Sunteți pe pagina 1din 13

1.

Productia de bitumuri

Bitumul este un compus coloidal complex,format din hidrocarburi cu masa moleculara
mare ,continand procente mici de oxigen ,sulf,azot si metale(Ni,Fe,V,etc.)In general este alcatuit
din uleiuri rasini si asfaltene a caror proportie in amestecul coloidal determina proprietatile
fizice,chimice si reologice[1].
Bitumul are un comportament termoplastic si este utilizat ,in principal , in domeniul
constructiilor de drumuri si sistemelor de hidroizolare fiind un bun izolant termic si electric,
insolubil in apa,solubil in solventi organici,inert fata de multi agenti chimici.Utilizarea lui se
poate face ca atare ,sau sub forma de solutii(in solventi petrolieri) si emulsii apoase.

Bitumurile sunt materiale naturale sau artificiale de natura organica, de consistenta variabila (de
la lichid vascos la solide casante) si de culoare brun-negru. n natura bitumurile se gasesc sub
forma de depozite in scoarta terestra, sub forma de lacuri (asfalt de lac), imbiband diferite roci
(bitum de roca, sisturi bituminoase) sau zacamintele de carbuni (bitum de carbuni).Bitumurile
artificiale se obtin din prelucrarea prin cracare a pacurii parafinoase (bitum de cracare) sau prin
distilarea pacurii asfaltoase (bitum de petrol care prin oxidare-suflare formeaza biumul
suflat,material de calitate superioara.
Este un compus coloidal complex,format din hidrocarburi cu masa moleculara mare ,continand
procente mici de oxigen ,sulf,azot si metale(Ni,Fe,V,etc.)In general este alcatuit din uleiuri rasini
si asfaltene a caror proportie in amestecul coloidal determina proprietatile fizice,chimice si
reologice[1].( http://www.rasfoiesc.com/inginerie/constructii/BITUMURILE97.php ul).




Materiile prime pentru fabricarea bitumurilor provin din titeiuri naftenice si
intermediare.Se folosesc reziduurile de distilare in vid,de dazasfaltare cu propan,extractele de la
solventarea uleiurilor si uleiurilor grele.
Obtinerea bitumurilor se realizeaza prin tehnologii de distilare,de extractie,de
oxidare,compoundare ,sau combinari ale acestor procese.Bitumurile rezultate prin distilarea
fractionara a titeiului sunt bitumuri reziduale sau de petrol.Sunt folosite titeiurile naftenice sau
asfaltoase,numite si neparafinoase. In principiu,distilarea titeiului in scopul obtinerii bitumului
se face in doua faze distincte:
Distilare primara,in care titeiul este incalzit la o temperatura de 300-400 C. Produsele
sunt separate prin vaporizare, la baza coloanei se aduna reziduul distilarii primare , care
este pacura.
Distilare secundara ,pacura bogata in hidrocarburi naftenice, este incalzita in alt cuptor
si trimisa in a doua coloana de distilare in vid, prin care rezulta uleiurile de uns si
masa asfaltoasa ca reziduu in blaz. Masa asfaltoasa este foarte vascoasa si constituie
bitumul de distilare. Distilarea pacurii in vid se continua pana se obtine consistenta dorita
a bitumului.
Oxidarea bitumurilor se caracterizeaza prin procese intense de polimerizare si condensare
prin care se realizeaza cresterea moleculelor.Au loc reactii chimice prin care se formeaza
compusi ai oxigenului ,reactii de dehidrogenare ce constau in formarea de legaturi C-C( carbon-
carbon).In acest mod se formeaza rasinile si asfaltenele ,acestea inlocuind hidrocarburile
naftenice-aromatice.
Separarea hidrocarburilor mai usoare din faza lichida in faza gazoasa se realizeaza prin distilare
2reactie.



