Biserica occidentala, Papalitatea si puterea laica in evul mediu timpuriu

Si in biserica si in structurile sale organizatorice patrund in perioada

carolingiana relatiile de tip vasalic. Desi legati teoretic doar de papa de la Roma
si de Dumnezeu, preotii si mai ales inaltii prelati nu se puteau lipsi de cele
lumesti si ca atare erau nevoiti sa obtina beneficii de la suveranii laici. Pe lnga
aceste aspecte, inaltele functii eclesiastice erau de la sine considerate si inalte
functii in ierarhia statala ceea ce facea ca suveranii sa fie interesati in a interveni
in alegerea acestor principi eclesiastici de a caror servicii se foloseau in
administratia statala. Cum orice serviciu era rasplatit cu un beneficiu iar relatia
vasalica se baza pe omagiul personal, se ajunge ca reprezentantii bisericii sa
detina mari beneficii funciare condi tionate si ca atare sa devina practic vasali ai
suveranilor. Aceasta situatie va sta la baza unor indelungate controverse si chiar
conflicte intre puterea laica si cea eclesiastica.
S-a aratat deja ca biserica romana a devenit protejata a carolingienilor inca din
vremea in care suveranilor franci le-a fost acordat titlul de patricius romanorum
iar incoronarea suveranilor franci prin ungere si sub auspiciile bisericii, ca si
restaurarea imperiului au facut treptat din papalitate cea mai inalta instanta
spirituala a Occidentului. Pe de alt a parte, desi papei ii era garantata suveranitatea
in teritoriile pontificale create prin donatii carolingiene, nu era exclus amestecul
suveranului care de altfel era si patricius si mai trziu chiar imperator in
Roma si in Patrimonium Petri. Aceast a relatie in fond tot de tip vasalic dintre
papalitate si puterea laica a fost reglementata in prima etapa prin juraminte
omagiale pentru ca apoi sa fie institutionalizata prin ceremonialul incoronarii si
consfintita in scris. Printre primele griji ale papilor s-a numarat intotdeauna
confirmarea sau reconfirmarea de catre noul suveran incoronat a donatiilor lui
Pepin cel Scund si Carol cel Mare catre biserica romana, precum si stabilirea
reglementarilor legate de alegerea papilor si de autoritatea patriciului sau
imparatului in Roma.
In anul 817, imparatul Ludovic cel Pios a intarit si confirmat prin actul
cunoscut drept Ludovicianum donatiile facute de ilustrii sai inaintasi Pepin si
Carol catre biserica romana reprezentata in acel moment de papa Pascal I. Desi
pastrate doar in copii mai recente, aceste documente reprezint a cea mai veche
atestare a privilegiului imperial acordat bisericii si ca atare prima mentiune a unui
stat papal. Din acest document se poate deduce destul de limpede ca suveranii
carolingieni si-au pastrat dreptul si autoritatea asupra acestor teritorii ceea ce ne
duce cu gndul mai mult la o vasalizare a acestor teritorii, in forma de beneficiu
conditionat, dect la o donatie neconditionata. Conditionarea acestui beneficiu
consta in principal in pastrarea dreptului de imixtiune in alegerea papilor,
intocmai ca in lumea vasalica laica, in care seniorul care ofera feudul isi poate
alege vasalul cel mai fidel. Ludovicianumul din anul 817 a fost completat in acest
sens in mod concret in anul 824 prin asa-numita Constitutio Lothariana
devenind practic un contract de aproape doua pagini cu clauze destul de clar
stabilite pentru aceasta perioada. Necesitatea unui asemenea act intr-o lume in
care juramntul tinea loc de contract scris a fost o necesitate dictat a de nevoia
unui document justificativ pentru puterea imperial a in momentul unei interventii
in Roma. In anul 824, anul redactarii acestui document, la moartea papei Pascal
izbucnesc in Roma nelinisti si dezordini legate de ocuparea scaunului pontifical.
