Sunteți pe pagina 1din 6

Capitolul 7 CONSIDERAŢII TEORETICE CU PRIVIRE LA ROLUL COMERŢULUI ÎN PROCESUL CREŞTERII ECONOMICE DURABILE

Prof. univ. dr. Ion STĂNESCU Academia de Studii Economice Bucureşti

Abordarea unor probleme teoretice ale comerţului capătă în prezent pentru cercetarea ştiinţifică din ţara noastră un loc aparte, din cel puţin două considerente:

Unul se referă la necesitatea reevaluării în procesul trecerii la economia

de piaţă a rolului diferitelor ramuri economice – implicit şi al comerţului – şi a unor concepte cu care a operat ştiinţa economică în trecut, ţinând seamă de noile principii şi mecanisme ale organizării şi funcţionării vieţii economice. Aceste reevaluări devin baza restructurării economice, ca primă condiţie a instaurării unei economii de piaţă funcţionale.

Al doilea considerent constă în necesitatea formulării unor idei legate de perspectivele comerţului din ţara noastră în condiţiile integrării în Uniunea Europeană şi a globalizării economiilor naţionale. Comerţul trebuie să manifeste capacitatea de a valorifica experienţa ţărilor avansate din punct de vedere economic, prin cercetarea condiţiilor specifice exercitării comerţului românesc şi a progresului tehnico-ştiinţific contemporan. Reevaluarea naturii şi a funcţiilor comerţului. O primă reevaluare se referă la interpretarea naturii, sferei de cuprindere şi a funcţiilor comerţului în noul sistem de organizarea a economiei. Ea se impune din mai multe motive:

În economia de piaţă sfera comerţului se extinde foarte mult, datorită

faptului ca însăşi noţiunea de produs care intră în sfera schimbului îşi îmbogăţeşte conţinutul, acesta existându-se de la bunurile tangibile , la serviciile economice de toate genurile şi la alte activităţi creatoare de venituri. Relaţiile de schimb prin care

sunt valorificate aceste produse intră în sfera de cercetare a comerţului, teoria economică definindu-le prin conceptul de acte comerciale. Se impune astfel o îmbogăţire a teoriei comerţului cu specificitatea tuturor actelor de schimb şi a condiţiilor exercitării lor (bază materială, logistică, piaţă, management, resurse economice) şi o reconsiderare a însuşi rolului şi importanţei comerţului în economia naţională.

O asemenea reconsiderare se impune şi pentru faptul că în gândirea

economică persistă încă idei legate de rolul restrâns atribuit comerţului în structura de ramură a economiei noastre naţionale din trecut, limitat la aprovizionarea cu bunuri de larg consum a populaţiei. Partea cea mai mare a produselor (materii prime, echipament industrial, produse agricole) era valorificată prin unităţi

aparţinând unor ramuri specifice ale circulaţiei mărfurilor. O asemenea limitare estompa rolul comerţului de factor activ în dezvoltarea economică.

Abordând creşterea rolului comerţului în economia naţională se impun a

fi subliniate limitele raţionale ale dezvoltării lui, cu atât mai mult cu cât în perioada actuală se constată o tendinţă de supradimensionare a activităţii comerciale în

