GLOBALIZÂND DEMOCRAŢIA ?

sau
DEMOCRATIZÂND GLOBALIZAREA?

Dr. Ec. VioletaTătaru

O definiţie a globalizării, universal valabil acceptată, nu există şi nu riscă

nimeni să şi-o asume. Este o noţiune complexă şi cu implicaţii în foarte multe
domenii, iar în fiecare domeniu în parte sensul este diferit, în totalitate sau în parte.
Democraţia, indiferent câte curente filozofice au fost sau vor mai fi, nu poate fi
altceva decât o formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care poporul
îşi exercită, direct sau indirect, puterea.
Motivul pentru lipsa definiţiei unanim acceptate, în cazul globalizării, rezidă şi
din faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe, în continuă
schimbare, atingând domenii diverse ale unei societăţi sau ale unui areal economic şi
social.
Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.
Globalizarea este termenul întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal care are
drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului, au repercusiuni
din ce în ce mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale globului.
Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi
şi în economia mondială care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi
din schimburi culturale. Totodată, prin globalizare se descrie creşterea comerţului şi a
investiţiilor datorită căderii barierelor şi interdependenţei dintre state. În context
economic, este des întâlnită referirea aproape exclusivă la efectele comerţului şi în
particular la liberalizarea comerţului sau la liberul schimb.
Dar, la fel de bine putem gândi globalizarea, ca un proces de multiple conexiuni
trans-planetare între oameni. Prin trans-planetare, înţeleg o situaţie în care oamenii
oriunde s-ar afla ei, pot avea legături directe între ei. Acest înţeles restrictiv, cred că
ne ajută să înţelegem ceea ce este specific global despre globalizare. Deseori,
''globalizarea'' se poate îmbina cu alte noţiuni sau cu alţi termeni care deşi importanţi,
sunt definiţi de un vocabular foarte maleabil.
O definiţie foarte pragmatică şi simplă este dată de preşedintele firmei
multinaţionale ABB: „Aş defini globalizarea ca fiind libertatea pentru firma mea, de a
investi unde vrea, când vrea, pentru a produce ceea ce vrea, aprovizionându-se şi
vânzând unde vrea, şi având de suportat cele mai mici constrângeri posibile în materie
de lege a muncii şi convenţii sociale”. Dar este de ajuns ?
Desigur afirmaţii de genul că "globalizarea e un fenomen inevitabil, n-are rost
să i te opui" nu mai miră pe nimeni azi. Şi de ce să nu recunoaştem că în general aşa
este: progresul tehnic, multiplicarea relaţiilor comerciale, perfecţionarea

1
comunicaţiilor creează o interdependenţă tot mai strânsă care poate fi privită, până la
un punct, ca fiind "în firea lucrurilor", o etapă naturală în evoluţia societăţii.
Însă, de cele mai multe ori, se pierde din vedere faptul că globalizarea este
insoţită de o componentă ideologică foarte puternică. Aspectele pozitive precum
cuceririle tehnologice, libertatea circulaţiei, creşterea vitezei de comunicare, sunt
"deturnate", şi în loc să fie puse în scopul vieţii şi spiritului, ele îi servesc tot pe cei
puternici.
Tehnologia a creat diabolica invenţie numită clonare, libera circulaţie a dus la
imigraţie necontrolată şi conflicte între culturi, iar noile metode de comunicare au
stimulat…supravegherea şi imixtiunea în viaţa privată.
Ştergerea identităţilor naţionale, renunţarea la tradiţii, libertinajul,
ecumenismul, consumatorismul, dictatura marilor corporaţii sunt, în viziunea unora,
lucruri dăunătoare care n-au nimic de-a face cu "firea lucrurilor" şi trebuie combătute,
pentru păstrarea unui echilibru, pentru că acest fenomen al globalizarii să nu devină
unul al dezădăcinării.
Astfel, globalizarea nu se referă doar la relaţii internaţionale între unităţi
teritoriale, precum statele naţionale. În mod similar, ea nu se referă doar la politicile
de liberalizare economică şi nu este acelaşi lucru cu americanizarea sau
occidentalizarea. Toate aceste atribute au o legătură cu globalizarea, dar procesul de
globalizare se referă la multiple conexiuni între oameni pe tot întinsul planetei.
Discuţiile şi polemicile despre globalizare s-au polarizat în mare măsură între
aceia care o văd ca o nouă realitate fundamentală care a redus puterea statului-naţiune,
şi aceia care o văd ca un proces care se bazează pe întărirea, consolidarea şi
extinderea puterilor statului tradiţional.
Mai mult ca sigur că înţelegerea noastră despre stat în condiţiile globalizării
începe să se îndepărteze de aceste poziţii timpurii polarizate. Analizând evoluţia
statului contemporan, accentul este pus atât pe continuitatea statului ca atare, cât şi pe
schimbările în rolul şi atributele statului. Din această perspectivă, globalizarea nu
înseamnă sfârşitul statului, ci putem spune că se naşte un tip diferit de stat, unul cu
atribute pe care nu le-a mai avut înainte.