Imparatul isi trimite in consecinta coregentul la Roma sa faca ordine iar acesta il
instaleaza practic pe papa Eugen al II-lea dar ii smulge in schimb un juramnt de
fidelitate insotit de obligatia ca in viitor orice suveran pontif, inainte de ungerea
papala, sa depuna omagiu in fata imparatului sau a trimisilor acestuia, pentru
teritoriile statului papal. Prin urmare imparatul era implicat in alegerea papilor
fara a i se putea reprosa amestecul in treburile bisericii. Dupa alegerea papei in
mod liber de catre conclavul cardinalilor, imparatul trebuia informat pentru a
putea trimite missi care sa primeasca omagiul fata de puterea imperiala si sa
asiste apoi la ungere. Deci nu papa, reprezentantul lui Dumnezeu, depunea omagiu
si devenea vasal ci omul care ulterior va fi uns in inalta functie eclesiastica.
Astfel, spre deosebire de perioada dominatiei bizantine, imparatul nu avea drept
constitutiv de confirmare ci doar un drept de consens asupra scaunului pontifical.
S-ar putea spune ca alegerile de papi erau doar supravegheate prin politica
intimidarii caci papa putea fi ales dar nu putea fi uns fara acordul imparatului.
Aceasta lasa destul loc pentru imixtiune in situatii exceptionale si pastra in
acelasi timp aparenta neamestecului. Motivatia rezida in faptul ca imparatul chiar
aflat la mare distanta, era in calitatea sa de patricius cel mai inalt demnitar laic
din Roma si in consecinta cetatean roman cu drepturi depline, calit ati in care nu
putea fi exclus de la o att de important a decizie. Din aceste calit ati decurge si
invers, dreptul de a se impotrivi in conditii speciale, ca orice cet atean, inscaunarii
unui papa nepotrivit. Sigur ca spre deosebire de orice cet atean imparatul avea si
mijloacele de a-si impune vointa, mijloace ce decurg din statutul teritoriilor
statului papal. Este evident ca cel ales canonic pe linie bisericeasca nu putea fi
alta persoana dect cea investita de imparat cu beneficiile italiene ale statului
papal..
Din perioada carolingiana exista marturii suficiente ca datoria anuntarii alegerii
papei a fost luata in serios si sunt cunoscute chiar relat ari despre interventii ale
autoritatii imperiale in cazuri exceptionale, chiar despre amenintari de depunere a
papei instalat fara acord imperial. O asemenea situatie de criza se inregistreaza in
cazul papei Grigore al IV-lea, (827-844), care intervine de partea lui Lothar in
conflictul acestuia cu tatal sau, imparatul Ludovic cel Pios, din anul 833, motiv
pentru care trimisii imparatului il ameninta cu destituirea. Apoi cnd la moartea
lui Grigore al IV-lea, un uzurpator reuseste pentru scurt timp sa se instaleze la
Lateran, imparatul Lothar il trimite pe fiul sau Ludovic al II-lea la Roma sa
cerceteze situatia si sa faca ordine, desi papa legitim Sergiu al II-lea reusise deja
sa se impuna. In cazul lui Leon al IV-lea, urmasul lui Sergiu al II-lea, uns inainte
de sosirea missilor imperiali, acesta se injoseste penibil in fata trimisilor franci
jurnd ca ungerea a fost absolut necesara datorita amenintarilor sarazine si depune
imediat omagiul, desi era deja papa uns dupa toate regulile canonice.
Desigur protectia si interventia imperiala in Roma a dat si gres in anumite
situatii. Astfel la atacul piratilor sarazini asupra Romei in anul 846, prilej cu care
Domul Sf. Petru aflat inca in afara zidurilor este jefuit, ajutorul franc ajunge prea
trziu. Drept compensare imparatul va finanta refacerea domului si va inconjura
zona cu un zid de aparare. Noul cartier a fost insa numit de romani Civitas
Leonina dupa numele papei care a coordonat constructia si care probabil in fata
poporului si-a asumat toate meritele acestor lucrari. La moartea papei Leon al IV-
lea, missi imperiali incearca sa-l impuna cu forta, impotriva vointei cetatenilor
romani si a colegiului cardinalilor, pe un protejat al cur tii imperiale: cardinalul
Anastasius. Tentativa nu reuseste, francii fiind nevoiti in cele din urma sa-l scoata
din temnita pe papa ales canonic, Benedict al III-lea, si sa-l recunoasca.
