latba) după secolul al IX-Iea: slavă (deal, Prieten, a trăi, vorbâ etc.

) maghiară (fel,
chip, gând, oraş etc.) turcă (paşă, vizir, halva etc.)
Cea mai puternică dintre acestea este influenţa Iimbii slave, evidentă şi în structura
gramaticală (vocativ feminin, sistemul ie numărare de la 1 1-19) şi în vocabular
(20% din cuvinte).
Introducerea Iimbii slave În cancelaria domneascâ şi scrierea cu litere chirilice
(szláv betük) începând din secolul XII până în 1860 (când Cuza emite (kibocsát) un decret pentru
introducerea alfabetului latin) va rezulta îmbogăţirea vocabularului cu rnulte cuvinte
de origine slavonă.
• Limba română este o lirnbă unitară. Totuşi există unele diferenţe între limba
vorbită în diverse zone geografice şi de diferite categorii de oameni.
Limba populară este aspectul (arculat) spontan, oral ai limbii
Limba literară este aspectul îngrijit al limbii, supuse unor norme fonetice,
gramaticale şi de pronunţie (kiejtés) unanim acceptate.
Dialectele, subdialectele şi graiurile (nvelvjárások) sunt ramificaţiile (elágazások)
teritoriale ale limbii române. Ele diferă unele de altele prin anumite particularităţi
(sajátosságok) lexicale (szótári), fonetice şi gramaticale.
Dialectele limbii române sunt:
daco-româna (vorbită în ţara noastră)
aromâna (vorbită de românii din Macedonia)
lstroromâna (vorbită în peninsula Istria)
meglenoromâna (vorbită în nordul Greciei)
Subdialectele dialectului daco-român sunt: muntean, moldovean, maramureşean,
crişean, bănăţean. In interiorul acestora deosebim graiurile oltenesc, vrâncean, bihorean etc.

2. LITERATURA POPULARĂ,
PARTE INTEGRANTĂ A LITERATURII NAŢIONALE

• Definiţia, vechimea, trăsăturile caracteristice ale folclorului

• Temele şi rnotivele cele mai importante ale literaturii lare omâneşti
• Genurile (müfajok) şi speciile (válfajok) ale literaturii populare
• Folclorul - izvor de inspiraţie (ihletforrăs) pentru literatura cultă

• Literatura populară face parte din folclor (cuvânt englez, înseamnă

înţelepciune populară) care în sens larg înseainnă totalitatea producţiilor
artistice populare (literatură, rnuzică, dans, port popular etc.)
In sens restrâns (szÜk értelemben) prin folclor înţelegem literatura
populară.
Vasile Alecsandri în prefaţa (előszó) culegerii sale de folclor “Poezii populare ale
românilor” (1852) defineşte (meghatározza) astfel folclorul: “Comori (kincsek)
nepreţuite de simţiri duioase (bús), de idei înalte, de notiţe istorice, de crezuri
superstiţioase (babonás hiedelmek), de datini strămoşeşti (ősi szokások) şi mai
cu seamă de frurnuseţi poetice pline de originalitate şi fără seamăn în li-
teraturile străine, poeziile noastre populare compun o avere naţională,
demnă (méltó) de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie (dicsőség) pentru
naţia română”.
Vechimea Iiteraturii populare române corespunde (megfelel) în mod logic cu
vechimea poporului român. Până la apariţia în sec. XVI-lea a unei literaturi
române scrise, literatura populară exprimă bogăţia sufletească şi universul
spiritual al poporului român.
 Trăsăturile (sajátosságok) caracteristice ale creaţiilor populare sunt:
1. Caracter oral (szóbeli) — se transmite din gură în gură pe cale verbală.
2. Caracter colectiv — reflectă (tükrözi) concepţia de viaţă (életfelfogás) şi
structura sufletească (lelki alkat) a poporului.
3. Caracter anonim (ismeretlen) —nu se cunoaşte autorul.
4. Caracter tradiţional (hagyományos) — se păstrează, se continuă
şlefuirea (csiszolás) din generaţie în generaţie.

3. MIORIŢA

• Importanţa, descoperirea în 1852, variantele baladei

• Conţinutul epic al baladei expoziţiune, intrigă, punctul culminant
• Caracterul liric al finalului baladei testamentul ciobanului
• Valoarea literară a baladei (Iimbaj, ritm, rimă, figuri stilistice)

• “Între toate aceste rămăşiţe ale trecutului este una care se ridică prin arta ei
fină şi prin simţământul ei pătrunzător aşa de sus, încât, pe drept cuvânt ne putem
întreba dacă i se poate găsi pereche în alte literaturi populare, şi dacă, chiar
Iiteratura cultă a realizat vreodată un mic poem aşa de armonic şi aşa de artistic”-
scrie despre valoarea baladei Mioriţa M. Sadoveanu, care, inspirat de baladă, a scris
celebrul (híres) roman Baltagul.
Este una din nenumăratele mărturisiri admirative ale oamenilor de cultură, de
când, în 1852 Vasile Alecsandri a publicat balada descoperită în Munţii Vrancei de
poetul Alecu Russo.
Creată în vremuri îndepărtate de către păstori iubitori de frumos, balada a fost
transmisă din gură în gură, din generaţie în generaţie, cunoscând astăzi peste 900
de variante, cu răspândire (elterjedés) în toate regiunile ţării.
• Conţinutul epic al baladei este simplu: ciobanul ungurean şi cu cel
vrâncean, invidioşi (irigyek) şi lacomi, se hotărăsc să-1 ucidă pe ciobanul moldovean:
“Că-i mai ortoman,/ Şi-are oi mai multe/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi/ Şi câini
mai bărbaţi.”
Ciobanul moldovean, avertizat (figye1meztetve) de oiţa năzdrăvană (táltos), îşi face
testamentul.
Această poveste simplă se desfăşoară treptat, parcurgând nomentele unei
naraţiuni: expoziţiune (bevezetés), intrigă (bonyodalom), punctul culmjnant (tetőpont).
Se prezintă mai întâi cadrul natural cu eroii principali, intriga provenind din
rivalitatea materială, avertizarea ciobanului de către oiţa năzdrăvană, testamentul
ciobanului, care cuprinde motivul măicuţei bătrâne şi al morţii ca o nuntă. Aceste
motive şi teme se armonizează într-o interesantă construcţie epico-dramatico-lirică.
Cadrul desfăşurării acţiunii este un splendid peisaj rnontan caracteristic pentru
îndeletnicirea (foglakozás) păstorească: ,,Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai”.
Cunoaştem apoi protagoniştii (főszereplők), pe cei trei ciobănei, care coboară
cu turmele Ior în vale. Se anunţă conflictul izvorât din rivalitate (versengés) rnaterială.
Până aici totul se derulează (kibontakozik) ca într-o naraţiune epică. Oiţa
năzdrăvană înzestrată cu capacitatea de-a vorbi descoperă complotul (összeesküvés)
şi îl avertizează pe stăpânul său, că ceilalţi doi se pregătesc să-1 omoare. Dialogul
dramatic dintre cioban şi anirnalul său preferat (kedvenc) rnarchează (jelöli) punctul
culminant al baladei. Reacţia ciobanului la vestea intenţiei celor doi este
surprinzătoare (rneglepő). E1 se adresează în cuvinte duioase rnioarei şi-i transmite
ultimele dorinţe în legătură cu înmormântarea (temetés) sa. Această parte a baladei
capătă caracter liric prin monologul intim al ciobanului despre viaţă şi moarte.
• Testamentul ciobanului este partea cea mai frumoasă a baladei.
 Din monologul liric al ciobanului se desprinde (kiviláglik) concepţia de viaţă a omului simplu
din popor, dragostea faţă de muncă, faţă de natură, înţelepciunea în faţa morţii,
bunătatea şi bogăţia sufeletească. E1 doreşte să fie înmormântat în rnijlocul naturii,
aproape de stână (esztena) ca să nu se despartă de meseria lui, de animalele sale, de
‚

fluieraşul său preferat. In concepţia ciobanului moartea nu este ceva nefiresc

(természetellenes), ceva tragic, ci un moment obişnuit al vieţii, o definitivă contopire
(végleges összeo1vadás) cu natura. De aceea o roagă pe mioriţă să-i spună mamei sale că nu
a murit, ci s-a însurat. Alegoria morţii ca o nuntă simbolizează tocmai
reîntoarcerea omului în sânul naturii:
“Să le spui curat/ Că m-am însurat/ Cu-o mândră crăiasă,/ A Iumii mireasă;/ Că la
nunta mea/ A căzut o stea;/ Păsări, lăutari/ Soarele şi luna/ Mi-au ţinut cununa/ Brazi
şi păltinaşi/ I-arn avut nuntaşi,/ Preoţi, munţii mari,/ Păsărele mii/ Şi stele făc1ii!”