2.Compozitia chimica a bitumurilor


Bitumurile pot fi definite ca amestecuri complexe de hidrocarburi precum alcani, cicloalcani,
aromatice, naftenice si derivati cu oxigen (acizi grasi, acizi naftenici, anhidride etc.),derivati cu
sulf (derivati din hidrocarburi), derivati cu azot (compusi complecsi cu masa moleculara mare),
derivati heterociclici in care sunt continuti si ioni metalici (Ni, V, Cu, Fe).Componentii chimici
individuali din bitum nu pot fi separati din cauza complexitatii compozitiei.
Frecvent,ca metoda de fractionare a bitumului este utilizata dizolvarea selectiva ,folosind ca solvent
n-heptanul.Astfel ,bitumul se fractioneaza in:

Solubil in heptan, denumit maltene, alcatuit din molecule organice cu mase
moleculare cuprinse intre 250 1250. Maltenele la randul lor pot fi fractionate (prin
cromatografie) in fractie uleioasa, formata preponderent din hidrocarburi cu un continut variabil
de derivati cu sulf si o fractie vascoasa (rasini) alcatuita din compusi heteroatomici (continand
O, S, N) si hidrocarburi policiclice grele.
Fractia uleioasa (petrolene) reprezinta 40 60 % din masa bitumului si este alcatuita
in principal din hidrocarburi naftenice si aromatice, mono sau policiclice (asemanatoare celor
existente in uleiurile minerale utilizate ca lubrefianti). Uleiurile contin si hidrocarburi parafinice
(alcani) precum si derivati cu sulf (tionaftene, derivati sulfurati ai hidrocarburilor aromate etc.).
Rasinile contin compusi policiclici saturati, aromatici sau cu heteroatomi (O, S, N).
Ele pot contine si compusi cu caracter acid (acizi carboxilici; fenoli) sau cu caracter bazic
(derivati cu azot), cu caracter polar.
Compusii organici din rasini, sunt relativ bogati in hidrogen (raportul H/C = 1,41 1,66) si am
un caracter aromatic mai putin pronuntat decat asfaltenele.
I nsolubil in heptan, denumit asfaltene, alcatuit din substante organice cu masa
moleculara mai mare de 900, de regula de ordinul 10
3
10
4
. Asfaltenele reprezinta 10 30 % din
masa bitumului. Moleculele ce le alcatuiesc au tendinta de asociere cu formare de structuri
micelare. Edificiile moleculare ce alcatuiesc asfaltenele pot fi asimilate cu polimeri, cu grad de
polimerizare relativ mic (n 10), ceea ce explica masa moleculara mare. Speciile moleculare ce
alcatuiesc asfaltenele se pot diferentia dupa scheletul carbonic, plasarea heteroatomilor (O, N, S)
sau a gruparilor functionale (COOH; CH; COO).
Proprietatile bitumurilor sunt determinate de compozitia chimica, atat de natura
speciilor moleculare, cat si de raportul in care acestea se gasesc in bitum.
Compozitia bitumurilor variaza in limite largi, ea fiind dependenta de natura materiei
prime (tipul de petrol) si tehnologia de obtinere.
Compozitia bitumurilor de petrol se poate inscrie in urmatoarele limite: petrolene 40
65 %, maltene 18 40 %, asfaltene 15 30 %. Proprietatile bitumurilor sunt determinate de
proportia dintre componenti.
[ http://www.rasfoiesc.com/inginerie/constructii/BITUMURILE97.php]

2.1 Structura fizica a bitumurilor
In functie de compozitie sau temperatura ,bitumurile pot fi de tip sol,sol-gel sau
gel.Aceste tipuri de structuri au proprietati reologice specifice.
Figura 1. Transformari sol-gel in structura bitumurilor



La temperaturi obisnuite structura bitumurilor este micelara. Faza intermicelara este formata
dintr-o dispersie de rasini in petrolene. Continutul micelar este variabil pentru diferite tipuri de
bitum si la diferite temperaturi. Particula coloidala poate avea caracter liofil (fig. 2 a) sau liofob
(fig. 2 b), in functie de absenta sau prezenta acizilor organici in bitum.
Figura 2. Structura micelelor bitumurilor: micela liofila (a) si liofoba (b)

a b
Asfaltenele formeaza nucleul particulei. Ele retin pe suprafata maltenele, fata de care au
o mare putere de absorbtie. n cazul particulei liofobe acizii se retin odata cu maltenele si
disociaza in stare absorbita.
Echilibrul adsorbtiedesorbtie asfaltenemaltene, da stabilitate sistemului si depinde de
raportul dintre fazele participante la proces, de compozitia lor chimica, de structura si de
temperatura.
Cresterea temperaturii poate duce la disparitia micelelor si la starea nemicelara a
bitumurilor (fig. 3).