raport cu creşterea produsului intern brut şi cu cerinţele unei circulaţii normale a acestuia. Rotaţia mai rapidă a capitalului comercial faţă de alte forme de existenţă a capitalului (industrial, agrar, bancar) precum şi posibilitatea folosirii lui la orice scară a activităţii economice determină atracţia spre comerţ a unui număr mare de întreprinzători, cu capitaluri mici, pe care speră să la valorifice profitabil într-un timp scurt. Circulaţia normală a PIB, de care depinde amploarea capitalului comercial (C) şi implicit a comerţului, este determinată de viteza de circulaţie a mărfurilor (V), respectiv de rotaţie a capitalului comercial (C=PIB/V). Micşorarea costului distribuţiei mărfurilor, prin utilizarea raţională a capitalului comercial în economie, are efecte benefice asupra expansiunii economice şi a preţului cu care produsele ajung la consumatori. Evidenţierea rolului comerţului în creşterea economică impune o interpretare în acest sens a funcţiilor sale în economie, a modului lor de manifestare în complexitatea actelor de schimb. Funcţiile comerţului sunt prezentate deseori printr-o interpretare fenomenologică a universului de fapte care însoţesc actele de vânzare-cumpărare, respectiv prin cumpărarea mărfurilor de la furnizori, stocarea şi revânzarea lor în unităţile comerciale, studierea cererii de mărfuri a cumpărătorilor, promovarea pe piaţă a noilor produse etc. Acestea pot fi considerate o interpretare fenomenologică deoarece exprimă nemijlocit modul de manifestare a proceselor economice din sfera schimbului, laturile lor exterioare. Analiza în profunzime a acestor activităţi conduce mijlocit la relevarea esenţei lor, a acelor însuşiri interioare care pun mult mai bine în evidenţă complexitatea faptică şi modul foarte variat de manifestare a relaţiilor de schimb. Într-o asemenea interpretare funcţiile comerţului pot fi formulate prin următoarele expresii:

Realizarea sub formă bănească a valorii mărfurilor; Corelarea producţiei cu consumul, a ofertei cu cererea de mărfuri şi asigurarea echilibrului economic; Distribuţia comercială a produselor; Înfăptuirea repartiţiei venitului naţional în economie; Aceste funcţii, deşi prin delimitarea lor sunt într-un raport de coordonare, ele formează o unitate, implicându-se în ansamblul lor în manifestarea relaţiilor de schimb.

Funcţiile comerţului – expresii ale rolului său în procesul creşterii economice durabile. Realizarea sub formă bănească a valorii mărfurilor, ca principală funcţie a comerţului, pune în evidenţă în modul cel mai expresiv contribuţia comerţului la creşterea economică. Prin vânzarea mărfurilor către comercianţi, producătorii

îşi recuperează cheltuielile efectuate cu producerea mărfurilor, inclusiv profitul cuprins în preţul produselor şi pot reîncepe procesul de producţie pe scară lărgită. Mărfurile pot fi realizate ca valori băneşti pe piaţă şi de producătorii înşişi, printr-o reţea proprie de comercializare. Preluarea de către comercianţi a acestui proces se face din raţiuni economice. Comerţul economiseşte atât capitalul utilizat în producţie, cu acea parte care ar trebui să fie destinată de producători circulaţiei, cât şi capitalul utilizat în circulaţie, comerciantul realizând cu acelaşi capital mărfurile mai multor producători, obţinute în perioade de producţie diferite. Totodată, fiind un specialist în vânzarea mărfurilor, comerciantul reuşeşte să cunoască mai bine piaţa şi să creeze debuşee noilor produse, accelerând astfel viteza de rotaţie a capitalurilor şi deci un ritm superior creşterii economice. Realizând mărfurile pe piaţă, comerţul face legătura economică dintre producţie şi consum, asigurând echilibrul dintre ele – condiţie a echilibrului economic general. Producţia şi consumul trebuie să în mod obiectiv să fie în echilibru, relaţie impusă de raportul dual de cauză-efect în care se găsesc. Producţia este într-o primă relaţie cauza consumului, oferindu-i acestuia obiectul, bunurile prin care el se satisface. Într-o altă relaţie consumul devine cauza producţiei, oferindu-i acesteia subiectul, nevoile oamenilor pe care trebuie să le satisfacă. Echilibrul apare şi în proporţiile de manifestare a celor doua sfere economice. Producţia creează, prin plata factorilor de producţie reflectată în costuri, veniturile băneşti ale familiilor, întreprinderilor şi statului, pe seama cărora se manifestă consumul (cererea) şi are loc resorbţia produsului creat, asigurându-se echilibrul dintre ele. Schimbarea veniturilor pe bunuri are loc în reţeaua comercială şi ea devine deplină în măsura în care comerţul asigură o concordanţă permanentă a ofertei cu cererea de mărfuri. Şi în condiţiile dezvoltării economice, când o parte a veniturilor este economisită şi folosită prin investiţii ca sursă a creşterii economice, resorbţia produsului suplimentar creat prin efectul multiplicator al investiţiilor, are loc tot prin comerţ, el adaptându-şi însă, prin cercetarea continuă a pieţei, oferta la noua structură a cererii influenţată de economisire şi investiţii. Echilibrul producţiei cu consumul are loc atât la nivel micro cât şi macroeconomic. La nivel microeconomic, al agentului producător, echilibrul constă în capacitatea fiecăruia de a intra cu produsul său pe piaţă, prin combinarea factorilor de producţie de care dispune astfel încât preţul produsului obţinut să fie sub preţul pieţei. Pentru consumatorul produselor, în calitate de cumpărător de factori de producţie sau de bunuri de consum, echilibrul este dat de mărimea şi structura utilităţilor pe care le poate cumpăra cu venitul de care dispune, maximizând suma acestor utilităţi. Contribuţia comerţului la asigurarea echilibrului la acest nivel constă în modul în care el determină starea de normalitate a pieţei, adică existenţa unei oferte care să corespundă ca volum, structură, loc şi timp modului de manifestare a cererii sub aceste aspecte.