Iata deci in linii mari tabloul relatiilor dintre papalitate si imperiu in perioada
carolingiana, o situatie de echilibru sensibil, amenintat de cea mai mica schimbare
a raporturilor de putere. O astfel de schimbare se produce in momentul
dezmembrarii imperiului carolingian si a lipsei de autoritate a noilor suverani de
la nord de Alpi, mult prea antrenati in conflicte succesorale si lupte interne pentru
a mai putea interveni eficient in Roma. Decaderea puterii imperiale si esuarea
politica evidenta a acelui Imperium Christianum visat de Carol cel Mare, duce
implicit la sporirea prestigiului papalit atii, facnd ca papa sa fie privit tot mai
mult ca singurul conducator al lumii crestine din Occident. Chiar in Francia se
inregistreaza acum o orientare reformatoare in snul bisericii care incearca
desprinderea structurilor eclesiastice ale regatului de sub autoritatea laica si
supunerea directa sub singulara autoritate a Romei. Aceast a tendinta este vizibila
prin aparitia in secolul al IX-lea, mai inti in Lotharingia si apoi in Francia
Apuseana a unor falsuri complexe privind legislatia bisericeasca. Pline de hotarri
falsificate ale vechilor sinoade din perioada constituirii structurilor ierarhice ale
bisericii apusene, aceste culegeri de legi bisericesti cauta sa legitimeze
suprematia bisericii asupra lumii laice. Un exemplu in acest sens il constituie
Capitula Angilrami, care s-a vrut sa para un act al episcopului de Metz emis in
anul 785 si ale carui precizari ar fi completat exact in sensul dorit cunoscuta
Collectio Dyonisio-Hadriana, culegere de legi bisericesti daruita de papa
Hadrian imparatului Constantin cel Mare. La acest a se adauga un fals si mai
grosolan, al episcopului Otgar de Mainz care pretinde ca ar fi gasit in arhiva
domului o sumedenie de capitulare cu care incearca din nou sa completeze in
sens dorit adevarata colectie de capitulare a abatelui Ansegis. Cel mai renumit
fals al epocii il vor constitui insa asa-numitele Decrete Pseudoisidoriene care
vor da in istoriografie numele intregului complex de falsuri din aceast a perioada.
Ca autor apare un oarecare Isidor Mercator, care vroia sa para in intentia
falsificatorului, unul si acelasi cu Isidor din Sevilla a carui Hispano Colectio a
reprezentat una dintre cele mai vechi culegeri de legi si hotarri conciliuale ale
bisericii. Punctul in jurul caruia graviteaza toate aceste falsuri este asa-zisa
Donatio Constantiniana prin care se incerca sustinerea ideii, vehiculate doar in
traditia orala, conform careia Constantin cel Mare ar fi investit pe papi cu puteri
imperiale in partile de apus ale imperiului, iar dupa stabilirea capitalei la
Constantinopol ar fi daruit bisericii Roma si Italia. In fapt este interesant de
semnalat faptul ca in epoca nu a existat nici cea mai mica suspiciune asupra
autenticitatii acestor documente, realitatea fiind descoperit a abia la sfrsitul
evului mediu si inceputul epocii moderne, dupa ce in mare parte aceste falsuri si-
au atins scopul si au jucat un rol important in evolutia dreptului bisericesc
medieval. Impactul acestor prevederi asupra institutiei papale este destul de
vizibil prin schimbarea de atitudine a suveranilor pontifi sesizabila tocmai in
aceasta perioada. Mai inti aceasta schimbare de atitudine poate fi sesizat a in