Există de asemenea teorii actuale despre cum statul şi-a schimbat programele
sociale sub impactul globalizării, comportarea sa militară, ş.a.m.d. Dar punctul de
convergenţă al unor teze mai nuanţate care au început să apără, este că globalizarea nu
distruge statul, ci schimbă statul. E interesant să detectăm aceste schimbări, şi totodată
să recunoaştem că globalizarea nu afectează toate statele în acelaşi fel. Statele nu sunt
egale. Consecinţele globalizării asupra unui stat comparat cu alt stat pot fi intr-adevăr
foarte diferite.
Atâta timp cât lumea are în acelaşi timp înţelesuri tehnice şi politice, grupuri
diferite vor avea istorii diferite ale globalizării. De alt fel, în termeni generali folosiţi
în economie şi economie politică este o istorie a creşterii comerţului inter-statal bazat
pe instituţii stabile ce autorizează firme din diferite state să schimbe mai uşor bunuri.

2
 Termenul de liberalizare este o combinaţie între teoria economică a liberului
schimb şi îndepărtarea barierelor în care se mişcă bunurile. Aceasta a dus la creşterea
specializării ţărilor în exporturi şi la presiuni care să termine o dată pentru totdeauna
cu tarifele protecţioniste şi a altor bariere în faţa comerţului.
Nu cred că spun o noutate, că perioada liberalizării şi cea în care aurul definea
standardul economic era deseori numită „Prima era a globalizării” şi că ea a crescut
odată cu industrializarea şi amintesc că baza teoretică a fost munca lui Ricardo în
„Avantajul comparativ” şi „Legea generală a echilibrului” a lui Say. Cei doi susţineau
că ţările vor face comerţ eficient şi că orice neajunsuri temporare în cerere sau ofertă
se vor corecta automat.
Aşa zisa “Primă eră a Globalizării” se consideră că s-ar fi împărţit în două
etape odată cu primul război mondial şi apoi căzând sub criza standardului în aur spre
sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30. Ţările ce începuseră să îmbrăţişeze era
globalizării, incluzând nucleul European, câteva state de la marginea Europei şi
câteva lăstare europene din Americi şi Oceania prosperau. Inegalitatea dintre acele
state dispărea în timp ce bunurile, capitalul şi forţa de muncă formau în mod
excepţional fluxuri libere între state.
Globalizarea în perioada de după cel de-al doilea război mondial a fost condusă
prin runde de negocieri în prima fază sub auspiciile GATT, ce a dus la mai multe
înţelegeri în îndepărtarea restricţiilor asupra liberului schimb. Runda Uruguay a dus la
semnarea unui tratat prin care se creează Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO)
cu rolul de a media dispute comerciale. Alte acorduri comerciale bilaterale inclusiv
secţiuni ale Tratatului de la Mastricht şi NAFTA au fost de asemenea semnate cu
scopul de a reduce tarifele vamale şi barierele comerciale.
Amintesc aceste date pentru a releva cât de important a fost pentru acele state
care au îmbrăţişat de la început liberul schimb, evoluţia ulterioară a economiei şi
gândirii în general privind acest subiect.
Există şi un aer de scepticism faţă de procesele economice globale şi optimism
faţă de posibilităţile de control ale economiei internaţionale şi faţă de viabilitatea
strategiilor politice naţionale. Un efect deosebit de important al conceptului de
globalizare a fost paralizarea strategiilor naţionale de reformă radicală, fiind privite ca
imposibil de realizat din punct de vedere raţional şi al evoluţiilor pieţelor
internaţionale.
Abordând cealaltă temă a comentariului vom constata că democraţia este o
valoare de bază, una care este esenţială atât demnităţii umane, cât şi unei societăţi
sănătoase. În cel mai general înţeles, aşa cum am mai menţionat, democraţia înseamnă
conducerea de către popor. Democraţia reprezintă oameni care iau decizii colective,
care îşi construiesc un destin comun. Înseamnă oameni care iau decizii având şanse
egale de participare, dacă vor, dar, include şi dreptul de a nu participa. Înseamnă
oameni având capacitatea de a lua decizii în comun în mod deschis, astfel încât
fiecare este la curent cu totul, fiecare ştie ce opţiune are, şi fiecare ştie despre ce
gândesc alţii şi este o situaţie în care oamenii acţionează de asemenea cu
3
responsabilitate colectivă a deciziilor şi acţiunilor lor. Democraţia este o
responsabilitate şi în aceeaşi măsură şi un drept, acolo unde este înţeleasă şi aplicată.
De-a lungul istoriei s-au cunoscut mai multe forme de democraţie. Astfel că,
astăzi ne aflăm în faţa întrebării: dacă lumea globalizată este una în care trebuie să
regândim fundamental ceea ce înseamnă democraţia şi cum poate fi ea practicată.
