriale şi sursele acestora

Cele mai importante surse de poluare a ambianţelor interioare specifice clădirilor ne-industriale sunt: aerul exterior poluat (ce este transportat la interiorul clădirilor de către debitele de ventilare), degajări de la corpul uman (mirosuri corporale), activităţi domestice (gătit la foc deschis, curăţarea suprafeţelor cu produse chimice, insecticide), emisii de la elementele de mobilier sau chiar de la produse de finisaj a pereţilor şi pardoselilor. În cazul clădirilor industriale, sursele de producere sunt procesele tehnologice ce au loc în cadrul ambianţelor respective, iar tipurile de poluanţi emişi sunt esenţial diferite de cei prezenţi în clădirile ne-industriale. În continuare, vom detalia câteva tipuri de poluanţi des întâlniţi în clădirile ne-industriale, ca urmare a proceselor desfăşurate în interiorul acestor ambianţe sau ca urmare a ventilării spaţiilor respective cu aer exterior poluat. Vor intra în discuţie exclusiv acei poluanţi cu efecte nocive dovedite (de către O.M.S. sau alte organisme) asupra sănătăţii umane. Un factor favorizant al dezvoltării microbiene din spaţiile interioare îl constituie umiditatea excesivă. Aceasta poate apărea ca urmare a activităţilor domestice generatoare de vapori de apă (gătit, spălat), combinate cu ventilarea insuficientă a acestor spaţii, în cazul clădirilor de locuit. Umiditatea excesivă prezentă pe perioade lungi în ambianţele interioare contribuie la înmulţirea agenţilor biologici de contaminare: microbi, spori de ciuperci, bacterii, ce vor fi inhalate de ocupanţi, producând îmbolnăvirea acestora. În cazul clădirilor ne-rezidenţiale, umiditatea poate apărea ca urmare a ventilării necorespunzătoare (debite prea reduse) sau ca urmare a proastei întreţineri a instalaţiei de ventilare/climatizare, manifestată prin murdărirea excesivă a filtrelor de praf sau prezenţa condensului (picături de apă fine) în aerul de ventilare. Aceste picături de apă sau particule de praf ce ”migrează” spre gurile de ventilare, transportate de către debitele de aer, pot antrena la rândul lor, contaminanţi biologici (microbi, viruşi, spori de ciuperci) prezenţi la interiorul conductelor de transport sau echipamentelor din centralele de tratare. Toată această gamă largă de surse de producere poate fi restrânsă printr-o serie de măsuri de exploatare corectă a ambianţelor interioare, dintre care trei se relevă esenţiale: ventilarea cu un debit de aer suficient, filtrarea corectă a aerului exterior de ventilare şi întreţinerea judicioasă a întregii instalaţii de ventilare/climatizare prin menţinerea unei bune stări de curăţenie a conductelor de transport şi echipamentelor (filtre, baterii de încălzire/răcire, recuperatoare, umidificatoare şi ventilatoare). Poluanţii din ambianţele interioare pot fi clasificaţi în mai multe moduri. Cele mai cunoscute moduri de clasificare sunt două: în funcţie de natura lor (fizică, chimică sau biologică) sau în funcţie de originea lor (sursa lor de producere). De exemplu fumul de ţigară este considerat un poluant aparte de

către literatura de specialitate (în limba engleză denumit E.T.S.-Environmental Tobacco Smoke) şi tratat ca atare, datorită multitudinii de poluanţi nocivi pe care acesta îi conţine. Concentraţiile poluanţilor din aerul interior sunt influenţate de mai mulţi factori: nivelul concentraţiilor din aerul exterior, sursele de degajare interioare, debitul de aer de ventilare ţi caracteristicile materialelor de construcţii şi finisajelor interioare. Ele prezintă variaţii anuale, lunare şi diurne foarte diferite funcţie de amplasarea geografică a clădirilor şi de caracteristicile fizico-chimice ale atmosferei exterioare. De exemplu, în ţările dezvoltate, nivelul concentraţiilor interioare de NO 2 (dioxid de azot) este datorat aparatelor de încălzire cu gaz şi aparatelor de gătit cu gaz, prezente în proporţie de până la 80% în sectorul rezidenţial. Astfel, concentraţiile interioare de NO 2 înregistrate pe o perioadă de 2-7 zile în clădiri de locuit din cinci ţări europene s-au aflat în domeniile de valori: 20-40 µg/m 3 pentru camere de zi, 40-70 µg/m 3 pentru bucătării (pentru apartamente ce foloseau gaz natural), respectiv 10-20 µg/m 3 pentru apartamentele lipsite de gaz natural. Aceste valori se pot dubla în cazul camerelor de locuit adiacente unor artere cu trafic rutier intens.

În continuare sunt prezentaţi principalii poluanţi din ambianţele interioare, cu câteva comentarii privind concentraţiile lor uzuale, sursele lor de producere şi efectele asupra sănătăţii.

Dioxidul de carbon (CO 2 ) din încăperi provine din respiraţia umană şi procese de combustie.

