Sunteți pe pagina 1din 3

Dezvoltarea limbajului.

Comunicarea cu ceilalti

Alaturi de gandire, limbajul constituie o achizitie specific umana si este definit ca
"functie de utilizare a limbii in raporturile cu ceilalti oameni" de catre A. Cosmovici (1996).
La 3 ani, copilul cunoaste si poate sa foloseasca 900-1000 de cuvinte. La 6 ani, are un
vocabular expresiv de 2600 de cuvinte si intelege peste 20000 (Owens, 1996). Acesta largire
rapida a vocabularului se poate produce prin descifrare rapida, care ii permite copilului sa
prinda sensul aproximativ al unui cuvant nou dupa ce il aude o data sau de doua ori intr-o
conversatie. Copiii par sa isi formeze, pe baza contextului, o ipoteza rapida privind sensul
cuvantului, aceasta fiind rafinata prin contacte ulterioare si prin folosire. Se realizeaza
trecerea de la limbajul situativ, specific anteprescolaritatii, la cel contextual. Prima forma lua
infatisarea dialogului, fiind foarte concreta, legata de imprejurarile particulare la care luau
parte cei implicati, pe cand cea de-a doua forma ia infatisarea monologului, copilul povestind
ce a auzit, ce a vazut, fara ca ascultatorii sa cunoasca in mod obligatoriu situatia despre care
se vorbeste. Aceste doua forme ale limbajului coexista pe toata perioada prescolaritatii, dar
predominanta, locul si rolul lor se schimba in functie de conditiile in care are loc
comunicarea.
In prescolaritate se dezvolta mult latura fonetica a limbajului, desi datorita unor
particularitati ale aparatului fonator, ale analizatorilor verbal si auditiv, pronuntia nu este inca
perfecta. Sunt posibile omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete. Numarul erorilor de acest fel
scade spre sfarsitul prescolaritatii, cand aproape toti copiii isi insusesc pronuntia tuturor
sunetelor.
In ceea ce priveste morfologia si sintaxa, copiii combina silabele in cuvinte si
cuvintele in propozitii in moduri tot mai complexe in prima copilarie. La 3 ani, copiii incep sa
foloseasca formele plurale, pronumele posesive si timpul trecut si cunosc diferenta dintre
"eu", "tu" si "noi". Insa propozitiile lor sunt scurte, simple si declarative de cele mai multe ori.
Copiii de 4 ani folosesc fraze complexe, din mai multe propozitii, in cazul in care parintii lor
folosesc astfel de fraze. La aceasta varsta, au tendita de a insira propozitiile una dupa alta, in
relatari lungi, continue, folosind conjunctia "si" intre acestea. Totusi, intelegerea poate fi
imatura. De exemplu, un copil de 4 ani, atunci cand mama sa ii spune "Poti sa te uiti la
televizor dupa ce iti strangi jucariile", ar putea sa proceseze cuvintele in ordinea in care le
aude si sa creada ca poate sa se uite intai la televizor si apoi sa isi stranga jucariile. Intre 5 si 7
ani, vorbirea copiilor devine din ce in ce mai similara cu a adultilor. Ei vorbesc in propozitii
mai lungi si mai complicate, construiesc fraze compuse si complexe si se descurca cu toate
partile de vorbire. Cu toate acestea si desi vorbirea lor este fluenta, inteligibila si destul de
corecta din punct de vedere gramatical, nu stapanesc in totalitate limbajul, in special
exceptiile de la regula.
Pe masura ce deprind vocabularul, morfologia si sintaxa, copiii devin mai abili in
materie de pragmatica - cunostintele practice de folosire a limbajului pentru a comunica. Aici
se incadreaza modul de a cere ceva, de a nara o povestire sau o gluma, de a incepe si de a
continua o conversatie si de a adapta comentariile la perspectiva ascultatorului. Toate acestea
sunt aspecte ale vorbirii sociale, vorbire ce are ca scop a fi inteleasa de un ascultator.
Datorita imbunatatirii pronuntiei si a gramaticii, ceilalti pot intelege mai usor ce spun
copiii. De exemplu, la 5 ani, majoritatea copiilor poate sa isi adapteze spusele la ceea ce stie
ascultatorul. Acum sunt capabili de a folosi cuvintele pentru a rezolva neintelegeri si
utilizeaza un limbaj mai politicos si mai putine comenzi directe cand se adreseaza adultilor
decat cand se adreseaza altor copii.
Cu cat copilul va interactiona mai mult cu adultul, cu atat el va fi expus unor
experiente comunicationale mai bogate. Studiile arata ca un copil unic este net superior
copilului cu frati, din punct de vedere al abilitatilor verbale, iar copiii cu frati sunt superiori