Cu privire la lipsa democraţiei în globalizarea contemporană, îmi permit să-mi
exprim o părere în care voi include trei componente.
Prima se referă la cetăţeni ca indivizi şi la ignoranţa lor atât despre globalizare
cât şi despre cum este ea condusă şi de ce nu, indusă. Nu poate să existe o situaţie
democratică, adică una în care oamenii determină deciziile care stau la baza destinului
lor într-o manieră colectivă, egală, liberă, deschisă şi responsabilă, dacă oamenii nu
au cunoştinţă despre condiţia lor actuală.
De câte ori nu citim sau auzim în mass media românească expresii care ne aduc
aminte de "măreţele realizări" şi "cincinalul în patru ani şi jumătate" din perioada
comunistă şi pe care le comparăm cu "obiectivul integrării euro-atlantice" şi
"avantajele geostrategice". Pentru mulţi sunt informaţii pe care, de bună credinţă,
cititorii sau ascultătorii ignoranţi, le consideră corecte. Dar...dacă românii ar cunoaşte
sau ar fi informaţi corect despre avantajele şi dezavantajele integrării în Uniunea
Europeană, sunt ferm convinsă că entuziasmul lor ar scădea drastic.
Un singur exemplu: dacă tinerilor li s-ar explica faptul că din 2007 piaţa
imobiliară românească va atinge nivelul de preţ al Uniunii, în timp ce puterea lor de
cumpărare a unei locuinţe va rămâne cam aceeaşi, sau că diplomele universitare
româneşti în domenii de vârf, precum medicina, arhitectura sau ştiinţele economice nu
sunt recunoscute în toate ţările europene, ei ar fi puşi pe gânduri. Dacă s-ar spune
românilor că alinierea la preţurile europene a gazelor şi energiei va înjumătăţi bugetul
unei familii după integrare s-ar putea să avem surprize în ceea ce priveşte optimismul
multora care văd integrarea ca un „El Dorado” european.
Însă în loc de asta, tinerii sunt adormiţi cu povesti senzaţionale despre fotbalişti
bogaţi sau despre concedii petrecute în staţiuni exotice de oameni cu un nivel de trai
modest din ţările membre ale statelor deja membre ale Uniunii, fără a se face şi
menţiunea care este salariul mediu al acelor cetăţeni europeni ce îşi permit acest
„lux”.
Nu sunt întreprinse campanii de informare reală cu exemple şi comparaţii
concrete din ţările europene ce au un nivel de trai scăzut, mediu şi înalt şi în acelaşi
timp, care a fost impactul din primii ani de după aderare a ţărilor foste comuniste.
Cetăţenii nu sunt informaţi de rolul jucat de instituţiile publice din statele
membre ale Uniunii Europene, de modul de lucru cu cetăţenii prin comparaţie cu
instituţii similare din România.
Dincolo de chestiunea ignoranţei cetăţeneşti, a doua componentă importantă de
lipsă totală a democraţiei se regăseşte în sfera procesului instituţional. Prin aceasta,
înţeleg că metodele prin care deciziile despre globalizare sunt luate, atât în state
naţionale, guverne locale, instituţii regionale sau instituţii de control global, sunt
4
departe de a fi democratice, şi sunt lipsite de posibilităţi esenţiale pentru participare
democratică şi responsabilitate.
Decizia despre globalizare în general şi pentru integrare în particular, nu
depinde de ce ar vrea cetăţeanul x sau y (oricât ne credem de deştepţi şi informaţi).
Democratic vorbind este dreptul poporului să ia această decizie, în cunoştinţă de
cauză. În România în acest moment cetăţeanul nu este însă nici informat, nici
consultat cu adevărat. Nu are alternativă electorală: nu există un partid sau o
organizaţie care să colecteze voturile celor care au îndoieli sau chiar sunt contra
aderării. O integrare în aceste condiţii, consider că nu este legitimă. Dar la fel de bine,
se poate spune că interesele ţării, reprezentată de politicienii pe care tot cetăţeanul i-a
ales, hotărăsc ce e bine pentru viitorul naţiunii.
Exemplele Franţei şi Germaniei, în care prin referendum, un mod democratic
de exprimare a voinţei poporului, s-a spus „NU” clar adoptării constituţiei europene,
în condiţiile în care tot francezii au fost printre primii care au adoptat moneda unică,
demonstrează nivelul de civilizaţie şi implicit de conştiinţă civică a acestor ţări.
Cine s-ar fi gândit că Franţa, ţară fondatoare a Uniunii Europene, va spune „nu”
tratatului constituţional pe care chiar ea l-a inventat. Ca şi Franţa, Germania suportă o
dezvoltare lentă, un şomaj de masă, teama de a-şi pierde sistemul social. Deasemenea,
Germania nu este pregătită din punct de vedere mental să accepte reformele necesare
pentru a salva Statul-providenţă în condiţiile mondializării, dar contrar Franţei,
Germania încă nu caută o soluţie la problemele sale la scara europeană.