Irnpresionantă este imaginea măicuţei bâtrâne. care îşi va câuta disperată (ketségbeesve) fiul:,
‚ Din ochi lâcrirnând / Pe câmpi alergând / Pe toţi întrebând…”. Ea simbolizează dragostea de
mamă, lacrimile ei durerea pierderii fiinţei dragi.
De mare valoare artisticâ este portretul ciobanului, conturat cu ajutorul elementelor de natură:
“Mândru ciobănel/ Tras printr-un inel!/ Feţişoara lui,/ Spuma laptelui/ Mustăcioara lui/
Spicul grâu1ui/
Perişorul lui./ Pana corbului;/ Ochişorii lui,/ Mura cârnpului!”
• Trecând din gură în gură, din generaţie în generaţie balada s-a şlefuit continuu, până a
obţinut o formâ artistică perfectă. Ritrnul trohaic, rima împerecheatâ şi figurile stilistice originale
cuceresc (meghódítják) pe cititor. Iată câteva din cele mai frecvente figuri de stil:
Epitete: “Ş-are oi rnai multc,/ Mandre şi cornute/ Şi cai învăţaţi/ Şi câini mai bărbaţi!”
Metafore:‚.Feţişoara Iui,/ Spuma laptelui/ Ochişorii lui,/Mura câmpului.”
Repetiţii şi ent.imeraţii: “Trei turme de rniei /Cu trei ciobănei/ Unu-i moldovean,/ Unu-i
Ungurean.
Exclamaţii: ‚,Drăguţule bace!”; “Mioriţă laie, laie bucălaie!”
Alegorie: Moartea ca o mireasă zâmbitoare, ca o nuntă din poveşti.
Prin conţinutul de idei şi de sentimente, prin forma artistică desăvârşită (toké1etes)
Mioriţa este o capodoperă (remekmü) a Iiteraturii populare româneşti, expresie a
geniului creator al poporului român. Cum spune Sadoveanu: ‚,In toată structura ei,
această baladă unică este aşa de artistică, plină de simţire aşa de înaltă, încât eu o
socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru...”

4. TINEREŢE FĂRĂ BĂTRĂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE

• Basmul creaţie epică populară cu mesaj (üzenet) despre idealurile oamenilor simpli din
popor
• Semnificaţia titlului metaforic, mesajul filozofic al basmului
• Acţiunea fantastică a basmului şi semnificaţia ei simbolică

• Basmul este o specie a genului epic popular în care se narează întâmplări

fantastice cu personaje fantastice. Eroii basmelor sunt oameni obişnuiţi, sau oameni
excepţionali (rendkivüli) şi personaje fantastice, care se grupează în două categorii:
unii se află în slujba binelui, alţii în slujba răului. Lupta dintre bine şi rău reprezintă
con-flictul basmului, iar deznodământul (megoldás) reflectă dorinţa de bine a ornenirii,
căci basmele se termină cu victoria binelui. Mesajul basmelor (mesék üzenete) izvorăşte
din experienţa de viaţă şi din idealurile oamenilor simpli. Binele triumfă
(győzedelmeskedik) numai cu mari greutăţi, ca urmare a luptei şi a unor înalte
calităţî (erények) umane (curaj, hărnicie, abnegaţie, mărinimie, iubire, etc.).
 Basmul cules şi publicat de Petre Ispirescu cu titlul metaforic (jelképes) Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarteare un mesaj filozofic, ref1ectă (tükrözi)
concepţia poporului despre rostul (szerepe) omului pe pământ, despre viaţă şi moarte,
despre fericire. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte nu există. Omul trebuie
să accepte (elfogadja) realitatea că timpul este trecător, viaţa umană este scurtă.
Singura posibilitate de-a umple condiţia tragica a omului cu un rost (értelem), este de
a trăi cu folos. Numai dăruind altora fericire, omul poate fi fericit, nurnai prin creaţie
cutezantă (merész) şi perseverentă (kitartó) omul poate învinge moartea, poate dobândi iluzia
nemuririi.
• Acţiunea basmului slujeşte prin fantasticul ei acest mesaj simbolic. Un
cuplu împărătesc doreşte să aibă urmaş şi apelează (folyamodik) la puterea de vrajă a
unui unchiaş (öregapó), care îi avertizează (figyelmezteti) că vor avea un copil deosebit.
Copilul refuză (megtagadja) să vină pe lume până ce nu i se promite (megigérik) “viaţă
fără de moarte”. Această făgăduinţă nu poate fi îndeplinită de părinţi, aşa că Făt-
Frurnos porneşte în lume ca s-o obţină (megszerezze) singur.

Cu ajutorul calului năzdrăvan şi dovedind mari calităţi de vitejie, inteligenţă,

curaj, tânărul depăşeşte (legyőz) trei obstacole (akadály), învinge pe Gheonoaia, Scorpia
şi fiarele sălbatice, ajunge în lumea unde nu se cunoaşte îmbătrânirea şi moartea.
Aici, alături de cele trei zâne (tundér), Făt-Frumos cunoaşte o lume unilaterală
(egyoldahi), unde nu e timp, nu e memorie, nu e suferinţă, nici luptă. Dacă nu sunt
contraste (ellentrnoiîdások) şi conflicte, dispare şinoţiunea (fogalom) de bine, de adevăr,
de dreptate, de fericire. Intr-o asemenea lume monotonă, fără relief şi umbră, Făt-
Frumos umple golul plictiselii (unalorn) cu vânatul. Într-o zi urmărind o pradă, încalcă
(megszegi) interdicţia (tilalorn) şi pătrunde în Valea Plângerii, unde îşi recapătă brusc
(hirtelen) memoria. Îşi aduce aminte de lumea din care a venit, de frumuseţea
existenţei umane, pline de luptă, suferinţă, visuri. Dorul pentru părinţi, pentru o
viaţă trăită cu toate riscurile (kockázat) ei îl fac să se întoarcă, acceptând (elfogadva) şi
moartea.
Făcând drumul înapoi spre locurile natale (szülő hely), eroul imbătrâneşte simţind
efectul (hatás) transformator al timpului scurs ireversibi1 (visszafordíthatat1an) Găseşte palatul în
paragină (romokban), părinţii morţi de mult, el însuşi devine un moşneag şi se
întâlneşte cu moartea, care 1-a aşteptat.
Finalul basmului are semnificaţie simbolică (jelképes értelern). Omul poate năzui
(vágyakozni) oricât de mult şi oricât de sus, poate atinge cote superioare de inteligenţă
şi curaj, poate fi fericit şi poate ferici pe alţii, toate acestea în deplină cunoştinţă a
condiţiei umane (emberi életforma). Trebuie să fie conştient de limitele sale de fiinţă
muritoare, trebuie să accepte (elfogadja) ideea că fiecare clipă este preţioasă, căci
timpul îmbătrâneşte şi duce la moarte.
Astfel, basmul este mai mult decât o naraţiune distractivă pentru copil, conţine
un mesaj moralizator (erkölcsi üzenet), de mare profunzime (mélység) filozofică.