Debitul de CO 2 rezultat din procesul de expiraţie, G (l/s), depinde de metabolismul uman aşa cum exprimă relaţia:

G = 4 * 10 -5 M* S c

(l/s)

(3.1)

unde : M este căldura metabolic degajată de organismul uman (W/m 2 ) S c - suprafaţa corpului (poate fi considerată in medie de 1.8 m 2 ). Aerul expirat conţine CO 2 în proporţie de 4,4% din volum. Deoarece bioxidul de carbon nu poate fi filtrat, absorbit sau adsorbit in interioarul incăperilor, măsurarea concentraţiei de CO 2 permite să se caracterizeze starea aerului interior. Degajarea medie de dioxid de carbon pentru oameni se poate calcula cu relaţia (1.1) sau se poate prelua din în tabelul 3.1. Concentraţia maxim admisibilă de dioxid de carbon în aerul încăperilor este dată în tabelul 3.2, iar concentraţia de dioxid de carbon din aerul exterior este dată în tabelul 3.3.

Tabelul 3.1 : Degajările de CO 2 ale oamenilor, y om

Vârsta omului şi caracterul muncii

Degajare specifică de CO 2

y om

Adulţi

l/h

g/h

– muncă fizică

45

68

– muncă uşoară

23

35

– repaus

23

35

Copii până la 12 ani

12

18

Tabelul 3.2: Concentraţia admisibilă de CO 2 în aerul încăperilor, y a

Tipuri de încăperi

y a (l/m 3 )

y a (g/m 3 )

în care oamenii stau permanent (locuinţe)

1

1,5

pentru copii sau bolnavi

0,7

1,0

în care oamenii se află periodic (instituţii)

1,26

1,75

în care oamenii se află un timp scurt (1…2 h)

2,0

3,0

Tabelul 3.3 : Concentraţia de CO 2 în aerul exterior, y r

Locul

y r (l/m 3 )

y r (g/m 3 )

mediul rural

0,33

0,5

oraşe mici

0,40

0,6

oraşe mari

0,50

0,75

Monoxidul de carbon (CO) este un gaz deosebit de toxic pentru sănătatea umană, inhalarea acestuia putând produce moartea, datorită combinaţiei între CO şi hemoglobina umană, ce dă naştere unui compus letal-carboxihemoglobina. Sursele de contaminare cu monoxid de carbon sunt cele legate arderea incompletă a combustibililor : gaz natural din activităţi de gătit, gaze de ardere de la aparate locale de ardere cu gaz (ex. sobe), gaze de eşapament, fum de ţigară. După cum se observă, acest poluant extrem de nociv poate proveni atât din mediul interior, cât şi din cele exterior. Concentraţiile medii de monoxid de carbon (CO) măsurate la exterior (în proximitatea unei străzi intens circulate) în ţările dezvoltate se află în jurul valorii de 60 mg/m 3 pentru 30 minute şi de 30 mg/m 3 pentru o oră. În ceea ce priveşte ambianţele interioare, s-au măsurat concentraţii de CO de până la 15 mg/m 3 pentru bucătăriile dotate cu aparate de gătit cu gaz. De asemenea, au fost înregistrate valori mari -10-20 mg/m 3 - şi chiar maxime de 30 mg/m 3 - în baruri şi restaurante unde fumatul este permis (WHO guidelines for indoor air quality, 2010).

Formaldehida (HCHO) este o substanţă foarte prezentă în lumea tehnologică de astăzi, fiind utilizată pentru conservarea produselor cosmetice şi de toaletă şi pentru ambalarea produselor alimentare, în concentraţii până la 1%. Aproape jumătate din formaldehida produsă este utilizată pentru fabricarea de răşini, uree şi fenol-formaldehidă folosite apoi ca adezivi sau ca lianţi pentru crearea produselor din lemn aglomerat sau placaje, pentru spume izolante şi pentru produse de ambalaj. Polimeri ai formaldehidei sunt utilizaţi de asemenea în fabricarea hârtiei de tapet, a mochetelor şi a produselor textile. Fumul de ţigară conţine cca 40 ppm formaldehidă. Măsurile de conservare a energiei au condus la creşterea importantă a folosirii spumelor poliuretanice, cu calităţi izolante superioare altor produse (coeficient mic de conductivitate termică şi mularea uşoară după diferite forme).

Emisia de formaldehidă din spume (unde minim 0,5% din greutate este formaldehidă liberă), se caracterizează printr-un maxim, după care degajarea continuă la un nivel scăzut. Acest proces este datorat degajării iniţiale a formaldehidei libere şi a methylolului după care continuă emisia de formaldehidă ce produce degradarea polimerului. In tabelul 3.4 sunt date emisiile de formaldehidă pentru diferite produse utilizate în încăperi, obţinute prin teste în tunele de aer.

Tabelul 3.4 : Emisii de formaldehidă în încăperi

Material emisiv

Emisie specifică mg/(h*m 2 )

Scânduri din aschii aglomerate

0.46

- 1.69

Scâduri din celulozà comprimatà

0.17

- 0.51

Plàci de ipsos pentru tencuialà

0

- 0.13

Hârtie tapet

0

- 0.28

Concentraţia de formaldehidă într-o încăpere depinde de mărimea suprafeţei emiţătoare, volumul total al aerului, debitul de aer înlocuit din încăpere şi alţi parametri ca: temperatura, umiditatea aerului şi vechimea sursei de formaldehidă.

Pentru o sursă dată, concentraţia de formaldehidă din aerul unei încăperi, y form (ppm), rezultă din următoarea relaţie:

y form =

S

y deg

ρ

n V

(ppm)

(3.2)

unde: S – suprafaţa de degajare de formaldehidă (m 2 ); y deg – cantitatea de formaldehidă degajată din suprafaţă (mg/hm 2 ); – densitatea aerului din încăpere, (kg/m 3 );

n

– rata schimbului de aer din încăpere (h -1 );

V

– volumul de aer din încăpere (m 3 ).