La nivel macroeconomic, echilibrul producţiei cu consumul este dat de echilibrul dintre fluxul material de bunuri şi servicii creat în economie, exprimat prin produsul intern brut, şi fluxul monetar, valoric, exprimat prin cheltuielile agenţilor economici pentru cumpărarea acestor bunuri. Acest echilibru structural este dat de relaţia dintre următoarele valori:

C + I + P = Y = C* + S + T, unde:

C

= valoarea bunurilor destinate consumului individual;

I

= valoarea bunurilor pentru investiţii;

P

= valoarea bunurilor pentru consumul public.

Y

= produsul intern brut.

C* = cheltuielile populaţiei pentru cumpărarea de bunuri şi servicii;

S = economiile populaţiei;

T = cheltuielile publice ale statului, inclusiv pentru asistenţă socială.

Deoarece la constituirea ofertei participă şi importurile (M), iar la manifestarea cererii apare şi cererea din exterior, exprimată prin exporturi (X), echilibrul dintre producţie şi consum în condiţiile unei economii deschise spre exterior este dat de relaţia:

Y

+

M

=

D

+

X

oferta

oferta

cerere

cerere

naţională

externă

internă

externă

de unde rezultă: Y = D + ( X – M) , adică produsul intern brut trebuie să fie egal cu cererea internă + soldul balanţei comerciale. Comerţul participă activ la corelarea celor două fluxuri, prin concordanţa dintre elementele constitutive din partea de cheltuieli şi cele privind structura PIB. Lipsa concordanţei dintre ele creează disfuncţionalităţi în economie. Din relaţia care exprimă echilibrul pieţei într-o economie deschisă spre exterior (Y+M=D+X) rezultă rolul multiplicator al comerţului exterior. Importurile măresc oferta internă, dar nu creează venituri în economie, în timp ce exporturile diminuează oferta internă, însă creează venituri în interior. Dacă soldul balanţei comerciale (X+M) este pozitiv, înseamnă că în interior există venituri care stimulează creşterea producţiei, având acelaşi rol ca şi investiţiile. Funcţia comerţului de distribuţie a mărfurilor evidenţiază, prin activităţile cuprinse şi tehnologiile folosite, modul în care comerţul participă la procesul creşterii economice. Aceste activităţi (transport, depozitare, păstrare, vânzare cu ridicata şi cu amănuntul a mărfurilor, servicii comerciale etc.) sunt utilităţi care măresc valoarea PIB. În acelaşi timp, costul lor influenţează preţul cu care produsul este însuşit de consumatori, iar acesta împreună cu costul cu care se obţine o unitate din produs caracterizează, alături de mărimea PIB pe locuitor, gradul de dezvoltare a unei economii. Condiţia sporirii contribuţiei comerţului la creşterea economică, prin exercitarea acestei funcţii, o reprezintă modernizarea distribuţiei, prin încorporarea progresului tehnico-ştiinţific contemporan. Acest obiectiv presupune un amplu proces de valorificare creatoare a experienţei avansate în domeniu la specificul ţării

