Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Încă din cele mai vechi timpuri s-a discutat şi implicit s-a pus
problema separaţiei puterilor statului, în vederea specializării
activităţilor statale adică stabilirea unor organe cu autoritate care
să aibă anumite responsabilităţi şi să desfăşoare neîncetat acelaşi
tip de activităţi. Această cerinţă cu caracter obiectiv este
importantă şi necesară în orice stat pentru ca procesul de
conducere să fie unul eficient1.
De asemenea este considerat a fi adevărat că dacă s-ar
atribui toate puterilor statului unei singure persoane sau unui grup
de persoane s-ar ajunge la tiranie şi ar constitui o ameninţare
pentru libertatea individuală2. Totuşi, prin esenţa sa, procesul de
conducere al unui stat trebuie să fie unitar, asemenea caracterului
unitar al puterii statului.
Statul are de îndeplinit trei funcţii fundamentale cărora le
corespund trei puteri: funcţia legislativă(puterea legislativă), funcţia
executivă(puterea executivă) şi funcţia jurisdicţională(puterea
judecătorească). Punerea în echilibru a acestor puteri, prin
mijloace de control a uneia faţă de celelalte, stăvilind astfel
tendinţa de a acapara toată puterea şi de a abuza de ea, este
condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane. Punerea de
greutate si contra-greutate în talerele puterilor pentru ca nici una
să nu le domine pe celelalte. Aşadar, nu este atât de mult vorba de
o separaţie a puterilor, cât despre un „echilibru al puterilor”3.
1
Robert A. Dahl, Democracy and its critics, Yale University Press, New Haven, 1989, p. 62-
63
2
Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat elementar, Vol. I , Ed.
Lumina Lex, 2000, p. 253
3
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Teoria Generală I, Bucureşti, 1991,
p. 25-26
2
Originea şi conţinutul acestui principiu
3
plac. Chiar dacă puterea politică absolută aparţinea regelui,
complexitatea administrării regatului impunea o distribuire şi
specializare a diferitelor activităţi de conducere, inclusiv la nivel
local. Jean Bodin, preluând modelul aristotelic al formelor de
guvernare, susţine că suveranitatea aparţine, din punct de vedere
teoretic, fie unei multitudini de indivizi(democraţia), fie unei
minorităţi(aristocraţia), fie unui singur om(monarhia). Fiindcă
monarhul nu poate să guverneze nemijlocit se înconjoară de un
ansamblu de instituţii (Consiliul permanent denumit Parlament sau
Senat, Stările Generale şi adunările provinciale), care desfăşoară
diferite activităţi cu caracter statal, în numele Coroanei5. În
concepţia lui Bodin atributele suveranităţii sunt: puterea legislativă,
puterea executivă, puterea judecătorească, puterea de a declara
război şi de a încheia tratate, dreptul „de a bate monedă”, dreptul
de a numi în funcţii publice, ş.a.6 .
Cel mai remarcabil gânditor al noului curent în filozofia
politică a fost John Locke. Acesta a avut ca reper cutuma
constituţională britanică şi cerinţele noii clase sociale de a i se
garanta nu numai libertatea în sens filozofic, ci şi libertatea politică,
şi Locke susţine că puterea absolută ar putea fi diminuată prin
separarea unor funcţii ale Coroanei şi exercitarea lor de către
organisme distincte. Locke distinge în stat trei puteri: puterea
legislativă, puterea executivă şi puterea federativă. Potrivit
concepţiei lui Locke puterea executivă şi puterea legislativă nu
5
Jean-Jacques Chevallier, Les grandes oeuvres politiques, Armand Colin, Paris, 1990,
p.38-39, p.42.
6
Istoria filozofiei moderne, vol. 1, p.90; a se vedea şi G. Mosca, Op. Cit., p.144-145.
4
trebuie să fie reunite în aceeaşi persoană7, spre deosebire de
puterea executivă şi federativă, care trebuie contopite.
În epoca în care Locke şi-a expus concepţiile politice privind
un nou model de guvernare, şi alţi autori au supus sistemul de
guvernare englez si economia Angliei unei analize atente. James
Harrington este unul dintre autorii mai sus menţionaţi. Acesta
trasează în lucrarea sa „Oceania” planul unei guvernări echilibrate
bazate pe o diviziune tripartită a corpurilor politice. Ca şi Locke,
Harrington nu consideră instanţele judecătoreşti ca o putere de
sine stătătoare.
7
Jean Touchard, Histoire des idees politiques., p. 376.”Întrucat legile sunt elaborate într-o
perioadă scurtă de timp, dar presupun aplicarea lor permanentă, este necesar să existe o
forţă care să le adopte, şi alta care să le pună în executare. Şi astfel, puterea legislativă şi
cea executivă trebuie să fie separate” John Locke „Concerning Civil Government, Second
Essay”, în Mortimer J. Adler, „Great Books of Western World”, Enciclopedia Britannica, inc.
Chicaco, vol. 1, 1993, p.58.
5
Principiul separaţiei puterilor în viziunea lui C.L. Montesquieu
8
Montesquieu, „Despre spiritul legilor”, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.193
9
Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. 1, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p.254-255.
6
deşi ele sunt separate. Această colaborare există în special în
intervenţia sau „participarea” unei puteri la înfăptuirea celeilalte.
După momentul în care principiul separaţiei puterilor a fost
instituţionalizat în constituţii, se va crea ceea ce doctrina numeşte
„checks and balances”, adică supravegherea reciprocă a celor trei
puteri pentru reechilibrarea raportului dintre ele.
7
Separaţia puterilor în concepţia lui Jean-Jacques Rousseau
10
Jean Touchard, Histoire des idees politiques vol.2, p.426
8
Teoria separaţiei puterilor în stat exprimă poate cel mai bine
grandoarea şi servituţile principiilor fundamentale ale dreptului
constituţional. „Soarta” principiului este disputată: unii cer
înlăturarea lui ca fiind „arhaic”, „perimat” ; alţii pledează doar
pentru „adecvarea” sau „modernizarea” lui în favoarea unei „puteri
forte”, de regulă a executivului11.
11
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi instituţii politice, Teoria generală, vol. 1, Bucureşti,
1991, p.28