Relaţia (3.2) este valabilă în cazul unei emisii constante, neinfluenţată de densitatea aerului şi fără

nici o scurgere de formaldehidă pentru debite de aer care depăşesc echivalentul a n=1 h -1 . Formaldehida pătrunde în corp prin respiraţie, prin piele sau poate fi ingerată. Odată pătrunsă în corp, formaldehida reacţionează cu ţesuturile care conţin azot, sub formă de amino-acizi, proteine ADN ş.a., formând compuşi stabili sau instabili care afectează ţesuturile. Formaldehida este un produs foarte iritant care produce o serie de simptome care depind de durata de expunere şi de concentraţie. Experimentele pe animale au arătat efecte cancerigene şi se constată că prezintă un risc de carcinogeneză şi pentru oameni.

În cinci ţări europene, concentraţiile măsurate de formaldehidă (HCHO) s-au situat în domeniul de

valori: 9-70 µg/m 3 , însă acestea pot creşte semnificativ în cazul prezenţei unor spume izolatoare pe

bază de uree-formaldehidă.

Standardele de ventilare propun o concentraţie limită de formaldehidă de 0.1ppm. Această valoare

a fost fixată ţinând seama de efectele iritative, dar nu poate garanta protecţia sănătăţii mai ales a celor

sensibili sau sensibilizabili. Sunt necesare studii asupra riscului prezentat de formaldehidă, în

particular în cazul efectului de durată.

Fumul de ţigară După cum s-a afirmat anterior, fumul de ţigară este tratat ca un poluant aparte, de sine stătător, de

către literatura de specialitate, datorită multitudinii de compuşi chimici nocivi pe care aceştia îi

conţine : CO, nicotină, acroleină, gudroni ş.a. O singură ţigaretă degajă 70 mg CO. Pentru a nu se

depăşi valoarea limită 5 ppm de CO în aerul interior, este necesar un volum de aer proaspăt de 12.5

m 3 /h, ceea ce pentru o încăpere de 30 m 3 corespunde un număr de schimburi de aer de ventilare : n

= 0,42 h -1 pentru o singură ţigaretă fumară. Multiplicarea numărului de fumători poate conduce astfel

la valori exagerate ale debitului de aer de ventilare, nejustificate din punct de vedere economic. Este

unul din motivele (pe lângă cel principal legat de sănătatea umană) pentru care s-a interzis, începând

cu 21 Decembrie 2002, fumatul din toate spaţiile publice de pe teritoriul României.

Nefumătorii suferă, foarte adesea, o iritare a mucoaselor şi căilor respiratorii, iar copii suferă

disfuncţionalităţi şi îmbolnăviri ale căilor respiratorii. Cei mai toxici componenţi ai fumului de ţigară sunt

nicotina şi CO care chiar în concentraţii mici, provoacă persoanelor sensibile şi copiilor greţuri şi

intoxicaţii.

Radonul este un gaz radioactiv care se găseşte în stare naturală şi care rezultă din dezintegrarea

radiului, prezent în cantităţi mici în pământ şi în materialele de construcţii. Radonul produce şi el prin

dezintegrare două produse cu perioadă mică de înjumătăţire, 222 Rn şi 220 Rn care emit particule alfa.

Radonul emis în încăpere care produce particule alfa, nu este dăunător sănăţii,deoarece pătrunde

puţin în ţesuturi. Inhalat însă, radonul are efecte foarte dăunătoare datorită distrugerii pleurii şi în final,

riscului crescut de producere a cancerului pulmonar. Cele două produse de dezintegrare ale Rn se pot

ioniza şi pătrunde împreună cu particulele de praf în plămâni. Cercetări privind riscul relativ de

înbolnăvire, făcute prin supravegherea personalului care lucrează în minele de uraniu au arătat că la o

expunere de o viaţă (70 ani) la 36 WLM, riscul de cancer pulmonar este 14 - 36%.

Concentraţia de Rn se măsoară în picocurie/l (pCi/l) sau bequereli/m3 (1 pCi/l = 37 Bq/m3).

Concentraţia produselor de dezintegrare a Rn se măsoară în unităţi WL (working level). WL este

definit ca fiind expunerea într-o atmosferă cu produse de dezintegrare a Rn, într-o proporţie oarecare,

astfel încât emisia totală de particule alfa, până la dezintegrare totală este de 1.3*10 5 MeV pe litru de

aer. 1WL = 100 pCi/l. Efectul expunerii asupra sănătăţii este evaluat în WLM (working level month) care este definit ca expunerea la 1WL timp de 170h. Expunerea continuă la 1WL, timp de un an (8760h) corespunde la o expunere de 51 WLM. Concentraţia de Rn în clădiri depinde de poziţia clădirii, a apartamentului, de materialele de construcţie utilizate. Studii făcute pe 403 case din SUA au condus la o valoare medie de 0.0066WL pentru parter şi 0.0127WL pentru subsol. Alte studii în Marea Britanie, conduc la o concentraţie de radon în aerul din camera de zi cuprinsă între 0.0016 - 0.0471WL. Valoarea depinde de numărul de schimburi/h de ventilare. Concentraţia admisă pentru produsele de dezintegrare ale Rn, luată în calcule este de 0,01WL. In Suedia, limita admisă de expunere la Rn este de 70 Bq/m3 sau 0,019WL.