Figura 3. Starea micelara si nemicelara a bitumurilor

Transformarile care au loc in complexul coloidal care este bitumul, se reflecta in
caracteristicile fizico-chimice ale acestui material.
Astfel, cresterea continutului in asfaltene duce la cresterea punctului de inmuiere;
scaderea continutului micelar (prin adaos de solventi sau ridicarea temperaturii) duce la
reducerea vascozitatii si in final la fluidificare (la 160 180 C).
n utilizarile lui in constructii bitumul trece prin toate starile si tipurile de structuri, dar
in exploatare se utilizeaza mai ales in starea de gel.
[http://www.rasfoiesc.com/inginerie/constructii/BITUMURILE97.php];



3. Proprietati de baza ale bitumurilor

In acest capitol sunt prezentate proprietatile de baza ,utilizate pentru descrierea bitumurilor.
Proprietatile bitumurilor sunt determinate de compozitia chimica, atat de natura speciilor
moleculare, cat si de raportul in care acestea se gasesc in bitum.

Deformatiile bitumurilor
La solicitari interne de scurta durata, bitumul are o comportare elastica cu atat mai
pronuntata cu cat temperatura este mai joasa.
La temperaturi ridicate (dar sub punctul de picurare) si la solicitari de durata, deformatia
bitumului este partial elastica si partial, dar preponderent, plastica (asociata cu tixotropie).
Daca durata de actiune a fortei este mare se produce curgerea lenta a bitumului. Daca
intensitatea solicitarii scade in timp apare relaxarea materialului, deformatiile se reduc.
Aceasta comportare la solicitari este determinata de structura gelica, de natura fortelor
de legatura din gel, de mutatiile ce pot apare in structura bitumului.
Proprietatile reologice ale bitumurilor sunt transmise materialelor de constructie pe baza
de bitum, cu unele modificari si atenuari introduse de celelalte componente ale acestor materiale.


Adeziunea
Adeziunea este tensiunea interfaciala la limita de separatie lichid-solid. Forta necesara
separarii suprafetelor in contact se numeste forta de adeziune.
Adeziunea bitumului la suporturi solide este determinata de compozitia bitumului
(parafinele scad adeziunea), dar mai ales de natura suprafetei solide. Este un fenomen de
adsorbtie-chemosorbtie ce poate fi intensificat prin adaos de substante tensioactive (aditivi).
Adeziunea se poate defini si ca efortul necesar pe unitate de suprafata pentru a detasa
liantul de pe suport.
1.3.3. Adezivitatea
Adezivitatea este adeziunea bitumului fata de suprafetele solidelor in prezenta apei si
este conditionata de natura suprafetei.
Daca solidul este hidrofil, apa se interpune intre suprafata acestuia si bitum si impiedica
adeziunea.
Daca suprafata este hidrofoba (oleofoba) adeziunea bitumului este buna si in prezenta
apei.
Solidele de natura acida sau cu incarcare electronegativa (cuart, argila, granite, sticla
etc.) sunt mai hidrofile decat cele bazice sau cu incarcare electropozitiva (betoane, roci bazice
etc.). Din aceasta cauza bitumul adera mai bine de suporturi bazice.
Proprietatile fizice ale bitumurilor
Densitatea bitumului este de circa 1000 kg/m
3
si depinde de compozitia lui chimica. Ea
creste cu cresterea procentului in compusi aromatici si derivati cu sulf si cu scaderea continutului
in compusi saturati.
Consistenta bitumului se refera la relatia de dependenta dintre deformatia specifica si
solicitarile ce produc aceasta deformatie.Consistenta este determinata de fortele de coeziune
dintre particulele (moleculele) constituente ce se opun deformarii materialului.
Consistenta bitumurilor in stare lichida se apreciaza prin vascozitate si reprezinta
rezistenta opusa curgerii de catre fortele de frecare interna (vascozitate dinamica). n practica,
vascozitatea se masoara conventional ca vascozitate relativa (Engler) si este dependenta de
temperatura.
Pentru bitumul solid, vascozitatea, respectiv consistenta, se apreciaza prin metoda
penetrometrica standard (prin adancimea de patrundere timp de 5 secunde a unui ac incarcat cu o
greutate de 100 g in bitumul aflat la 25 C) si este dependenta de temperatura si de compozitia
chimica.
Consistenta (masurata penetrometric) scade cu cresterea continutului in asfaltene si cu scaderea
temperaturii.

