excepţionale: imagini poetice sugerează lenta (lasszi) slăbire, alunecare în moarte a miturilor creştine.

Dacă şi miturile au un destin trecător, dacă şi personajele paradi-sului simt povara (terh~4t) timpului, atunci soarta
omului devine şi mai tristă. Nu există salvare,nu e loc de iluzie: pradisul şi iadul se găsesc aici, pe pământ, în viaţa
scurtă, dramatică a omului.
“Vai mie, vai ţie!” exclamă cu durere poetul, acceptând tris-teţea destinului uman, că
—

“odată vor putrezi şi îngerii sub glie, ţărâna va seca poveştile

din trupul trist.”
Şi simbolul fântânii sugerează acest lucru: “apele fântânii refuză găleţile (veder) serafimilor”. Setea lor după adevăr
nu mai poate fz potolită. Moare iluzia, rnoare visul, mor miturile, “păianjeni (p~kok) mulţi au umplut apa vie.”
• Un Iimbaj metaforic, arhaic, biblic, un vocabular adecvat temei muzicalitatea tristă a versurilor albe, măresc
atmosfera dramatică a poeziei. Exclamaţia retorică “vai mie, vai ţie!” accentuează criza, spaima, golul sufletului.