Mirosul este asociat cu aglomeraţia, deşeurile, gătitul, baia etc. iar efectele lui au mai curând legătură cu confortul decât cu sănătatea. Simţul mirosului permite detectarea unor concentraţii foarte mici, dar sensibilitatea oamenilor este foarte diferită. S-a constatat că persoanele care sunt expuse mult timp pierd din sensibilitate. Mirosul corpului este datorat glandelor sebacee, transpiraţiei şi sistemului digestiv. Diluarea mirosului la un nivel acceptabil se face prin introducere de aer proaspăt; Yaglou a arătat pe baza testării la bioefluenţi că intensitatea percepţiei mirosului de către oameni care intră de afară în încăperi ocupate descreşte cu logaritmul debitului de aer proaspăt (figura 1.2). In această figură se vede că pentru o intensitate moderată a mirosului (indice 2), pentru un grad de ocupare de 5,7 m 3 /pers, debitul de aer prospăt trebuie să fie de 7,6 l/s pentru adulţi şi 9,9 l/s pentru copii (7-14 ani).

Figura 3.2 : Intensitatea percepţiei mirosului funcţie de debitul de aer proaspăt. 1-mică, 2-moderată, 3-puternică, 4- foarte puternică

1-mică, 2-moderată, 3-puternică, 4- foarte puternică Figura 3.3 prezintă dependenţa stabilită de Yaglou între

Figura 3.3 prezintă dependenţa stabilită de Yaglou între gradul de ocupare a încăperii (m 3 /pers) şi debitul de aer proaspăt (l/s*pers), pentru o intensitate medie de percepţie a bioefluenţilor. (Testele au fost făcute pentru încăperi de 3m înălţime).

Debit aer proaspat(l/s pers)

copii scolari 10 adulti 5 0 5 10 15
copii scolari
10
adulti
5
0
5
10
15

Densitatea de ocupare (m3/pers)

Figura 3.3 : Influenţa gradului de ocupare asupra debitului de aer proaspăt

Cercetările profesorului Fanger au permis o apreciere a calităţii aerului interior poluat cu substanţe odorante. Principiul este asemănător cu cel stabilit de acelaşi cercetător pentru aprecierea stării de confort termic: răspunsul ocupanţilor, prelucrat şi interpretat statistic. Intre intensitatea mirosului perceput "s" şi concentraţia substanţei odorante C (ppm), s-a scris o relaţie de tip putere: s = k *C n , în care exponentul adimensional ”n” variază în funcţie de substanţă, cu valori între 0.2 şi 0.7, iar ”k” este o constantă adimensională stabilită experimental. Unitatea de măsură pentru intensitatea mirosului perceput este arbitrară. Se adoptă o scară a intensităţii prin comparaţie cu un miros particular, de exemplu cel al butanolului sau prin raportare la diferite concentraţii. Valorile constantelor ”n” şi ”k” sunt stabilite cu ajutorul olfactometrelor.

În tabelul 3.5 se prezintă o sinteză a principalilor poluanţi din ambianţele interioare şi exterioare, grupaţi în funcţie de provenienţa sursei lor de producere (interioară sau exterioară). Nu este o listă exhaustivă, putând exista şi alţi poluanţi periculoşi în aerul interior, în situaţii de exploatare speciale ale spaţiilor interioare (emisii interioare) sau dacă aerul exterior de ventilare este preluat din zone foarte poluate ca urmare a traficului rutier sau apropierii de o platformă industrială generatoare de poluanţi specifici.

Tabelul 3.5: Principalii poluanţi din ambianţele interioare şi sursele lor de producere

 

Principalii poluanţi

 

Sursele de producere, predominant exterioare

SO 2 ,

SPM/RSP

(Dioxid

de

sulf,

particule

Procese de ardere

mici/particule respirabile)

 

O 3 (ozon)

 

Reacţii fotochimice

Polenuri

Arbori, plante

Pb, Mn (Plumb, Mangan)

 

Trafic rutier (gaze de eşapament)

Pb, Cd (Plumb, Cadmiu)

 

Emisii industriale

COV, HAP (Compuşi Organici Volatili, Hidrocarburi Aromatice Policiclice)

 

Solvenţi petrochimici, vaporizarea combustibililor ne- arşi

NO x , CO (dioxizi de azot, monooxid de carbon)

Arderea combustibililor

CO 2 (dioxid de carbon)

 

Arderea combustibililor, metabolism uman (respiraţie)

SPM/RSP (particule mici/particule respirabile)

Fumul de ţigară, procese de ardere, condensarea vaporilor, desprinderi ale prafului depus

Vapori de apă

 

Activităţi domestice (gătit, spălat), evaporare de la suprafeţe libere de apă, respiraţia umană

COV (Compuşi Organici Volatili)

 

Volatilizare, arderea combustibililor, lacuri şi vopsele, pesticide, insecticide, fungicide

Spori

Ciuperci, mucegaiuri

Radon

Solul, materiale de construcţii, apa subterană

HCHO (formaldehidă)

 

Spume izolante, materiale de construcţii de finisare, fumul de ţigară

Azbest

Materiale anti-foc, materiale de izolare termică

NH 3 (amoniac)

 

Produse de curăţare, activităţi domestice

HAP, arsenic, nicotină, acroleină

 

Fumul de ţigară

COV (Compuşi Organici Volatili)

 

Materiale adezive, solvenţi, cosmetice, gătit

Mercur

Fungicide, vopsele, scăpări de mercur din recipiente ne-etanşe

Aerosoli (praf)

 

Praful din interiorul casei

Alergeni

Praful din interiorul casei, animale de companie

Micro-organisme (microbi, viruşi, bacterii)

Infecţii umane/animale şi transport aeropurtat

3.3 Evaluarea expunerii unui individ la acţiunea unor poluanţi

Tipurile de emisii interioare de poluanţi au caracteristici foarte variate: unele emisii sunt de slabă intensitate, dar de durată mare (respiraţie, uscarea rufelor etc.), iar altele sunt puternice, dar de scurtă durată (activităţi de bucătărie, duş etc.).