5. MAR1I CRONICARI: GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE

• Istoriografia în Iimba română se dezvoltă în secolul al XVIII-lea, autorii cronicilor

sunt cărturari umanişti.
• Trăsăturile comune ale marilor cronicari. Valoarea documentară, patriotică şi
literară a cronicilor.
• Grigore Ureche ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”(1359-1594).
Conţinutul de idei. Arta portretului. Portretul lui Ştefan cel Mare
 • Miron Costin ,,Letopiseţul Ţării Moldovei” (1594 -1661). “De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” lucrare polemică, cu
—

argumente ştiinţifice pentru dovedirea romanităţii poporului şi a latinităţii

limbii române. “Viaţa luimii ”- poem filozofic.
• Ion Neculce “Letopiseţul Ţării Moldovei” (1661-1743). Caracter memorialistic. Arta
povestirii.
,,O samă de cuvinte”- prima culegere de folclor.
• Cronicile moldoveneşti surse de inspiraţie pentru scriitorii români.
-

• In secolul al XVII-lea creşte interesul pentru cultura umanistă în ţările

româneşti, fiii mari1or boieri studiază în şcoli umaniste din Polonia şi unii vor
deveni cărturari umanişti. Cei mai valoroşi sunt cronicarii moldoveni, Grigore
Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, care au pus bazele istoriografiei române.
• Trăsăturile comune ale marilor cronicari sunt:
— Interesul pentru istorie ca mijloc de trezire la conştiinţă naţională (nemzeti öntudat) a
poporului.
— Interesul pentru ştiinţele umaniste geografie, muzicologie, lingvistică,
arheologie (régészet)
— Preocupare pentru stabilirea identităţii (azonosság) neamului românesc între
celela1te neamuri: romanitatea poporului român, latinitatea limbii cu dovezi
ştiinţifice
— Preocupare pentru dezvoltarea 1iteraturii arta. portretului, naraţiuni (1eírások),
aprecierea şrtranscrierea operelor folclorice.
Operele cronicarilor au o mare valoare documentară, recuperează (megmenti) trecutul,
înregistrează (feljegyzi) evenimentele câtorva secole din istoria Moldovei În mod
ohiectiv, bine documentat, “ca să nu se uite lucrurile şi cursul ţării” (M.Costin). EIe
au exprimat năzuinţele (văgyak) de independenţă naţională ale poporului, au
formulat idei importante pentru trezirea conştiinţei naţionale (originea romană a
poporului român, latinitatea limbii, continuitatea elementului roman în Dacia), astfel au
valoare patriotică, cultural- politică.
Deşi sunt scrieri istorice, cronicile au valoare literară. Cronicarii participă efectiv
(érze/mileg) la evenimentele descrise, (Neculce le povesteşte din propria amintire, sau
din a bătrânilor boieri); creionează frumoase portrete literare, (Ureche al lui Ştefan
cel Mare, Neculce al lui C.Cantemir, Petru I.) scriu caracterizări de epocă, naraţiuni
(M.Costin - invazia lăcustelor (sáskajárás)).
• Grigore Ureclie (1590?-1647) este primul cronicar moldovean care în cronica sa, “Letopiseţul
Ţării Moldovei” salvează de la uitare 235 de ani de istorie a Moldovei, de Ia
1359, al doilea descălecat (honfoglalás) al Moldovei de către DragoşVodă,
până la 1594, domnia lui Aron Vodă. Originalul (eredeti) cronicii s-a pierdut, s-au
păstrat doar trei copii cu interpolări (kiegészítés), făcute de Misail Călugărul, Simeon
Dascălul şi Axinte Uricariul. Perioada descrisă de Ureche era foarte frământată
(viharos), cu multe războaie, invazii (beözönlés) turceşti, tătăreşti, ca1amităţi naturale
(természeti csapások) (cutremure, epidemii (járványok), secete, inundaţii). Cu talent de
povestitor, folosind limba populară moldovenească, Ureche caracterizează
domnitorii epocii, descrie mizeria neagră a ţăranilor, condamnă lăcomia turcilor: “ca
vasul cel fără fund, măcară câtă apă ai turna într-însul, nu-1 mai poţi umplea, aşa şi
turcu1: de ce dai mai mult, de aceea îţi face mai multă nevoie.
Ureche este primul care afirmă originea romană a românilor:
‚,Rumânii câţi să află lăcuitori în Ţara Ungurească şi Ia Ardeal şi la Maramoroşu, de
la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm (Roma) se trag”. Tot el demonstrează
(bizonyítja) cu exemple latinitatea limbii şi influenţa a1tor limbi în vocabularul românesc.
Domnitorul preferat al lui Ureche este Ştefan cel Mare, căci cei 47 de ani de domnie
a marelui voievod înseamnă relativă linişte independenţă, când Moldova era un
 stat feudal puternic cen-
ralizat. Cronicarul descrie amănunţit faptele de arme, politica faţă de boieri şi
ţărani, relaţiile diplomatice şi ctitoriile (létesítmények) lui Ştefan (44 mănăstiri). Face
din el un model eroic, pildă de patriotism
în faţa urmaşilor. Portretul Iui Ştefan cel Mare este creionat cu multă artă şi
obiectivitate. După ce relatează împrejurările (korü1mények), cauza şi data morţii,
(1504, la Suceava, după ce s-a întors dintr-o expediţie din Polonia, fiind bătrân şi
bolnav, distrus de atâtea războaie, “osteneală şi neodihnă”) îi schiţează portretul
fizic şi moral.
“Fost-au acest Ştefan-vodă om nu mare de stat, mânios şi de grabă vărsătoriu de
sânge nevinovat”; “om întreg la fire, neleneş,...la lucruri de războaie meşter.”
Pe lângă marile calităţi inteligenţa, integritatea, hărnicia, arta militară, vitejia,
perseverenţa (kitartás) în luptă, încrederea în victoria finală, nu ascunde nici
defectele (hibák) domnitoru1ui, impulsivitatea (lobbanékonysdg), cruzimea (kegyetlenség) faţă de
trădători.
Cronica lui Ureche marchează (jelöl) un moment important în dezvoltarea limbii
literare: se schimbă limbajul bisericesc, apare în scris limba poporului, cu elementele
stilistice ale folclorului.
• Miron Costin (1633-1691) continuă cronica lui Ureche, scrie o lucrare polemică (vita)
despre originea moldovenilor, două cronici în limba polonă şi un poem filozofic.
Letopiseţu1 Ţării Moldovei de la Arou Vodă (1594) pănă la Dabija Vodă
(1661) prezintă 65 ani de istorie furtunoasă (viharos) cu 22 de domnitori.
Miron Costin este un bun povestitor, zugrăveşte tablouri pline de viaţă şi culoare,
gradează (fokozza) conflictul, prezintă dramatic faptele, povesteşte anecdote, face
portretele celor 22 de domni (Vasile Lupu e domnitorul preferat). Stilul său narativ (elbeszélő)
este cald şi comunicativ (kozlékeny). (“Mă vei ierta, iubite cetito-riule, că nu ţ-am scris
aceste semne la locul său, întreabă pe ce vremi am scris şi cât am scris”.)
Invazia lăcustelor (cap.XX.) văzută în tinereţe în Polonia “ca o oaste, stol (raj)
după stol”, acoperind soarele şi distrugând totul (“nice frundze, nice pai, ori de
iarbă, ori de semănătură nu rămânea”) este o interesantă şi dramatică descriere de
natură, îndică un puternic talent descriptiv (leíró). -

De neamul inoldovenilor, din ce ţară au ieşit străzmoşii lor este o lucrare

ştiinţifică cu caracter polemic (vita jellegü), pentru că combate (cáfolja) “ocările (rágalmak)
şi basmele”, poveştile calom-nioase (rágalmazó) ale copiştilor cronicii lui Ureche, Misail
Călugărul şi Simeon Dascălul despre originea românilor.