I ntervalul de plasticitateeste zona de temperatura in care bitumul isi pastreaza
proprietatile plastice (nu curge si nu devine casant).
El se caracterizeaza prin limita superioara (punct de picurare si punct de inmuiere) si inferioara
(punct de rupere Frass).
Extinderea acestui interval depinde de compozitia bitumului.
Pentru ca bitumul sa aiba proprietati plastice intr-un domeniu mai larg de temperatura se
filerizeaza (se foloseste un adaos de pulbere fina - filer), sau se aditiveaza.

Ductilitatea bitumului este aptitudinea lui de a se trage in fire si depinde de compozitia
chimica, structura bitumului, precum si de temperatura. Da indicatii asupra modului de
comportare a bitumului la variatii de temperatura.

Absorbtia de apa este mica din cauza caracterului hidrofob al bitumului. Moleculele
mici ale apei difuzeaza lent printre micelele mari ale bitumului, procesul fiind accelerat de
agitatia termica a dispersoidului coloidal. Saturarea cu apa intervine la 4 - 5 % apa difuzata in
bitum.
Absorbtia de apa decurge cu marire de volum si are drept consecinta scaderea adeziunii
la suport. Patrunderea apei poate fi diminuata prin tinerea stratului de bitum sub presiune, care
impiedica umflarea si indirect absorbtia de apa (acesta este un mijloc de protectie al
hidroizolatiilor cu bitum si fundatii).
Caracteristicile fizice ale bitumurilor se determina in baza standardelor in vigoare.

Proprietatile chimice ale bitumurilor
mbatranirea bitumurilor este un proces chimic complex ce duce la modificarea
ireversibila a compozitiei chimice si structurii bitumului, avand drept consecinta modificarea in
rau a proprietatilor bitumului, limitand durabilitatea tuturor materialelor pe baza de bitum.
Procesul de imbatranire are loc sub influenta factorilor de mediu (oxigen atmosferic,
variatii de temperatura, electroliti, radiatii solare etc.).
Sub influenta temperaturilor ridicate si a oxigenului atmosferic, componentii bitumului
sufera procese de polimerizare si dehidrogenare, ce pot ajunge pana la transformarea lor in
carbune (petrolene rasini asfaltene carbune (carboide). Materialul devine casant, friabil.
Viteza proceselor de imbatranire depinde de provenienta si de compozitia chimica a
bitumului precum si de conditiile externe.
Bitumurile naturale imbatranesc mai repede decat cele de petrol.
Bitumurile oxidate (suflate) imbatranesc mai greu decat cele din alte clase, deoarece componentii
sensibili la oxigen au suferit modificari structurale inca in timpul fabricatiei.
Un continut mare in sulf sensibilizeaza bitumurile la actiunea radiatiilor ultraviolete
accelerand procesele de imbatranire.
Bitumurile moi imbatranesc initial mai repede decat cele dure, dar rezista timp mai
indelungat la actiunea agentilor atmosferici.
Procesul de imbatranire poate fi incetinit prin adaos de pulberi opace, absorbante de
radiatii ultraviolete (filiere) sau prin aditivarea bitumurilor.
Apa libera existenta in bitum, prin inghet-dezghet repetat deformeaza bitumul si
acceleraza fisurarea cauzata de imbatranire.