gemenilor. Asadar, nu exista indoiala ca, atata vreme cat un copil ia tot mai mult contact cu
interactiunile verbale ale adultilor, nivelul dezvoltarii lui verbale va creste semnificativ.
Pe langa dezvoltarea abilitatilor de comunicare verbala, are loc si un proces de
evolutie a vorbirii interioare. Acest fapt este evidentiat atunci cand copilul realizeaza "citirea
dupa imagini". In astfel de situatii, el verbalizeaza demonstrativ, dialogand cu imaginile si cu
sine insusi. Vorbirea interioara permite dialoguri in universul interior al copilului si devine
instrumentul dialogului sinelui in intimitatea sa (Golu, 2010).
De asemenea, solilocviul - vorbirea cu sine, cu voce tare, fara intentia comunicarii cu
altii - este normal si frecvent intalnit in copilarie, alcatuind jumatate din rostirile copiilor cu
varsta intre 4 si 10 ani (Berk, 1986). Exista dovezi in sprijinul rolului jucat de solilocviu in
autoreglare, ca in cazul copiilor isi ghideaza actiunile prin intermediul acestuia. Solilocviul
tinde sa se amplifice atunci cand copiii incearca sa rezolve probleme sau sa desfasoare sarcini
dificile, mai ales fara supravegherea unui adult. Cu toate ca este frecvent intalnit in perioada
prescolaritatii, studiile au evidentiat o gama larga de diferente individuale, unii copii
folosindu-l foarte putin sau deloc.
O alta caracteristica a limbajului prescolarului este reprezentata de aparitia unor
defecte de vorbire, care este o abatere de la dezvoltarea normala a limbajului. Dislalia, care
denumeste pronuntia incorecta a diferitelor foneme, se poate constitui prin absenta totala sau
denaturarea unor sunete, cea mai frecventa fiind a sunetului "r" sau prin inlocuirea unui sunet
sau articularea lui incorecta. Rinolalia sau nazalizarea este un alt defect de vorbire specific
acestei varste si reprezinta alterarea patologica a vocii si a majoritatii sunetelor. Si, in sfarsit,
balbaiala denumeste intreruperea cursului firesc al vorbirii prin repetarea unor sunete, silabe
sau impiedicarea brusca in pronuntarea lor. Acestea nu trebuie confundate cu usoarele greseli
de pronuntie sau de vorbire care au un caracter fiziologic si se inscriu in limitele normalului.
Corectarea defectelor de vorbire se face prin intermediul unui tratament logopedic, iar
specialistii considera ca inceperea acestui tip de tratament trebuie facuta cat mai timpuriu
pentru rezultate cat mai favorabile. Vorbirea corecta, expresiva a educatoarei, precum si a
celorlalte persoane cu care prescolarul vine in contact, constituie unul dintre mijloacele
principale de aducare a limbajului si de corectare a defectelor de vorbire. Dezvoltarea
pronuntiei corecte si, in general, a vorbirii corecte trebuie sa fie o preocupare permanenta a
intregului personal educativ si de ingrijire din institutiile prescolare (Rosca, Chircev, 1964).
In comunicare intereseaza fluxul vorbirii, dar si gestica (comunicarea nonverbala) si
tacerea. Comunicarea nonverbala devine mai discreta la prescolari si insoteste comunicarea
verbala, integrand-o sau anihilandu-i, in parte, mesajul. In recitarea de poezii, prescolarul
foloseste insa o gestica pregnanta, al carui rol este ine cunoscut. Atunci cand prescolarul
comunica, avand partenere un copil mai mic decat el, gestica este mai pregnanta decat in
comunicarea cu adultii. Cu cat este mai mic partenerul, cu atat este mai incarcata comunicarea
ce i se adreseaza cu elemente de gestica si mimica accentuate. Asadar, gestica si mimica sunt
folosite in diverse imprejurari, insotind limbajul vorbit, si uneori chiar substituindu-l.
Exista o gestica sociala care devine parte constitutiva a comunicarii in diferite arii
culturale. De altfel, se stie ca unele popoare au o gestica mai larga si mai variata decat altele.
Astfel, de exemplu, italienii au un limbaj al trupului mult mai bogat decat englezii.
Habitudinile culturale pe acest plan au o mare forta de contagiune si o oarecare specificitate.
In acest sens, bulgarii folosesc gestul de a da in jos din cap pentru "nu", spre deosebire de
romani, pentru care acest gest semnifica "da".
Se considera ca mimica se consolideaza prima si poate fi dezordonata, fapt evident in
perioada prescolara. Miscarile mainii sunt mai spontane si incarcate de energie, iar ale corpulu
i mai proiective si mai dense in structura totala a comunicarii la acest nivel (Schiopu, Verza, 1
997).