noastre, plecând de la faptul că sistemele de distribuţie sunt foarte variate de la o ţară la alta, chiar în rândul celor avansate economic. Dacă funcţiile prezentate până acum evidenţiază rolul economic al comerţului, funcţia de repartizare a venitului naţional relevă contribuţia socială a comerţului la satisfacerea nevoilor de trai ale populaţiei, situând comerţul între factorii care contribuie la creşterea calităţii vieţii, definitorie pentru creşterea economică durabilă. Repartiţia, ca sistem de relaţii economice prin care produsul creat este însuşit de participanţii la obţinerea lui, are un moment care pleacă de la societate, constând în principiile şi reglementările privind distribuirea şi redistribuirea venitului naţional, şi unul care pleacă de la individ, constând în modul în care fiecare doreşte să-şi apropie partea atribuită lui prin repartiţie. În această din urmă fază, veniturile băneşti obţinute de consumatori sunt folosite pentru cumpărarea de bunuri şi servicii, aceştia intrând în fapt în posesia produsului creat. Modernizarea comerţului răspunde şi manifestării celui mai exigent atribut al creşterii economice durabile, şi anume păstrarea nealterată a mediului natural sau eco-dezvoltarea. Comerţul are o influenţă contradictorie asupra mediului natural, mai precis asupra habitatului uman. Pe de-o parte magazinele sunt elemente ale civilizaţiei urbane, creând fizionomia localităţilor şi străzilor, iar prin amenajarea lor şi prin prezentarea mărfurilor educă pe consumator în modul de consumare a produselor şi creează acestuia nevoia de noi produse. Pe de altă parte însă, comerţul cuprinde elemente care, neglijate organizatoric, duc la poluarea mediului ambiant (o cantitate mare de ambalaje nedegradabile, accesul necontrolat la valorile turistice, unele mesaje publicitare de prost-gust şi altele). Comerţul poate fi implicat efectiv în eco-dezvoltare şi prin participarea sa, alături de industrie, la economisirea resurselor economice. El se găseşte în această ipostază în acţiunea de promovare a unor noi produse pe piaţă, când trebuie să creeze un echilibru în formarea sortimentului între produsele noi şi cele tradiţionale , înlăturând astfel risipa de resurse în economie şi în investiţii pentru noi produse când acestea nu se justifică prin funcţionalitatea lor. Consideraţiile teoretice formulate în studiul de faţă conduc şi la o concluzie cu privire la locul pregătirii teoretice în formarea specialiştilor pentru comerţ şi în general pentru economie. Economistul trebuie să fie, pe lângă un specialist capabil să rezolve problemele practice pe care le ridică activitatea dintr-o verigă a aparatului economic, şi un teoretician cu o bogată cultură economică, un cercetător capabil să înţeleagă esenţa fenomenelor şi proceselor economice, legăturile de cauzalitate şi de condiţionare dintre ele şi să dea soluţii creatoare de rezolvare a problemelor practice. Francisc Bacon a formulat această exigenţă în cunoaştere prin memorabila expresie ,,vrere scire est per causas scire” (a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze), şi printr-un dicton latin ,,sublata causa tollitur effectus” (înlăturând cauza dispare efectul). Economistul se confruntă în activitatea sa cu efecte economice şi trebuie să aibă capacitatea ca prin judecăţi şi raţionamente, folosind corect conceptele de gândire, să ajungă la desprinderea

cauzelor şi a celorlalte forme de legătură în conexiunea fenomenelor şi proceselor economice pentru soluţiile creatoare care i se cer.

1 DOBROTĂ, N.

(coordonator)

2 KEYNES, J. M.

3 KOTLER, Ph.,

DUBOIS, B.

4 HEILBRONER, R., THUROW, L.

5 POPESCU, I.,

CIUCUR, C.,

BĂBEANU, D.

6 RUGINĂ, A.

7 SAMUELSON, A.

BIBLIOGRAFIE

Economie politică, Bucureşti, Editura Eficient, 1992

Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1970

Marketing – Management, Paris, Publi union, 1992

Comprendre la Macroeconomie, Paris, Economics, 1986

Echilibrul înaintării, Bucureşti, Editura Eficient, 1998

Principia Economica, Bucureşti, Editura Academia Română, 1991

Les grands courants de la pansee economique, Press Universitaires de Grenoble, 1988