Predoslovia (előszó) lucrării cste o frumoasă pagină literară despre procesul

sufletesc prin care a trecut cronicarul până s-a hotărât să scrie această lucrare grea
şi de mare responsabilitate patriotică.
Arată mai întâi îndoiala (kétely) ce 1-a stăpânit (“rnultă vreme la cumpănă au
stătut sufletul nostru”) pentru că “să sparie gândul” să înceapa “osteneala aceasta” de a
vorbi despre timpuri îndepărtate (“cu câteva sute de ani peste mie trecute”). A lăsa
însă teoriile rnincinoase necombătute (cáfolatlanul) “ieste inimii durere”. Urmând
exemplul lui Ureche (‚,numai lui de această ţară i-au fost milă să nu rămâie întru
întunericul neştiinţei”) ajunge la concluzia că va scrie lucrarea: “Biruit-au gândul
să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce
izvor şi seniinţie (fajta) sunt lăcuitorii ţării noastre”.
Declarând cu spirit de răspundere “Eu voi da seama de ale mele câte scriu”,
cronicarul încheie cu un cald îndemn la cultură, la studiu şi lectură: “nu ieşte alta şi
mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă (időtöltés) decât cetitul
cărţilor.”
Miron Costin este şi autor de versuri. Poemul filozofic “Viaţa Iumii” este de
inspiraţie religioasă, meditează la viaţa scurtă a omului, îndeamnă la moralitate
creştină (keresztény erkölcs)
• Ion Neculce (1672- 1745) este “cel dintâi povestitor artistic”- cum îl numea Sadoveanu.
Cronica sa “Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija Vodă (1661) până la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) este o operă personală, bazată pe
fapte trăite direct de autor, văzute cu ochi de artist şi înfăţişate cu mijloace literare.
Din cei 82 de ani prezentaţi, peste 50 de ani înseamnă întâmplări la care a asistat
(résztvett) cronicarul, ca boier cu funcţii importante în curtea Moldovei (spătar
-hadvezér-, hatman -főkapitány-). Aceste evenimente au fost scrise “dintru a sa ştiinţă”,
“că au fost scrisă în inima sa”, iar despre ceilalţi ani a scris “din audzitele celor
bătrâni boieri”.
Cronica Iui Neculce are deci caracter meinorialistic.
Epoca pe care o prezintă se caracterizează prin intervenţia (beleszólás) tot mai
apăsătoare (nyomasztó) a turcilor în politica internă a Moldovei. Jafurile (rablások) şi
umilinţele (megaláztatások) ţării îl fac pe cronicar să exclame deseori cu durere: “Oh,
oh, oh! Vai, vai, di ţară! Ce vremuri cumplite am agiunsu şi la ce cumpănă au
cădzut! “.

Domnitorul preferat al lui Neculce este Dimitrie Cantemir, despre a cărui 9 luni de domnie
scrie în a şasea parte a cronicii. Descrie cu simpatie alianţa (szovetség) lui Canteimir cu
ţarul Petru I. al Rusiei, sperând în eliberarea ţării de sub influenţa (befolyás) Imperiului
Otoman.
Vizita ţarului la Iaşi, primit de populaţie ca un eliberator, sau bătălia de la
Stănileşti din 1711 sunt povestite cu mare talent.
Portretele doninitorilor Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir şi al ţarului Petru
cel Mare sunt adevărate pagini literare.
Cronica lui Neculce este precedată de o culegere de 42 de legende cu titlul “O
samă de cuvinte”. Legendele se referă la fapte şi întâmplări legendare ale unor
voievozi (Ştefan cel Mare, Petru Rareş, etc.), boieri (Nicolae Milescu Spătariul) sau
oameni simpli (Aprodul Purice) despre care se vorbeşte “de oarneni vechi şi bătrâni,
şi în letopiseţe nu sunt scrise”.
Legendele istorice au o deosebită valoare literară. Neculce dă frâu liber (szabadon
engedi) talentului de povestitor păstrând caracterul de oralitate populară. Foloseşte
graiul moldovenesc, un vocabular bogat şi variat, are mult umor, valorifică
proverbele şi zicalele populare (“Capul plecat (lehajtott) nu-l prinde sabia”, “Mielul blând
(szelid) suge (szopik) Ia două maice”).
Simetria construcţiei sintactice, bogăţia şi varietatea lexicului, ritmul şi
expresivitatea (kifejező képesség) limbajului, îmbinarea (összekapcsolás) măiestrită a
diferitelor procedee artistice ridică opera lui Neculce la rang de literatură artistică.
Ex.: “Aşa socotesc eu cu firea (természet) mea această proastă: când a vrea
Dumnezeu să facă să nu fie rugină (rozsda) pe fier şi turci la Ţarigrad să nu fie, şi lupii
să nu mănânce oile în lume, atunci poate nu vor fi nici greci în Moldova şi Ţara
Muntenească, nici or fi boieri, nici or putea mânca aceste două ţări cum le
mănâncă.”
• Cronicile moldoveneşti au servit ca izvor de inspiraţie (ih1et forrás) şi model de
patriotism sincer pentru mulţi scriitori şi poeţi români.
Din cronica lui Ureche s-au inspirat Costache Negruzzi (“A1exandiru
Lăpuşneanul”), Vasile Alecsandri (“Despot Vodă”), Barbu Şt. Delavrancea (“Apus de
soare”, “Viforul”, ,,Luceafăru1”), Sadoveanu (“Şoinii”, “Nicoară Potcoavă”, “Fraţii
Jderi”). Cronica lui Miron Costina fost folosită de Sadoveanu pentru scrierea
rornanului ,‚Neamu1 Şoimăreştilor”, iar cea a lui Neculce pentru scrierea romanu1ui
,,Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă”.

6. DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723)

 • Locul şi importanţa operei lui Cantemir în cultura şi Iiteratura română.
Reprezentant de frunte al umanisniului românesc, un premergător aI
iluminismului.
• Lucrările sale ştiinţifice (istorice, filozofice, geografice) pun bazele ştiinţelor
romăneşti şi creează limbajul ştiinţific în cultura română.
• “Descrierea Moldovei” prima lucrare geografică, folclorică şi etnografică
—

românescă. Merite literare.

• “Istoria ieroglifică” (1705) prima încercare de roman social în literatura
—

română, roman autobiografic, alegoric şi pamflet politic.

Spirit enciclopedic, reprezentant de frunte al umanismului şi al Renaşterii

româneşti, Dimitrie Cantemir este un premergător (előd) al iluiminismului
(felvilágosodás). Ca istoric, geograf, etnograf (néprajztudós), cartograf (térképész) folclorist,
muzicolog, el a pus bazele ştiinţelor româneşti, creând limbajul ştiinţific în cultura
română. Operele sale ştiinţifice au fost traduse în mai multe limbi şi se bucurau de
aprecierea Europei. Scriitorul şi filozoful francez, Voltaire, scria despre Cantemir că
“unea talentele vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a armelor.”
Pentru meritele sale ştiinţifîce şi literare în 1714 a fost ales membru al Academiei
din Berlin.
• Opera ştiinţifică a lui Cantemir este vastă.
a. Lucrări istorice:
“Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane” scrisă în 1716 în limba latină, tradusă
în limba engleză, franceză şi germană, cunoscută şi sub titlul “Istoria Imperiului
Otoman” a fost multă vreme singurul izvor pentru cercetătorii istoriei Turciei.
“Hronicul vechimii a romano-mo1do-v1ahilor” scrisă în limba latină la cererea
Academiei din Berlin este prima istorie a românilor de pretutindeni. Se subliniază
originea romană a românilor şi latini-tatea limbii.
b. Lucrare filozofică
“Divanul sau gălceava (vita) înţeleptului cu lumea” 1698 este o lucrare cu
-

conţinut moral (erkölcsi) şi religios (vallásos).

