Praznicele imparatesti cu data schimbatoare

1. Duminica Floriilor

Primul praznic imparatesc cu data schimbatoare, din cursul anului bisericesc, este Duminica
Stalparilor sau a Floriilor. Este sarbatoarea care ne aminteste intrarea triumfala a Domnului in
Ierusalim, inainte de Patimi (Matei XII, 1- 10 si Ioan XII, 12-18).

Primele mentiuni despre aceasta sarbatoare provin din sec. IV. Nu o gasim intre sarbatorile
enumerate in Constitutiile Apostolice, dar pomenesc despre ea : Sf. Epifanie, caruia i se atribuie
doua predici la aceasta sarbatoare, pelerina apuseana Egeria, care, in insemnarile ei de calatorie,
descrie chipul cum se sarbatorea aceasta duminica la Ierusalim, spre sfarsitul secolului IV cand
ea viziteaza Tara Sfanta, precum si mari predicatori din sec. al IV-lea, de la care au ramas predici
tinute in cinstea acestei zile, ca : Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Ambrozie si Sf. Chiril al Alexandriei .
Dupa un obicei stravechi, mentionat chiar in sec. IV de catre pelerina Egeria si generalizat in
toata Biserica crestina, se aduc in biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvantate si impartite
credinciosilor, in amintirea ramurilor de finic si de maslin, cu care multimile au intampinat pe
Domnul la intrarea Sa triumfala in Ierusalim si pe care noi le purtam in maini ca semn al
biruintei impotriva mortii.

2. Sfintele Pasti

Al doilea praznic imparatesc cu data schimbatoare este Pastile sau sarbatoarea anuala a invierii
Domnului.

Sarbatoarea Pastilor guverneaza intocmirea intregului ciclu mobil de sarbatori al anului
bisericesc (liturgic). De data ei e legata ordinea (succesiunea) si denumirea duminicilor si a
saptamanilor de peste an, cu evangheliile si apostolele care se citesc la Liturghie in tot cursul
anului, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, cu
luminindele si stihirile evanghelice respective, precum si ordinea celor opt glasuri ale cantarilor
Octoihului.

Cuvantul Pasti (de obicei sub forma plurala) e de origine evreiasca (de la cuvantul Pesah -
trecere, mostenit de evrei de la egipteni, dar provenit in limba romana prin forma bizantino-latina
Paschae). Evreii numeau Pasti (Pascha) sau sarbatoarea azimilor sarbatoarea lor anuala in
amintirea trecerii prin Marea Rosie si a eliberarii lor din robia Egiptului (Iesire XII, 27), care se
praznuia la 14 Nisan si coincidea cu prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara.
Termenul ebraic de Pasti este preluat de crestini, dar primeste o noua semnificatie: trecerea de
la moarte la viata. Sf. Apostol Pavel raporteaza Pastile evreiesti la Hristos si indeamna pe cres-
tini la sarbatorirea lor intr-un nou spirit : "Iata Hristos, Pastile nostru, S-a jertfit pentru noi; sa
praznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul rautatii si al viclesugului, ci cu azimile
curatiei si ale adevarului" (1 Cor. V, 7-8). Despre serbarea Pastilor la primii crestini gasim
marturii in : Constitutiile Apostolice, canoanele apostolice (can. 7), can. 1 al Sinodului din
Antiohia s.a.

Se pare ca numirea de Pasti a fost aplicata de primii crestini la inceput comemorarii anuale a
Cinei celei de taina, care avea loc in seara zilei de 13 Nisan sau in Joia dinaintea Duminicii
Invierii si consta dintr-o masa rituala, care imita Cina si era insotita de serviciul Sfintei
Euharistii. Si precum la evrei aceasta numire s-a aplicat mai tarziu la intreaga sarbatoare a
azimilor, care tinea sapte zile (14 Nisan seara - 21 Nisan seara), tot asa la crestini ea a trecut de la
comemorarea Sfintei Cine la aceea a mortii si a invierii Domnului.