Comportarea bitumului la agresiune chimica - bitumurile rezista bine la actiunea
mediilor agresive (acide, slab bazice, solutii saline si amestecate) ceea ce le face utilizabile la
protectia anticoroziva.
Stabilitatea chimica a bitumului se reduce sub actiunea luminii, temperaturilor ridicate
si oxigenului. Din aceasta cauza protectiile cu bitum sunt mai rezistente (eficiente) in absenta
acestor factori (la lucrari ingropate).
Rezistenta bitumului la agresiune poate fi marita prin aditivarea lui cu materiale din
polimeri organici (poliizobutena, rasini epoxidice), care modifica favorabil si alte proprietati
(rezistentele mecanice, stabilitatea la incalzire, in cazul rasinilor epoxidice).
Bitumul se poate degrada sub actiunea biologica a unor microorganisme, actiune ce
poate fi franata prin adaugarea de fungicide (fungitox), mai ales in hidroizolatiile cu bitum
executate in subteran.
1
Materiale bituminoase utilizate in constructii
Bitumuri simple
n aceasta grupa intra diferite tipuri de bitum (de lac, de extractie sau natural, de petrol etc.)
utilizate la cald pentru hidroizolatii, protectii anticorozive, ca liant pentru realizarea mortarelor si
betoanelor asfaltice.
Bitumurile de petrol dupa provenienta si compozitie se clasifica in parafinoase si
neparafinoase.
Dupa utilizari bitumurile se impart in principal in:
bitumuri pentru drumuri (clasificare in clase, dupa valorile penetratiei);
bitumuri industriale neparafinoase (clasificate dupa puncte de inmuiere), ce se
fabrica simple (I) si aditive (I A);
bitumuri pentru hidroizolatii simple (H) si aditivitate (H A), clasificate dupa
punctele de inmuiere;
bitumuri speciale: pentru protectia conductelor subterane, pentru fabricarea
suspensiilor de bitum filerizat, pentru impregnarea cartoanelor etc.
Bitumurile simple pot fi puse in lucrare prin topire, ce duce la reducerea vascozitatii lor.
Bitumuri aditivate
Pentru corectarea unor proprietati (interval de plasticitate, deformatii, curgere,
consistenta, adeziune la suport etc.) bitumurile se aditiveaza prin adaos de compusi
macromoleculari, ca de exemplu izopropena atactica (PA), copolimer stiren butadienstirenic
(SBS), cauciucuri, rasini epoxidice etc.
Alegerea aditivului se realizeaza in functie de compatibilitatea sa cu bitumul (sa se
omogenizeze cu acesta), de rezistenta termica (140 180 C), pastrarea proprietatilor la
temperaturi joase etc.
Tipul de aditiv macromolecular se alege in functie de bitumul utilizat si de cerintele fata
de amestecul bitum polimer rezultat. Bitumurile corect selectate si corespunzator aditivate au
proprietati superioare si se utilizeaza fie ca liant pentru betoane asfaltice, fie pentru obtinerea de
materiale hidroizolatoare cu proprietati superioare celor clasice.
Solutiile de bitum (bitum taiat, cutback)
Prin natura lor, sunt solutii (coloidale) de bitum in solventi organici volatili, care la
aplicare pe suport se evapora, bitumul ramanand sub forma de pelicula ce poate functiona ca
liant sau cu strat de acoperire.
Solventii utilizati trebuie sa fie relativ ieftini, netoxici, putin inflamabili, sa aiba
continut mare in compusi aromatici (peste 20 %) pentru a asigura o dispersare cat mai buna a
bitumului si o uscare cat mai rapida la utilizare.
Bitumurile utilizate trebuie sa prezinte o tendinta redusa de gelifiere datorata asocierii
asfaltenelor, pentru a da solutii (coloidale) cat mai stabile.
Bitumurile taiate se utilizeaza la rece pentru amorsarea suprafetelor (la hidroizolatii, in
lucrari de drumuri etc.), pentru fabricarea de masticuri si chituri (pentru hidroizolatii) cu uscare
rapida.
Solutiile adera bine numai la suport uscat, dar prin aditivare (cu substante tensioactive)
capata adeziune si la suport umed.
Materialul are o serie de dezavantaje (utilizare de solventi, uscarea prealabila a
suportului, toxicitatea si inflamabilitatea vaporilor formati la uscarea solutiei etc.) ce ii limiteaza
utilizarile.
n lucru cu solutiile de bitum trebuie acordata atentie normelor in vigoare de protectie a
muncii si de paza contra incendiilor.
Emulsiile de bitum
Bitumurile sunt substante hidrofobe ce nu adera la suport umed, ceea ce, alaturi de
punere in lucrare in stare topita, creeaza dificultati in utilizarea lor.
Pentru inlaturarea acestor inconveniente se utilizeaza emulsiile bituminoase.
Emulsiile de bitum se obtin prin omogenizarea in mori coloidale a unui amestec bine
dozat de bitum, apa si emulgatori (emulseri) de tip coloidal (dispersii de sapunuri in apa etc) sau
pulberi minerale (hidrofobe sau hidrofile).
Emulsiile de bitum se impart dupa structura lor in emulsii anionice si cationice.
Emulsiile anionice au particulele dispersoidului incarcate negativ. Se pot fabrica sub
forma de emulsii directe (emulgatori, sapunuri de sodiu si potasiu ale acizilor grasi 1 3 %) sau
inverse emulgator - oleatii si stearatii de calciu in cantitate mare), ultimele fara aplicabilitate
tehnica.
n emulsiile directe (bitum-apa) particulele dispersate de bitum sunt incarcate negativ
(fig. 6), iar mediul apos este bazic (pH 9 - 11). Bitumul continut in aceste emulsii precipita (prin
ruperea emulsiei) pe suprafete cu caracter bazic (agregate calcaroase, beton de ciment etc).