c.Lucrare geografică, etnografică
“Descrierea Moldovei” (Descriptio Moldaviae) scrisă în 1716 la cererea Academiei
din Berlin, dorea să facă cunoscută ţara Moldovei învăţaţilor din Europa.
Lucrarea cuprinde trei părţi:
Partea I. (geografică) vorbeşte despre aşezarea, hotarele, clima (éghajlat), apele,
munţii, flora (novényzet), fauna (állatvilág) şi bogăţiile subsolului (altalaji) Moldovei. Tot aici
se găseşte şi prima hartă a Moldovei.
Partea a II-a (politică) se referă la organizarea statului feudal moldovenesc cu
referiri la domnitori, obiceiuri de curte, la boieri, ţărani şi la organizarea armatei,
justiţiei (igazságügy).
Partea a III-a (culturală, etnografică) se ocupă cu obiceiurile şi tradiţiile artistice
ale poporului, religia, organizarea bisericească şi limba moldovenilor.
Descrierile despre horă, jocul căluşarilor, superstiţiile (babonák), credinţele, nunţile,
înmormântările moldovenilor sunt adevărate pagini literare.
• “Istoria ieroglifică” (secretă) scrisă în 1705 este prima încercare de roman
social din literatura română. Cele peste 400 de pagini cuprind o povestire alegorică
(jelképes) din istoria Moldovei secolului al XVIII-lea, despre lupta fraţilor Cantemir
(Antioh, Dimitrie) pentru tronul Moldovei. Lucrarea are caracter autobiografic, este un
pamflet politic (politikai gúnyírat) împotriva duşmanilor intereselor Moldovei şi a
Cantemireştilor.
Acţiunea se petrece în Moldova (Ţara Pătrupedelor), Muntenia (Ţara Păsărilor) şi
Turcia (Ţara Peştilor) în anii 1703-1705. Majoritatea personajelor sunt personalităţi istorice
celebre (híres), satirizate în caricaturi groteşti cu multă fantezie umoristică şi satirică.
 La sfârşitul lucrării se găseşte “cheia” numelor persoanelor ascunse sub
înfăţişarea animalelor.
Constantin Brâncoveanu (Corbul -holló-), domnul Ţării Române obţine de la turci ca pe
tronul Moldovei să ajungă Mihai Racoviţă (Struţocămila -strucc-teve-) şi nu Antioh
(Elefantul) sau Dimitrie Cantemir (Inorogul) cum ar cere legea feuda1ă a moştenirii
tronului. Fraţii Cantemir ajung în închisorile turcilor (Crocodilii), vor lupta pentru
recucerirea tronului până vor încheia pace cu Brâncoveanu Răscoala ţăranilor
împotriva boierilor contribuie la înfăptuirea dreptăţii. Cantemir o relatează
(beszámol) cu simpatie.
Stilul lui Canternir este greoi (nehézkes), influenţat de sintaxa limbii latine şi
greceşti. Îmbogăţeşte limba cu multe cuvinte savante (tudós) din latină şi greacă,
pe care le şi explică într-un glosar (szószedet) de la sfârşitul lucrării.Cantemir are
marele merit de a fi introdus elemente ale unor specii literare ca romanul,
pamfletul, elegia, fabula, eseul şi de a fi pus bazele stilului ştiinţific în limba literară
română.

7. ŞCOALA ARDELEANA

• Iluminismul în cultura europeană. Caracter antifeudal, antidespotic.

• Şcoala Ardeleană, formă specifică a iluminisrnului românesc. Activitatea de
emancipare culturală a românilor transilvăneni. Activitatea politică pentru
emancipare naţională.
• Lucrările istorice, lingvistice ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene: Sarnuil Micu,
Gheorghe Şincai, Petru Maior.
• Ion Budai Deleanu -“Ţiganiada” epopee eroi-comico-satirică.

• În secolul al XVIII-lea oamenii de cultură au pus un accent deosebit pe

dezvoltarea şi răspândirea (terjesztés) cunoştinţelor culturale, pe “luminarea”
(felvildgositás) maselor.
Iluininismul a fost o amplă (széleskörü) rnişcare ideologică şi culturală cu forme de
manifestare în filozofie, literatură, mora1ă, istorie, drept şi ştiinţele naturii. A pornit
din Anglia şi Franţa, ţări unde burghezia în ascensiune (feltörekvő polgárság) impune un
spirit revoluţionar, antifeudal şi antidespotic (zsarnokellenes).
Iluminiştii luptau pentru:
— anularea privilegiilor (kiváltságok) feuda1e
— limitarea (korlátozás) puterii monarhului (király)
— libertăţi socia1e şi politice pentru popor
— egalitate între oameni şi între popoare
— dreptul tuturora la lumina învăţăturii şi a ştiinţei
Literatura iluministă este clasicistă, reînvie speciile şi regulile literaturii
clasice antice: romanul, tragedia, comedia, fabula, satira, poemul eroic.
• Iluininisrnul românesc - Şcoala Ardeleană
Iluminismul Şcolii Ardelene are ca trăsătură specifică îmbinarea (összeolvadása)
luptei antifeuda1e cu lupta pentru emanciparea naţională (nemzeti felszabadulás) a
românilor din Transilvania. Tineri români ardeleni plecaţi la studii la colegile catolice din
Roma şi Viena au intrat în contact cu gândirea ilurninistă din Apus, iar după
întoarcerea lor în Transilvania au început activitatea lor de ilurninare a maselor şi de
luptă pentru emancipare naţiona1ă.
Şcoala Ardeleană este deci o rnişcare cu1tura1ă, şi politică. In
condiţiile specifice a1e situaţiei
Românilor transilvăneni, lipsiţi de drepturi şi statut cuitural în Imperiul Habsburgic,
iluminiştii ardeleni au rnilitat (harcoltak) pentru emancipare culturală şi pentru
libertate socială şi naţională.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene sunt: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe
Şincai şi Ion Budai-Deleanu. Ei au desfăşurat o bogată activitate în două direcţii:
1. Activitate ilurninistă de emallcipare şi luminare a maselor:
— deschid şcoli, editează manua1e, scriu cărţi de popularizare a ştiinţei,
stimulează (ösztönzik) studiul istoriei, limbii, ştiinţelor naturii
2. Activitate politică de elnancipare naţională:
— dovedesc ştiinţific drepturile sociale şi naţionale ale rornânilor.
Pentru recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu
celelalte naţiuni, aduc argurnente (érvek) ştiinţifice privind latinitatea limbii române,
originea romană a poporului român şi continuitatea elementului roman pe teritoriul
Transilvaniei. Toate acestea le dovedesc în lucrări istorice şi lingvistice.
Principalele lucrări istorice sunt:
— Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor de Samuil Micu
— Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gheorghe Şincai
— Istoria pentru începutul românilor în Dacia de Petru Maior
Lucrările lor lingvistice sunt:
— Elementa linquae daco-romanae sive valachicae de Samuil Micu şi
Gheorghe Şincai
— Disertaţie pentru începutul Iimbii române de Petru Maior
— Temeiurile gramaticii româneşti de Ion Budai-Deleanu (prima gramatică
modernă a limbii române)
— Lexiconul de Ia Buda un dicţionar etimologic (szótörténeti) care arată că
-

majoritatea cuvintelor româneşti provin din limba latină.