Din punct de vedere igienico-sanitar, evaluarea riscului la care sunt expuşi ocupanţii unei ambianţe

interioare poluate este similară celei aplicate unei populaţii prezente intr-un mediu exterior. Aceasta procedură cuprinde două etape distincte: analiza expunerii indivizilor si analiza răspunsului (fiziologic) la această expunere. Analiza expunerii la diverşi poluanţi are ca scop aprecierea cantităţii de materie toxică inhalate de ocupanţii unei clădiri in perioada de timp in care ei rezidează în clădire. Această analiză necesită cunoaşterea ’’schemei de activitate’’ a ocupanţilor, precum şi a concentraţiilor de poluanţi din spaţiile pe care ei le tranzitează. Unii autori definesc aceste ’’scheme de activitate’’ prin momentul de apariţie, durata, locul si maniera in care se organizează diversele activităţi ale unei populaţii in cursul unei perioade bine determinate. Oricare ar fi modalitatea de descriere a schemei de activitate, rezultatele analizei expunerii se exprima sub forma unor indici de expunere, cum ar fi (A.M. Damian, 2003):

a) - expunerea instantanee, notată C inst ce reprezintă concentraţia de poluant calculata sau

măsurată la fiecare moment de timp t (pentru substanţe foarte toxice) ;

b) - expunerea medie, denumită şi ’’concentraţie medie ponderată în timp’’ (notata C med ) este

mărimea cea mai des utilizată pentru a caracteriza expunerea la un poluant intr-o perioada de timp <t 1 ,t 2 >, deoarece integrează prin definiţie, durata şi intensitatea expunerii ;

c) - expunerea medie personalizată, aplicabilă primelor tipuri de expunere, prin introducerea

volumului respirator pulmonar V res şi frecvenţei respiraţiei b şi

d) - încărcarea toxică neliniară, reprezentând o expunere instantanee, calculată pe baza ipotezei

unei dependenţe neliniare între concentraţia inhalată şi efectul ei asupra sănătăţii. Analiza răspunsului la expunere se bazează pe corelarea indicilor de expunere calculaţi, cu valorile limită corespunzătoare anumitor ’’praguri de risc sanitar’’ sau ”concentraţii maxime admise”, pentru fiecare poluant in parte. Acest mod de evaluare a riscului igienico-sanitar este diferit pentru un poluant sau pentru un amestec de poluanţi. Explicaţia se datorează faptului că, în amestec, poluanţii fie pot

interacţiona, producând un efect mai mare asupra sănătăţii, prin expunere, decât suma efectelor luate individual (efect sinergic), fie nu interacţionează, efectele lor putând fi compensate în cadrul amestecului. Pornind de la acest tip de analiză, au fost construiţi indici de calitatea aerului capabili să evalueze calitatea igienico-sanitară a aerului încărcat cu un amestec de mai mulţi poluanţi. Aceşti indici, care înglobează în expresiile lor raportul dintre concentraţia interioară a fiecărui poluant şi valoarea sa maximă admisă, caracterizează, conform valorii lor calculate, gradul de poluare al aerului interior respirabil. În tabelul 3.6 sunt redate valori ale concentraţiilor maxime admise pentru diverşi poluanţi, raportate la un termen de mediere scurt (1h) sau lung (24 h) în funcţie de impactul dovedit al unui poluant asupra sănătăţii umane, conform unui raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 2006.

Tabelul 3.6: Concentraţii maxime admise recomandate în aerul interior conform O.M.S. (sursa: WHO air quality guidelines, 2006)

Poluantul

Concentraţia maximă admisă

Durata expunerii

(mg/m 3 )

Radon (Rn)

100 Bq/m 3

1 an

Particule de praf cu diametrul Φ <

0,02

1 an

10 µm

0,05

24

h

Particule de praf cu diametrul Φ <

0,01

1

an

2,5 µm

0,025

24

h

Dioxid de azot (NO 2 )

0,21

1 h (scurtă)

0,08

24 h (lungă)

Monooxid de carbon (CO)

100

15

min.

60

30

min.

30

1

h

10

8

h

Dioxid de sulf (SO 2 )

0,5

10

min.