În acelaşi timp, şi acest lucru este pozitiv, asistăm pentru prima dată la o
dezbatere pentru viitorul Uniunii Europene. Cetăţenii îşi pun întrebarea: "Care este
locul meu în această construcţie?”.
Acest nivel nu s-a atins peste noapte, ci prin încercări, prin eşecuri şi iar
încercări, până s-a ajuns la un consens democratic reprezentând reuşite parţiale sau
totale, demonstrând că instituţiile statului sunt în slujba cetăţeanului care plăteşte taxe
şi impozite.
În al treilea rând, există bariere importante ale structurii sociale care împiedică
oamenii să aibă posibilităţi egale de participare democratică. Democraţia autentică
este subminată de situaţii care ţin de lumea în care trăim, unde există structuri sociale
ierarhice arbitrare bazate pe sex, rasă, ţară, clasă, vârstă, regiune urbană sau rurală,
cultură, ş.a.m.d., care determină ca unii oameni să aibă mai multă vizibilitate, mai
multe şanse de conştientizare, participare şi control decât alţii.
Jean Marie Guéhenno are dreptate când afirmă că societatea umana a devenit
prea vasta pentru a forma un corp politic. Într-adevăr, cetăţenii formează din ce în ce
mai puţin un ansamblu capabil să exprime o suveranitate colectivă, ei devenind doar
subiecţi juridici, titulari de drepturi şi supuşi la obligaţii, într-un spaţiu abstract cu
frontiere teritoriale din ce în ce mai neclare.
Dar în lumea în care trăim, problema noastră actuală nu este insuficienţa
schimbului economic, ci distrugerea coeziunii morale a societăţilor care au fost
odinioară legate de obiceiuri religioase, comunitate sau familie. Acestea au fost
5
realităţi sociale solide despre care teoreticienii democraţiei au crezut că vor rămâne
intacte orice s-ar întâmpla. Nu ne mai putem baza pe asta. Este foarte limpede acum
că cele mai de succes societăţi moderne vor fi cele (ca Japonia sau China) care nu
sunt în totalitate moderne, cele în care se îmbină stiluri vechi şi noi, în care
convieţuiesc tradiţia şi modernitatea, fără ca vreuna să predomine.
Globalizarea contemporană este subminată de toate aceste trei probleme, adică
ignoranţa cetăţenească, procesul instituţional şi ierarhiile social structurale, şi aceasta
face să ne aflăm în faţa unei incredibile situaţii nedemocratice. Nu trebuie să se
manifeste toate trei în acelaşi timp este suficient să existe una singură şi este de ajuns,
dar de regulă se întrepătrund într-un mod dureros pentru viitorul democraţiei
planetare.
Dacă este să discutăm cazul României, a parcursului istoric, în decurs de un
secol şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de la o economie predominant agrară la
una industrială (în 1945, avea încă cel mai mare procent de populaţie rurală din
Europa – 80% - pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol
important, în cele două conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii tradiţionale, a trecut
prin experimentul comunist şi şi-a regăsit vocaţia europeană prin singura revoluţie
anti-comunistă sângeroasă din fostul lagăr comunist.
Dar, în acelaşi timp, ţara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie
că are „petrol şi grâu” este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din
punctul de vedere al PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale (în
medie pe ultimii zece ani) se situează undeva la nivelul a 60% din producţia anului
1989 – cel mai prost an al regimului planificat. Iar politicienii săi caută încă cu
disperare soluţii pentru redresarea economiei.
Iar o ţară săracă şi lipsită de un proiect economico-social viabil este cu atât mai
expusă astăzi crizelor „de import” de tot felul şi mai vulnerabilă în faţa provocărilor
presupuse de globalizare.
Una din problemele cu care se confruntă acum România este generată de
întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei
dirijate şi controlate de stat de sub semnul mitului muncitorului şi al industriei,
România s-a aflat printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia transporturilor, a
comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după 1990,
timid, societatea informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei
au fost devastatoare datorită stării de nepregătire în care ne găseam. Produse scumpe,
economie ineficientă, inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală, toate au
pus rapid la colţ economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi
dramatic, luând aspectul unui val distrugător care a lăsat România cu 2 milioane de
şomeri, 1 milion de locuitori mai puţin (imigranţii), cu 85% din populaţie trăind în
sărăcie şi cu 5,5 milioane de pensionari. Adică o ţară epuizată.
Atât clasa politică, cât şi factorii de decizie din domeniul economic privat,
reprezentanţi ai „societăţii civile” înfiripate după căderea comunismului, comentatori
mass-media, etc. consider, acum, au fost total inconştienţi în faţa fenomenului
6
globalizării şi deci asupra modului în care factorii naţionali responsabili trebuie să se
implice, să ia măsuri şi decizii pentru a gestiona corespunzător acest fenomen.
