Sunteți pe pagina 1din 22

1.Structura membranelor biologice.

Membranele contin lipide, proteine, glucide, ioni si apa. Glucidele sunt atasate proteinelor si
lipidelor, de aceea membranele pot fi considerate structuri glicoproteice si glicolipidice.
Datorita faptului ca substantele lipofile patrund mai usor prin membranele celulare, primele
studii asupra naturii acestora au aratat ca ele sunt de natura lipidica. In compozitia moleculelor lipidice
intra fosfolipide, sfingolipide si steroli. Fosfolipidele au o structura amfifila si o plasare orientata in
membrane, formand un strat dublu, cu gruparile hidrofile spre suprafata externa si cu lanturile acizilor
grasi, hidrofobe, in interior. Suprafata externa a celulelor poseda si un strat difuz de glicolipide. O
fractiune din membrana este alcatuita din proteine.
Modelul mozaicului fluid propus de Singer si Nicholson. Conform acestui model, suprafata
moleculelor este compusa din fosfolipide strans imapachetate intr-o structura de cristal lichid, orientate cu
gruparile lipofile orientate spre interior si cu cele hidrofi;e spre exterior, alcatuind o matrita lipidica in
dublu strat, in care se gasesc dispersate proteine, extrinseci, care se pot deplasa pe ambele fete, precum si
intrinseci, cu posibilitatea unei difuzii laterale lente.
Unele proteine fac contactul cu mediul apos de pe ambele fete ale membranei si au rol in
transportul specializat. Desi exista o organizare structurala, stratul lipidic poseda si o anumita fluiditate.
Aceasta fluiditate permite fenomenul de pinocitoza. In structura membranei exista si enzime, precum si
receptori pentru diferiti stimuli.
2. Epiteliul.
Suprafetele externe ale organismului si suprafetele interne ale oragnelor cavitare sunt acoperite
de epiteliu. Celulele din care sunt constituite epiteliile pot fi diferite, dand nastere unui tesut epitelial
pavimentos, cubic, prismatic, cilindric etc., avand o asezare unistratificata sau multistratificata. Sub orice
epiteliu se gaseste tesut conjunctiv, bogat in vase. Separarea dintre ele are loc printr-o membrana bazala.
Epiteliul nu este un strat continuu si poseda diferite tipuri de jonctiuni: jonctiuni stranse,
jonctiuni largi, desmozomi.
Jonctiunile stranse se formeaza intre proteine specifice ale doua membrane invecinate care fac un
contact direct prin spatiul intercelular. Se prezinta ca niste suvite intermembranare care asigura unirea
dintre celule sub forma unor centuri. La nivelul jonctiunilor stranse nu mai ramane vreun spatiu
intercelular. Existenta jonctiunilor stranse este de o importanta deosebita pentru mentinerea unei functii
selective bariera. Astfel, la nivelul epiteliului intestinului subtire, se asigura mentinerea continutului
intestinal in lumen, dar celulele pot sa pompeze anumiti compusi nutritivi in lichidul extracelular de unde
sunt absorbiti in sange. Jonctiunile stranse actioneaza ca bariere pentru difuzie in stratul dublu lipidic,
impidicand transpotul proteinelor la nivelul membranei apicale si unesc celulele invecinate printr-un strat
continuu de celule printre care nu pot trece nici moleculele mici.
Jonctiunile largi sunt mai raspandite in celule, fiind caracterizate de regiuni in care membranele
celulare sunt separate prin spatii largi de 2-3nm. In aceste spatii exista filamente citoplasmatice care
permit transferul intre celule. La acest nivel pot trece molecule pana la 1200 daltoni, dar cele cu marime
mai mare sunt oprite. Deci, acesti pori permit trecerea unor micromolecule (ioni anorganici, glucide,
aminoacizi) dar impiedica trecerea macromoleculelor.
Desmozomii sunt jonctiuni intercelulare specializate, sunt prezenti in tesuturi si asigura unor
grupe de celule sa functioneze ca unitati structurale. Prezenta lor este mai insemnata in tesuturi care sunt
supuse unui stres mecanic (tesut muscular cardiac, epiteliu cutanat).
3. Mucusul.
Majoritatea epiteliilor prin care are loc absorbtia sunt acoperite cu mucus. Acesta este alcatuit
dintr-o polizaharida cu molecula mare numita mucina alcatuita din subunitati de 500.000 daltoni sau mai
mari. Este alcatuita dintr-un lant proteic constituit din cca 800 aminioacizi bogati in serina, prolina si
treonina. Lanturile laterale de oligozaharide sunt legate prin resturi hidroxilice. Oligozaharidele contin
cca 18 resturi intre care N-acetilgalactozamina, galactoza, fructoza si acidul N-acetilneuraminic. Contine
circa 95% apa.
Mucusul are rol protector si lubrifiant. Are o grosime pana la 60m. Prin proprietatile sale
vascoelastice actioneaza ca o bariera mecanica dar poate de asemenea sa se deplaseze. Particulele cu
dimensiuni mai mici decat grosimea pot fi retinute si deplasate odata cu deplasarea acestuia. Moleculele
mici difuzeaza usor prin mucus, in timp ce moleculele mai mari raman o perioada mai lunga in contact cu
mucoasa. In acest fel unele particule sau sisteme microparticulate bioadezive pot sa adere de epiteliu
perioade mai lungi de timp, pana ce are loc deplasarea mucusului datorata turnoverului sau relativ rapid.
4. Difuzia pasiva.
Difuzia pasiva sau simpla are loc la nivelul complexului lipoproteic membranar. Trec usor
medicamentele liposolubile si neionizate. Are loc dupa gradientul de concentratie, adica de la concentratie
mare la concentratie mica, fara consum de energie. Este in functie de gradul de ionizare si deci de relatia
dintre constanta de ionizare si pH precum si de constanta de permeabilitate.
Difuzia simpla este descrisa de legea I a lui Fick: cantitatea de substanta medicamentoasa
exprimata in grame sau moli care se deplaseaza printr-o sectiune egala cu unitatea suprafetei, printr-o
bariera, in unitatea de timp se numeste flux.
5. Difuzia facilitata.
Difuzia facilitata se efectueaza cu sisteme de transport. Are loc dupa gradientul de concentratie,
adica de la concentratie mare la concentratie mica, fara consum de energie.
Exista situatii cand fluxul nu mai este proportional cu diferenta de activitate chimica. Fluxul
creste mai lent la inceput, apoi mai rapid decat in cazul difuziei simple, pentru ca la diferente mari de
activitate sa prezinte saturatie.
Ionii nu pot traversa membrana lipofila sar pot fi transportati prin canalele de transport hidrofil,
facilitat de prezenta proteinelor in stratul dublu lipidic. Transferul se face conform gradientului de
concentratie, dar prezenta unui transportor determina fenomenul de saturatie si competitie pentru acesta.
Nu necesita energie.


6. Transportul activ.
Transportul activ are loc contra gradientului de concentratie, de la concentratie mica la
concentratie mare. Are nevoie de o pompa, care s-a considerat initial a fi un caraus, un transportor (o
enzima) care face naveta de pe o fata spre alta a membranei si necesita energie din partea organismului.
Energia poate fi furnizata prin hidroliza ATP, sub actiunea unei enzime, ATP-aza.
Transportul activ este caracterizat prin dependenta de energie, este saturabil, prezinta
specificitate, este supus competitiei pentru transportor, viteza nu depinde de concentratie. Se regaseste in
procese in care intervin enzime: metabolizare, absorbtie, excretie.
Trec substantele ionizate si cu masa moleculara mare.
7. Pinocitoza. Fagocitoza.
Moleculele mari pot fi absorbite cu o eficienta redusa prin fenomenul de endocitoza. Acesta
poate fi impartit in pinocitoza si fagocitoza.
Pinocitoza reprezinta procesul in care o picatura de lichid este inconjurata printr-o invaginare a
membranei care in final se internalizeaza ca o vezicula intracelulara. Continutul acesteia poate fi evacuat
in citosol.
In fagocitoza are loc transferul transmembranar si eventual transcelular al unor macromolecule.
(toxina botulinica avand 900.000 daltoni) sau particule solide. Absorbtia orala a unor vaccinuri sau
polipeptide implica endocitoza.
8. Transcitoza.
Transcitoza reprezinta un proces de interes major pentru transportul la anumite regiuni tinta. El
este important deoarece lumenul vaselor este inconjurat de celule endoteliale care fac o demarcare intre
compartimentul vascular si extravascular. In timp ce moleculele mici beneficiaza de transfer membranar
la nivelul patului capilar sistemic, moleculele mari sau particulele pot scapa din sistemul vascular doar
prin endoteliul fenestrat (ficat, maduva osoasa, placile Peyer din intestin). Posibilitatea unui transport prin
celulele endoteliale prin fenomenul transcitozei ar implica endocitoza mediata de receptori, si transcitoza
transendoteliala care ar fi de interes pentru proteine medicamentoase.
9. Calea intercelulara.
Intre celule exista legaturi stranse care nu sunt insa sudate, ci permit trecerea apei, electrolitilor si
a unor molecule mici, cu sau fara sarcina electrica. Marimea porilor la nivelul tractului gastrointestinal
permite trecerea unor PEG cu diferite mase moleculare, oligozaharide si chiar peptide mici.
La nivelul vaselor capilare spatii mici, care permit moleculelor cu dimensiuni inferioare la cca
30nm sa paraseasca compartimentul vascular si sa treaca in circulatia limfatica, de unde se pot orienta
apoi in circulatia generala.
In concluzie, absorbtia substantelor medicamentoase este dependenta de factori comuni: mucusul
hidrofil, membranele hidrofobe, procesele de transport si jonctiunile celulare. Aceste bariere fiziologice
fata de absorbtia substantelor medicamentoase pot avea o prevalenta diferita la nivelul diferitelor
formatiuni anatomice (organe) care constituie locuri de absorbtie.
10. Anatomia si fiziologia cavitatii orale.
La nivelul cavitatii bucale se disting doua regiuni: vestibulul bucal si cavitatea bucala propriu-
zisa.
Buzele si obrajii formeaza peretele antero-lateral al vestibulului bucal, peretele postero-medial
fiind format de arcadele dentare si gingie. Peretele superior al cavitatii bucale este format de palatul dur si
moale sau valul palatin. Mucoasa valului palatin este aderent de muschi si se continua cu mucoasa
regiunilor invecinate. Pe planseul cavitatii bucale se afla limba si glanda sublinguala. In spatele cavitatii
bucale se afla amigdalele, mari colectii de limfoid cu rol in combaterea infectiilor.
Mucoasa bucala este umeda, relativ netede, roz. Ea se imparte in epiteliul oral, mebrana bazala,
care leaga epiteliul de tesut conjunctiv; lamina proprie care acopera tesutul conjunctiv si zona muco-
periostului care contine tesut conjunctiv glandular, vase de sange si nervi. Aceste tesuturi formeaza un
strat pe muschi si oase.
Tesutul epitelial al mucoasei orale este compus din celule scuamoase stratificate. In cazul
palatului si limbii sunt celule epiteliale cheratinizate, in timp ce la nivelul obrajilor sunt mai elastice si
necheratinizate.
Mucoasa bucala are o mare concentrare de vase. Sistemul venos se varsa in jugulara interna.
Capilarele limfatice sunt prezente in lamina propria.
Anterior: buzele si orificiul bucal; posterior: istmul buco-faringian si uvula; lateral: obrajii; inferior:
planseul bucal; superior: palatul dur si moale; continutul: limba si dintii.
Buzele sunt falduri musculo-membranoase; prezinta un ax central; versant extern: epiteliu
stratificat keratinizat; foliculi pilosi, glande sebacee, sudoripare; versant intern: epiteliu stratificat
scuamos nekeratinizat; orificiul glandelor salivare minore labiale;rosul buzelor; comisuri: glande sebacee.
Mucoasa bucala: zonele functionale: de acoperire, masticatorie (palatul dur, gingie) si specializat
(limba dorsal); epiteliul: stratificat scuamos nekeratinizat; parakeratoza; lamina propria: tesut conjunctiv
lax; vase sanguine, fibre nervoase, fibre elastice, colagene, limfocite; submucoasa: numai in zonele cu
mucoasa de acoperire (salivare minore, plexuri vasculare).
Obrazul: mucoasa bucala de acoperire (intern); submucoasa cu glande salivare minore; tesut
adipos lobulat (bula Bichat); muschiul buccinator; pielea faciala (derm, epiderm).
Limba papile foliate, glande salivare seroase, fascicule de fibre musculare.
Glande submandibulare, parotide, sublinguale.
Secretia salivara este asigurata de glandele salivare mari: glanda parotida, submandibulara
(submaxilara) si sublinguala.
Glandele salivare mici sunt situate in sau sub mucoasa orala.
Parotida este glanda cea mai mare, este pereche, predominent seroasa. Are ducte intercalate
lungi. Secretia este apoasa. Parotina mentine troficitatea smaltului dentar. Produsul de secretie: ductul
Stenon, in cavitatea bucala.
Submandibulara este glanda pereche, predominant mixta, ductele intercalate sunt de dimensiuni
medii, este bogata in tesut limfoid, ductul principal: Wharton, orificii in vecinatatea frenului lingual.
Sublinguala este multipla, predominant mucoasa, parenchim: acini mucosi, rar micsti; ductele
intercalate sunt foarte scurte; ductul principal: unic - Bartholin; multiplu Rivinius.
Glanda parotida si submaxilara produc o saliva apoasa in timp ce glandele sublinguale produc
mai ales o saliva vascoasa. Cantitatea de saliva produsa intr-o zi este de cca 1 litru. Debitul este de 0,5
mL/min dar in caz de stimulare ajunge la 7 mL/min. Saliva este hipotona (110-120 mOsm/L) si are pH
intre 6.2-7.6, dar in jurul dintilor poate sa scada la pH=3-4 din cauza actiunii bacteriilor asupra glucidelor.
In compozitia salivei, pe langa apa intra o glicoproteina numita mucina, ioni, enzime: amilaza,
ptialina (care incep hidroliza poliglucidelor) si lipaza (care hidrolizeaza trigliceridele). Saliva contine
lizozim, o enzima bactericida. Prezenta sa precum si a fluxului salivar scade concentratia bacteriilor
prezente in gura care pot distruge tesutul si forma carii.