Daca Pastile a fost praznuit inca de la inceput in toata lumea crestina, au existat in Biserica veche
mari diferente regionale in ceea ce priveste data si modul sarbatoririi. Astfel, crestinii din partile
Siriei si ale Asiei Mici, intemeindu-se pe o traditie mostenita, dupa opini lor, de la Sfintii
Apostoli Ioan si Filip, aveau in vedere ziua anuala sau lunara si serbau intai moartea Domnului
(Pastile Crucii) la 14 Nisan, apoi Invierea (Pastile Invierii) la 16 Nisan, indiferent de ziua
saptamanala in care ar fi cazut aceste date. Partizanii acestei practici iudaizante se numeau
Quartodecimani, fiindca serbau Pastile la 14 Nisan, adica odata cu iudeii. Alti iudaizanti mai
moderati (de prin partile Antiohiei) serbau Pastile duminica, dar legau atat de mult data Pastelui
crestin de a celui iudaic, incat aveau grija ca acea duminica sa cada totdeauna inlauntrul
saptamanii azimilor iudaice, chiar cand aceasta cadea inainte de echinoctiul de primavara. De
aceea, ei erau numiti Protopashiti, adica cei ce serbau Pastile mai inainte de data reglementara.

Dar cei mai multi crestini, si anume cei din partile Apusului, din Egipt, Grecia si Palestina, luau
ca norma ziua saptamanala, sarbatorind Pastile in aceeasi zi din saptamana in care a murit si a
inviat Domnul. Ei sarbatoreau adica moartea Domnului totdeauna in Vinerea cea mai apropiata
de 14 Nisan, numind-o Pastile Crucii, iar invierea in Duminica urmatoare, care cadea totdeauna
dupa 14 Nisan sau dupa prima luna plina care urma echinoctiului de primavara, duminica pe care
o numeau Pastile invierii.

Erau si crestini (prin Galia) care serbau Pastile la data fixa : 25 martie sau chiar 27 martie.
De aceea, nici dupa Sinodul din Niceea n-au incetat deosebirile intre diferitele regiuni ale lumii
crestine, in ceea ce priveste data serbarii Pastilor. Din nefericire, nici pina astazi nu exista
uniformitate in aceasta privinta intre Apusul si Rasaritul crestin, din cauza ca nu toata
crestinatatea se serveste de acelasi calendar. Astfel, in Apus, Pastile se serbeaza intre 22 martie si
25 aprilie ale stilului nou, adica in conformitate cu calendarul gregorian, introdus in Apus
incepand din 1582.

Crestinatatea ortodoxa s-a impartit, din anul 1924, in doua, in ceea ce priveste data sarbatoririi
Pastilor : Bisericile ramase la calendarul neindreptat au continuat sa serbeze Pastile dupa
Pascalia veche, gresita, a calendarului iulian, pe cand Bisericile care au adoptat calendarul in-
dreptat (stilul nou) au sarbatorit citiva ani (intre 1924-1927) Pastile pe stilul nou (in general la
aceleasi date cu apusenii). Ca sa se inlature insa dezacordul acesta suparator dintre diferitele
Biserici ortodoxe si pentru a se stabili uniformitate in toata Ortodoxia cel putin in ceea ce
priveste data celei mai mari sarbatori crestine, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul
indreptat au stabilit (din 1927 inainte), prin consens general, ca Pastile sa fie serbat in toata
crestinatatea ortodoxa dupa Pascalia stilului vechi, adica odata cu Bisericile ramase la calendarul
neindreptat. Aceasta hotarare a fost intarita si de Consfatuirea inter-ortodoxa de la Moscova din
iulie 1948.

Dar desi sarbatorim toti ortodocsii in aceeasi duminica, ea e numerotata diferit in cele doua
calendare intrebuintate azi in crestinatatea ortodoxa, din pricina celor 13 zile cu care calendarul
neindreptat este ramas in urma fata de cel indreptat. Daca, de ex., Pastile cade la 22 martie pe stil
vechi, acea zi corespunde in calendarul indreptat cu 4 aprilie, dupa cum 25 aprilie pe stil vechi
corespunde cu 8 mai pe stil nou (25 aprilie + 13). De aceea in actuala situatie, Bisericile ortodoxe
care au adoptat reforma calendaristica din 1924 (intre care si cea romana) serbeaza de fapt
Pastile intre 4 aprilie (data cea mai timpurie) si 8 mai (data cea mai tarzie a Pastilor). Asa se face
ca, uneori, in calendarul romanesc data Pastilor depaseste termenul maxim dupa calculul
traditional alexandrin (25 aprilie) ; de exemplu, in anii 1945 si 1956 noi am serbat Pastile la 6
mai, iar in 1983 la 8 mai (stil nou), odata cu Bisericile ortodoxe ramase la calendarul vechi, dupa
care, in aceleasi zile, erau 23 si respectiv 25 aprilie, stil vechi.