perioada pontificatului lui Nicolae I (858-867). In aprigile dispute ce vor duce
pna la schisma cu Bizantul, papa Nicolae isi mentine neclintit pozitia, la fel ca in
conflictul cu episcopii franci si cu suveranii carolingieni. Cnd regele
Lotharingiei, Lothar al II-lea, dupa o scurta casatorie de obligatie isi repudiaza
sotia legitima Theudeberga in anul 857, pe motiv ca nu ii poate darui urmasi si
doreste sa se casatoreasca cu amanta sa Waldrada, conciliuul bisericii lorene
desface casatoria dupa presiuni din partea regelui si mai ales dupa ce si regina isi
da acceptul. Papa intervine energic in favoarea reginei refugiate in Francia
Apuseana si ii depune pe arhiepiscopii de Kln si Trier amenintndu-l pe Lothar
al II-lea cu excomunicarea. Este pentru prima dat a cnd papalitatea foloseste cea
mai puternica arma a ei impotriva unui suveran. Papa nu s-a lasat induplecat nici
cnd imparatul Ludovic al II-lea a intervenit in favoarea fratelui sau si nici cnd
acesta ocupa militar Roma. Este poate prima aplicare reusita a grevei foamei si a
protestelor pasnice cunoscuta in evul mediu, caci acum papa se retrage in post
absolut si ii indeamna pe romani la procesiuni impotriva actiunii de forta a
imparatului care pna la urma se retrage din Roma. Neavnd de ales, Lothar o
reprimeste pe Theudeberga dar probabil ca a tratat-o in asa fel inct acum ea este
cea ce il implora pe papa sa aprobe desfacerea uniunii conjugale. Papa ramne
insa neclintit in hotarrea sa iar cearta conjugal a de la curtea Lotharingiei se va
intinde in timp peste pontificatul lui Nicolae I, pna la moartea regelui Lothar.
Chiar daca divortul s-a rezolvat pe cale naturala prin moartea sotului,
incapatnarea papei Nicolae a cauzat consecinte politice grave dincolo de
pontificatul sau, caci desi obligat sa traiasca cu Theudeberga, regele Lothar nu a
avut cu aceasta urmasi, in schimb a avut bastarzi din relatia cu Waldrada, ceea ce
a generat mari probleme succesorale, generatoare de conflicte in care este atrasa
si Francia Apuseana. Tot papa Nicolae este cel ce intervine energic in cazul
ocuparii unor episcopate france, chestiune ce pna atunci nu intra in atributiunile
papei. El intervine impotriva destituirii episcopului Rothad de Soissons de catre
conciliul bisericii din Francia Apuseana si de catre arhiepiscopul Hinkmar.
Motivul imixtiunii este gasit de papa exact in acele scrieri pseudoisidoriene in
care judecarea unui episcop reprezenta causa maior, fiind deci de competenta
papei si nu a arhiepiscopului. Iat a deci de ce la Roma falsurile pseudoisidoriene
au fost luate att de serios si in acelasi timp motivul pentru care istoriografia isi
pune inca pna astazi intrebarea daca aceste falsuri nu au putut fi sesizate sau nu
s-a dorit sa fie sesizate pna in perioada premoderna cnd oricum nu mai aveau
nici un sens.
Cert este ca in aceasta lupta pentru putere, papalitatea aproape ca uita de cele
sfinte, motiv pentru care in perioada secolului al IX-lea capitala stiintei
teologice nu mai este la Roma. Ideile teologice novatoare ce vor duce la
reformarea bisericii romane se vor naste la nord de Alpi, in importantele centre
episcopale sau asezaminte manastiresti ca cele de la Reims, Mainz, St. Denis, St.