11. Absorbtia substantelor medicamentoase prin mucoasa bucala.
Cavitatea bucala se comporta ca o bariera lipofila fata de patrunderea substantelor
medicamentoase. Substantele medicamentoase care se absorb usor la acest nivel sunt substante cu
coeficient de distributie lipide/apa mare. Fenomenul principal de transport la acest nivel este difuzia
pasiva (ex nitroglicerina, izoprenalina). Absorbtia prin alte mecanisme este nesemnificativa la nivel bucal.
Absorbtia bucala este dezavantajata de unii factori:
Fiind o absorbtie pasiva substantele medicamentoase polare nu se absorb usor;
Secretia salivara puternica poate spala rapid continutul medicamentos al formei farmaceutice;
Gustul neplacut al unor medicamente impiedica folosirea acestei cai de administrare pentru ele;
Absorbtia substantelor nepolare este rapida dar nu se pot realiza concentratii plasmatice in timp;
Viteza de dizolvare a substantei medicamentoase depinde de pozitia medicamentului in cavitatea
bucala, fiind mai mare in apropierea glandelor salivare.
Posibilitati de crestere a absorbtiei la nivel bucal:
Utilizarea promotorilor (accelaratorilor) de absorbtie.
Utilizarea precursorilor medicamentosi cu proprietati lipofile crescute.
Folosirea inhibitorilor enzimelor implicate in degradarea substantelor medicamentoase inaintea
absorbtiei.
12. Medicamente administrate bucal.
Nitratii organici: nitroglicerina, dinitratul de isosorbid.
Steroizii: deoxicorticosterona, testosterona, metiltestosterona.
Analgezice morfinomimetice: morfina, petidina.
Blocanti ai canalelor de calciu: nifedipina si verapamil.
13. Produse medicamentoase utilizate in cavitatea bucala.
Sunt: comprimate sublinguale, produse farmaceutice bioadezive bucale, formulari masticabile
destinate celor care nu pot inghiti comprimatele, comprimate pentru supt actiune locala la nivelul
cavitatii bucale, de obicei antiseptica (ambazona din faringosept, borat fenilmercuric uleiuri volatile).
14. Anatomia stomacului.
Stomacul poate fi impartit in 4 regiuni anatomice: fundul stomacului (fornix), corpul, antrul
(antrul piloric) si pilorul (canalul care se termina cu orificiul piloric.
Suprafata mucoasei stomacului este acoperita de celule epiteliale cilindrice care au rol secretor.
Mucoasa gastrica are numeroase cute la suprafata carora se afla orificii in care se deschid glandele
gastrice. Celulele principale ale fundului stomacului secreta pesinogen. Celulele parietale (marginale)
secreta acid clorhidric. Celulele mucoase secreta mucus. Celulele G secreta gastrina.
Mucusul este alcatuit din galactoza, N-acetilglucozamina, fructoza. El protejeaza mucoasa
gastrica fata de autodigestia prin pepsina si acid clorhidric. Se regenereaza continuu, turnoverul de la
producere la digestie fiind de 4-5 ore.
Musculatura stomacului este compusa din muschi longitudinali, circulari si oblici.
15. Fiziologia stomacului.
Stomacul proximal produce contractii succesive care determina evacuarea lichidelor. Contractiile
fundului stomacului exercita presiuni asupra continutului pe care il deplaseaza spre stomacul distal.
Antrul regleaza evacuarea materiilor solide.
Secretia gastrica este influentata de alimente. La un adult aportul zilnic de alimente si apa, este
de 3-4kg, la care se adauga 5 litri de lichide din saliva, suc gastric, suc pancreatic. Activitatea secretorie
incepe cu o faza cefalica, initiata de gandul la mancare, mirosul si gustul acesteia. Nervul vag stimuleaza
celulele parietale care cresc productia de gastrina. In faza gastrica a secretiei stimulata direct de alimente
si de distensia stomacala produsa de continutul stomacal, dupa digestia proteinelor si inhibarea secretiei
de gastrina, pH-ul stomacal creste, cu exceptia antrului. In general pH-ul gastric este de 1.8. alimentele il
cresc intre 3 si 5 dar alimente ca laptele il pot creste chiar peste 6.
Motilitatea gastrica este asigurata de musculatura stomacului. E este compusa din muschi
longitudinali, circulari si oblici. Motilitatea gastrica pe stomacul gol caracterizata de 4 faze. Ele se repeta
la 2 ore pana la ingerarea de alimente. In faza intai, exista o perioada de latenta cu durata de 40-60
minute, cu rare contractii. Faza a doua, cu durata asemanatoare, consta in contractii intermitente care
cresc gradat in intensitate si frecventa pe masura ce faza inainteaza in timp. Faza a treia, este scurta, dar
intensa, cu contractii regulate care dureaza 4-6 minute. In aceasta faze se elimina alimentele solide si
fragmente nedigerate. Faza a patra este o perioada scurta detranzitie catre faza inati, linistita.
Alimentele influenteaza motilitatea gastrica. Stomacul gol are un volum de cca 50mL care creste
pana la 1 L cand este plin. Stomacul evacueaza trei componenti diferiti ai alimentelor: lichid, solid
digerabil si solid nedigerabil, cu viteze diferite. In timp ce lichidele sunt evacuate prin presiunea
contractiilor lente ale stomacului proximal, antrul este responsabil de micsorarea marimii particulelor
dogerabile si deplasarea lor spre duoden. Particulele mai mari sunt retropropulsate in antru de unde vor fi
deplasate dupa micsorarea marimii, din nou in duoden cu urmatoarea runda peristaltica.
Evacuarea gastrica este influentata de diferiti factori. Cel mai important factor de reglare a
evacuarii continutului gastric este compozitia chimului gastric. Evacuarea solutiilor neutre, izoosmotice,
necalorigene, este rapida. Cresterea aciditatii, osmolaritatii si a valorii calorice scade viteza de evacuare
gastrica. Concentratii similare calorice ale grasimilor, glucidelor si proteinelor produc aceeasi viteza de
evacuare. Micsorarea vitezei de evacuare este produsa de acizi grasi, mono si digliceride. Lichidele la
temperatura corpului parasesc stomacul mai rapid decat cele mai calde sau mai reci. Femeile au o viteza
de evacuare gastrica mai mare decat barbatii.
16. Comportamentul produselor medicamentoase in stomac.
Absorbtia produselor medicamentoase din produsele farmaceutice care au ajuns in stomac
depinde in mare masura de prezenta alimentelor in stomac deoarece acestea determina variatii
semnificative in motilitatea gastrica si viteza de evacuare a continutului stomacal in intestin. Influenta
alimentelor asupra unei forme farmaceutice particulare este dificil de prevazut, deoarece alimentele pot
intarzia, creste sau micsora absorbtia substantelor medicamentoase.
Medicamentele lichide se elimina din stomac in cca 1 ora. Studiul s-a efectuat cu 10-20 mL
dintr-un medicament lichid antiacid sau anti-reflux administrat pe stomacul gol.
Daca se administreaza un pranz cu 30 de minute inaintea formularii mentionate anterior,
rezistenta gastrica poate creste pana la mai mult de 2 ore.
Administrarea pe stomacul gol de doze unitare sub forma de comprimate sau capsule care nu se
dezagrega in stomac, sufera din partea acestuia tratamentul fata de materiale nedigerabile, fara valoare
calorica, iar rezidenta lor gastrica este variabila, intre 5 minute si 3 ore.
Daca medicamentele administrate in doze unitare se administreaza cu un pranz usor (1500kj)
evacuarea gastrica devine mai previzibila si are loc in 2-3 ore. Daca medicamentul se administreaza cu un
pranz consistent (3600kj) poate ramane in stomac pana la 12 ore. Un comprimat cu un invelis
enterosolubil ca prezenta in acest caz o eliminare extrem de intarziata.
Produsele medicamentoase sub forma de microparticule (pelete, microsfere) se elimina sub
forma unor serii de bolusuri. Peletele se vor evacua mai lent in prezenta alimentelor. Chimul gastric se
elimina in duoden intr-un mod care asigura o incarcare calorica constanta, ceea ce explica intarzierea
eliberarii peletelor incorporate intr-o masa mare de alimente. Evacuarea peletelor depinde de diametrul,
densitatea si vascozitatea continutului stomacal. Peletele cu diametrul intre 1-5 mm se elimina cel mai
rapid. Peletele cu denistate diferita de 1 se elimina mai lent, deoarece particulele mai usoare floteaza, iar
cele mai grele se depun si ies din curentul central apos. Cresterea vascozitatii continutului stomacal
micsoreaza viteza de evacuare, datorita unei aderente sau depuneri la baza stomacului. Un studiu cu
pelete administrate cu un pranz usor s-a evacuat in 2 ore, in timp ce atunci cand s-au administrat cu un
pranz consistent evacuarea s-a prelungit pana la 9 ore.
Evacuarea medicamentelor din stomac depinde si de modul in care acestea se dezagrega si se
disperseaza in stomac.
In concluzie, prezenta alimentelor in stomac poate influenta pH-ul, vascozitatea, volumul
continutului stomacal si implict dezagregarea, distribuirea medicamentului si dizolvarea substantei
medicamentoase precum si absorbtia sa. Produsele medicamentoase care se administreaza in doze unitare,
pe stomacul gol au un timp de sedere in stomac extrem de variabil. de la cateva minute pana la 3 ore.
Formele unitare mari (comprimate, drajeuri) administrate pe stomacul gol prezinta o mare variabilitate a
evacuarii gastrice, care creste si mai mult la formele enterosolubile. Deci evacuarea gastrica a
medicamentelor administrate pe stomacul gol pare a fi variabila. In schimb, administrarea dozelor unitare
cu un pranz usor (1500kj) poate face ca evacuarea gastrica sa fie mult mai reproductibila. Marimea
pranzului si valoarea sa calorica pot influenta evacuarea gastrica a medicamentelor, prin prelungirea sa si
pot determina difernte in biodisponibiliate.
17. Anatomia intestinului subtire.
Intestinul subtire este partea tubului digestiv care se intinde de la pilor pana la valvula ileocecala.
Lung de 5-6 metri el se imparte in duoden, jejun si ileon.
Duodenul este prima parte a intestinului subtire, se intinde de la pilor pana la flexura
duodenojejunala, avand o lungime de 20-30 cm. Jejunul si ileonul prezinta partea mobila a intestinului
subtire si se intind de la felxura duodenojejunala pana la valvula ileocecala. Jejunul are o lungime de 2,5
m, iar ileonul are o lungime de 3,5 m. Intre jejun si ileon nu exista o limita precisa. Desi aceste regiuni nu
prezinta o diferentiere anatomica precisa, exista diferente in capacitatea de absorbtie si de exrectie.
Duodenul prezinta 3 tunici: tunica seroasa, tunica musculara, tunica submucoasa continand si
glande Burnner, si tunica mucoasa. Glandele Brunner produc o secretie alcalina care neutralizeaza sucul
gastric si nu contine enzime. Jejunul are un peret mai subtire decat duodenul si are un numar mai mare de
vili decat ileonul. In ileon sunt numerosi foliculi limfatici (placile Peyer).
Mucoasa intestinului subtire este alcatuita din seroasa, tunica musculara, submucoasa si
mucoasa. Mucoasa este acoperita de epiteliu, dintr-un singur strat de celule epiteliale cilindrice sau
enterocite. El acopera criptele si vilii.
Mucoasa intestinului subtire are o suprafata mare, care este crescuta mult de cute sau plici
circulare sau valvule conivente ale lui Kerckring, de vili si microvili (marginea in perie) si are o marime
de cca 200 metri patrati la un adult.
Plicile Kerckring cresc suprafata cu un factor de 3. Sunt dezvoltate mai ales in duoden si jejun si
patrund in lumen cu cca 8 mm. Suprafata membranei mucoase a intestinului subtire poseda cca 5 milioane
de vili, fiecare cu o lungime de 0,5-1 mm. Fiecare vil contine o arteriola, o venula si un canal limfatic
terminal numit lacteal sau chilifer.
Fiecare enterocit are aproape 1000 microvili care se proiecteaza in lumenul intestinal. Membrana
care formeaza microvili este bogata in proteine, colesterol, glicolipide si contine enzime.
In intestinul subtire exista doua tipuri de glande: glandele Brunner din duoden care secreta
bicarbonat si mucus, si celulele intestinale care secreta mucus si putine enzime.
Valoarea pH-ului in lumenul jejunului proximal este intre 5 si 6,5 si creste usor de-alungul
intestinului ajungand la un pH = 6-7 sau chiar valori mai mari (ocazional intre 7-9).
Anatomic fiecare regiune poseda vase sanguine separate. Vasele jejunului si ileonului deriva din
artera mezenterica superioara. Arteriolele formeaza plexuri in stratul submucos. Din fiecare plex
circulatia sanguina este directionata spre vili si glandele mucoasei. Sangele din intestinul subtire este
orientat spre vena hepatica porta care duce sangele la ficat. Ficatul are cea mai mare capacitate de
metabolizare a medicamentelor si poate sa reduca semnificativ, la o singura trecere, cantitatea se substata
medicamentoasa inainte de a ajunge in circulatia sistemica. Acest proces se numeste efectul primului
pasaj hepatic si este responsabil de eliminarea presistemica si micsorarea biodisponibilitatii unor
substante medicamentoase care au fost administrate pe cale perorala.
Jonctiunea ileocecala separa intestinul subtire terminal de cecum.
18. Fiziologia intestinului subtire.
Functiile intestinului subtire sunt de amestecare a alimentelor cu enzime spre a usura digestia,
amestecarea continutului intestinal cu secretiile intestinale spre a face posibila absorbtia si pentru a
directiona materialele neabsorbite spre intestinul gros. Intestinul subtire este partea tractului
gastrointestinal care are cea mai mare absorbtie a substantelor medicamnetoase, datorita suprafetei mari
specializata pentru acest proces.
