Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA PETRU MAIOR

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE, JURIDICE ŞI


ADMINISTRATIVE
ADMINISTRATIE PUBLICA I

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR


ÎN STAT
Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri s-a discutat şi implicit s-a pus
problema separaţiei puterilor statului, în vederea specializării
activităţilor statale adică stabilirea unor organe cu autoritate care
să aibă anumite responsabilităţi şi să desfăşoare neîncetat acelaşi
tip de activităţi. Această cerinţă cu caracter obiectiv este
importantă şi necesară în orice stat pentru ca procesul de
conducere să fie unul eficient1.
De asemenea este considerat a fi adevărat că dacă s-ar
atribui toate puterilor statului unei singure persoane sau unui grup
de persoane s-ar ajunge la tiranie şi ar constitui o ameninţare
pentru libertatea individuală2. Totuşi, prin esenţa sa, procesul de
conducere al unui stat trebuie să fie unitar, asemenea caracterului
unitar al puterii statului.
Statul are de îndeplinit trei funcţii fundamentale cărora le
corespund trei puteri: funcţia legislativă(puterea legislativă), funcţia
executivă(puterea executivă) şi funcţia jurisdicţională(puterea
judecătorească). Punerea în echilibru a acestor puteri, prin
mijloace de control a uneia faţă de celelalte, stăvilind astfel
tendinţa de a acapara toată puterea şi de a abuza de ea, este
condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane. Punerea de
greutate si contra-greutate în talerele puterilor pentru ca nici una
să nu le domine pe celelalte. Aşadar, nu este atât de mult vorba de
o separaţie a puterilor, cât despre un „echilibru al puterilor”3.

1
Robert A. Dahl, Democracy and its critics, Yale University Press, New Haven, 1989, p. 62-
63
2
Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat elementar, Vol. I , Ed.
Lumina Lex, 2000, p. 253
3
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Teoria Generală I, Bucureşti, 1991,
p. 25-26

2
Originea şi conţinutul acestui principiu

Cel care a vorbit pentru prima dată de separaţia puterilor în


stat, ca principiu, este John Locke, dincolo de Canalul Mânecii, şi
Montesquieu dincoace de Canalul Mânecii. Sursele acestui
principiu sau acestei teorii se află în antichitate. Mulţi dintre
istoricii, filosofii, şi scriitorii acelei vremi ne-au lăsat dovezi şi
reflecţii despre organizarea puterilor şi începuturile divizării ei în
Sparta şi mai ales Atena.
Primul autor, care, deşi nu a elaborat teoria separaţiei
puterilor în stat, a sugerat-o – prin descrierea făcută statului
atenian – este Aristotel. Poate înclinaţia sa spre proporţionalitate şi
spre echilibru, priceperea lui de a constata, clasa, sistematiza şi
compara l-au făcut să se aplece şi asupra modului de organizare
al statului elen. Aristotel afirma că atribuţiile statului elen erau
distribuite unor organe distincte: Adunarea generală (care
deliberează cu privire la afacerile publice), Corpul magistraţilor
(care execută ce s-a deliberat), Corpul judecătoresc. În
„Constituţia Atenei”, Stagiritul distinge cele „trei părţi ale statului”
care, odată bine organizate, „statul întreg este, în mod necesar,
bine organizat în el însuşi”4.
În Evul Mediu, dominat în mare parte de lupta pentru
supremaţia puterii între papalitate şi Sfântul Imperiu Roman de
Naţiune Germana, se remarcă o organizare a prerogativelor de
putere oarecum apropiată de cea din antichitate. Cu toate acestea
odată cu apariţia monarhiei absolutiste, principiul de guvernare
stătea la baza „confuziei puterilor”, adică pe deţinerea întregii
puteri de către monarh, şi exercitarea acesteia după bunul său
4
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Teoria Generală I, Bucureşti, 1991,
p.26

3
plac. Chiar dacă puterea politică absolută aparţinea regelui,
complexitatea administrării regatului impunea o distribuire şi
specializare a diferitelor activităţi de conducere, inclusiv la nivel
local. Jean Bodin, preluând modelul aristotelic al formelor de
guvernare, susţine că suveranitatea aparţine, din punct de vedere
teoretic, fie unei multitudini de indivizi(democraţia), fie unei
minorităţi(aristocraţia), fie unui singur om(monarhia). Fiindcă
monarhul nu poate să guverneze nemijlocit se înconjoară de un
ansamblu de instituţii (Consiliul permanent denumit Parlament sau
Senat, Stările Generale şi adunările provinciale), care desfăşoară
diferite activităţi cu caracter statal, în numele Coroanei5. În
concepţia lui Bodin atributele suveranităţii sunt: puterea legislativă,
puterea executivă, puterea judecătorească, puterea de a declara
război şi de a încheia tratate, dreptul „de a bate monedă”, dreptul
de a numi în funcţii publice, ş.a.6 .
Cel mai remarcabil gânditor al noului curent în filozofia
politică a fost John Locke. Acesta a avut ca reper cutuma
constituţională britanică şi cerinţele noii clase sociale de a i se
garanta nu numai libertatea în sens filozofic, ci şi libertatea politică,
şi Locke susţine că puterea absolută ar putea fi diminuată prin
separarea unor funcţii ale Coroanei şi exercitarea lor de către
organisme distincte. Locke distinge în stat trei puteri: puterea
legislativă, puterea executivă şi puterea federativă. Potrivit
concepţiei lui Locke puterea executivă şi puterea legislativă nu

5
Jean-Jacques Chevallier, Les grandes oeuvres politiques, Armand Colin, Paris, 1990,
p.38-39, p.42.
6
Istoria filozofiei moderne, vol. 1, p.90; a se vedea şi G. Mosca, Op. Cit., p.144-145.

