Sunteți pe pagina 1din 4

Call for papers - ’89 înainte/după

Florin Revnic

www.irregular.ro

Revoluţia din 1989 s-a constituit în istorie, într-un moment de cotitură, pentru generaţiile
de atunci, de acum şi cele viitoare. Indiferent ce nume poartă (revoltă spontană a
populaţiei, lovitură de stat, sau o combinaţie între cele două) pe axa timpului apare o
bornă după care împărţim timpul (poate uşor inconştient) înainte şi după ’89.
Cu toate acestea să porţi o discuţie despre ’89, acum, la douăzeci de ani după, poate crea
senzaţia unui truism. Nu poţi spune nimic nou, faţă de ceea ce se ştie. Sau ceea ce ştie
toată lumea.
Viitorul volum ’89 înainte/după se doreşte a fi o introspecţie realizată prin cumularea
amintirilor mai multor indivizi. Momentele alese reculegerii pot fi banale dar tocmai din
inocenţa lor rezidă esenţele acelor vremuri.
Înainte/după – pentru cei născuţi în anii ’80, amintirile sunt un colaj de întâmplări din
înainte şi după, fiind aproape imposibilă separarea exată. Din acest motiv, aducerile
aminte vor fi redate gravitând în jurul lui ’89.

Extrase din primele texte:

Înainte

Noi nu am avut rude apropiate în străinătate, singurul lucru mai exotic în familia
noastră era că tata avea un văr la Braşov… Dar la mai toţi cunoscuţii, în vara anului 90
le soseau fie din Ungaria (majoritatea) fie din Germania, Belgia, Austria, sau mai rar,
America, căte un frate sau o soră, văr sau unchi. Terenul nostru de fotbal dintre blocuri
era invadat de maşini străine, mult mai mari şi mai frumoase decât cele care veneau la
noi în ţară înainte de revoluţie.
Un episod din inainte de ’89 - îl invidiam pe un văr de al meu care stătea în centru lângă
LMV (Liceul Mihai Viteazul), care se află fix lângă E60. El şi cu gaşca lui se lăudau că
din maşinile cu străini care treceau pe acolo, se aruncau cu „ciocolăţ”i (niciodată
una!), gumă de mestecat, bomboane, portocale, iar Edi, un norocos, a prins chiar o
pungă cu Superman în care era o machetuţă.
-Bă Edi, nu ne arăţi şi nouă machetuţa?
-Nu pot, că tre’ să intru în casă şi nu mă mai lasă mama afară...
-Hai mă, dar te rog frumos mă, te implor!
-Nu pot, nu mă lasă mama, dar îţi arăt mâine punga…

(...)Faţa blocului, poate cea mai folosită expresie pentru a caracteriza peticul de iarbă,
pmânt sau beton, unde se desfăşurau toate activităţile de afară. Bătutul covoarelor,
fotbalul celor mici, loc de parcare, sau pur şi simplu pentru a pierde vremea. Pe băncile
din faţa intrărilor se putea ieşi la o mică bârfă între gospodine, mămicile puteau să îşi
sorească odraslele, bărbaţii să dwa cu zarurile, descântând un pahar de tărie… Iarna
loc de bulgărit, de ridicat cazemate, sau de bătut covoarele pe zăpadă…să se
împrospăteze. Loc de reparat maşina, eterna şi perena Dacie care refuza să pornească,
revărsată cu “maţele afară”, vorba unui vecin, cu meşterul stimulat de câte o fele (250
de rachiu), înconjurat de chibiţi dornici să fure meserie, sau doar să piardă vremea…