Motilitatea intestinala are un rol important in absorbtie. Ea se caracterizeaza prin grupe de 1-3
contractii secventiale separate de 5-40 secunde de inactivitate. Numarul de contractii este determinat de
natura fizica si chimica a alimentelor. Hidratii de carbon stimuleaza cel mai mare numar de contractii, iar
numarul lor descreste sub influenta proteinelor si lipidelor. Tipul contractiilor este de segmentare si
peristaltice. Peristaltismul intestinal este o continuare a celui gastric. Faza inati este lipsita de
activitate, faza a doua demareaza activitatea, faza a treia este perioada de activitate intensa, dupa care, in
faza a patra activitatea inceteaza. Activitatea interdigestiva dureaza cca 150 de minute; cand un complex
ajunge in ileon altul incepe in duoden. Intensitatea undei scade spre ileon.
In intestinul subtire are loc digestia si absorbtia substantelor elementelor nutritive. Chimul
gastric orientat in duoden contine un amestec de grasimi emulsionate, proteine si unii metaboliti
proventiti din actiunea pepsinei, glucide, inclusiv amidon, care nu au suferit actiunea amilazei salivare.
Chimul este acid si tamponat de catre bila si bicarbonatul din sucul pancreatic, pana la pH=6,5-7,5.
Duodenul regleaza eliberarea chimului din stomac in functie de valoarea sa calorica printr-un proces de
feed-back. Enzimele digestive se gasesc in marginea in perie a glicocalixului. Sangele din capilare ajunge
in vecinatatea continutului intestinal pe o suprafata de cca 10 m
2
. Capilarele sunt fenestrate ceea ce
permite un schimb rapid al materialului absorbit. Vilii se contracta rapid, la intervale regulate, ajutand la
pomparea limfei in lactealele submucoasei. Venele din vili se deschid in vena porta care duce direct la
ficat si deci la toate materialele care se absorb in intestin sufera aceasta prima trecere prin ficat si deci
toate materialele care se absorb in intestin sufera aceasta prima trecere prin ficat.
La nivelul jonctiunii ileocecale este retinut chimul in intestinul subtire pana ce digestia se
termina in cea mai mare parte, dupa care continutul este eliberat in intestinul gros. Jonctiunea ileocecala
impiedica raspandirea florei microbiene din intestinul gros in intestinul subtire. Alimentele nedigerate pot
ramane la acest nivel o perioada variabila, intre 2-20 ore.
19. Absorbtia substantelor medicamentoase in intestinul subtire.
Absorbtia in intestinul subtire are loc prin marginea in perie a suprafetei luminale. Valoarea pH-
ului din intestinul subtire determina gradul de ionizare al substantelor medicamentoase, forma neionizata
fiind absorbita prin difuzie pasiva.
Tranzitul intestinal al medicamentelor lichide, microparticulelor si formelor unitare scade in
ordinea enumerata, fiind insa in general, in jur de 4 ore.
Absorbtia dupa administrarea orala depinde de diferiti factori: evacuarea stomacala, motilitatea
intestinala, suprafata mucoasei, degradarea substantei medicamentoase in stomac, efectul primului pasaj
hepatic. Absorbtia variaza de la stomac la intestin, datorita suprafetei mari pentru absorbtie a intestinului
si datorita debitului sanguin mare in capilarele sanguine intestinale, fata de capilarele gastrice. Transferul
substantelor medicamentoase prin bariera epiteliala celulara poate avea loc prin difuzie pasiva sau prin
transport activ.
Biodisponibilitatea substantelor medicamentoase administrate pe ale orala este influentata
puternic de proprietatile fizico-chimice ale substantei medicamentoase si ale produsului medicamentos.
Formele farmaceutice administrate obisnuit pe cale orala sunt copmrimate, capsule si granule. Pe langa
aceste forme cu cedare rapida, imediata, exista si produse medicamentoase cu cedare prelungita, in care
eliberarea substantei medicamentoase se face gradual, pe o lunga perioada de timp, mentinand
concentratii plasmatice prelungite si un efect prelungit. Modalitatile de retardare a eliberarii din forma
farmaceutica sunt legarea fizico-chimic, acoperirea cu un film polimeric sau incorporarea intr-o matrita.
ST reprezinta produse cu cedare controlata, cu o cinetica de ordinul 0 (bazate pe principiul preiunii
osmotice).
In cazul sistemelor in care substanta medicamentoasa a fost legat printr-un procedeu fizico-
chimic, cedarea prelungita se realizeaza din saruri, complecsi greu solubili in sucurile digestive, sau prin
legarea substantelor ionizabile de rasini schimbatoare de ioni. Cinetica de cedare este de ordiunul 1, mai
rar atingandu-se performanta unei cedari de ordinul 0.
In cazul formelor gastrorezistente, enterosolubile, atat dizolvarea substantei medicamentoase cat
si a filmului depind de pH . in cazul filmelor insolubile, mecanismul cedarii depinde de natura filmului. In
cazul membranelor insolubile mecanismul principal al difuziei este partitia substantei in membrana.
Porozitatea si grosimea membranei determina viteza difuziei. Cinetica de cedare este deobicei de ordinul
0.
Formele farmaceutice incorporate intr-o matrita elibereaza substanta medicamentoasa in functie
de capacitatea matritei de a controla cedarea. Polimerii solubili (MC, hidroxipropilMC) formeaza un gel
in mediu apos. Difuzia substantei medicamentoase prin gel depinde de vascozitatea gelului, iar viteza
depinde de gradul de polimerizare si raportul substanta medicamentoasa:polimer. Se pot folosi si materii
grase digerabile (gliceride, ceruri, alcooli sau acizi grasi), din care substanta medicamentoasa este cedata
prin eroziunea matritei. O alta posibilitate este de a folosi o matrita neerodabila, nedigerabila (polietilena,
policlorura de vinil) din care substanta medicamentoasa este cedata prin dizolvare in lichidul care intra in
porii matritei. Cinetica de cedare este in functie de radacina patrata a timpului si viteza de cedare este
controlata de porizitate, adaugarea de excipienti solubili, si de raportul substanta:excipient.
In pompele osmotice elementare, forma farmaceutica are o membrana insolubila sar permeabila
fata de apa. In interior se gaseste substanta medicamentoasa si un agent osmotic. Dupa ce apa patrunde in
interiorul compartimentului, dizolva continutul alcatuit din substanta medicamentoasa si agentul osmotic,
ceea ce determina o presiune osmotica superioara celei din exterior, eliberarea solutiei medicamentoase
avandloc printr-un orificiu de calibru cunoscut, in membrana. Viteza de cedare este constanta (ordinul 0).
In cazul acestui procedeu, spre deosebire de celelalte descrise, cedarea nu este influentata de variabilele
fiziologice.
Desi substantele medicamentoase se pot absorbi in duoden, trecerea lor la acest nivel este rapida
ceea ce face ca absorbtia in acest segment sa fie nesemnificativa. Intestinul subtire este locul de
predilectie pentru absorbtia cea mai insemnata a celor mai multe substante medicamentoase. Stagnarea
medicamentelor neabsorbite in jonctiunea ileocecala este foarte variabila. Prezenta alimentelor determina
interactiuni cu substantele medicamentoase, ceea ce complica fenomenul absorbtiei.
In cazul cineticii de ordin 0, viteza este constanta in unitatea de timp si nu depinde de cantitatea
de medicament existenta la locul de absorbtie (cinetica neliniara).
In cazul cineticii de ordin 1 (liniara), viteza procesului (absorbtie, distributie, metabolizare,
eliminare) variaza liniar de concentratia substantei respective.
20. Anatomia intestinului gros.
Intestinul gros este a doua a parte a intestinului, continand intestinul subtire. Dimensiuni: are in
medie 1,6 metri lungime, este mai lung la vegetarieni. Diametrul maxim il are cecul 7 cm si scade
progresiv ajungand la 3-3,5 cm la nivelul sigmoidului, ampula rectala avand, din nou, un diametru mare.
Organ intraabdominal, avand forma literei U inversat, formand 3 laturi ale unui patrulater iar in aria
patrulaterului se gaseste intestinul subtire.
Intestinul gros se imparte in cec, colon ascendent, colon transvers, colon descendent, colon
sigmoid, rect.
Peretele intestinului gros este mai subtire decat al intestinului subtire. Este format din 4 tunici:
Tunica seroasa seroasa peritoneala se comporta diferit pe diversele segmente ale inestinului
gros; pe segmentele mobile seroasa inveleste toate fetele respectivelor portiuni; la nivelul portiunilor fixe
seroasa inveleste doar fata anterioara si fetele laterale, in timp ce fata posterioara nu este invelita de
peritoneu, fata posterioara fiind retroperitoneala.
Tunica musculara este formata din 2 straturi musculare: un strat extern este format din fibre
longitudinale care sunt condensate in cele 3 tenii. Intre cele 3 tenii exista fibre longitudinale dar foarte
rare; un strat intern din fibre circulare.
Tunica mucoasa: are culoare albiciosa cenusie; nu are plici circulare si nici vilozitati intestinale;
contine numerosi foliculi limfatici solitari; contine glande Lieberkuhn.
21. Fiziologia intestinului gros.
Functiile intestinului gros: secretorie, de absorbtie, motorie.
Functia secretorie consta in producerea de mucus, cu rol in formarea materiilor fecale si
inaintarea acestora spre a fi eliminate. Bacteriile simbionte din intestinul gros sintetizeaza vitamina K
(anticoagulant). In intestinul gros, sub actiunea florei bacteriene simbionte au loc procese de fermentatie
si putrefactie a resturilor nedigerate (glucide si proteine).
Fermentatia: are loc in cecum, colonul ascendent si in jumatatea dreapta a colonului transvers. Se
realizeaza sub actiunea bacteriilor aerobe. Glucidele nedigerate (celuloza) sunt degradate pana la acizi
organici (acid lactic, butiric) si gaze (metan, dioxid de carbon, hidrogen);
Putrefactia: are loc in jumatatea stanga a colonului transvers, colonul descendent si colonul
sigmoid. Se realizeaza de catre bacterii anaerobe. Proteinele nedigerate sunt degradate in aminoacizi care
vor fi dezaminati si decarboxilati rezultand amine (putresceina si cadeverina) si gaze (H
2
S, mercaptani) ,
amoniac (ce trece in sange ajungand la ficat pentrut a fi detoxifiat)
Functia de absorbtie: se bsoarbe apa, electroliti, cantitati mici de glucoza, vitamine (B,K).
Functia motorie: miscari peristaltice, segmentare, tonice. In urma proceselor desfasurate la acest
nivel rezulta materiile fecale (contin resturi alimentare nedigerate, celule intestinale descuamate, apa,
fosfati, saruri de calciu, magneziu, mucus, leucocite, bacterii simbionte).
Defecatia reflex vegetativ neconditionat pana la 14-15 luni, dupa care devine un reflex
vegetativ conditionat, coordonat de centrii medulari (S2-S4) si controlat de centrii corticali.
22. Tranzitul medicamentelor.
Tranzitul intestinal variza intre 0,5 si 5 zile (atat la acelasi individ cat si la indivizi diferiti). Cea
mai mare variabilitate a tranzitului intestinal se datoreaza tranzitului de la nivelul colonului. Dupa
mancare apare o crestere a activitatii pulsatile si contractiile din colon care este in stransa concordanta cu
valoarea calorica a mesei. Alimentele si in mod particular fibrele alimentare joaca un rol important in
absorbtia substantelor medicamentoase in colon. Vegetarienii prezinta o absorbtie diferita a
medicametelor comparativ cu cei care au o alimentatie saraca in fibre. Fibrele alimentare au rolul de a
micsora timpul de tranzit gastrointestinal.
23. Cedarea si absorbtia substantelor medicamentoase.
Dintre toate segmentele colonului cea mai buna absorbtie pentru substantele medicamentoase o
are colonul ascendent. Se poate considera, la modul general, ca absorbtia celor mai multe substante
medicamentoase este mai buna la nivelul intestinului subtire decat in colon. Tratamentul unor afectiuni
ale colonului proximal (ascendent) nu se poate realiza prin administrarea medicamentelor pe cale rectala.
Chiar daca se administreaza substante medicamentoase sub forma de clisma, doar o cantitate foarte mica
ajunge la acest nivel. Dupa cedarea substantelor medicamentoase in lumenul colonului aceasta poate
suferi un proces de metabolizare sub influenta enzimelor bacteriene de la acest nivel. Aceasta
metabolizare poate sa duca fie la inactivarea unor substante medicamentoase fie la activarea altora.
24. Administrarea rectala.
Avantaje: utila pentru pacientii in stare de incostienta; utila in cazul unor medicamente cu gust
sau miros neplacut; utila daca substanta medicamentoasa se degradeaza in mediul acid gastric; utila daca
se doreste o reducere a efectului primului pasaj hepatic in cazul unor substante medicamentoase.
Tratamentul colonului prin administrarea rectala: se folosesc - microclismele medicamentoase
(eneme); spumele medicamentoase aplicate rectal.
Exista cercetari care dovedesc absorbtii bune rectale pentru substante precum: morfina, 6-
mercaptopurina, salbutamol.
Nifedipina in baze de supozitor constituite din propilenglicol s-a absorbit rapid, realizand
concentratii plasmatice utile in tratamentul de urgenta antihipertensiv.
Situatii care pot influenta absorbtia substantelor medicamentoase din colon:
Starea de boala la nivelul intestinului, poate influenta absorbtia din colon a substantelor
medicamentoase;
Diareea produce modificari in continutul de electroliti din lumenul colonului, ceea ce duce la
modificarea ph-ului si a absorbtiei;
Diareea scade durata tranzitului ceea ce conduce la diminuarea absorbtiei;
scadere a duratei tranzitului intestinal este defavorabila efectului complet al medicamentelor cu
cedare prelungita.
Sudiile privind absorbtia rectala a substantelor medicamentoase au aratat ca administrarea pe
aceasta cale este o alternativa practica fata de calea orala, asa cum este in cazul anticonvulsiviantelor,
analgezicelor narcotice si nenarcotice, a teofilinei, antiemeticelor.In anumite cazuri administrarea rectala
poate fi o alternativa a caii intravenoase sau a altor cai parenterale de administrare a medicamentelor.
Formularea medicamentelor rectale (natura bazei de supozitor, compozitia microclismelor)
influenteaza profilul concentratiilor medicamentoase plasmatice.