4
trebuie să fie reunite în aceeaşi persoană7, spre deosebire de
puterea executivă şi federativă, care trebuie contopite.
În epoca în care Locke şi-a expus concepţiile politice privind
un nou model de guvernare, şi alţi autori au supus sistemul de
guvernare englez si economia Angliei unei analize atente. James
Harrington este unul dintre autorii mai sus menţionaţi. Acesta
trasează în lucrarea sa „Oceania” planul unei guvernări echilibrate
bazate pe o diviziune tripartită a corpurilor politice. Ca şi Locke,
Harrington nu consideră instanţele judecătoreşti ca o putere de
sine stătătoare.

7
Jean Touchard, Histoire des idees politiques., p. 376.”Întrucat legile sunt elaborate într-o
perioadă scurtă de timp, dar presupun aplicarea lor permanentă, este necesar să existe o
forţă care să le adopte, şi alta care să le pună în executare. Şi astfel, puterea legislativă şi
cea executivă trebuie să fie separate” John Locke „Concerning Civil Government, Second
Essay”, în Mortimer J. Adler, „Great Books of Western World”, Enciclopedia Britannica, inc.
Chicaco, vol. 1, 1993, p.58.

5
Principiul separaţiei puterilor în viziunea lui C.L. Montesquieu

Montesquieu este de părere că „într-un stat, adică într-o


societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a
putea face ceea ce trebuie să vrei să faci şi de a nu fi constrâns să
faci ceea ce nu trebuie să vrei”8. Cu alte cuvinte, după cum afirma
Montesquieu, prin libertate se înţelege dreptul de a face tot ceea
ce îngăduie legile. Cu o condiţie: legea să nu fie tiranică.
Montesquieu mai este de părere că libertatea politică există doar
atunci când nu se abuzează de putere, dar din experienţă ştim că
orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea.
C.L.Montesquieu susţinea că în fiecare stat există trei feluri
de puteri: puterea legislativă, puterea executivă – privitoare la
chestiunile care ţin de dreptul ginţilor – şi puterea privitoare la cele
care ţin de dreptul civil. În continuare Montesquieu defineşte
puterea executivă ca aparţinând principelui(Monarhului) şi
constând în dreptul acestuia de a declara război sau de a încheia
pacea, de a trimite sau primi ambasadori, de a apăra teritoriul, ş.a.
Ultima putere mai este denumită şi putere judecătorească.
Montesquieu este interesat, mai ales, de separarea celor trei
puteri, întrucât modul în care acestea sunt separate şi se exercită,
se realizează sau nu libertatea politică. Chiar dacă autorul francez
foloseşte termenul de „puteri”, el are în vedere funcţii distincte
(ansambluri de atribuţii sau prerogative specializate), distribuite
unor organisme distincte care acţionează în mod separat unul faţă
de altul9. Între cele trei puteri, trebuie sa existe însă o colaborare,

8
Montesquieu, „Despre spiritul legilor”, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.193
9
Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. 1, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p.254-255.

6
deşi ele sunt separate. Această colaborare există în special în
intervenţia sau „participarea” unei puteri la înfăptuirea celeilalte.
După momentul în care principiul separaţiei puterilor a fost
instituţionalizat în constituţii, se va crea ceea ce doctrina numeşte
„checks and balances”, adică supravegherea reciprocă a celor trei
puteri pentru reechilibrarea raportului dintre ele.

7
Separaţia puterilor în concepţia lui Jean-Jacques Rousseau

O altă concepţie despre separaţia puterilor în stat o regăsim


la J.J. Rousseau. În modelul politic conceput de Rousseau voinţa
generală a poporului adică puterea legislativă trebuie să fie
suverană, celelalte puteri în stat fiindu-i suverane. Rousseau
acceptă astfel implicit existenţa unor puteri în stat: poporul stabilit
într-un corp politic(Parlament), care stabileşte legile şi
Guvernământul, compus din indivizi care le pun în executare.
Executivul ar fi deci un simplu agent de executare a legilor votate
de Parlament10. Guvernământul deţine puterea ca depozitar, el
neavând o putere proprie. Cei ce compun Guvernământul fiind,
prin graţia Suveranului(Poporului), depozitari temporari ai puterii şi
exercitând în această calitate anumite prerogative de putere,
adoptă diferite acte, pe care Suveranul le poate modifica, limita
sau anula, după bunul său plac.
Puterea legislativă fiind supremă, rezultă că puterea
executivă îi este supusă acesteia, cea ce exclude independenţa
puterilor. Accentul pus pe strict subordonare a Guvernământului (a
puterii executive) faţă de puterea legislativă, ilustrează geniul
politic al lui Rousseau. În ceea ce priveşte puterea judecătorească
aceasta este, în concepţia filozofului francez, o putere aparte,
distinctă atât de putere legislativă, cât şi de cea executivă. Totuşi,
datorită specializării activităţii tribunalelor, constând în aplicarea la
cazul concret a unor dispoziţii legale puterea judecătorească ar
constitui o ramură aparte a puterii executive.

10
Jean Touchard, Histoire des idees politiques vol.2, p.426

8
Teoria separaţiei puterilor în stat exprimă poate cel mai bine
grandoarea şi servituţile principiilor fundamentale ale dreptului
constituţional. „Soarta” principiului este disputată: unii cer
înlăturarea lui ca fiind „arhaic”, „perimat” ; alţii pledează doar
pentru „adecvarea” sau „modernizarea” lui în favoarea unei „puteri
forte”, de regulă a executivului11.

11
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi instituţii politice, Teoria generală, vol. 1, Bucureşti,
1991, p.28