Programul politic al Şcolii Ardelene este cuprins în memoriul (beadvány) Supplex
Libellus ValachorumTransilvaniae (1791) în care se cere recunoaşterea românilor ca
naţiune constituţională (alkotmányos), egală în drepturi cu maghiarii şi saşii.
• Cel mai de seamă reprezentant al iluminismului ardelean a fost Ion Budai-
Deleanu, poet talentat şi om de largă cultură, care, pe lângă 1ucrări ştiinţifice a
scris şi două epopei eroi comico-satirice (Trei viteji, Tiganiada).
Titlul complet al poemului este Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, poemation eroi-
comico-satirice, alcătuit în douăsprezece cânturi de Leonachi Dianeu, îmbogăţit cu
luări aminte critice, filozofice, istorice, filologice şi gramatice de către Mitru Perea şi
alţii niai mulţi în anul 1800.
Pentru că conţinutul operei are un puternic caracter critic la adresa statului feudal,
autorul folosea un pretext (ürügy) alegoric şi semnează prin anagrama numelui (Leonachi
Dianeu - ascunde Ion Budai-Deleanu, Mitru Perea este anagrama lui Petru Maior).
Opera are caracter eroic pentru că elogiază lupta anti-otomană prin figura lui
Vlad Ţepeş, domn luminat şi drept, viteaz apărător al independenţei ţării.
Caracterul comic se realizează prin peripeţiile (kalandok) ţiganilor adunaţi de Vlad
Ţepeş într-o tabără la Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa. Ţiganii se adună,
defilează (felvonulnak) în faţa domnitorului, se hotărăsc să lupte împotriva turcilor. Ca
în epopeile lui Homer, lupta celor de pe pământ este sprijinită de forţe fantastice,
supranaturale (terrnészeţföilötti). Satana şi dracii sprijină pe turci, iar sfinţii pe Vlad
Ţepeş. Ca să-i abată (eltérítse) pe ţigani din drum, Satana o fură pe Romica, iar
Parpangel porneşte după ea spre Cetatea Neagră prin pădurea vrăjită. Bea din
izvorul care înflăcărează, îmbracă armura (păncélzat) unui marea viteaz român şi
devine “leu inimos”, viteaz neînvins. După victoria românilor sprijiniţi şi de ţiganii
conduşi de Viteazul Parpangel, ţiganii vor să-şi creeze un stat al lor, nu se pot
înţelege ce formă de stat să a1eagă, se bat şi se risipesc (szétszóródnak) trăind ca
înainte.
Caracterul satiric al poemului se realizează prin necruţătoarea (kiméletlen) critică a
societăţii timpului, acţiunile comice ale ţiganilor fiind doar pretextul pentru a biciui
(ostorozni) statul feudal şi insti-tuţiile lui. Chiar autorul menţionează (megjegyzi) în
Prologul (előszó) poemului (Epistolie închinătoare către Mitu Perea): “Toată povestea
mi să pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg şi alţii
care tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţălept, va înţălege.”
Se critică baza ideologică a regimului feudal: biserica, fanatismul
religios, misticismul (vakbuzgóság) şi reprezentanţii decăzuţi (züllott) ai clerului
(egyházi képvise1ők) care:
‚,Cu o mână de blagoslovesc (megáldanak)
Cu alta de averi te jecuiesc (kifosztanak)”
Se critică nobilimea feudală, “soi de oameni vicleni, fâră lege învârtiţi Şireţi
(ravasz érvényesülők) şi plini de intrige”. care distrug ţara. Se critică justiţia coruptă,
care face dreptate pentru cei bogaţi. Indeamnă la luptă pentru a frânge (szétörnii) “lanţul
robiei cumplite (kegyetlen)”, pentru eliherare din robia naţională şi socială. Concluzia
poemului este un cald ape1 (felszólitás) la raţiune şi libertate, pentru că “toţi oamenii
de la fire se nasc într-un chip”, toţi sunt egali în faţa naţurii, deci trebuie să fie egali
şi în societate.
Ion Budai-Deleanu este întîinu1 poet cult din literatura română care a creat un stil
original bazat pe graiul viu al poporului. Strofele sale au şase versuri, rime
încrucişate şi împerecheate.

8. DACIA LITERARA ŞI CURENTUL NAŢIONAL POPULAR

• Momentul l848 în literatura română

• Dezvoltarea presei, învăţământului, ştiniţei, teatrului şi a vieţii literare în epoca
paşoptistă (1830-1860)
• Revista Dacia Iiterară (1840) şi curentul naţional-popular forrnulat de
Kogălniceanu în articolul-prograrn, Introducţie
• Scriitorii şi poeţii paşoptişti - idei, opere

Când Ţările Române ies de sub dominaţia otornană (török fennhatóság) (1829 - pacea de
la Adrianopol) are loc un avânt economic mare, care duce la consolidarea (megerősödés)
burgheziei, la intensificarea luptei antifeudale, la pregătirea Revoluţiei din 1848 şi a
Unirii din 1859. Lupta politică pentru dreptate socială, libertate şi unire este
pregătită şi pe plan cultural-literar. Etapa cuprinsă între anii 1830 - 1860 este
cunoscută sub denumirea de perioada paşoptistă (negyvennyolcas korszak). Un mare
număr de inte1ectuali moldoveni (Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Mihail
Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri) munteni (Gheorghe Lazăr, Ion Eliade
Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie
Bolintineanu) Şi transilvăneni (Gheorghe Bariţiu, Andrei Mureşanu, Timotei Cipariu)
pornesc mişcarea culturală paşoptistă cu un puternic spirit naţional. Accentul se
pune pe folosirea în scris a limbii române, pe creaţia origina1ă şi pe evidenţierea
(kidomboritás) valorilor naţionale: istorie, folclor, natură. Se dezvoltă învăţământul,
presa, teatrul, literatura şi ştiinţele. Iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, creşte
numărul revistelor, al cărţilor tipărite în mare tiraj (példdnyszám), se formează un
public cititor, un public de teatru, se dezvoltă o viaţă artistică specific românească,
creşte numărul intelectualilor.
• Alături de revista Curierul românesc şi suplirnentul (melléklet) literar Curier de
ambe sexe, apărute la Bucureşti în 1829, conduse de Ion Eliade Rădulescu, de
revista Albina românească şi suplimentul literar Alăuta românească, publicate 1a
Iaşi în 1829, de Gheorghe Asachi, cea mai importantă revistă 1iterară a epoci este
Dacia literară, publictă în 1840, la Iaşi, sub conducerea lui Mihai.
Kogă1niceanu.
In primul număr al revistei, Kogălniceanu publică un articol-program cu titlul
Introducţie, în care sintetizează (összefoglalja) scopurile revistei, tendinţele (irányzatok)
acestei epoci revoluţionare, sarcinile scriitorilor adunaţi în jurul revistei, ideologia
curentului naţional-popular (népi-nemzeti áramlat).
1. Kogălniceanu îşi începe articolul cu lauda contribuţiei (hozzájárulás) valoroase a
revistelor literare care au apărut specificând (pontositva) că ele “au mai mult sau mai
puţin o culoare locajă”. De aceea este necesară o revistă, care să publice “literatură
naţională din orice parte a Daciei”. Apare prima oară în cultura română ideea unei
literaturi unite, naţionale, sugerate (sugalrnazva) şi în titlul revistei.
2. Kogălniceanu condamnă imitaţiile (utánzások) şi traducerile care “s-au făcut la
noi manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul (szellem) naţional”. După
părerea sa traducerile “nu fac o literatură”.
3. Susţine, că originalitatea naţională este‚ însuşirea cea mai preţioasă a unei
literaturi”.
4. Cere scriitorilor să se inspire din realităţile naţionale: istorie, folclor şi
frumuseţile patriei.
“Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de
mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi
şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm
de la alte naţii”.
5. Revista va lupta pentru unitatea limbii şi literaturii tuturor românilor: “Ţelul
nostru este realizarea dorinţei ca românii să aibă o limbă şi literatură comună
pentru toţi”.
6. Kogălniceanu acordă mare importanţă criticii literare care va aprecia fără
părtinire (részrehajlás nélkü1) valoarea estetică a operei:
“Critica noatră va fi nepărtinitoare: vom critica cartea, iar nu persoana”.
• Mişcarea literară paşoptistă, curentul naţional-popular formulat de
Kogălniceanu în Dacia Literară a cuprins toate provinciile româneşti.
Un mare număr de scriitori, poeţi şi critici au contribuit la înflorirea literaturii
române paşoptiste.
In Moldova au activat Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Gheorghe Asachi,
Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri; în Ţara Românească Ion Heliade
Rădulescu, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Vasilc Cârlova, Grigore
Alecsandrescu, Anton Pann, Dimitrie Bolintineanu şi Cezar Bolliac; în
Transilvania Gheorghe Bariţiu, Andrei Mureşanu, Timotei Cipariu.
Toţi au fost participanţi sau simpatizanţi ai Revoluţiei din 1848, luptători pentru
emanciparea naţională. Toţi au fost adepţi (hivei) ai culturii franceze, ai gândirii
europene contemporane. Toţi au con-tribuit la îmbogăţirea literaturii naţionale cu
noi genuri şi specii, cu o tematică specific naţională.
Astfel evocarea unor momente din trecutul îndepărtat al ţării şi a unor figuri de
domnitori şi eroi legendari apare în operele lui Costache Negruzzi, Grigore
Aiexandrescu şi Vasile Alecsandri. Revoluţia, Unirea, Războiul de Independenţă ca
evenimente istorice contemporane au fost propagate, elogiate de majoritatea
poeţilor epocii. Meditaţia romantică pe tema trecutului glorios şi al prezentului
demn de reformat apare în creaţia lui Grigore Alexandrescu.
Folclorul este descoperit ca sursă de inspiraţie şi ca model de bogăţie spirituală
naţională. Vasile Alecsandri publică prima culegere de folclor cu titlul Poezii poporale;
mituri, credinţe, tradiţii şi obiceiuri sunt prelucrate de toţi poeţii epocii.
Natura va fi descoperită ca sursă de inspiraţie tot ca un factor al spiritului naţional
(pastelurile lui Alecsandri, descrieri de călătorii).
 9. COSTACHE NEGRUZZI ALEXANDRU
LĂPUŞNEANUL