Cu alte cuvinte, România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât
pregătită să îi facă faţă în mod lucid. Iar ea nu mai este „ ţara cu petrol şi grâu” de la
începutul secolului XX, ci un stat aflat într-o dureroasă tranziţie de la economia de
comandă la cea de piaţă liberă, cu o clasă politică abia în formare şi una managerială
aşijderea.
Integrarea în structurile nord atlantice (NATO) şi aderarea la Uniunea
Europeană sunt primi paşi către globalizare, dar nu singurii pe care românii trebuie
să-i facă pentru a avea şanse de depăşire a decalajele ce ne despart de restul ţărilor
europene care s-au „trezit” mai devreme.
Poate unul din primele gesturi democratice care trebuie făcut este să spunem că
"alte lumi sunt posibile", mai curând decât o "altă lume este posibilă".
Resping ideea unui şablon, atâta timp cât statele lumii nu pleacă de pe poziţii
egale în această cursă, dar nu mi se pare corect nici să opreşti din dezvoltare state care
au atins nişte culmi ce pentru alţii sunt doar vise.
Din multiplele declaraţii politice făcute se observă că liderii lumii a treia sunt în
favoarea globalizării organizată după modelul propus de naţiunile bogate. De aceea
organizaţiile economice internaţionale găsesc un acord larg în jurul doctrinei lor şi
mai ales asupra liberului schimb de forţă de muncă.
Dar nu este un mecanism periculos? Statele dezvoltate, a se citi firmele
multinaţionale, caută şi găsesc forţă de muncă ieftină cu ajutorul căreia obţin profituri
imense, dar în ţările de origine a imigranţilor decalajul între săraci şi bogaţi se
adânceşte şi această inegalitate devine periculoasă din punct de vedere social,
economic şi politic. Pentru imigranţi, se oferă un loc de muncă, pentru familiile lor
rămase în ţara de origine, un venit suplimentar, dacă nu chiar unicul sprijin financiar,
iar pentru statele de origine a imigranţilor, intrări de valută forte.
Este curios de observat cum în ţări în care şomajul este o problemă se găsesc
locuri de muncă pentru imigranţi, dar nu de neexplicat. Cetăţenii francezi, spanioli sau
englezi nu fac munci grele, penibile, pentru că au un respect profund pentru ei ca
popor şi apoi se consideră ţări civilizate care îşi mai aduc aminte de statutul lor de
imperii coloniale. În ţările lor de baştină nici imigranţii nu ar face astfel de munci, dar
aici sunt de 10 ori mai bine plătiţi şi merită.
Sporirea numărului de imigranţi duce la creştere economică şi nu la accentuarea
şomajului, se arată în rapoartele Băncii Mondiale. Dar, care este preţul creşterii
economice? Ce efecte sociale, culturale, politice are sporirea numărului de imigranţi
asupra lor, a societăţii din care provin şi asupra aceleia în care au ajuns să trăiască. Şi,
dincolo de bunăstarea relativă, care sunt efectele multi-culturalismului asupra
naţiunilor şi comunităţilor?
Cifrele nu pot răspunde la aceste întrebări, ele însă oferă o imagine, nu atât de
profundă desigur, a amplitudinii fenomenului migrator de astăzi şi a impactului său
asupra indivizilor şi a societăţii.
7
 După date ale ONU, în 2002, 88 de miliarde de dolari au fost trimişi de
imigranţi spre ţările lor de provenienţă aflate în curs de dezvoltare, cu 50% mai mult
decât ajutorul primit de aceste ţări pentru dezvoltare. Dacă în 1990 numărul de
imigranţi pe glob era estimat la 120 de milioane, în 2000 el era de 150-180 milioane.
Procesul de globalizare a deschis frontierele serviciilor şi bunurilor şi în ciuda
tuturor barajelor poliţiei, libera circulaţie a persoanelor, chiar şi ilegală, nu poate fi
oprită, de multe ori fiind chiar încurajată.
„Globalizarea economică implica atenuarea democraţiei, deoarece popoarele
lumii pierd controlul (sau sunt privaţi de posibilitatea de a controla) vieţile lor zilnice,
refuzându-li-se participarea în luarea deciziilor care modelează vieţile lor”, aceasta
este afirmaţia perfect reală a profesorului de ştiinţe sociale şi de istorie şi antropologie
culturală la Universitatea Oregon şi Duke University, Arif Dirlik.
Din punctul de vedere al componentei economice globalizarea indică patru
tipuri de fluxuri peste graniţe, şi anume fluxuri de bunuri/servicii (liberul schimb),
fluxuri de persoane (migraţia), de capital şi de tehnologie.
O consecinţă a globalizării economice este îmbunătăţirea relaţiilor dintre
dezvoltătorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale lumii (globalizarea unei industrii),
dar şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei economice.
Finalitatea acestei economii va rămâne omul şi satisfacerea trebuinţelor sale.
Dacă scoatem omul din ecuaţia economiei, aceasta nu mai are nici un sens. Şi până
acum s-a pornit de la om, dar creşterea demografică a creat grave probleme ce relevă
insuficienţa resurselor pentru susţinerea unui asemenea trend.