0,35

1

h

0,02

24

h

Dioxid de carbon (CO 2 )

1800

1

h

Ozon (O 3 )

0,2

1

h

0,12

8

h

Formaldehidă (HCHO)

0,1

30

min

Disulfit de carbon (CS 2 )

0,1

24

h

Toluen (C 6 H 5 CH 3 )

7,5

24

h

Tetracloretilen (C 2 Cl 4 )

5

24

h

În ceea ce priveşte poluanţii cu efecte dovedit cancerigene, ei sunt trataţi aparte de către O.M.S. relativ la riscul asupra sănătăţii umane. Astfel apare noţiunea de « risc de îmbolnăvire » sau « risc de apariţie a cancerului » pentru subiecţii expuşi la aceşti poluanţi perioade lungi de timp. În mod concret, O.M.S. a definit o « unitate de risc » egală cu surplusul de cazuri de cancer provocate unui sector de populaţie expus pe o perioadă de 70 de ani unei concentraţii de 1 µg/m 3 din poluantul incriminat (tabelul

Tabelul 3.7 : Unităţi de risc definite de către O.M.S. pentru substanţele cancerigene (sursa: WHO air quality guidelines, 2006)

Substanţa cancerigenă

Numărul unităţilor de risc

Localizarea cancerului

Acrilonitril (C 3 H 3 N)

2*10 -5

Plămâni

Arsenic (As)

4*10 -3

Plămâni

Benzen (C 6 H 6 )

4*10 -6

Sânge (leucemie)

Crom (Cr)

4*10 -2

Plămâni

Nichel (Ni)

4*10 -4

Plămâni

Hidrocarburi Aromatice Policiclice

9*10 -2

Plămâni

(HAP)

Clorură de vinil (CH 2 CHCl)

1*10 -6

Ficat

În ceea ce priveşte mirosurile, Organizaţia Mondială a Sănătăţii este singurul for ce stabileşte, la nivel mondial, concentraţiile maxime recomandate pentru diverse substanţe odorante din aerul interior.-tabelul

3.8.

Tabelul 3.8 : Valori ale pragului de detecţie, pragului de recunoaştere şi concentraţiei maxime a substanţelor odorante, recomandate de către O.M.S. pentru clădiri non-industriale (sursa: WHO air quality guidelines, 2006)

Substanţa odorantă

Prag de detecţie

Prag de recunoaştere

Concentraţie maximă

(ED 50 )

(RD 50 )

recomandată

Disulfit de carbon (CS 2 )

-

-

20

µg/m 3

Hidrogen sulfurat (H 2 S)

0,2 – 2 µg/m 3

0,6 – 6 µg/m 3

7

µg/m 3

Stiren (C 6 H 5 CH=CH 2 )

70 µg/m 3

210 – 280 µg/m 3

70

µg/m 3

Tetracloretilen (C 2 Cl 4 )

8 mg/m 3

24-32 mg/m 3

8 mg/m 3

Toluen (C 6 H 5 CH 3 )

1 mg/m 3

10 mg/m 3

1 mg/m 3

3.4 Rolul ventilării în asigurarea condiţiilor de calitate a aerului interior

Un sistem de ventilare trebuie sa furnizeze o cantitate suficientă de aer pentru a elimina in permanenţă din aerul interior poluanţii ce se produc ca urmare a degajărilor interioare (oameni, aparate casnice, tabagism, degajări de la materiale de construcţii etc.) şi să aducă, în acelaşi timp, aerul proaspăt necesar respiraţiei umane. În urmă cu douăzeci de ani, mişcările aerului ce traversau clădirile de locuit erau importante şi insuficient de bine controlate. Aerul exterior se infiltra în principal prin neetanşeităţile din anvelopa construcţiei (sistemele de închidere de la uşi şi ferestre, rosturile din faţada construcţiei etc). Acest fenomen avea câteva inconveniente majore clădirea era puternic ventilată (supra-ventilata), în special iarna, conducând la uscarea (scăderea conţinutului de umiditate) aerului interior, cu efect nefavorabil asupra sănătăţii, circulaţia aerului era incontrolabilă (datorită amplasării aleatoare a orificiilor de intrare a aerului), şi, în sfârşit, consumul energetic pentru menţinerea temperaturii interioare la parametrii normali era important (consum de carburant pentru încălzirea aerului ridicat).

Progresul evident înregistrat în domeniul construcţiilor a condus la apariţia unor clădiri mult mai etanşe la aer, având ca efect imediat creşterea excesivă a umidităţii interioare datorită proastei ventilări, cu consecinţe dintre cele mai neplăcute (condensare pe elementele de construcţie, mirosuri neplăcute, riscuri pentru sănătatea ocupanţilor). Un ocupant reacţionează în general la poluare atunci când sistemul său senzorial detectează o emisie puternică, corespunzătoare unei creşteri rapide a nivelului de poluare din încăpere. Astfel, el porneşte ventilatorul de la hota de bucătărie sau, în cel mai rău caz, deschide fereastra. Pentru emisiile slabe, el nu realizează gradul de poluare decât atunci când acesta atinge valori importante. Acţiunea pe care o va întreprinde asupra sistemului de ventilare este în acest caz imprecisă, fie radicală fie insuficientă, şi în orice caz neadaptată problemei de poluare respective. Aceasta conduce în general la pierderi mari de energie (de exemplu la deschiderea ferestrei) şi o uscare excesivă a aerului din încăpere (mai ales iarna) sau fenomene de condens, crescând probabilitatea de apariţie în timp a mecegaiurilor. De exemplu, în cazul unui dormitor ocupat de două persoane, în timpul nopţii, acestea degajă aproximativ 800 de grame de vapori de H 2 O şi 300 litri de CO 2 , plus mirosuri corporale. Dimineaţa, când persoanele vor aprecia aerul curat din celelalte încăperi vor realiza cât de poluat este aerul din dormitor şi vor acţiona în consecinţă (în general prin deschiderea ferestrei). În general, omul se obişnuieşte cu mirosurile neplăcute şi cu poluarea aerului ambiant, mai ales atunci când aceste fenomene variază lent. El simte gradul de poluare doar prin comparaţie cu cel dintr-o încăpere curată. Aceste exemplu clasic ilustrează faptul că omul nu este capabil să gestioneze de o manieră eficientă nivelul de poluare la care este supus, de aceea ventilarea cea mai eficientă trebuie să fie cât mai independentă de obiceiurile ocupanţilor şi să furnizeze în fiecare moment debitul de aer proaspăt necesar diluării nocivităţilor până la o concentraţie limită superioară a acestora considerată ne periculoasă. Un principiu esenţial este acela că ventilarea în clădiri trebuie să asigure 24 ore din 24 (cu sistemul de ventilare aferent pornit sau oprit în funcţie de necesităţi) un nivel de concentraţie acceptabil pentru sănătatea ocupanţilor şi să privilegieze încăperile mai poluate. În plus, trebuie respectată cu stricteţe regula ca mişcarea aerului să se facă dinspre încăperile mai puţin poluate către cele mai poluate.