• Locul şi importanţa prozei lui Negruzzi în istoria literaturii române

• Tema, compoziţia şi subiectul nuvelei
• Caracterizarea personajelor
• Meritele artistice ale nuvelei

• Costache Negruzzi a fost cel mai important prozator din epoca paşoptistă. E1 a
contribuit la dezvoltarea literaturii române cu câteva excepţonale nuvele istorice
adunate în ciclul Fragmente istorice şi cu reuşite epistole literare (irodalmi levelek)
adunate în ciclul Negru pe alb.
Văzând în Negruzzi întemeietorul nuvelisticii istorice romantice, Mihai Eminescu
va scrie despre el astfel în “Epigonii”:
“Iar Negruzzi şterge colbul (por) de pe cronice bătrâne
Căci pe mucedele (pernészes) pagini stau domniile române...
Moaie (belemártja) pana în culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte (szornorú).”
Capodopera lui Negruzzi, una dintre cele mai frumoase nuvele din literatura
română este Alexandru Lăpuşneanul. Apare în 1840 în primul număr al revistei
Dacia Literară şi este o nuvelă romantică inspirată din cronica Iui Grigore Ureche.
• Tema nuvelei prezintă un epizod dramatic din istoria Moldovei, conflictul dintre
domnitor şi boieri în timpul celor cinci ani din cea de a doua domnie a lui Alexandru
Lăpuşneanul (1564-1569).
Conpoziţia nuvelei este echilibrată, simetrică. Cele patru capitole cu câte un
moto semnificativ parcurg treptele unei naraţiuni.
Capitolul I. are motoul “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” - prezintă Iocul,
timpul acţiunii, personajele principale şi conflictul dintre ele.
Capitolul II. “Ai să dai samă, Doamnă!” - adânceşte conflictul dintre domnitor
şi boieri.
Capitolul III. “Capul lui Moţoc vrem!” - atinge punctul culminant prin uciderea
boierilor şi răzbunarea împotriva lui Moţoc
Capitolul IV. ,,De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” - aduce
deznodământul (megoldăs) nuvelei prin moartea domnitorului.
Acţiunea nuvelei este romantică, spectaculoasă. Are un puternic conflict social-
politic, multe scene sângeroase şi un personaj principal ieşit din comun, cu atitudini
exagerate (tiúlzó).
Lăpuşneanu, trădat de boieri în prima sa domnie, se întoarce în ţară cu oaste
străină. Boierii, în frunte cu trădătorul Moţoc, îl întâmpină la graniţa Moldovei,
încercând să-1 convingă să renunţe la tron, sau să intre în ţară fără oaste. Vicleanul
domnitor nu poate fi păcălit, spune cu ironie: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau! “.

Acceptă (elfogadja) să fie ajutat în secret de trădătorul Moţoc, promiţându-i iertarea

(“sabia mea nu se va mânji (bekenődik) de sângele tău”).
După ce ocupă din nou tronul, Lăpuşneanu se arată neîndurător (kiméletlen) cu
boierii, îi pedepseşte cu asprime (durván). Una din văduvele (özvegy) boierilor o
ameninţă (megfenyegeti) pe doamna Ruxandra că va plăti şi ea pentru păcatele (bünök)
soţului (“Ai să dai seama, Doamnă!). Doamna intervine (kozbenjár) pe lângă crudul
domnitor şi acesta îi promite că va înceta vărsarea de sânge şi îi va oferi “un leac
(orvosság) de frică”.
Invitând toţi boierii la o slujbă religioasă (mise) de împăcare, Lăpuşneanu joacă o
diabolică (ördögi) comedie. Numai doi boieri tineri, Spancic şi Stroici nu se lasă
păcăliţi de cuvintele lui mieroase (mézes), şi fug imediat din ţară. Ceilalţi, 47 de boieri
participă la ospăţul de împăcare oferit de domnitor în palat. Aici, sub privirile
îngrozite ale boierului Moţoc sunt rnăcelăriţi (lemészárolják) toţi boierii, iar capetele lor
tăiate sunt aranjate pe masă, după rang, într-o piramidă îngrozitoare. Acesta este
“leacul de frică” pe care î1 oferă doamnei Ruxandra. Biata femeie îşi dă seama că
trăieşte cu un monstru (szörnyeteg) sângeros şi începe să se teamă şi pentru viaţa
copiilor săi.
La vestea măcelului (mészár1ás) din palat, poporul se adună la poarta curţii. La
întrebarea, “ce vor şi ce cer?”, mu1ţimea îşi manifestă nemulţumirea pentru mizeria
în care trăiesc. I1 urăsc (gyülö1ik) pe vornicul Moţoc, îl consideră vinovat de starea
ţării şi îi cer moartea: “Capul lui Moţoc vrem!”. A sosit pentru Lăpuşneanu
momentul plăcut să plătească pentrutrădarea lui Moţoc:î1 aruncă în mijlocul
mulţimii care “îI făcu bucăţi”.
In ultima parte a nuvelei, domnitorul grav bolnav roagă să fie călugărit (szerzetessé
szentelni), dar revenindu-şi din leşin (ájulás) şi văzându-se îmbrăcat în haine monahale
(szerzetesiruhák), se înfurie şi ameninţă cu moarte. Ingrozită de purtarea lui, doamna
Ruxandra, la îndemnul boierilor Spancioc şi Stroici, şi cu acordul tacit (hallgatólagos) al
mitropolitului (püspök) îl otrăveşte (megrnérgezi), scăpând ţara de el.
Personajul principal al nuvelei, domnitorul Alexandru Lapuşneanul este un
personaj romantic, cu trăsături neobişnuite şi antitetice (el1entétes). Este un om politic
priceput, energic şi cu o voinţă de fier. Trădat în prima sa domnie de boieri,
Lăpuşneanul ştie că nu-şi poate întări puterea decât luptând împotriva lor şi
apărând poporul de ei. E1 este un despot (zsarnok) sângeros, dur, lucid (józan) şi cinic. Nu
iubeşte şi nu respectă pe nimeni - nici pe Dumnezeu. Varsarile de sănge sunt acte de
răzbunare împotriva boierilor trădători. Cruzimea îi întunecă mintea. Bucuria sadică
cu care aranjează piramida din capetele tăiate ale boierilor, voluptatea (kéj) cu care îl
umileşte (megalázza) pe Moţoc, înainte să-1 dea pe mâna mulţimii şi cruzimea cu care
râde de groaza soţiei sale, sunt trăsături diabolice.
Tenacitatea (elszántság) şi voinţa însoţite de viclenie şi prefăcătorie (képmutatás) îl ajută
să-şi realizeze toate planurile. Ca politician el acţionează inteligent. Pentru că îşi dă
seama de forţa poporului. Este semnificativă replica pe care o dă lui Moţoc, când
acesta cere să tragă cu tunurile (ágyúval) în “proşti”: - Proşti, dar mulţi!”.
Vornicul Moţoc este un boier slugarnic (szolgalelkzű), linguşitor (hízelgő) şi laş.
Lipsa lui de caracter este bine formulată de domnitor:
“un tâlhar şi un vanzator”.
Pentru prima oară în literatura română este zugrăvit poporul ca personaj colectiv.
Revolta lor izbucneşte (kitör) spontan şi se revarsă (árad) împotriva lui Moţoc.
• Stilul nuvelei este obiectiv, fraza lipsită de podoabe stilistice, predomină
naraţiunea şi dialogul. Momentele acţiunii se succed (követik egylmást) într-un ritm viu,
povestirea este captivantă (megra-gadó). Limbajul arhaic redă atmosfera epocii.
Ilustrativă este în acest sens replica ipocrită (képmutató) a mitropolitului cu care îşi dă
consimţăinântul (beleegyezés), în mod indirect, la uciderea domnitorului:
“Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea. Domnul Dumnezeu să ţe
povăţuiască (világosítson meg). Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea
(készülődés) noastră cu noul nostru domn şi pre cel vechi, Dumnezeul să-l ierte şi
să te ierte şi pre tine.