Se cere creştere economică, adică dezvoltare, tot mai mare pentru că se
măreşte populaţia şi, totodată, fiecare vrea să trăiască mai bine. Pentru creşterea
economică s-a apelat la noi şi noi resurse, diminuându-le ameninţător pe cele
neregenerabile şi nereproducându-le la nivelul adecvat pe cele reproductibile.
Problema resurse-nevoi, proprie oricărei economii este acum mai tensionată
decât oricând şi nu mai poate fi rezolvata recurgând la modelele existente, pentru că
n-a dat rezultate. Apare necesitatea schimbării modelului.
În centrul atenţiei va rămâne omul, dar nu omul - număr, cantitate, ci omul-
valoare.
FMI-ul defineşte globalizarea ca fiind „creşterea în interdependenţa economică
a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de
bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai
rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei.”(FMI, World Economic Outlook,
mai 1997).
Pe când Banca Mondială în aceeaşi manieră pur economică defineşte
globalizarea ca fiind: „Libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia
tranzacţii economice voluntare cu rezidenţi ai altor ţări”.
Revin la ce am menţionat anterior, trebuie să frânăm globalizarea pentru a evita
crearea inegalităţilor? Dimpotrivă, trebuie să ajutăm ţările sărace să scape de sărăcie,

8
să grăbească dezvoltarea economică, socială şi conştientizarea cetăţenilor lor cu
problemele cu care se confruntă omenirea.
Dilema care apare este cum, în ce fel şi cu ce costuri? Vor cetăţenii din ţările
dezvoltate să ajute sau vor să îşi conserve nivelul obţinut cu trudă şi sacrificii de
generaţii? Ar fi societăţile civile posibile punţi de legătură şi sprijin pentru înţelegerea
fenomenului de către ambele părţi implicate?
Activitatea societăţii civile furnizează mari posibilităţi pentru creşterea
conştientizării publice despre globalizare, stimulând dezbaterea publică despre ea,
furnizând canale şi oportunităţi pentru participarea publică în politica globală.
Grupările societăţii civile au ajutat de asemenea la transparenţa dirijării globalizării, la
procese mai deschise şi mai vizibile nouă ca cetăţeni şi au încurajat (deşi încă într-o
măsură limitată) o mai mare responsabilitate în relaţiile globale.
Mai mult ca oricând, democraţia şi instituţiile ei ar trebui să fie acelea care să
devină cadrul unor dezbateri esenţiale pentru societate. Fără legitimitatea conferită de
cadrul democratic naţional, orice construcţie supra naţională riscă să se sprijine pe
nisipuri mişcătoare, iar recentul „Nu" pronunţat de Franţa în cadrul referendumului
asupra Constituţiei europene, este un bun exemplu.
Dacă integrarea în organizaţii şi spaţii economice regionale sau globale va fi
lăsată doar în seama politicienilor, din ce în ce mai contestaţi, fără participarea celor
pe care sunt presupuşi să îi reprezinte, vacuumul creat de acest tip de atitudini
naţionale, va fi invadat de interese înguste care nu vor avea puncte comune cu cele
generale, ale societăţii în ansamblul ei.
Am credinţa că oamenii sunt mai „isteţi” decât ne-am obişnuit să credem, şi că
suntem cu siguranţă capabili să ne comportam într-o maniera „umană", din care ar
putea beneficia întreaga planetă.
Cred că globalizarea, ca o construcţie care ar permite tuturor naţiunilor lumii să
contribuie într-o manieră onestă şi echitabilă la progresul omenirii, este un scop
admirabil. Nu cred că actuala desfăşurare a globalizării poate ajunge la un asemenea
scop fără o severă constrângere, indiferent dacă acest lucru se realizează prin
îmblânzire sau reformă.
Îi dau dreptate lui Paul Harris care îşi exprima punctul de vedere asupra
modului total nedemocratic în care numai bogaţilor li se permite să-şi protejeze
industria şi agricultura, să-şi subvenţioneze exporturile de carne, grâu şi zahar pentru
a le trimite apoi în ţările sărace, modalitate care va conduce la dezastru, în nici un caz
la progres.
Reversul medaliei este şi acela al implicării firmelor străine în economiile
ţărilor slab dezvoltate şi în special a celor care ies de sub influenţa fostelor regimuri
comuniste sau totalitare, fenomen ce nu poate fi evitat. În principiu această implicarea
ar trebui să fie benefică. Numai că apare o mare problemă, în opinia mea. Şi anume
aceea că pe străini nu îi interesează soarta populaţiei din ţările în care încep noi
afaceri, care de regulă sunt pieţe de desfacere a produselor sau chiar locaţii pentru
producerea pieselor sau componentelor cu mână de lucru ieftină. Ei merg acolo să
9
facă bani şi nu pentru a da o mână de ajutor în dezvoltarea economică. Afacerile sunt
afaceri.