Relatia intre formulare si biodisponibilitate s-a demonstrat clar pentru diazepam, paracetamol,
indometacin, metadona.
Administrarea concomitenta a unor acceleratori (promotori) ai absorbtiei reprezinta o alta
abordare pentru modiificarea absorbtiei rectale sar in acest sens mai sunt necesare studii in ceea ce
priveste eficienta si siguranta.
Administrarea unor substante medicamentoase cu sisteme de cedare controlata cum sunt
pompele osmotice, sau unele hidrogeluri, poate fi o modalitate de a imbunatati profilul concentratiilor
plasmatice.
S-au facut progrese in evaluarea actiunii iritante locale prin administrarea rectala a
medicamentelor. Medicatia pe termen lung cu ergotamina sau acid acetilsalicilic, pe cale rectala, poate
provoca ulceratii. De aceea formularea trebuie sa aiba in vedere si acest aspect al terapiei pe cale rectala.
25. Structura pielii.
Pielea (cutis) constituie un invelis neintrerupt care se continua la nivelul marilor orificii (gura,
nas) cu o semimucoasa (partial keratinizata) si care, in interiorul cavitatilor respective, devine o mucoasa
propriu-zisa.
Structura pielii este adaptata functiilor pe care le indeplineste. Pe langa rolul de invelis al
tesuturilor, pielea are rol de protectie fata de agentii fizici, chimici si microbieni; organ de excretie prin
excretie sudorala; organ cu functie in tremoreglare; functii hemodinamice; functii metabolice. Pielea este
alcatuita din 3 straturi anatomice: epidermul, dermul si stratul subcutanat sau hipodermul.
Epidermul este alcatuit dintr-un epiteliu stratificat si pavimentos, cornificat, celulele sale fiind in
permanenta regenerare. Este nelipsit de vase sanguine, nutritia celulelor are loc prin difuzarea limfei
interstitiale din derm, prin intermediul membranei bazale si prin spatiile inguste 10 mmicroni , care separa
intre ele celulele vitale ale acestui strat. Membrana bazala este un protector mecanic contra pierderilor de
apa si in straturile profunde ale pielii si impiedica patrunderea microbilor in ele. Celulele epidermului se
impart dupa aspect, origine, microscopic si functii in keratinocit, care constituie marea majoritate a masei
celulare si melanocitele mai putin numeroase.
Dermul constituie scheletul rezistent conjunctivo-fibros al pielii. Este separata si reunita de
epiderm prin membrana bazala.
Membrana bazala este alcatuita dintr-o impletire de fibre epidermice si dermice. Ea indeplineste o
funto\ie de filtru selectiv, pentru substante provenite din derm si care servesc la nutritia epiderm, dar
constituie si o a doua bariera pentru substante ce ar putea patrunde din epiderm.
Hipodermul este stratul care separa pielea de straturile subiacente. Este alcatuit din lobului cu
celule grase (lipocite) continand trigliceride, cu rol de rezerva nutritiva si de izolator termic si mecanic.
Acesti lobuli sunt separati prin septuri conjunctive, in care se gasesc vase si nervi. O structura
tegumentara mai deosebita este linia apocrina. Ea se intinde de la axila in regiunea memelonara si coboara
convergent lateral spre perineu; este alcauita din aglomerari celulare clare ce, structural, se apropie de
celule glandulare mamare, in aceasta acceptiune glanda mamara poate fi privita...
Glandele pielii sunt reprezentate de glande sudoripare, glandele sebacee anexate parului si
glanda mamara.
Glandele sudoripare sunt tubuloase, cu partea secretorie in forma de tub incolacit (glomerul
secretor) situata in stratul subcutanat sau in stratul profund al dermului. In corp sunt cca 3 milioane de
astfel de glande. Secretia lor contine 99% apa si alti componenti minori, are un pH de aproximativ 5.
Glandele sebacee anexate radacinii parului sunt de tip acinos, situate in derm, cu dimensiuni 0,2-
2 mm. Produsul de secretie, sebum, se elimina la radacina parului si suprafata pielii printr-un canal
excretor scurt. Sebumul contine trigliceride, esteri grasi, scualen, esteri de colesterol si colesterol.
Lipidele mentin un pH de cca 5 la suprafata pielii.
Parul este alcatuit dintr-o parte profunda sau radacina parului care se termina cu o parte umflata
numita bulb si din tulpina. Anexele parului sunt glandele sebacee si muschiul erector al parului.
26. Traversarea pielii de catre substantele medicamentoase.
Aplicarea medicamentelor pe piele urmareste atingerea diferitelor regiuni ale acesteia sau
absorbtia percutanata avand ca obiectiv concentratii terapeutice plasmatice. Efectele de suprafata se
rezuma fie la protejarea pielii fata de noxe externe, fie la tratamente ale unor afectiuni (infectii)
superficiale, fie actiunea unor deodorante (actiune asupra celulelor microbiene impiedica descompunerea
lor).
27. Sisteme terapeutice transdermice. Structura. Exemple.
Sistemele terapeutice transdermice sunt dispozitive care servesc ca suport sau vehicul pentru una
sau mai multe substante medicamentoase, destinate a fi aplicate pe piele pe un loc delimitat, in vederea
eliberarii si absorbtiei substantei medicamentoase cu viteza constanta pentru a realiza o actiune sistemica.
Clasificarea in functie de tehnologia de baza in obtinerea Sistemelor Terapeutice Transdermice:
sisteme cu rezervor si membrane; sisteme matrita (monolitice); sistem cu rezervor multilamelar; sisteme
cu microcompartimente (microrezervoare).
Sisteme cu rezervor si membrane. Componente: folie impermeabila de plastic metalizat; rezervor
cu o concentratie determinata substanta medicamentoasa dizolvata in etanol, suspendata in lichide
vascoase (ulei de silicon) sau dispersata cu un polimer solid (poli-izobutilena); o membrana cu proprietati
speciale de permeabilitate; poate fi poroasa sau neporoasa; strat adeziv pe suprafata exterioara a
membranei, compatibila cu substantele medicamentoase; hipoalergenic si presosensibil.
Exemple:
Scopolamina pentru actiunea in raul de miscare de 3 zile;
Nitroglicerina pentru o actiune de prevenire a atacului de angina pectorala pe o perioada de 24
ore;
Clonidina administrata in hipertensiune arteriala cu actiune de 7 zile;
Estradiol recomandat in menopauza cu actiune 3-4 zile.
Sisteme matrita (monolitice). Componente: folie impermeabila; folie ocluziva de Aluminiu;
rezervor cu o dipersie a substantei medicamentoase intr-o matrita de polimer hidrofil/lipofil cu suprafata
si grosime bine determinate; polimerul adeziv nu participa la eliberarea substantei active ci formeaza o
pelicula adeziva in jurul rezervorului.
Exemple: nitroglicerina cu un timp de actiune constant de 24 ore.
Sisteme cu rezervor multilamelar. Componente: folie impermeabila de plastic metalizat; rezervor
cu mai multe straturi in care concentratia de substanta medicamentoasa scade catre zona de aplicare pe
piele (rezervorul cel mai departe de piele are concentratia mai mare); prin difuzie scade concentratia
initiala a substantei, gradientul de concentratie realizat va propulsa moleculele substantei active spre loc
de absorbtie; strat adeziv. Exemple: nitroglicerina.
Sisteme microcompartimentate (microrezervoare). Componente: folie ocluziva; strat adeziv;
matrita de polimer cu rezervoare microscopice de substanta medicamentoasa.
Climara plasturi Menopauza. Compozitie: Climara: plasture de 12.5 cm
2
continand 3.9 mg
estradiol intr-o matrice acrilata adeziva;
Climara forte: plasture de 25 cm
2
contine 7.8 mg estradiol intr-o matrice acrilata adeziva. Actiune
terapeutica:inceperea perioadei climacterice este caracterizata prin aparitia unei scaderi din ce in ce mai
pronuntate a productiei de estrogeni ovarieni. Aceasta conduce la o deficienta estrogenica in organismul
femeii, care da nastere la diverse tulburari si dereglari ale starii generale de bine, pana cand organismul se
adapteaza singur la scaderea productiei de estrogeni. Deficitul de estrogeni si simptomele sale
caracteristice per climacterice sunt reduse rapid si sigur prin administrarea regulata a hormonilor
deficienti. Plasturele climara creste estradilolul sanguin. Ajunge in circulatia sanguina prin piele
(transdermic) si conduce la un nivel hormonal constant. Indicatii: terapie de substitutie estrogenica la
pacientele cu tulburari datorita climacterului natural sau indus chirurgical (doar pentru afect
necanceroase), exemple simptome vasomotorii (bufeuri transpiratii), tulburari de somn, atrofii datorate
insuficientei produse de estrogenii endogeni.
Nitroderm TTS. Compozitie:substanta activa: 1, 2, 3 - propantriol trinitrat (nitroglicerina) 25 mg
(nitroderm TTS 5) si 50 mg (nitroderm TTS 10); excipienti: dimecotina, silica aerogel, silicon adeziv
medical. Indicatii: tratamentul profilactic al crizelor de angina pectorala. Are actiune vasodilatatoare
coronariana, antianginoasa. Actiune terapeutica: provoaca vasodilatatie coronariana, amelioreaza
aprovizionarea cu sange a miocardului ischemic; provoaca vasodilatatie sistemica, indeosebi venoasa, dar
si arteriolara (la doze mari), micsorand presarcina si postsarcina, ceea ce usureaza munca inimii si scade
consumul de oxigen al miocardului; dozele mari diminueaza presiunea arteriala; pentru administrarea
perlinguala efectul apare in 2-5 min si dureaza 10-30 min; pentru aplicarea pe piele efectul apare in 20-60
min si dureaza 3-6 ore; in cazul introducerii intravenoase efectul este imediat si dispare repede dupa
oprirea perfuziei.
28. Structura anatomica a ochiului.
Globul ocular este situat in partea anterioara ochiului si este invelit la exterior de o membrana
conjunctiva (capsula Tenon). Este alcatuita din 3 tunici dispuse concentric, de la exterior spre interior:
sclerotica sau tunica fibroasa, coroida sau tunica vasculara si retina sau tunica interna, precum si dintr-o
cavitate in care se afla mediile refringerente.
Sclerotica (tunica fibroasa) este o mebrana externa, de culoare alba, sidefie, fibroasa si rezistenta.
Coroida (tunica vasculara), corpul ciliar si irisul formeaza un ansamblu numit uvee. Uveea
uveea anterioara si uveea posterioara. Uveea anterioara: corpul ciliar si irisul. Corpul ciliar: muschii
ciliari si procesele ciliare. Irisul: membrana situata vertical in fata cristalinului este colorata diferit. Uveea
posterioara: coroida - formeaza corpul ciliar.
Retina (tunica interna sau tunica nervoasa) formeaza stratul intern al peretelui globului ocular si
functional reprezinta receptorul analizatorului optic. Stratul de celule fotosensibile este situat pe partea
interioara a peretelui globului ocular. Raza de lumina retina nervul optic conduce impulsurile prin
chiasma optica centrul optic din creier. Celule fotosensibile care receptioneaza lumina transformand-o
in impuls nervos (celule cu conuri si celule cu bastonase). Celule interneuronale (bipolare si orizonatale)
transmit impulsurile nervoase de la celulele senzoriale numai in zona retinei.
Aparatul lacrimal, glande lacrimale si aparatul de drenaj: puncte lacrimale, superioare si
inferioare; canalicule lacrimale; sacul lacrimal; canalul lacrimo-nazal dreneaza lacrimile in nas.
Lichidul lacrimal este format din: saruri, glucoza, alti compusi organici, proteine aproximativ
0.7%, lizozim.
Compozitia lichidului lacrimal. Lacrimile sunt formate din 3 straturi: mucusul situat la exteriorul
ochiului formeaza un strat de care filmul lacrimal sa adere; stratul mijlociu apos: 98% apa, NaCl, proteine
si alte componente; stratul lipidic extern este un film uleios, impiedica evaporarea.
Corneea este constituita din tesuturi suprapuse, lipsite de vascularizatie. Grosimea este de cca 0.5
mm in regiunea centrala. Are 6 tesuturi esentiale: epiteliul, membrana bazala, membrana Bowman,
stroma, membrana Descemetov si endoteliul.
Cristalinul este o lentila biconvexa, lipsit de vase si fibre nervoase. Este perfect transparent si
elastic. Are consistenta de gel lichid.
Vascularizatia ochiului. Artera oftalmica: artera centrala a retinei, ramuri ciliare anterioare si
posterioare. Vena oftalmica suprioara care dreneaza regiunile superioare ale orbitei, pleopelor si fruntii.
Vena oftalmica inferioara dreneaza regiunile inferiore ale orbitei si pleopelor. Anastomoze cu vena
angulara si plexul pterigoid.
Functiile globului ocular - Globul ocular mediu refringent, 60 dioptrii: corneea apoasa, umoarea
apoasa, cristalinul, corpul vitros.
29. Permeabilitatea si biodisponibilitatea substantei medicamentoase administrate la nivelul
ochiului.
Exista factori care influenteaza cinetica substantei medicamentoase in sacul conjunctival.
Permeabilitatea corneei:.
Cinetica eliminarii substantei medicamentoase de la locul aplicarii si din ochi.
Pierderea prin fisura palpebrala in canalul nazolacrimal 7-9 microlitri de lacrimi; turnover
fiziologic: 0.1 microlitri/min; maxim 30 microlitri.
Reflexul de lacrimare.
Absorbtia substantei medicamentoase prin conjunctiva palpebrala si bulbara si eliminarea prin
circuitul sanguin.
Absorbtia substantelor medicamentoase aplicate in sacul conjunctival, prin cornee este
dependenta de numerosi factori fiziologici si de formulare a medicamentului iar biodsponibilitatea
oculara este mica. Administrarea frecventa sau folosirea unor sisteme de administrare cu cedare
controlata, cresc biodisponibilitatea oculara a medicamentelor aplicate pe cornee.