3.5 Clasificarea ambianţelor interioare in funcţie de calitatea aerului, în reglementările naţionale

Conform indicativului I5-2010 privind proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare, calitatea aerului interior din încăperile ocupate se asigură obligatoriu prin ventilare, în funcţie de trei criterii: destinaţia/importanţa încăperii, tipul surselor de poluare prezente la interior şi activitatea care se desfăşoară în încăpere.

În cadrul acestui indicativ de proiectare, sunt introduse următoarele definiţii şi prescripţii legate de calitatea aerului:

In funcţie de degajările de poluanţi din încăperile civile, clădirile se clasifică în : clădiri

foarte puţin poluante, clădiri puţin poluante şi clădiri poluante.

Pentru încăperi civile în care criteriile de ambianţă sunt determinate de prezenţa

umană, calitatea aerului interior se va asigura prin debitul de ventilare care se stabileşte în funcţie de destinaţia încăperilor, de numărul şi de activitatea ocupanţilor precum şi de emisiile poluante ale clădirii (de la elemente de construcţie, finisaje, mobilier şi sisteme de instalaţii).

Pentru încăperi fără o destinaţie precisă (de exemplu spaţii de depozitare), clasificarea

calităţii aerului şi respectiv debitul de aer de ventilare introdus, care poate fi exterior sau transferat din alte încăperi, se stabileşte în funcţie de aria utilă a pardoselii.

Pentru încăperile civile şi industriale în care există emisii de poluanţi altele decât

bioefluenţii şi emisiile clădirii, calitatea aerului interior trebuie asigurată prin respectarea valorilor de concentraţie admisă în zona ocupată

Se va considera că echipamentele de birou (computere, imprimante, copiatoare,

monitoare), se caracterizează printr-un grad de emisie neglijabil (pentru substanţele ca de exemplu:

TCOV, HCHO, NH 3 şi produse cancerigene).

Pentru concentraţiile admise în zona ocupată din spaţiile industriale se respectă valorile

indicate de Normele Generale de Protecţie a Muncii (NGPM).

Pentru clădirile civile sunt date o serie de valori indicative, privind expunerea şi riscul

unor poluanţi interiori, în anexa C din SR CR 1752:2002.

In încăperile în care este permis fumatul se vor asigura debite de aer proaspăt dublate

faţă de situaţia în care fumatul este interzis.

Pentru zonele ocupată din încăperile civile, conform normativului pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de climatizare-indicativ I5-2010, se stabilesc patru categorii de calitate a aerului interior (IDA1 – IDA4), menţionate în tabelul 3.9.

Tabelul 3.9 : Categorii de calitate a aerului interior (din I5-2010, preluare din SR EN 13779:2007)

Clasa de calitate a aerului interior

Descriere

IDA 1

Calitate ridicată a aerului interior

IDA 2

Calitate medie a aerului interior

IDA 3

Calitate moderată a aerului interior

IDA 4

Calitate scăzută a aerului interior

Incadrarea în categoriile IDA menţionate, se face în funcţie de destinaţia clădirii, de activitatea din încăperi şi de tipul surselor de poluare prezente la interior. Astfel, pentru clădirile civile în care principala sursă de poluare o reprezintă bioefluenţii emişi de oameni (mirosurile), calitatea aerului în încăperile în care nu se fumează, se clasifică după concentraţia de CO 2 acceptată la interior, calculată ca un surplus faţă de concentraţia exterioară, conform tabelului 1.10.

Tabelul 3.10: Categorii de calitate a aerului interior în funcţie de concentraţia de CO2 ca surplus peste nivelul exterior (din I5-2010, preluare din SR EN 13779:2007)

Categorie

Nivelul de CO 2 peste nivelul din aerul exterior, în ppm

Domeniu tipic

Valoare prin lipsă

IDA 1

≤ 400

350

IDA 2

400 – 600

500

IDA 3

600 – 1000

800

IDA 4

≥ 1000

1200

În cazul instalaţiilor de ventilare reglate în funcţie de concentraţia de CO 2 în aerul interior sau în aerul evacuat, nivelul de CO2 va sta la baza reglării instalaţiilor de ventilare funcţie de prezenţa umană, în vederea menţinerii categoriei de calitate a aerului prescrise prin tema de proiect.