Redus la conceptele economice se poate spune că globalizarea contrastează cu
naţionalismul economic şi cu protecţionismul. Este înrudită cu economia de piaţă
liberă şi liberul schimb de tip nou. Împarte o parte din caracteristici cu
internaţionalizarea şi este deseori interschimbabilă, chiar dacă unii preferă să
folosească termenul de globalizare pentru lărgirea găurilor din graniţele naţionale sau
statale.
Formarea statului global poate fi înţeleasă ca o mai mare apropiere între diferite
părţi ale lumii odată cu creşterea posibilităţilor de schimburi personale, sau, o
înţelegere mutuală şi prietenie între cetăţeni “internaţionali” şi nu în ultimul rând
crearea civilizaţiei globale.
Globalizarea pune într-o nouă lumină comunităţile umane, cu instituţiile,
tradiţiile, moravurile lor, mai bine definite pe fundalul unei societăţi globale în care
tehnologia, informaţiile, călătoriile, ne aduc mai aproape unii de alţii.
Relaţiile economice între state pot ajunge la diferite stadii de profunzime, de
multe ori dictate de rapiditatea şi complexitatea unei tranzacţii, componenta culturală
jucând un rol important în stabilirea de legături stabile, pe termen lung.
Statul cu instituţiile sale, joacă un rol determinant în procesul integrării
economice a unei ţări în reţeaua mondială a capitalurilor şi investiţiilor. El este cel
care votează legi, menţine ordinea, dirijează fonduri, taxează şi finanţează construcţia
de infrastructuri, şi în ultima instanţă, poate conduce cetăţenii săi către un dezastru,
sau miracol economic, în condiţiile unei pieţe globale unde barierele comerciale devin
inexistente.
Un stat dotat cu instituţii slabe, funcţionari corupţi, are toate şansele ca, în
momentul conectării la economia globală sau regională, să se scufunde din exterior,
sub presiunea fluxurilor financiare instabile, sau din interior măcinate de mişcări
sociale, sărăcie şi dezorganizare.
Pe de altă parte, încrederea sau ne-încrederea cetăţenilor în instituţiile statului,
va determina şi gradul lor de conştientizare a problemelor puse de globalizare. Statul
nu poate abdica de la rolul său de informare corectă, transparentă, a cetăţenilor pe care
îi serveşte, despre negocieri, semnări de convenţii şi tratate internaţionale. Integrarea
într-o reţea economică mondială, presupune o dezbatere a societăţii civile despre
implicaţiile multiple ale unei asemenea acţiuni, bazată pe o informare corectă.
Acest mod, corect de manifestare a statului, către cetăţenii săi, reprezintă un
exerciţiu de democraţie într-o ţară care a atins un grad de civilizaţie ce-i permite în
mod responsabil să ia hotărâri decisive.
_______________________________________________________

Dincolo de aceste analize, totuşi globalizarea rămâne un fapt real cu care

trebuie să ne confruntăm, ca indivizi, indiferent că suntem de acord cu acest fenomen
sau nu.
10
 Pericolul pe care îl semnalează unii teoreticieni se referă la dezumanizarea
individului cuprins în această vâltoare şi chiar dacă cei mai mulţi sunt de acord cu
globalizarea în termeni generali, puţini sunt de acord şi cunosc semnificaţia ei.
În mare, dezbaterea se poartă între optimişti şi pesimişti. Nu putem spune că nu
este democratică această confruntare de idei
Problema este însă că dincolo de retorică se ascund anxietăţi şi speranţe reale
legate de ceea ce ar putea să aducă (bun sau rău) globalizarea pentru noi. Din
nefericire, diferenţele ideologice sunt enorme, uneori chiar în mijlocul adepţilor uneia
sau alteia dintre cele doua tabere.
O intensă dezbatere de idei pe marginea posibilităţii creării unei noi ordini
sociale şi culturale globale este astăzi alimentată de o serie de factori, în special
politici şi economici.
Între aceştia se numără eliberarea ţărilor est europene de totalitarism,
democratizarea (chiar temporară) a lumii a treia, liberalizarea economică mondială.
Optimiştii speră ca noua ordine globală să aducă bunăstare tuturor popoarelor
lumii prin progres şi civilizaţie, prin ridicarea standardelor de viaţă şi implicarea
cetăţenilor în toate procesele democratice luând exemplul ţărilor avansate.
Democraţia va urma prosperităţii la scurt timp. Toate acestea vor duce la
atenuarea diferenţelor sociale şi culturale şi vor sfârşi, poate, sub umbrela unui stat
global federal.
Optimismul este în acelaşi timp manifestarea unei credinţe într-un progres
linear. Naivitatea acestor prognosticuri ignoră puterea culturii şi a nevoii de
identificare în modelarea lumii.
Soluţia, liber acceptată ca utopică şi cu atât mai preţuită, nu este alta decât
înlocuirea sistemului global cu un "adevărat socialism cu faţă umană." Proiectul
socialist, chiar astfel re-definit, este imposibil. El presupune renunţarea la piaţă ca
mecanism "cibernetic" regulator al activităţii micro-economice.