Unguentele oftalmice se prepara din excipienti sterilzati, netoxici, inerti, avand in asociere si
emulgatori spre a favoriza contactul cu mucoasa hidrofila. Produc dificultati in vedere si de aceea se
aplica in timpul noptii. Au avantajul unei durate prelungite de contact cu corneea.
Solutii injectabile si perfuzabile - solutiile injectabile si perfuzabile isi au rolul in tratamentul
intraocular, mai ales in timpul interventiilor chirurgicale pe ochi.
Implantele sunt sisteme elastice sau rigide din care polimeri naturali sau de sinteza, care aplicate
pe cornee cedeaza substanta medicamentoasa intr-o perioada mai mare de timp. Lamelele de gelatina
impregnate cu substante medicamentoase au dezavantajul unei cedari variabile. Sistemul terapeutic
Ocusert, care contine pilocarpina, poate elibera substanta medicamentoasa cu viteza constanta, de 20 sau
40 micrograme pe ora, timp de o saptamana.
Medicatia topica oftalmica. Un dezavantaj al medicatiei topice oftalmice il reprezinta
biodisponibilitatea scazuta in umoarea apoasa a substantei medicamentoase. Pilocarpina se foloseste
pentru efectul sau miotic, de reducere a presiunii intraoculare in glaucom. Din doza instilata doar 1-3 %
se absoarbe in ochi. Din doza administrata 50% se pierde in circulatia sistemica prin absorbtie prin
conjunctiva.
Administrarea topica de betablocante. Betablocantele se utilizeaza si ele in tratamentul
glaucomului. Levobunolol se pierde de la locul de administrare in proportie de peste 46%, iar 12% este
metabolizat in tesutul ocular. Absorbtia substantelor medicamentoase aplicate in sacul conjunctival (prin
cornee). Este dependenta de numerosi factori fiziologici si de formulare a medicamentelor iar
biodisponibilitatea oculara este mica. Administrarea frecventa sau folosirea unor sisteme noi de
administrare cu cedare controlata cresc biodisponibilitatea oculara a medicamentelor aplicate pe cornee.
30. Anatomia si fiziologia cavitatii nazale.
Este formata din cele 2 fose nazale care comunica cu exteriorul prin nari si cu faringele prin 2
orificii care se numesc coane; la intrarea in nari firele de par opresc impuritatile din aerul inspirat.
Fosele nazale comunica si cu mici cavitati, pline cu aer, sapate in oasele din jur, numite sinusuri.
Fosele nazale sunt despartite de septul nazal si sunt captusite de mucoasa nazala, bogat vascularizata, care
incalzeste aerul inspirat (este vorba de mucoasa respiratorie care captuseste partea inferioara a foselor
nazale). Mucoasa nazala care captuseste partea superioara a foselor nazale se numeste mucoasa olfactiva
(cu rol in olfactie/miros). Mucusul produs de celulele mucoasei nazale asigura umiditatea, retine praful si
unele microorganisme.
31. Medicamente aplicate pe mucoasa nazala.
Tratementul unor alergii locale (cromoglicat); actiune decongestiva (efedrina); actiune
antiinfectioasa (neomicina).
Medicamente administrate nazal pentru efectul sistemic. Sunt cele care dupa administrare
perorala pot fi inactivate in tubul digestiv sau prin efectul primului pasaj hepatic. In aceasta categorie
intra peptidele. S-au facut studii care au dovedit o buna absorbtie sistemica dupa administrarea nazala in
cazul propranololului, progesteronului, xilinei, nircadipinei, metroprololului, ergotaminei.
Peptidele - sunt polimeri scurti formati prin legarea intr-o anumita ordine, a mai multor
aminoacizi. Legatura dintre 2 aminoacizi se numeste legatura peptidica.
Progesteronul - este unul dintre hormonii vitali pentru femeie, joaca un rol esential in stimularea
metabolismului si controleza activitatile hormonale. Nivelul scazut de progesteron sau deficienta de
progesteron poate duce la complicatii severe. Joaca un rol vital si in mentinerea sarcinii. Este produsa de
femei in timpul ciclului menstrual.
Nircadipina este un blocant al canalelor de calciu si inhiba intrarea ionilor de calciu in celulele
musculaturii netede vasculare generand efecte vasodilatatoare prin relaxarea musculaturii. Blocheaza
intrarea ionilor de caciu la nivelul miocitelor cardiace generand efect inotrop negativ.
Ergotamina - este alcaloidul polipeptidic prezent in procentul cel mai mare in cornul secarei
(claviceps purpurea). Grupa ergotaminei este formata din diferiti alcaloizi, denumiti in functie de restul de
aminoacid grefat pe nucleul de baza. Are actiune vasoconstrictoare mai ales asupra vaselor coronare,
periferice, cerebrale-actioneaza asupra receptorilor adrenergici si serotoninergici. Are actiune deprimanta
asupra centrului respirator, vasomotor, termoreglator, determina cresterea tensiunii arteriale. In asociere
cu cafeina, biodisponibilitatea ergotaminei creste de circa 300 ori. Aceasta proprietate este utilizata in
combaterea crizelor de migrena.
Medicamente administrare nazala pentru actiune sistemica. Deoarece mucoasa nazala are o
capacitate redusa de metabolizare se pot administra peptide pe aceasta cale. S-a constat o buna absorbtie
pentru interferon, hormonul luteinizant si peptida natriuretica. Insulina si calcitonina au dat raspunsuri
variabile. Prezenta unor acceleratori de absorbtie a condus la cresterea semnificativa a absorbtiei in unele
cazuri (saruri biliare). Calea nazala se dovedeste astfel o cale de alternativa pentru administrarea unor
medicamente, pentru care solutiile de pana in prezent ca forme farmaceutice si cai de administrare nu sunt
cele mai corespunzatoare.
Tipurile de preparate farmaceutice utilizate local. Sunt picaturile pentru nas si aerosolii. O
picatura dintr-o solutie nu acopera integral suprafata mucoasei absorbante dar un exces (peste 100
microlitri) se elimina prin inghitire. Administrarea de aerosol (o apasare pe buton sau doua) ofera o
distributie locala buna.
Posibilitati de crestere a absorbtiei la nivelul mucoasei nazale. Prezenta agentilor de crestere a
vascozitatii. Aplicarea unor produse bioadezive, determina o stationare prelungita, cu posibilitatea unei
cresteri a biodisponibilitatii sistemice.
32+33. Structura si functiile plamanului.
Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor
de gaze dintre organism si mediul extern. In plus, prin partea superioara a cavitatii nazale la nivelul
mucoasei olfactive se percepe mirosul, iar laringele, un alt segment al aparatului respirator, datorita
corzilor vocale inferioare, realizeaza fonatia. Este alcatuita din: caile respiratorii, organe care au rol in
vehicularea aerului.
Cavitatea nazala si faringele formeaza caile respiratorii superioare, iar traheea si bronhiile - caile
respiratorii inferioare.
Plamanii sunt organe la nivelul carora au loc schimbul de gaze (oxigen si dioxid de carbon).
Plamanii reprezinta principalele organe ale aparatului respirator si sunt situati in cavitatea
toracica deasupra diafragmului. Au forma unor jumatati de con sectionat de la varf spre baza, masa medie
a celor doi plamani este 1300 grame. Prezinta baza usor concava asezata pe diafragma si care, prin
intermediul diafragmului, la dreapta este in raport cu lobul drept al ficatului, iar la stanga cu lobul stang al
ficatului, cu fundul stomacului si cu splina.
Structura plamanului - este cea a unei glande tubuloacinoase, fiind formate dintr-un sistem de
canale aeriene si dintr-o multitudine de saci care se umplu cu aer.
Vascularizatia plamanilor prezinta o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala. Vascularizatia
functionala realizeaza schimburile gazoase si este reprezentata de trunchiul pulmonar si de venele
pulmonare care alcatuiesc mica circulatie. Vascularizatia nutritiva face parte din marea circulatie si este
reprezentata de arterele si venele bronsice.
Aparatul respirator este alcatuit din 2 parti principale: calea aeriana superioara este reprezentata
de conductele prin care aerul este introdus in plaman si apoi eliminat: nas, faringe, laringe; calea
pulmonara: trahee, bronhii si plamani cu diferite nivele: bronhiole si alveolele pulmonare.
Respiratia reprezinta una din functiile esentiale ale organismelor vii in general, functie prin care
se realizeaza aportul de oxigen din aerul ambiant pana la nivelul celular, in paralel cu eliminarea in
atmosfera a dioxidului de carbon, realizat din metabolismul celular. Aceasta functie complexa se
realizeaza cu participarea unor sisteme monofunctionale in mai multe etape strans corelate, intr-o stricta
succesiune. Acestea sunt: ventilatie pulmonara, difuziunea si schimbul de gaze la nivelul mebranei
aleveolo-capilare, transportul gazelor in sange si respiratia celulara.
Ventilatia pulmonara este procesul prin care se realizeaza circulatia alternativa a aerului intre
mediul ambiant si alveolele pulmonare, antrenand astfel patrunderea aerului bogat in oxigen catre
aleveole si eliminarea dioxidului de carbon catre exterior.
Miscarile ventilatorii - circulatia alternativa a aerului se realizeaza ca urmare a variatiilor ciclice
ale volumului cutiei toracice urmate fidel de miscarea in acelasi sens a plamanilor care este solidarizat de
aceasta prin intermediul foitelor pleurale. Variatiile ciclice ale volumului aparatului toraco-pulmonar se
realizeaza in cursul a doua miscari de sens opus, definite ca miscarea inspiratorie si miscarea respiratorie.
Volumele si capacitatile pulmonare - in cursul miscarii ventilatorii, patrund si ies din plaman
cantitati de aer a caror marime este in functie de talia persoanei, de sex de postura si a caror cuantificare
poate aduce informatii asupra integritatii aparatului toraco-pulmonar. Evaluarea volumelor se face prin
spirometrie si mai ales prin spirografie. Spirometria se efectueza cu ajutorul spirometrelor.
34. Factori care influenteaza depunerea substantelor medicamentoase in plamani.
Depunerea particulelor de aerosoli in aparatul respirator este influentata de:
Parametrii fizico-chimici ai substantei medicamentoase: forma, marime, diametru, densitate,
sarcina electrica.
Parametrii farmaceutico-tehnologici: forma farmaceutica, pH, doza de substanta
medicamentoasa, promotor, distributia marimii particulei.
Factori anatomo-fiziologici: umiditatea si starile patologice precum si caracteristicile respiratiei.
Asupra particulelor actioneaza 3 mecanisme importante de transport: impactul datorat inertiei
particulelor; sedimentarea particuleor datorita fortei gravitationale; difuziune legata de miscarea
Browniana a moleculelor de gaz inconjuratoare.
Depunerea aeorsolilor este dependenta si de variabelele fiziologice. Viteza respiratorie este de
circa 15 minute, iar reducerea vitezei creste depunerea substantei active in plamani. Afectiunile
pulmonare influenteaza de asemenea depunerea in plamani a particulelor: infectiile microbiene
micsoreaza volumul de aer inspirat; bronsitele, astmul produc tuse si modificari in ritmul respirator si
cardiac. Retinerea respiratiei favorizeaza depunerea particulelor mici.
35. Absorbtia substantelor medicamentoase pe cale pulmonara.
Administrarea medicamentelor pe cale pulmonara. Inhalatia inseamna inspirarea in scop
terapeutic a diferitelor gaze, lichide sau substantelor medicamentoase fin pulverizate.
Administrarea unor medicamente pe cale pulmonara sub forma de aerosoli se face pentru
tratamentul unor afectiuni ale tractului respirator dar si pentru absorbtiile sistemice ale unor molecule,
care pot fi degradate sau care nu se absorb dupa administrrarea pe cale orala.
Aerosoli naturali si artificiali. Aerosolii naturali sunt frecvent intalniti la mare sau la munte.
Aerosolii artificiali sunt produsi de aparate, care se bazeaza pe folosirea aerului comprimat, la o presiune
mai mare de 2-3 atmosfere, care disperseaza fin, in microparticule, mediul lichid, respectiv substanta
chimica, care am introdus-o in aparat si pe care dorim sa o inhalam. Din punct de vedere al accesibilitatii,
obtinerea si folosirea aerosolilor artificiali este mult mai facila, singurul impediment ar fi achizitionarea
unui aparat de aerosolizare.
Aerosoli cu administrare pulmonara. Substanta activa in urma pulverizarii are suprafata de
contact marita deci eficacitate terapeutica crescuta. Administrarea comoda, practica, facila fara risc de
contaminare manuala. Se pot administra doze terapeutice reduse (centigrame, miligrame).
Biodisponibilitate foarte buna-reducem doza. Permite tratamentul ambulatoriu. Se evita pasajul gastric si
hepatic. Sedimenteaza lent. Forma activa este stabila ca aerosol. Se resorb rapid prin epiteliul respirator.
Pot strabate un strat subtire de lichid fara a se dizolva.
Metabolizarea substantelor medicamentoase in plamani. Dupa depunerea in plamani unele
substante medicamentoase pot fi metabolizate. Izoprenalina poate fi metabolizata 30%. Isoetarina, alt
medicament simpatomimetic, are o metabolizare similara. Terbutalina nu se metabolizeaza in plaman (in
timp ce dupa administrare orala sufera un important efect al primului pasaj hepatic). Nici cromoglicatul
disodic nu se metabolizeaza la nivel pulmonar.
Farmacocinetica medicamentelor administrate ca aerosoli pulmonari este importanta pentru
alegerea medicatiei. In cazul glucocorticozilor pentru inhalatie este nevoie ca sa se posede o actiune
topica mare in caile respiratorii si o inacvtivare rapida dupa absorbtia sistemica sau dupa absorbtia gastro-
intestinala. Glucocorticoizii precum prednisolona si dexamtazaona nu pot fi utilizati ca medicamente de
inhalatie.
Medicamente utilizate sub forma de aerosoli in astmul bronsic
Adrenergice inhalante: -adrenergice neselective: orciprenalina; 2-adrenergice selective:
salbutamol, terbutalina, feneterol;
Adrenergice si alte antihistaminice: feneterol, salmeterol si alte antihistaminice.
Alte antihistaminice inhalante: glucocorticoizi: beclometazona, budesodinum, fluticazona,
mometazonum; anticolinergice: tiotropium; antialergice fara corticoizi: acid cromogilic.