In funcţie de nivelul de poluare din încăperi, calitatea aerului extras din încăperi se clasifică în patru categorii (ETA1 – ETA4), conform tabelului 3.11. În cazul în care aerul extras provine din amestec de aer de categorii diferite, tot debitul de aer se va considera ca având categoria cea mai mare.

Categoriile pentru aerul evacuat (EHA1 – EHA4) corespund categoriilor aerului extras şi se aplică aerului după realizarea unor eventuale epurări. In cazul aplicării unei tratări în scopul epurării aerului evacuat, metoda de tratare şi eficienţa procesului trebuie specificate în proiect. Aerul evacuat de clasă EHA 1 nu poate fi niciodată realizat prin tratare.

Calitatea aerului evacuat din clădiri se clasifică în patru categorii (EHA1 – EHA4), conform tabelului 4 preluat din indicativul I5-2010, şi având ca sursă SR EN 13779:2007.

Calitatea aerului exterior se clasifică în cinci categorii (ODA1 – ODA5), conform tabelului 3.12, luănd în considerare recomandările SR EN 13779:2005. Date indicative referitoare la nivelul de poluare a aerului exterior se găsesc şi în anexa 6 din SR CR 1752:2002.

Tabelul 3.11. Categorii de calitate a aerului extras din încăperi (din I5-2010, preluare din SR EN 13779:2007)

Categorie

Descriere

 

Exemple (informative)

ETA1

Aer extras cu nivel scăzut de poluare

Aer provenit din încăperi în care sursele principale de emisie sunt materialele de construcţie şi structură şi aer din încăperi ocupate în care sursele principale de emisie sunt metabolismul uman şi materialele de construcţie şi structură. Incăperi în care nu este permis fumatul

Birouri, spaţii pentru servicii publice,

săli

de clasă, săli de întruniri, spaţii

comerciale fără surse de emisie

particulare

ETA2

Aer extras cu nivel moderat de poluare

Aer provenit din încăperi ocupate, care conţin mai multe impurităţi decât categoria 1 din aceleaşi surse şi/sau din activităţi umane. Încăperi care intră în mod normal în categoria ETA 1 dar în care este permis fumatul.

Săli de mese, spaţii de preparare

a

băuturilor calde, spaţii de

depozitare în clădiri de birouri,

camere de hotel, garderobe.

ETA3

Aer extras cu nivel ridicat de poluare

Aer provenit din încăperi în care degajările de umiditate, procesele tehnologice, substanţele chimice etc. reduc substanţial calitatea aerului.

Grupuri sanitare, saune, bucătării, unele laboratoare de chimie, centre de copiere, încăperi destinate fumătorilor

ETA4

Aer extras cu nivel foarte ridicat de poluare

Aer care conţine mirosuri şi impurităţi dăunătoare sănătăţii într-o concentraţie mai mare decât valorile admise pentru aerul interior din zonele ocupate.

Hote pentru uz profesional, grătare şi dispozitive locale de evacuare a aerului din bucătării, garaje, tuneluri şi parcări pentru maşini, încăperi de vopsit, încăperi pentru rufe murdare, încăperi pentru gunoi menajer, instalaţii din curăţătorii, încăperi utilizate intens pentru fumat şi anumite laboratoare de chimie.

Tabelul 3.12: Categorii de calitate a aerului exterior (din I5-2010, preluare din SR EN 13779:2007)

Categorie

Descriere

ODA 1

Aer pur care conţine doar temporar particule de praf (de exemplu polen)

ODA 2

Aer exterior cu concentraţie ridicată de particule de praf

ODA 3

Aer exterior cu concentraţie ridicată de poluanţi gazoşi

ODA 4

Aer exterior cu concentraţie ridicată de particule de praf şi de poluanţi gazoşi

ODA 5

Aer exterior cu concentraţie foarte ridicată de particule de praf şi de poluanţi gazoşi

Aerul introdus în încăperile ocupate, trebuie să asigure prin calitatea sa şi prin debitul de aer, calitatea aerului interior din zona ocupată (sunt considerate două categorii pentru aerul introdus:

SUP1 - SUP2, conform tabelului 3.13).

Tabelul 3.13. Categorii de calitate a aerului introdus în încăperi (din I5-2010, preluare din SR EN 13779:2007)

Categorie

Descriere

SUP1

Aer introdus care conţ ine numai aer exterior

SUP2

Aer introdus care conţ ine aer exterior si aer recirculat

Toate noţiunile prezentate în cadrul acestui capitol sunt de mare importanţă pentru alegerea cele mai bune soluţii de ventilare a unei clădiri, în vederea realizării unui climat interior sănătos. Este esenţial ca inginerul proiectant să ia în considerare ca, pe alegerea soluţiei optime de filtrare a aerului de ventilare preluat din exterior, să investigheze şi eventuala prezenţă a unor poluanţi specifici spaţiilor interioare pe care instalaţia le deserveşte. Aceştia pot fi, după cum s-a enunţat, dependenţi de tipul de clădire (rezidenţială, non-rezidenţială, industrială), în sensul modului de utilizare a acesteia, dar şi de materialele de construcţie şi finisajele din care este compusă anvelopa clădirii. Fără a trata în mod complex problema reducerii poluării aerului interior încă din faza de concepţie a instalaţiei de ventilare, nu se poate asigura un mediu confortabil din perspectiva calităţii aerului respirabil.