‘89
Am pornit să colindăm, la fel cum făceam în fiecare an… Obiceiul era aşa: mai întâi
ajungea la noi unchiul Traian, fratele tatei, şi cu Dacia lui albă (cu motor Renault,
lucru de mare mândrie) porneam pe la mai toate rudele. Filtre pe fiecare drum principal,
oameni înarmaţi cu o banderola tricoloră…la fel ca în tabloul cu unirea de la 1859…
- Sunt terorişti în cimitir, s-au baricadat acolo…au avut arme ascunse în morminte…au
uniforme ca ale noastre…daca ii vedeţi să anunţaţi pe cineva.
- Unde? În cimitir? Ce caută acolo?
- Păi s-or ascuns de noi, îs securişti şi arabi veniţi cu elicopterele…
Colindatul din acel an a fost cel mai frumos din câte ţin eu minte…Nu am cântat doar o
colindă, cum obişnuiam, ci am făcut concert la uşa fiecăruia…
La întoarcere un tanc era parcat între blocuri…Soldaţii discutau cu vecinii noştrii.
- Sunt terorişti in cimitir, am prins vreo cinci, dar au mai rămas…Îs şi mulţi arabi cu
ei…
- Da’ de unde or vinit?
- Dracu’ ştie, dar îi prindem noi…
Noptea, am auzit cum tancul acela s-a mutat mai la stradă şi a tras înspre cimitir…Nu
am avut voie să mă uit pe fereastră… S-a luat şi curentul…Ca să ne liniştească, tata ne-a
citit la lumânare din ceva almanah zoologic despre balenele ucigaşe Orca…
După
… aveau şi ai mei o cunoştiinţă care mai trecea pe la noi, destul de rar, dar de fiecare
dată pleca încărcat de sticlărie (părinţii lucrau la fabrica de specialitate din oraş) cu
toate că de obicei veneau cam cu... mâna goală. Să nu mint, odată am primit gumă de
mestecat şi un pachet de unt…din străinătate. Oricum, nu prea conta, era destul să se
ştie afară, în faţa blocului, că „Mercedezul” argintiu ultimul tip, exact ca şi cel care
ieşea la guma Turbo, era venit la noi…You just can’t beat that…

... poate prin clasa a cincea sau a şasea când la orele de atelier noi băieţii, ne chinuiam
la traforaj sau cu alte obiecte din tablă precum făraş, suport de şerveţele ori împleteam
garduri de sârmă pentru şcoală, mai precis cineva din şcoală, la o maşină specială,
toate acestea pentru câte un 10 amărât, colegele de clasă aveau un curs numit „micile
gospodine”. Într-un colţ de sală de clasă, pe o masă cu vopseaua cojită se frământa
aluat care era transformat în „plăcinte fripte calde cu zahăr - 5 lei”. Ligheanul umplut
era trântit pe un scaun lângă uşă, iar una din eleve lua banii, dădea restul şi îţi arunca
în palme o … plăcintă din care ţâşnea ulei, dată prin zahăr pudră. După un timp puteai
să alegi între deja clasica plăcintă cu zahăr presărat cu mâna direct din pungă sau cea
cu brânză, care era de fapt un soi de amestec între zer şi sare. Banii adunaţi ajungeau
(evident) în fondul şcolii…

Facem parte dintr-o generaţie botezată de unii cu tandreţe, „de tranziţie” iar de alţii,
apocaliptic, „de sacrificiu”. Cred ca putem vorbi mai degrabă de o generaţie care nu şi-a
găsit încă locul, sau dacă l-a găsit, nu ştie. Două conjugări ale verbului a fi: am fost şi
suntem definesc pendulările acestei generaţii, între vechi şi nou, comunism şi economia
europeană, între ce a fost şi ce va fi. Niciodată ceea ce este.
Am fost printre ultimii pioneri, făcuţi în noiembrie 89, la Alba Iulia, într-un amestec de
profan şi sacru, după juramintele făgăduite ţării şi partidului, ne-am închinat în
Catedrală… Unii chiar s-au spovedit.
Spre deosebire de părinţii noştrii, noi, copiii, am fost primii care am păşit inocent spre
Vest. Nu eram singurii care o făceau, dar eram copii, un burete care a absorbit de toate.
Blugii turceşti, guma de mestecat cu surprize Turbo, cablu la televizor, MTV… Primele
alegeri libere, (nu aveam drept de vot) cu Iliescu erou naţional contra lui Coposu şi Radu
Câmpeanu, puşi la colţ că vor să vânda ţara.
Primii fără uniforme la şcoală, în blugi, geacă de blugi, cămaşă de blugi sau în trening.
Unii aveau tenişi sau adidaşi cu material de blugi. Apoi imitaţiile chinezeşti-turceşti
Adibao, Blinke sau Mike, Purna. Am învăţat să nu mai folosim formulările cu
tovarăş/tovarăşă, în locul lor ziceam domnu’/doamna (domnuuuu/domna). Recunosc, a
durat ceva şi a fost greu până m-am obişnuit.
Primii care am avut cablu la teveu, surclasând modernele reţele de video de la sfărşitul lui
89, am avut MTV, am ascultat rock, rap, rave, heavy, dance. L-am prins pe Michael
Jackson în apogeu, cand concerta la Bucureşti în 92 în faţa a 60 000 de oameni. Cu trei
ani în urmă, acest lucru era o utopie.

www.irregular.voxph.org