Adrenergice de uz sistemic: si adrenergice: efedrina; 2-adrenergice selective: salbutamol,
terbutalina.
Alte antihistaminice sistemice: xantine theofilinum teotard.
36. Caile de administrare parenterala a medicamentelor. Enumerare.
Caile principale de administrare a medicamentelor parenterale sunt reprezentate de calea
intravasculara (intravenoasa sau intraarteriala) si extravasculara, mai obisnuite fiind calea intramusculara
si subcutanata, dar pe langa acestea se folosesc si altele: intraspinala, intratecala, intracisternala,
peridurala, intraarticulara, intracardiaca, intrapleurala, intradermala, intraperitoneala.
37. Calea intravenoasa. Caracterizare. Aspecte biofarmaceutice.
Calea intravenoasa este utilizata pentru a injecta direct intr-o vena solutia medicamentoasa
apoasa, spre a obtine un efect rapid si previzibil sau a eviat iritarea altor tesuturi. Se pot administra solutii
injectabile in forme mici, incet, spre a fi diluate in torentul circulator sau se pot administra volume mari,
de solutii perfuzabile pentru restabilirea echilibrului hidroelectrolitic, acido-bazic, a volemiei, sau pentru
alimentare parenterala totala.
Din cauza patrunderii rapide in circulatia generala, exista anumite riscuri: iritatia; realizarea unor
concentratii mari la organul tinta si instalarea socului medicamentos; dificultatea contracararii unui efect
nedorit sau a unui efet toxic prin supradozare, cu exceptia administrarii unui antidot, daca acesta exista.
Locul de administrare al injectiilor intravenoase este in vemele proximale mari, cum sunt cele ale
bratelor. Din cauza lipsei de sensibilitate a peretelui venelor la durere, cat si a diluarii rapide a
medicamentului in circulatia generala, calea intravenoasa se poate folosi pentru administrarea unor solutii
care ar fi prea iritante pentru alte cai. Totusi exista un risc al trombozelor in cazul administrarii unor
solutii puternic iritante, sau cand administrarea se face in locuri distale, extreme si mai ales la subiecti
care au probleme circulatorii.
Perfuzarea intravenoasa de cantitati mari de lichide 100-1000ml se face cu lichide de uz
parenteral destinate inlocuirii volumului plasmatic pierdut (inlocuitori coloidali de plasma), sau solutii
pentru alimentare parenterala (glucide, aminoacizi, uleiuri vegetale sub forma de emulsie U/A) sau solutii
cu electroliti sau pentru restabilirea echilibrului acido-bazic. De asemenea se administreaza prin perufzare
amestecurile de uz intravenos, adica amestecuri de solutii perfuzabile cu solutii injectabile. Aceste
amestecuri de uz intravenos se pot face doar atunci cand nu exista riscul unor interactiuni fizico-chimice
care sa produca incompatibilitati farmaceutice, sau riscul de degradare a substantei medicamentoase, sau
riscul de interactiuni medicamentoase farmacocinetice sau farmacodinamice semnificative clinic.
Administrarea cantitatilor mari de lichide de uz parenteral se face cu ajutorul unui cateter luand
masuri de precautie pentru evitarea infectiilor locale sau sistemice precum si a tromboflebitelor.
Injectarea substantelor medicamentoase in lumenul venos. Nu se injecteaza niciodata aer in
lumenul vaselor. Aerul va fi eliminat din seringa inainte de inceperea injectiei. Daca totusi a ramas o
oarecare cantitate de aer in seringa, acesta nu se va introduce in vena. Cantitati mici de aer nu produc
tulburari sesizabile sau apreciabile. Patrunderea lui brusca in cantitate mai mare produce uneori embolii
gazoase mortale.
Se va utiliza calea intravenoasa sau intraarteriala in cazul in care se asteapta o actiune prompta
sau cel putin foarte rapida, precum si atunci cand substantele medicamentoase, introduse printre tesuturi,
ar determina distructii tisulare, nefiind suportata de celulele tesuturilor moi. Daca calea intravenoasa din
cauza particulelor anatomice ale blonavului nu poate fi abordata se recurge la calea intramedulara.
38. Administrarea intraarteriala. Caracterizare. Aspecte biofarmaceutice.
Administrarea intraarteriala este tot o cale de administrare directa in circulatia sistemica, dar este
mult mai periculoasa si este mult mai rar folosita. Ea se foloseste uneori in clinica, la pacienti la care
plaserea cateterului se face sub oservatie radiologica, dupa descoperirea arterei. Efectul medicamentos
este instantaneu.
Se va utiliza calea intravenoasa sau intraarteriala in cazul in care se asteapta o actiune prompta
sau cel putin foarte rapida, precum si atunci cand substantele medicamentoase, introduse printre tesuturi,
ar determina distructii tisulare, nefiind suportata de celulele tesuturilor moi. Daca calea intravenoasa din
cauza particulelor anatomice ale blonavului nu poate fi abordata se recurge la calea intramedulara.
39. Administrarea intramusculara. Caracterizare. Aspecte biofarmacceutice.
Administrarea intramusculara este a doua in urma caii intravasculare in ceea ce priveste
rapiditatea manifestarii raspunsului. Injectiile se fac deobicei in muschii gluteal, deltoid sau vastul lateral.
Se injecteaza volume de medicament intre 1 si 5 mL, rar 10 mL.
O problema de risc o constituie iritarea muschiului sau a terminatiilor nervoase, mai ales din
cauza unor tehnici necorespunzatoare de administrare.
Pe cale intramusculara se administreaza majoritatea tipurilor de medicamente injectabile: solutii
apoase sau uleioase, suspensii apoase sau uleioase, emulsii U/A sau emulsii A/U, solutii sau suspensii
obtinute ex-tempore din pulberi destinate prepararii de medicamente injectabile.
Se va recurge la calea intramusculara daca denistatea medicamentelor este mai mare, daca prin
stagnarea printre tesuturi ar provoca iritatia acestora, daca efectul urmarit trebuie sa se instaleze rapid,
precum si daca intarzierea resorbtiei ar produce modificari in compozitia medicamentului injectat.
Tesutul muscular este foarte bine vascularizat, bogat in vase limfatice, din care motiv resorbtia
acestor injectii incepe imediat, 3-10 min, mare parte din substantele introduse patrund in circulatie.
De la aceste reguli fac exceptie unele medicamente uleioase sau cele inglobate in substante
speciale, care franeaza resorbtia tocmai cu scopul de a prelungi si de a permanentiza, pe o oarecare
perioada de timp, actiunea medicamentelor.
40. Calea subcutanata. Caracterizare. Aspecte biofarmaceutice.
Administrarea subcutanata se face la nivelul tesutului subcutanat, sub piele, unde se gaseste
plexul subpapilar si subdermic al pielii, care conduc sangele din capilare direct sistemul venos. Locurile
in care se administreaza sub cutanat sunt cele mai multe portiuni ale bratelor si picioarelor, precum si
abdomenul.
Se injecteaza cantitati mici de medicament, de pana la 1 mL, rar 2 mL. Substantele
medicamentoase administrate pe aceasta cale se absorb cu o viteza mai mica decat cele administrate iv
sau im si marimea absorbtiei poate sa fie si ea mai mica.
Se va alege calea subcutanata in cazul substantelor usor resorbabile, de densitate mica, cu
presiune osmotica apropiata de cea a organismului, care nu provoaca iritatia sau lipoliza tesutului celular
adipos sub piele. Din cauza vascularizatiei relative mai sarace a acestor straturi, resorbtia injectiei
cutanate apare de obicei la 5-10 min dupa administrare si dureaza in functie de volumul lor.
41. Alte cai parenterale. Enumerare. Caracterizare.
Calea intratecala se foloseste pentru administrarea medicamentului in lichidul cerebrospinal, in
spatiul subarahnoidian. Se administreaza 1-2 mL, dupa ce in prealabil s-a scos acelasi volum de lichid
cerebrospinal, spre a nu crea o presiune asupra radacinii nervilor spinali.
Calea intracisternala: injecatare directa in regiunea caudala a creierului in cisterna intracraniana,
intre cerebel si medula oblogata.
Calea epidurala (peridural): injectare in afara membranei durale, in canalele spinal si caudal.
Calea intradurala: in membrana durala pentru anestezie durala.
Calea intraarticular: intr-o articulatie deobicei pentru efect local (antiinflamator).
Calea intracardica: injectie direct in inima (stimulare cu epinefrina in atac sever de cord). Calea
intracardiaca este o cale de extrema urgenta, se foloseste cand inima nu mai este in stare sa asigure
transportul medicamentelor pana la nivelul ei. Injectarea intracardiaca. Este o interventie eroica de
extrema urgenta, prin care se introduc in sistemul circulator, prin organul central, substante
medicamentoase de importanta vitala. Ea se aplica in starea de sincopa cardica, unde miocardul nu a fost
in prealabil alterat in masura prea intensa, cum sunt accidentele anesteziei, socul traumatic si hemoragie,
unele intoxicatii. Pentru injectiile intracardiace se utilizeaza o seringa cu volumul mic 1-2 ml, cu ac lung
de 8-10 cm, foarte subtire, rezistent dar elastic. Se injecteaza incet substanta medicamentoasa si apoi, cu o
miscare brusca e scos acul. Plaga de intepare a acului este suportata de miocard fara nicio consecinta.
Calea intrapleurala: in cavitatea pleurala sau plamani.
Calea intradermica in piele in cazul testelor de alergie. Injectiile intradermice - sunt utilizate mai
mult ca scop de diagnostic (intradermoreactii); aplicarea lor terapeutica are o sfera mai restransa.
Injectarea intrarahidiana. Se face in spatiul subarahnoidian. Scopul introducerii subarahnoidiene
a substantelor medicamentoase poate fi anesteziant sau terapeutic. Pentru anestezie se utilizeaza in cazul
operatiilor abdominale si ginecologice, precum si in chirurgia ortopedica a membrelor inferioare. Ca
metode terapeutice se utilizeaza pentru introducerea antibioticelor, a serurilor terapeutice, precum si a
unor preparate corticosprarenale, in spatiul subarahnoidian.
42. Vasele sanguine. Caracterizare.
Formeaza o componenta a sistemului circulator sanguin. Ele sunt reprezentate de artere (vasele
care transporta sangele de la inima spre tesuturi), de capilare (la nivelul carora se realizeaza schimburile
dintre sange si tesuturi), si de vene (vasele care transporta sangele de la tesuturi spre inima).
Vasele micii circulatii sau pulmonare. Mica circulatie incepe de la ventriculul drept de unde
sangele venos este transportat la plamani prin arterele pulmonare si este adus in atriul stang prin venele
pulmonare.
Vasele marii circulatii. Marea circulatie incepe din ventriculul stamg cu artera aorta, prin
ramurile careia transporta sangele arterial, in toate partile corpului. Din reteaua capilara, sangele venos
este adus, prin sistemul venelor cave superioara si inferioara, in atriul drept.
Din punct de vedere al alcatuirii, sistemul cardiovascular are alcatuire unitara avand peretele
format din 3 straturi principale: intima, medie si adventice.
Arterele, al caror calibru descreste de la inima spre reteaua capilara, se imart in mari, mijlocii si
mici sau arteriole. Venele, al caror calibru creste de la capilare la inima se impart in venule, vene mijlocii
si vene mari.
Intima este stratul intern al peretelui vascular si este alcatuita din endoteliu (un strat de celule
turtite), sub endoteliu se gaseste un start conjunctiv cu substanta fundamentala bogata in
mucopolizaharide si membrana elastica interna.
Media este o tunica cu structura diferita in functie de tipul de vase (fibre elastice sau fibre
musculare).
Adventicea este formata din tesut conjunctiv cu fibre colagene si fibre elastice.
Capilarele sanguine au calibrul intre 4-12 m si ajung la un numar de 5 milioane, cu o lungime
de cca 250.000 km. Peretele capilar este alcatuit din endoteliu, membrana bazala si periteliu.
43. Factori biofarmaceutici la administrarea parenterala a medicamentelor. Prezentare generala.
Administrarea unei solutii injectabile direct in sange pe cale intravasculara este urmata de
procesele de distributie, metabolizare si excretie. Concentratia substantelor medicamentoase la locul
actiunii este proportionala (nu necesar egala) cu concentratia in plasma. Factorii care influenteaza
concentratia substantelor medicamentoase in plasma influenteaza concentratia la locul actiunii. Factorii
cei mai importanti care determina concentratia substantelor medicamentoase in plasma: modul de
administrare al medicamentelor; preluarea substantelor medicamentoase de catre tesuturile organismului;
eliminarea substantelor medicamentoase din organism.
Aceste procese includ: absorbtia substantelor medicamentoase (exceptie face administrarea
intravasculara), distributia, metabolizarea, excretia adica farmacocinetica substantelor medicamentoase in
organism. Interactiunea cu receptorii biologici specifici reprezinta etapa faramacodinamica a actiunii
medicamentelor, care va conduce la efectul clinic al acestuia.
In cazul administraii intravenoase medicamentul este introdus direct in circulatia generala fara a
avea loc un proces de absorbtie. Nivelul concentratiei plasmatice depinde de marimea dozei si viteza de
injectare. Daca se administreaza o doza rapid (bolus) concentratia maxima se atinge imediat dupa
terminarea injectarii. Apoi concentratia plasmatica scade progresiv, ca urmare a distributiei in tesuturi si
in organe si a eliminarii prin metabolizare si/sau excretie urinara.
44. Etapele absorbtiei substantelor medicamentoase din forma farmaceutica im sau sc in sange.
Modelul absorbtiei substantei medicamentoase din forma farmaceutica administrata
intramuscular sau subcutanat in sange
Etapa 1: cedarea substantei medicamentoase din formele farmaceutice in lichidul biologic;
Etapa 2: difuzarea substantei medicamentoase din forma farmaceutica din lichidul biologic la
membrana absorbanta;
Etapa 3: transferul prin membrana biologica in sange;
Etapa 4: transportul substantei medicamentoase prin sange.