Galen, Fulda sau Reichenau, mari l acasuri de cult si cultura in acelasi timp. In
sfera politicului in schimb, papalitatea ajunge repede sa se bucure de mare
importanta. Moartea lipsita de urmasi a imparatului Ludovic al II-lea in anul 875,
pune practic papalitatea in situatia de a dispune dupa bunul plac de coroana
imperiala. Desi imparatul decide pe patul de moarte stabilirea succesiunii pe linia
unchiului sau Ludovic Germanicul si a urmasilor acestuia, papalitatea se hotaraste
pentru regele Franciei Apusene, Carol Plesuvul, mai apropiat curiei papale inca
din perioada intrigilor legate de casatoria lui Lothar al II-lea de Lorena.
Ambitiosul rege franc nici nu a asteptat prea mult si s-a pus pe drum spre Roma,
pentru ca aici, asemeni bunicului sau Carol cel Mare, sa primeasca in ziua de
Craciun coroana imperiala din minile papei Ioan al VIII-lea. Inca o data se
demonstra ca in Occident puterea spiritual a a papalitatii incepe sa se situeze
deasupra puterii laice a imparatului. Noul imparat, de la care se astepta
restaurarea imperiului in vechea sa grandoare, a depus intr-adevar toate eforturile
pentru a stapni situatia de la sud de Alpi si pentru a se impune definitiv in fata
pretentiilor nepotului sau din Francia Rasariteana si a aliatilor acestuia din Italia.
Pentru a face fata acestei situatii, imparatul a fost insa nevoit sa faca unele
concesii vasalilor sai pentru ca acestia sa-l sustina in nepopulara si costisitoarea
sa politica italiana. In acest sens, in anul 877, imparatul intareste si consfinteste
vasalilor sai dreptul de mostenire ereditara asupra feudelor, in cazul in care
vasalul moare in lupta. Aceasta a fost prima fisura in edificiul vasalitatii si de
fapt singurul rezultat al acestei hot arri caci lui Carol nu-i va mai folosi deoarece
se stinge inca in acelasi an de boala contractat a in Italia. In aceasta situatie papa
doreste sa ofere coroana fiului lui Carol si in acest sens intreprinde chiar o
calatorie la nord de Alpi, dar fara rezultat. Cautarile papei tin pna in anul 881
cnd este incoronat Carol cel Gros, care mai mult dintr -un context de imprejurari
dect datorita calitatilor sale ajunge sa stapneasca mai mult teoretic aproape tot
teritoriul fostului imperiu. Handicapat si grav bolnav acesta este uzurpat in anul
887, dupa ce pierduse de fapt deja autoritatea asupra Franciei Apusene, de catre
nepotul sau nelegitim Arnulf de Carintia. In Italia domina in aceste conditii o
dezordine profunda, titlul imperial ajunge sa fie disputat intre niste mici si
neinsemnati seniori locali. Marchizul Berengar de Friaul se r azboieste cu ducele
Wido de Spoleto pentru suprema functie lumeasca. Ducele Wido reuseste sa
obtina de la papa Stefan al V-lea (885-891) si apoi de la urmasul acestuia, papa
Formosus, (891-896) recunoasterea si incoronarea fiului sau Lambert, care nu are
dect singurul merit de a fi fost primul imparat necarolingian si de a fi creat astfel
un precedent. De asemenea, prin aceast a incoronare a unui personaj oarecare se
creaza ideea ca papa poate sa incoroneze pe cine doreste, fara a tine cont de
descendenta, de dreptul de mostenire sau de capacitatea si puterea celui ales.
Interesant este ca aceasta atitudine nu se naste neaparat din dorinta papei ci mai
mult din necesitate. In consecinta nimic nu il impiedica pe papa sa cheme in 896
pe Arnulf de Carintia la sud de Alpi impotriva lui Lambert si sa il incoroneze si
pe acesta facnd astfel sa existe simultan doi imparati iar daca Lambert nu ar fi
murit intr-un stupid accident de vnatoare aceasta situatie s-ar fi prelungit. In
anul 899 moare si Arnulf, facnd sa nu mai existe nici un imparat dupa ce pna nu
de mult existau doi.