3. Inaltarea la cer a Domnului

Numit in popor si Ispas, cade totdeauna in Joia saptaminii a sasea dupa Pasti, adica la 40 de zile
dupa inviere, cand Domnul S-a inaltat la cer (vezi Marcu XVI, 19 ; Luca XXIV, 50 si Fapte I, 2-
12). Este una dintre cele mai vechi sarbatori crestine, despre care amintesc Constitutiile
Apostolice. Cea mai veche mentiune despre aceasta sarbatoare o gasim la Eusebiu al Cezareei, in
opera lui Despre sarbatoarea Pastilor, compusa spre 332, dar aci se arata ca inaltarea era
sarbatorita pe atunci in Orient nu in ziua a 40-a dupa Pasti, ci in a 50-a (odata cu Rusaliile), cum
atesta si alte marturii din sec. IV, ca Egeria (vezi mai departe).

Spre sfarsitul secolului IV sau inceputul secolului V, sarbatoarea inaltarii s-a despartit de cea a
Pogorarii Sfantului Duh, caci pe vremea Fericitului Augustin, serbarea ei in ziua a 40-a dupa
Pasti era generalizata peste tot in lumea crestina, alaturi de sarbatoarea invierii si cea a Pogorarii
Sfantului Duh, fiind totodata considerata de origine apostolica.

4. Rusaliile

Duminica Cincizecimii sau a Pogorarii Sfantului Duh, numita in popor si Duminica mare, este
sarbatoarea pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli. Ea cade totdeauna la 10 zile dupa
inaltare sau la 50 de zile dupa Pasti, cand a avut loc evenimentul sarbatorit si cand evreii isi
serbau si ei praznicul Cincizecimii. E totodata sarbatoarea intemeierii Bisericii crestine, caci in
aceeasi zi, in urma cuvantarii Sfantului Apostol Petru, s-au convertit la crestinism circa 3.000 de
suflete, care au alcatuit cea dintai comunitate crestina din Ierusalim (Fapte II, 41), nucleul
Bisericii de mai tarziu.

Rusaliile este o sarbatoare foarte veche, fiind praznuita inca din vremea Sfintilor Apostoli. Este
amintita si in Constitutiile Apostolice printre sarbatorile in care sclavii erau eliberati de muncile
obisnuite. Despre ea mai amintesc : Sf. Irineu, Tertnlian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din
Elvira (c. 300), Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (care opreste ingenuncherea in ziua
Rusaliilor), Sf. Epifanie, etc. Pana spre sfarsitul secolului IV si inceputul secolului V Cinci-
zecimea era o dubla sarbatoare : a inaltarii Domnului si a Pogorarii Sfantului Duh. De pe la anul
400 sarbatoarea Inaltarii, aceasta a fost fixata, in ziua a 40-a dupa Pasti, cum este pana astazi,
Cincizecimea ramanand numai ca sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh.

In acesta zi se impodobeau casele, in semn de bucurie, cu flori si ramuri verzi, indeosebi de nuc
sau de tei, obicei mostenit de la evrei, la care Cincizecimea era si sarbatoarea premitiilor din flori
si fructe. In biserici se aduc si azi frunze verzi de tei sau de nuc, care se binecuvinteaza si se
impart credinciosilor, simbolizand limbile de foc ale puterii Sfantului Duh, Care S-a pogorat
peste Sfintii Apostoli.

5. Sfanta Treime

Conform traditiei dupa care, in ziua urmatoare marilor praznice, sarbatorim persoanele care au
avut un oarecare rol in savirsirea lui, a doua zi dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh, adica in
Lunea Rusaliilor, Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfantul Duh, a treia persoana a Sfintei Treimi,
precum indica Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii : "intru aceasta zi,
praznuim pe insusi Preasfantul si de viata facatorul si intru tot puternicul Duh, Carele este unul
din Treime Dumnezeu...". In calendarele romanesti de perete aceasta zi e trecuta ca sarbatoarea
Sfintei Treimi. Denumirea aceasta, de data mai noua, reprezinta probabil o influenta catolica (la
catolici Sfinta Treime e sarbatorita in prima Duminica dupa Rusalii). In sec. XII, nici in Apus nu
era inca generalizata o asemenea sarbatoare, ci era privita in unele manastiri ca o inovatie ; ea a
fost stabilita definitiv in Apus abia la 1334. In calendarele celorlalte Biserici Ortodoxe insa,
Lunea de dupa Rusalii este numita inca Lunea Sfantului Duh, ca in Penticostar.

In schimb adorarea Sfintei Treimi pare a face mai degraba obiectul expres al slujbei din
Duminica Rusaliilor (vezi stihira lui Leon Despotul, de la Slava..., la "Doamne, strigat-am" din
slujba Vecerniei : "Veniti, popoare, sa ne inchinam Dumnezeirii celei in trei ipostasuri...")