In cazul administrarii intramusculare sau subcutanate are loc absorbtia substantelor
medicamentoase in sange, concentratia creste treptat pana ajunge la un maxim (Cmax) dupa un timp
(Tmax), dupa care concentratia scade treptat pana la eliminarea completa in cazul in care nu se
administreaza o noua doza. Curba concentratiei plasmatice difera de cea observata dupa administrarea
intravenoasa deoarece in ultimul caz concentratia plasmatica ajunge la valoarea maxima imediat dupa
injectare apoi scade exponential, deoarece lipseste etapa absorbtiei.
Alte caracteristici ale injectarii intramusculare si subcutanate. Procesul absorbtiei este influentat
de factorii fiziologici si farmaceutici, ceea ce face ca profilul absorbtiei sa difere, antrenand dupa el
modificarea nivelului plasmatic medicamentos. Acesti factori pot influenta atat viteza de absorbtie cat si
marimea absorbtiei. Intre calea intramusculara si cea subcutanata exista diferente fiziologice care
determina o absorbtie mai rapida in cazul caii intramusculare (flux sanguin mai mare). Factorii
farmaceutici depind de tipul formei farmaceutice si de proprietatile fizico-chimice ale substantei
medicamentoase.
45. Absorbtia vaginala. Aspecte biofarmaceutice.
In trecut administrarea pe cale vaginala a unor medicamente a fost facuta fara a avea in vedere
posibilitatea absorbtiei substantei medicamentoase prin epiteliul vaginal (pentru actiune exclusiv locala).
Studiile recente au aratat ca administrarea vaginala a unor medicamente determina o absorbtie in
circulatia sistemica a unor substante medicamentoase, surprinzator de mare (steroizii).
S-a constat ca secretia ciclica de hormoni estrogeni in ciclul ovarian induce variatii in histologia,
biochimia si fiziologia vaginala, prin urmare mucoasa vaginala poate suferii variatii ciclice si in
comportamentul la permeabilitatea fata de substantele medicamentoase.
Valoarea pH-ului este de 4-5 si este determinata de acidul lactic format din glicogen sub
influenta bacilului Doderlein.
Cantitatile de glicogen sunt influentate de estrogeni; lumenul vaginal este o zona nesterila aici existand
specii de Lactobacillus, bacterioides, Staphilococcus epiderdimdis, bacterii potential patogene.
46. Aspecte anatomice si fiziologice ale vaginului.
Este un conduct musculo-membranos, median, nepereche, extensibil si elastic, avand rol in
timpul actului sexual si servind drept canal de trecere al fatului.
Structura vaginala cuprinde 3 tunici: externa sau adventicea, bogata in vase de sange (vene);
tunica medie sau musculara, formata din fibre musculare netede; interna sau mucoasa vaginala, se
continua in partea inferioara in mucoasa vulvara, in partea superioara se continua cu mucoasa colului
uterin.
47. Absorbtia vaginala si efectul medicamentos.
Dupa aplicarea unui medicament sau a unui inel medicamentos intravaginal, au loc o serie de
procese de cedare a substantelor medicamenroase si de absorbtie.
Cedarea din produsului farmaceutic sau sistemului de cedare, repartitia apoi difuzia prin fluidul
secretiei vaginale, preluarea si apoi patrunderea prin mucoasa vaginala, apoi transportul si distributia
moleculelor absorbite in sangele sau in limfa circulanta, pana la locul actiunii.
In scopul studierii permeabilitatii vaginale se folosesc modele similare cu cel uman dintre care
cele mai utilizate fiind iepurele si maimuta. Permeabilitatea membranei este proprotionala cu cresterea
lipofiliei compusilor studiati. In cazul compusilor ionizabili, coeficientul de permeabilitate depinde de
pH, forma neionizata avand o premeabilitate mai mare. In literatura sunt numeroase exemple care arata
absorbtia sistemica semnificativa dupa administrarea vaginala.
Astfel, administrarea de estrogeni pentru terapia de substitutie a aratat o absorbtie
corespunzatoare: estrona, 17-beta-estradiol, estriol; estrogenii s-au folosit cu succes in tratamentul
deficientei de estrogeni postmenopauza. Progesterona se absoarbe bine dupa administrarea vaginala sub
forma de supozitoare; nivelul plasmatic creste rapid, ajungand la un maxim dupa aproximativ 3 ore de la
administrare. Dintre substantele medicamentoase s-a cercetat absorbtia penicilinei administrata pe cale
vaginala in supozitoare, care conduce la niveluri terapeutice. In schimb, administrarea vaginala sub forma
de creme a econazolului, clotrimazolului, nu a condus la niveluri semnificative in circulatia generala.
48. Aspecte anatomice si fiziologice ale uterului.
Este un organ nepereche. Organ muscular cavitar in care se dezvolta fatul. La sfarsitul sarcinii
este expulzat la exterior impreuna cu anexele sale. Are forma unui con turtit antero-posterior cu varful
orientat in jos, prezinta in partea mijlocie o ingustare (istm) care il separa de corpul uterin si de colul
uterin.
49. Dispozitivele intrauterine.
Dispozitivele intrauterine cu substante medicametoase sunt una dintre metodele contraceptive
folosite la ora actuala. O metoda ideala de contraceptie ar trebui sa fie una care are ca urmare a utilizarii
cel mai mic numar de nasteri si cel mai mic numar de accidente mortale legat de medicatie.
Dispozitivele intrauterine medicamentoase au avut o anumita evolutie; initial s-au folosit fire
metalice, dar care produceau leziuni la aplicare si pastrare; ele au fost inlocuite cu sisteme confectionate
din mase plastice (polietilena, polipropilena). Variantele moderne sunt spirale din plastic sau inele din
plastic. Variantele mai noi sunt dispozitive medicamentoase intrauterine contraceptive continand, spre
exemplu cupru.
Dispozitive intrauterine. Dispozitivele intrauterine contraceptive sunt folosite pentru controlul
sterilitatii. Folosirea lor este o alternativa la pilulele contraceptive orale la femeile care acuza reactii
adverse la utilizarea lor. Eficienta dispozitivelor intrauterine depinde de marimea suprafetei lor de contact
cu uterul; din pacate aceasta favorizeaza iritarea, sangerarea si eliminarea sau scoaterea lor.
Cuprul este citotoxic in concentratii suficient de mari. Ionul de cupru este un inhibitor al 17-beta-
estradiolului. Cupru este cedat continuu prin ionizare si chelatare; cant cedata pe zi e de aproximativ 10
micrograme. Concentratia cuprului in lichidul uterin influenteaza efectul contraceptiv.
Un alt tip de dispozitiv intrauterin este cel care contine hormoni; un astfel de dispozitiv este cel
cu progesterona. Dispozitivul comercializat Progestasert cedeaza 65 micrograme pe zi; cedarea cu viteza
constanta dureaza aproximativ 1 an. Progesterona se elimina din organism prin metabolizare; de aceea
actiunea fertilizanta poate fi asigurata doar de doze mai mari de progesterona sau de administrarea de
levonorgestrel, un analog sintetic care rezista metabolismului hepatic. Dupa administrare, progesterona se
elibereaza local, apoi este absorbita in circulatia generala si urmeaza apoi procesele farmacocinetice.
Concentratiile uterine cu progesterona cresc iar efectul contraceptiv s-a dovedit clinic.
S-au cercetat si fabricat sisteme intrauterine de tip matrita, non biodegradabile sau
biodegradabile cu progestreona.

50. Biofarmacia. Definitie. Evolutie.
Biofarmacia studiaza masura si cinetica eliberarii principiului activ din forma farmaceutica
precum si absorbtia acestuia, in corelatie cu factorii de tehnica farmaceutica, fizico-chimici si fiziologici
de la nivelul caii de administrare. Prin extensie studiul in vitro privind eliberarea din forme farmaceutice
avand in vedere corelarea acestuia cu fenomenele in vivo, apartine tot de domeniul biofarmaciei.
51. Farmacocinetica. Definitie.
Farmacocintica se ocupa cu studiul fenomenelor de transfer al medicamentului in organism si in
principal cu studiul evolutiei concentratiei acestora in sange. Fazele principale ale evolutiei sunt:
absorbtia, distributia, metabolizarea si eliminarea. Se vorbeste despre lantul eliberare-absorbtie-
distributie-metabolizare-eliminare (LADME).
52. Farmacocinetica clinica. Definitie.
In ultimile doua decenii a aparut o noua specialitate farmacia clinica. Domeniul este de
importanta maxima pentru farmacisti.
Farmacistul clinician individualizeaza tratamentul medicamentos in functie de anumiti parametrii
generali ai pacientului (greutate, varsta, sex), de unii parametrii fiziologici sau fiziopatologici (in general
gradul de afectare al rinichiului si ficatului), si atunci cand se dispune de concentratia medicamentului, la
unul sau mai multe momente date, de unii parametrii farmacocinetici.
Un caz special il prezinta medicamentele care sunt metabolizate diferit in functie de
particularitati genetice in tipul si cantitatea de enzime ale pacientului.
In acelasi context, medicul poate individualiza tratamentul in functie de stadiul bolii, satbileste
limitele inferioare si superioare optime pentru concentratiile plasmatice ale medicamentului, in functie de
balanta intre eficienta si siguranta asociate medicamentului, bolnavului si bolii.
53. Rolul farmacistului clinician in domeniul de sanatate.
Farmacistul clinician individualizeaza tratamentul medicamentos in functie de anumiti parametrii
generali ai pacientului (greutate, varsta, sex), de unii parametrii fiziologici sau fiziopatologici (in general
gradul de afectare al rinichiului si ficatului), si atunci cand se dispune de concentratia medicamentului, la
unul sau mai multe momente date, de unii parametrii farmacocinetici.
54. Caile de administrare a medicamentelor. Prezentare generala.
In functie de proprietatile si scopul administrarii substantele medicamentoase pot fi introduse in
organism pe diferite cai. De caile de administrare depinde: viteza evolutiei efectului, expresia si durata
lui, in cazuri particulare calea de administrare determina caracteristicile actiunii medicamentelor. Fiecare
din caile mentionate are avantajele si dezavantajele sale.
Caile existente de administrare deobicei se subdivid in: enterale (prin tubul digestiv) si
parenterale (ocolind tubul digestiv).
enterale: perorala, bucala, sublinguala, rectala;
parenterale: caile injectabile (cu ingestia tegumentelor): subcutanata, intramusculara,
intravenoasa, intraarteriala, intrasternala, intraperitoneala, subarahnoidiana, intraosoasa, samd;
alte cai: inhalatorie, cutanata, nazala, conjunctivala, vaginala, uretrala, colonica.
55. Transportul substantelor medicamentoase prin membrane biologice.
Viteza si plenitudinea absorbtiei medicamentelor, traversarea barierelor biologice depind atat de
medicament cat si de organism.
Medicament Organism
-structura chimica
-masa(greutatea) moleculara
-solubilitatea in apa si grasimi
-constanta de ionizare (pKa)
-afinitatea pentru tesut
-concentratia plasmatica si interstitiala

-pH-ul mediului
-presiunea hidrostatica
-gradul de vascularizare a tesutului
-tipul membrane sau barierei biologice
-starea si permeabilitatea capilarelor
-masa tesutului
Transportul prin memebrana se efectueaza:
foarte usor trec moleculele cu coeficient de repartitie lipide/apa mare.
usor trec substantele cu: masa moleculara mica ,lipofilie mare,nedisociate.
greu trec substante cu masa moleculara mare, cuplate cu proteinele, ionizate (disociate).
Membranele joaca un rol important in viata celulelor, ele determinand absorbtia,distributia si
eliminarea medicamentului in organism si sunt tinta principal actiuniii multor preparate farmacologice.
De aici reiese marele interes pe care il manifesta farmacologia fata de interactiunea medicamentelor cu
structurile membranare.
56. Tipurile de transport prin membrane.
Tipurile de transport prin membrane sunt:
Pasiv Specializat
-filtrare
-difuziune simpla
-transport active
-difuziune de schimb
-difuziune facilitate
-pinocitoza
Particularitatile tipurilor de transport prin membrane
Filtrarea: prin pori sau disconuitati ale membranei lipidice, umplute cu apa; presupune un flux al
apei determinat de diferentele de presiune hidrostatica si osmotica; are loc dupa gradientul de concentratie
sau electrochimic; penetreaza medicamentele hidrosolubile cu masa moleculara mica (sub 150 daltoni)
prin epiteliul mucoasei gastrointestinale, epidermis, dar mai mare (30 000) prin endoteliu capilarelor.
Difuziunea simpla: la nivelul complexului lipoproteic membranar; trec usor medicametele
liposolubile si neionizate; are loc dupa gradientul de concentratie fara consum de energie; este in functie
de gradul de ionizare si deci de relatia dintre pK si pH precum si de constanta de permiabilitate.
Transportul activ: necesita sisteme de transport (carausi); are loc cu consum de energie; este
limitat in unitatea de timp; functioneaza de regula contra gradientului de concentratie sau potentialului
electric; trec substantele ionizate si cu masa moleculara mare; se caracterizeaza printr-o specificitate
sterica.
Difuziunea facilitata: se efectueaza cu sisteme de transport; dupa gradientul de concentratie sau
electric; nu se consuma energie.
Difuziunea de schimb: consta in transportul in celula a unei substante, iar din celula a alteia,
folosind acelasi sistem transportor.
Pinocitoza: consta in inglobarea de catre celula a picaturii ce contine substanta dizolvata cu
formarea veziculei ce se detaseaza de membrana si se deplaseza in citoplasma. Are loc cu consum de
energie.
57. Factorii ce influenteaza transportul s.m. prin membrane si bariere biologice.
Dependenti de substanta
medicamentoasa
Dependent de membrana Dependenti de mediul de pe cele
doua suprafete ale membranei
- structura chimica;
- masa moleculara;
- constanta (pKa) si gradul de
ionizare;
- liposolubilitatea;
- doza si concentratia.

- tipul membranei;
- lipidele;
- porii;
- sistemele active de transport;
- polarizarea;
- starea fiziologica si patologica.

- pH-ul mediului;
- proteine;
- vascularizarea si debitul
sanguin;
alte substante.