Figura 6. Emulsii cationice (a) si anionice (b)





a b
Emulsiile anionice se pot dilua cu apa si din aceasta cauza, dupa punerea in lucrare ele pot fi
spalate (prin reemulsionare) de pe suprafetele pe care s-au aplicat.
Emulsiile cationice sunt materiale bituminoase introduse mai recent in practica.
Particulele de bitum din aceste emulsii au sarcina electrica pozitiva (fig. 6.b), iar faza apoasa are
caracter acid. Emulgatorii utilizati sunt sulfati sau cloruri ai unor mono sau diamine alchidice
(ex: clorhidrat de propilen diamina).
Aceste emulsii adera bine la suprafete cu caracter acid (nisipuri cuartoase, granite etc) dar si la
cele bazice, ceea ce le face de mai larga utilizare.
Ele au o uscare initiala rapida, ceea ce reduce posibilitatea reemulsionarii sub actiunea
apei.
Emulsiile de bitum se pot utiliza in hidroizolatii si pentru fabricarea materialelor de
hidroizolatii stratificate, la confectionarea la rece a chiturilor, masticurilor; in constructia de
drumuri pentru lucrari la rece (amorsari, anrobari, mixturi), in stabilizari de pamanturi etc.
Pentru obtinerea de emulsii bitumurile trebuiesc selectate compozitional atat pentru
obtinerea unei emulsii cat mai omogene compozitional, cat si mai stabile. Un continut ridicat in
acizi (naftenici) favorizeaza obtinerea emulsiilor stabile, pe cand un continut ridicat in parafine
(alcani) este defavorizant.
Stabilitatea emulsiei este dependenta si de emulgator, atat prin lungimea catenei
hidrocarbonate cat si prin natura gruparii functionale polare si capacitatea acesteia de a disocia
electrolitic.
n contact cu suportul (amestecare cu agregate, aplicarea pe suprafete) emulsiile se
rup, adica bitumul se separa de apa si precipita pe suport. Pentru ca emulsiile sa se intareasca,
dupa rupere, trebuie sa se piarda apa pentru evaporare.
Un dezavantaj al utilizarii emulsiilor este posibilitatea ca in prezenta apei (din
precipitatii) sa aiba loc procesul de reemulsionare a bitumului (precipitat pe suport ca urmare a
ruperii emulsiei).
Masticurile bituminoase
Masticurile bituminoase sunt amestecuri de bitum cu filere, ce se pot utiliza la cald sau
la rece.
Masticurile utilizabile la cald se obtin din bitum topit in amestec cu filere pulverulente
(calcare, dolomite, var stins in praf, bazalt pulbere, ciment silicios, cenusa de termocentrala) de
finete cat mai mare, sau fibroase (azbest, vata minerala etc.) constituite pe cat posibil din fibre
independente.
Prin filerizare se imbunatatesc calitatile bitumului: creste vascozitatea, se largeste
intervalul de plasticitate, cresc rezistentele mecanice, se intarzie imbatranirea, se reduc
contractiile si tendinta de fisurare si se micsoreaza pretul de cost.
Actiunea filerelor pulverulente este datorata suprafetei lor specifice (10
3
- 10
4
cm
2
/g), la
nivelul careia decurg intense fenomene de adsorbtie a componentelor bitumului (petrolene).
Bitumul neadsorbit, aflat in campul de forte Van der Waals creat de filer, genereaza structuri mai
puternic tixotrope. Prin acestea amestecul capata coeziune interna mai mare.
Pe de alta parte filerul actioneaza ca ecran pentru radiatiile ce catalizeaza procesele de
imbatranire, franand astfel acest proces.
Filerele fibroase au putere de adsorbtie mai mica. Cresterea coeziunii interne este
datorata, in acest caz, impaslirii fibrelor si creerii unei armaturi in masa bitumului. La deformare,
fibrele se orienteaza in sensul actiunii fortei si prin acestea creste si rezistenta la intindere.
[ http://www.rasfoiesc.com/inginerie/constructii/BITUMURILE97.php]