Acest proiect este o formulă care nu a adus decât dezastru în Est, stagnare
economică şi degradare culturală în Vest. Stânga moderată, a la Giddens, Tony Blair,
Schroeder şi chiar Clinton a respins-o deja, chiar dacă mai are încă mult de muncă
până va pune ceva în locul ei.
Pesimiştii văd în globalizare o formă de Armagedon în care corporaţiile
multinaţionale cuceresc lumea, dezumanizează prin televiziune şi internet, iar cultura
tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă.
Societatea viitorului pentru pesimişti apare ca o societate în care predomină
crizele generale existenţiale, un dezastru cultural şi chiar unul educaţional din care nu
avem cum să ne mai întoarcem, pentru că omul mondial sau globalizat, centrat doar
economic trăieşte numai pentru producţie, consum şi acumulare. Este acel om golit de
cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi tradiţie ca ultim stadiu în evoluţia
umanităţii.

11
 Nu aş vrea să dau dreptate nici unui grup de teoreticieni şi de aceea consider că
un consens intelectual, care pune în centru problemele culturale ale globalizării este
posibil, este democratic şi este de dorit disputelor sterile.
Deşi agenda globalizării este deocamdată modelată de accente retorice am
putea, cred, accepta pronosticuri în privinţa situaţiei culturale şi economice
contemporane şi, pornind de aici, am putea să definim împreună (stânga, dreapta, şi
mai ales centrul pragmatic, de pe poziţiile căruia mă situez) un vocabular comun al
globalizării, un set de idei şi probleme pe care le recunoaştem cu toţii ca importante.
Economia mondială este rezultatul unui proces îndelungat având ca rezultat
totalitatea economiilor naţionale legate între ele printr-un complex de relaţii
internaţionale generate de participarea statelor la diviziunea internaţională a muncii şi
la circuitul mondial fiind guvernate de o ordine economică internaţională specifică
fiecărei etape istorice date.
Un aspect esenţial al situaţiei specifice în care se află economia mondială
contemporană îl constituie asimetria profundă dintre nivelurile de dezvoltare a
statelor, fapt ce influenţează în mare măsură interdependenţele economice
internaţionale.
Datele statistice arată ca jumătate din populaţia globului (cca. 56,1%) se afla în
ţările cu economie subdezvoltată, în care produsul naţional brut este situat între 90
dolari şi 499 dolari/locuitor, aceste ţări contribuind la producţia mondială cu doar
8,5% în timp ce ţările dezvoltate deţin peste 68% din producţia mondială, deşi
reprezintă doar 18,7% din populaţia lumii.
Între productivitatea muncii sociale şi PNB pe locuitor se menţin decalaje mari.
Creşterea sau scăderea preţurilor la materii prime şi combustibili, creşterea sau
scăderea dobânzilor la creditele acordate diferitelor ţări precum şi ponderea datoriilor
externe au făcut să crească sensibilitatea economiilor naţionale faţă de evoluţia şi
tendinţele vieţii economice internaţionale, imprimând interdependenţelor dintre ţări o
dinamică pe care n-au avut-o până acum.
Luând în calcul doar trei centre de putere: Europa Occidentală, America de
Nord şi Asia de Sud-Est şi un singur indicator (PIB) se evidenţiază faptul că Asia de
Sud-Est şi Japonia continuă să avanseze spre primul loc, SUA având tendinţa să
decadă, venind din urmă ţările din Europa Occidentală.
Aţi remarcat sper că nici una din ţările Asiei de Sud-Est nu şi-a pierdut
identitatea culturală în acest proces amplu de cucerire economică a locurilor fruntaşe
din acest clasament atât de important pentru unii.
Există un tip de globalizare conştientă, inteligentă şi inteligibilă, de jos în sus,
care se poate dovedi mai benefică decât politicile transnaţionale ale faptului împlinit,
cu condiţia ca democraţia să se urnească din conul de umbră, din care cetăţenii îşi
contemplă cinic clasele politice conducătoare decuplate de electorat.
Putem afirma cu certitudine că problematica globalizării şi a implicaţiilor ei,
începe în societăţile care participă activ la funcţionarea ei, şi care, totodată îi suportă
efectele. Lipsit de consens moral şi autoritate morală, liantul social, odată dizolvat, va
12
mări vulnerabilitatea popoarelor la mişcările haotice ale pieţii globale, ea însăşi
vulnerabilă în lipsa unui fundament care să o susţină.
Atâta timp cât există popoare care în mod democratic adoptă un stil de viaţă
internaţional, nu renunţă totuşi la tradiţiile culturale proprii indiferent unde ar fi
nevoiţi să-şi desfăşoare activitatea, este evident că vom căuta răspuns la întrebările
din titlu parafrazate astfel:

GLOBALIZĂM DEMOCRAŢIA?
sau
DEMOCRATIZĂM GLOBALIZAREA?

13