58. Exemple de bariere biologice.
Absorbtia si distributia substantei medicamentoase sunt influentate in mod semnificativ, de
bariere biologice care se intalnesc in calea lor: mucoasa gastrica si intestinala, bariera hemato-encefalica,
peretii capilarelor, bariera placentara, epiteliul glandelor mamare, bariera hemato-alveolara, hemato-
oftalmica.
Baza barierelor este alcatuita din complexul (suma) membranelor citoplasmatice, permeabilitatea
carora pentru substante variaza in dependenta de aceleasi particularitati care au fost mentionate mai sus
pentru membrane.
Peretele capilarului este o membrana tipica lipido-poroasa prin care se efectueaza schimbul de
substante dintre tesuturi (mediul interstitial) si sange. Peretele capilarului este cea mai usor permeabila
bariera pentru substantele medic. In cazurile de patologie (boala actinica, inflamatie), factorii umorali
(histamina).

Mucoasa gastro-intestinala absorbtia se face predominant la nivelul intestinului subtire.
Bariera hemato-encefalica este cea mai complexa bariera din punct de vedere anatomic si
fiziologic. Permeabilitatea acestei bariere determina gradul de actiune centrala a medicamentelor.
Bariera placentara, epiteliul glandelor mamare.
59. Bariera hemato-encefalica. Caracterizare.
Bariera hemato-encefalica este cea mai complexa bariera din punct de vedere anatomic si
fiziologic. Permeabilitatea acestei bariere determina gradul de actiune centrala a medicamentelor.


60. Bariera placentara. Caracterizare.
Capacitatea selectiva a membranei placentare de a limita schimbul de substante dintre circulatia materna
si cea fetala.
Apa, oxigenul, unele medicamente, nutrientii necesari, anticorpii materni si virusii pot traversa cu
usurinta bariera intacta.
Moleculele cu dimensiuni mari, eritrocitele si protozoarele nu pot traversa decat o bariera lezata.
61. Epiteliul glandelor mamare. Caracterizare.


62. Distribuirea medicamentelor in organism. Prezentare generala.
Pe masura resorbtiei in sange, substantele medicamentoase se supun unei distributii neuniforme
in organe si tesuturi, deseori complexe, ce influenteaza semnificativ intensitatea si durata actiunii curative
si toxice.
Distribuirea include:
transportul in sange transportarea medicamentelor de la nivelul capilarelor caii de absorbtie la
nivelul capilarelor tesutului de actiune; difuziunea in tesuturi - trecerea medicamentelor din
compartimentul intravascular in: interstitial prin membrana capilara si intracelular prin
membrana celulara.
distribuirea propriu-zisa distribuirea in compartimente hidrice (intravascular, intercelular,
intracelular) si tesuturi (uniforma,selectiva, bifazica).
fixarea in tesuturi stocare, legarea cu proteinele (plasmatice si tisulare) si cu substraturi
receptoare.

63. Transportul s.m. in sange.
Substantele medicamentoase pot fi transportate in:
Plasma: fractia libera fractia cuplata cu proteine: 1-glicoproteinacida, albumine, -
globuline.
Sange: eritrocite antimalarice, chinidina, clorpromazina, imipramina, pentazocina, petidina,
ciclosporina A.
Lipoproteine.
Pentru unele substante biologic importante exista proteine speciale care infaptuiesc transportul
in organele consumatoare (de exemplu: siderofilina, care aprovizioneaza cu Fe maduva).
64. Rolul fractiilor libera si cuplata din sange.
Fractia libera: responsabila de efectul farmacologic; capabila sa penetreze prin membranele si
barierele fiziologice; se supune biotransformarii; se poate elimina mai rapid; determina o latenta mai
mica, o potenta mai mare si o durata mai scurta de actiune.
Fractia cuplata: este inactiva farmacologic; reprezinta un depozit sanguin (echilibru dinamic cu
fractia libera); latenta si durata de actiune mare; intensitatea efectului redusa; se metabolizeaza si se
elimina mai greu; limiteaza procesele de difuziune prin membranele si barierele fiziologice si distributia;
creste hidrosolubilitatea preparatelor liposolubile cu consecinte positive; poate capata proprietati
antigenice; la proportia de cuplare cu proteinele peste 90% se pot constata interactiuni medicamentoase;
capacitatea sangelui de a lega medicamente semnificativ scade in patologia ficatului,combustiii mari,
diferite hipoproteinemii.
Fractia libera difuzeaza in faza apoasa a organismului. Distribuirea sa mai departe a preparatului
depinde de liposolubiliatea si afinitatea lui tisulara. Substantele cu liposolubilitate majora treptat se
redistribuie in grasimile depozitelor adipoase cu circulatie sanguine lenta, formand rezerva adipoasa.
Unele preparate poseda o afinitate chimica selectiva fata de anumite organe, tesuturi si sunt capabile sa
formeze in ele rezerva tisulara (de ex. Concentratia unor glicozide cardiace in miocard este de 4-10 ori
mai mare decat cea plasmatica). In intregime distribuirea medicamentelor se supune acelorasi legi care au
fost mentionate mai sus.
65. Transformarile chimice ale substantelor medicamentoase in organism.
Problemei biotransformarii medicamentelor, substantelor toxice si in general a xenobioticelor
actualmente acorda o atentie deosebita nu numai farmacologii, dar si toxicologii, oncologii, ingienistii.
Aceasta se explica prin aceea ca in ultimii ani drastic s-a inrautatit starea ecologica. Legile
biotransformarii medicamentului sunt universal si au aplicabilitate de aseamenea si pentru substante
toxice.
Scopul strategic al biotransformarii este transformarea substantelor heterogene si potential
periculoase pentru organism in substante destul de hidrosolubile ca aceastea cat mai repede sa se elimine
cu urina (calea principala), bila, transpiratie.
Viteza individuala de biotransformare a unuia si acelasi medicament poate sa difere de 6 si mai
multe ori la persoanele cu ficatul sanatos. Procesele de detoxifiere sunt afectate foarte mult la bolnavii cu
patologia acestui organ (hepatitele acute si cronice, ciroza). In tratamentul obisnuit (dozele, ritmul
administrarii) al acestor bolnavi preparatele se retin usor in organism si are loc cu evolutia excesiva a
reactiilor farmacologice si toxice.
66. Epurarea medicamentelor. Prezentare generala.
Epurarea este etapa farmacocinetica in care structura chimica medicamentoasa este degradata si
eliminata din organism. Se poate face prin doua procese: biotransformarea (metabolizarea) si eliminarea
(excretia)
Biotransformarea reprezinta etapa de transformare a structurii chimice a medicamentului,
rezultand metaboliti. Este o reactie de detoxifiere specifica organismului.
Substantele medicamentoase pot fi: nemetabolizate (putine), ca de ex: substante anorganice
hidrofile (saruri de Li) si substante gazoase si volatile (ca narcoticele); metabolizate, partial sau total
(majoritatea), cand se obtin in general metaboliti cu hidrosolubilitate mai mare. Metabolitii pot fi:
inactivi, activi, toxici, netoxici.
Exemple de medicamente metabolizate la metaboliti activi: metaboliti cu acelasi tip de actiune:
fenacetinaparacetamol, diazepamoxazepam, codeinamorfina, prednisonprednisolon; metaboliti
cu alt tip de actiune: fenilbutazona (antiinflamator)fenil hidroxibutil fenazona (util in guta).
Locul biotransformarilor. Poate fi: la locul administrarii (ex: tubul digestiv), in sange, in ficat,
alte tesuturi (plamani, rinichi).
Factorii ce influenteaza biotransformarea medicamentelor.
Structura chimica: structuri chimice diferite, chiar cu nuclee diferite, pot fi metabolizate prin
aceeasi reactie biochimica, daca au un radical chimic comun; structuri chimice cu diferente structurale
minore (de exemplu acelasi nucleu, dar cu radicali diferiti) pot fi metabolizate prin reactii chimice
diferite, generand metaboliti diferiti; in general aceesi structura chimica poate fi metabolizata prin mai
multe reactii chimice, generand mai multi metaboliti, functie de radicalii chimici biotransformabili.
Specia: in functie de specie, exista cai diferite de metabolizare, deci metaboliti diferiti, in numar
si in procente diferite.
Varsta: fatul si nou-nascutul: activitatea enzimelor hepatice este redusa la fat si la nou nascuti,
mai ales la prematuri. Maturarea enzimelor la fat se face catre termen si continua la nou nascut in
perioada neonatala. Varstnicul: functia de detoxifiere a ficatului si clearenc-ul hepatic sunt diminuate fata
de tanar si adult, .datorita: diminuarii metabolismului in hepatocit, diminuarii fluxului sanguin hepatic,
diminuarea volumului functional hepatic. Exemple de medicamente cu clearance hepatic diminuat, la
varstnici: hipnotice barbiturice, antiinflamatoare (fenilbutazona), antiasmatice (teofilina), antiaritmice
(propranolol), analgezice-antipiretice (paracetamol).
Stari fiziologice particulare: in stare de graviditate, este diminuata glucuronoconjugarea
medicamentelor; starea de stres modifica procesele metabolice in general si inclusiv biotransformarile
medicamentelor.
Starile patologice: hepatita cronica si ciroze, obezitate, insuficienta cardiaca.
Alimentatia: diferitele diete si hipovitaminozele.
Asocierea medicamentelor.
67. Caile si mecanismele de eliminare ale substantelor medicamentoase.
Substanta medicamentoasa, metabolitii lor, conjugatii se elimina pe diferite cai insa rolul
hotarator in asigurarea procesului de eliminare il au rinichii. Circa 90% din substanta medicamentoasa se
elimina prepoderent prin rinichi.
Caile de eliminare: prin urina: filtrare glomerulara, secretie tubulara, resorbtie tubulara; prin
cale digestiva: secretia salivara, mucoasa gastrica, bila, rectal; prin calea respiratorie: secretie nazala,
secretie bronsica, epiteliu alveolar; prin lapte: secretia laptelui; cutanata: secretie sudoripara,
descuamarea celulelor epidermisului (cornoase), glandele sebacee.
68. Eliminare renala.
Mecanismele de eliminare si resorbtie
Caracterizarea:
1. Filtrare glomerulara substantele hidrosolubile
2. Secretie tubulara: pasiva: substantele liposolubile; activa: substante cu structuri speciale prin
intermediul sistemelor membranare active, nespecifice, specializate pentru acizi si baze.
3. Reabsorbtia tubulara: pasiva: substantele nedisociate la pH-ul urinei (4,5-7,5); activa: cu
ajutorul sistemelor membranare active-substantele ionizate sau macromoleculare.
Factorii ce influenteaza:
diureza: volumul de urina eliminat ce variaza in dependenta de fluxul renal, starea de hidratare a
organismului si cea functionala a rinichilor, varsta.
pH-ul urinei influenteaza gradul de ionizare si respectiv procesul de reabsorbtie tubulara.
Substantele bazice se elimina la un pH acid iar cele acide la un pH bazic
mecanismul de eliminare: eliminarea cea mai intensa se constata prin secretia tubulara iar
reabsorbtia tubulara dimpotriva se opune proceselor de excretie.
distributia in sectoarele hidrice cu cat mai .......
cuplarea cu proteine
varsta: se constata diminuarea functiei renale la varstnici.
starile patologice: in insuficienta renala, cardiaca congestiva, hepatica, afectiuni gastro-
intestinale.
69. Eliminarea pe cale digestiva.
Mecanismele eliminarii:
1. Secretia salivara. Particularitati: studiul profilului farmacocinetic; monitorizarea
farmacoterapiei cu determinarea concentratiei medicamentului (la copii) sau formei libere necuplate cu
proteinele plasmatice; test de diagnostic a starii circulatiei sanguine. Substante: alcool etilic, metale grele
(Pb, Hg), ureea.
2. Prin mucoasa gastrica. Particularitati: prin difuziune simpla; posibilitatea participariii in ciclu
enterogastric cu prelungirea duratei de actiune; posibilitatea diminuarii simptomelor intoxicatiei prin
spalaturi gastrice. Substante: substante bazice nedisociate la pH 7,4 al plasmei.
3. Prin bila. Eliminarea la nivelul hepatocitului prin mecanisme fiziologice active. Posibilitatea
participarii la ciclul entero-hepatic;
Tratamentul afectiunilor biliare (infectiilor). Pentru efectuarea unor metode de diagnostic
(colecistografia). Acumularea medicamentului in perioada de concentrare a bilei in vezica biliara, in
perioada dintre mese. Posibilitatea unor efecte toxice in obstructia biliara. Realizarea de concentratii mari
si prelungirea timpului de injumatatire. Se elimina: acizi, baze, glucuronoconjugati, hidrati de carbon.
Eliminarea pe cale rectala. Eliminarea substantelor reabsorbite la administrare orala sau cele
eliminate prin bila; insolubile (carbune,ulei de parafina), antiacide (saruri de bismut, caolin), sulfamide
intestinale solubile dar ce nu se absorb (aminoglicozidele, sulfat de magneziu).

70. Respiratorie 71. Cutanata 72. Lactatie
Mecanisme:
- prin secretie nazala
- prin secretia glandelor
bronsice
- prin epiteliul alveolar
Substantele eliminate :
- ioduri
- volatile si sublimabile
(expectorante)
- anestezice gazoase si
volatile
Particularitati:
- efect pozitiv in cazul
expectorantelor
- efect nedorit de
congestive pulmonara sau
iritatia mucoaselor
Mecanisme:
- Prin secretia glandelor
sudoripare si sebacee
- prin descuamarea tesuturilor
pielii (celule cornoase)
Substante eliminate:
- substante volatile, uree,
ioduri, arsen, metale grele si
griseofulvina.
Particularitati:
-efect pozitiv in tratamentul
dermatomicozelor
-depistarea unor compusi in
piele, par indeosebi in
intoxicatii
Mecanisme:
-La nivelul epiteliului glandelor
mamare (laptele are un pH mai acid
ca plasma 6,2-6,6)
Particularitati:
-cale nedorita
-efecte farmacodinamince si toxice
la sugar
Substante eliminate:
Substante bazice:
-alcool
-alcaloizi (cafeina, nicotina,codeina,
morfina, atropina)
-bromuri, sedative;
-Purgative (fenoftaleina)
-antiepileptica
(fenitoina,fenobarbital)