10. VASILE ALECSANDRI PASTELURI

-

• Locul şi importanţa poeziei, prozei şi dramaturgiei lui Vasile Alecsandri în

literatura română.
• Pastelurile lui Vasile Alecsandri
 • Vasile Alecsandri a fost cel mai important scriitor al generaţiei paşoptiste, care,
timp de jumătate de secol, a activat ca om politic şi artist pentru progresul social şi
cultural al românilor. Ca poet, prozator, dramaturg, culegător de folclor, director al
Teatrului Naţional din Iaşi “bardul (dalnok) de la Mirceşti” (1821-1890) milita pentru
măreţele idealuri de liberate socială şi pentru crearea unei culturi naţionale.
Opera sa este o oglindă artistică a principalelor evenimente sociale din secolul
trecut, între anii 1840-1890. Poezia “Deşteptarea României” mobilizează
(mozgósítja) populaţia la Revoluţia din 1848, poezia “Hora Unirii” cheamă pe toţi
românii să înfăptuiască Unirea Principatelor. Ciclul “Ostaşii noştri” glorifică (dicsőíti)
eroismul soldaţilor din Războiul de Independenţă din 1877.
Alecsandri a îmbogăţit proza epocii paşoptiste cu scrieri de călătorie (Călătorie în
Africa, Balta Albă, Borsec), nuvele şi povestiri.
E1 este înteineietorul (alapító) dramaturgiei române. A scris comedii (Chiriţa în Iaşi,
Chiriţa în provincie), cânticele comice (Sandu Napoilă ultraretrogradul, Clevetici
ultrademagogul) care satirizau cosmopolitismul şi moravurile decăzute ale epocii.
Dramele istorice în versuri (Despot Vodă, Ovidiu, Fântâna Blanduziei) se inspiră din
istoria naţională şi universală.
Alecsandri descoperă tezaurul (kincsestár) folcloric românesc, publică prima
culegere de poezii populare (Poezii popora1e) şi le prelucrează în volumele “Doine”,
“Lăcrămioare”, “Balade”, “Legende”.
Locul şi importanţa creaţiei lui Alecsandri sunt apreciate de Mihai Eminescu în
poemul “Epigonii” astfel:
“Ş-acel rege-a1 poeziei, veşnic tânăr şi ferice
Ce din frunze îţi doineşte, ce din fluierul îţi zice
Ce cu basmul povesteşte - veselul A1ecsandri”
• Pastelurile lui Alecsandri publicate mai întâi în revista Convorbiri literare, apoi într-un volum din
1875, sunt cele mai valoroase creaţii lirice ale sale. Criticul Titu Maiorescu le
caracterizează astfel: “un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri,
câteva idile toate însufleţite (áthatva) de o simţire aşa de curată şi de puternică a
naturii, scrise într-o limbă aşa de frumoasă, încât au devenit fără cornparare cea
mai mare podoabă (disz) a literaturii romăne...
Pastelurile elogiază frurnuseţile patriei. evocă (felidézik) natura umanizată, cadrul
obişnuit al vieţii omului de la ţară. Poetul surprinde cele mai variate aspecte ale
naturii: peisaje, muncile câmpului, universul gâzelor (bogarak), al plantelor, al
păsărilor şi florilor în diverse anotimpuri. Titlurile sunt sugestive pentru tema
poeziilor:
Oaspeţii primăverii, Dimineaţa, Secerişul, Cositul, Sfârşit de toamnă,
Iarna, Miezul iernii, La gura sobei, Noaptea, Balta, Concertul în luncă,
Malul Siretului, ş.a.
Pastelurile elogiază comuniunea (azonosulás) omului cu natura, efectu1 (hatás) liniştitor al
peisajului asupra omului. Ogoarele, lanurile, pădurile, apele vindecă bolile suf1etului
şi trezesc în om bucuria de a trăi. Simplitatea, căldura, naturaleţea (ternécszetesség) şi
armonia pastelurilor se datorează influenţei poeziei populare.
• O bijuterie (ékszer) dintre pastelurile lui Alecsandri este poezia Malul Siretului care descrie un
peisaj fermecător (varázslatos) din Lunca Mirceştiului.
Coristruit din patru strofe de o muzicalitate legănătoare (ringató), pastelul evocă
starea de spirit (lelkiállapot) a omului care priveşte cursul liniştit şi etern (örök) al unui
râu.
Poetul descrie pictural şi poetic malul Siretului umbrit de salcii pletoase (szomorú
fűzek), într-o dimineaţă devreme:
“Alurii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică”
 epitet metaforă comparaţie
“Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur”
epitet personificare comparaţie
Din rnulţimea figurilor stilistice folosite pentru a zugrăvi frurnuseţea peisajului se
remarcă (kiemelkedik) personificările care umple cu viaţă elementele naturii. Lunca
Siretului pulsează (lüktet) de mişcare, apa este izvor de sănătate, îrisăşi viaţa eternă.
Poetul apare în pastel în postura omului gânditor care meditează la eterrntatea naturii:
“Şi gândirea n~ea furată se tot duce-ncCt Ia vale
Cu cel râu care-n veci curge făr-a se opri din cale”
Admiraţia (csodálat), seninătatea (derű), Iiniştea simţită de poet sunt redate în
versuri de factură clasică (16 silabe), elegante, muzicale.

11. NICOLAE FILIMON

CIOCOII VECHII ŞI NOI SAU CE NAŞTE D1N PISICA,
ŞOARECI MĂNÂNCĂ

• Locul lui Nicolae Filimon în literatura română

• Ciocoii vechi şi noi primul roman social realist
• Tema romanului: un fenomen social de la începutul secolului trecut
• Cornpoziţia şi subiectul romanului
• Caracterizarea personajelor Dinu Păturică şi Andronache Tuzluc

• Nicolae Filimon (1819 - 1865) este un irnportant scriitor postpaşoptist care face
trecerea de la proza romantică paşoptistă spre proza realistă a marilor clasici.
Activitatea sa literară este redusă: debutează (először közöl) ca jurnalist (ujságíró) în
1857, scrie cronici muzicale şi drarnatice, impresii de căiătorie (Excursiuni în Germania
meridională. Memorii artistice, istorice şi critice), două nuvele romantice (Mateo
Cipriani, Friderich Staaps), şi o nuvelă satirică (Nenorocirile unui slujnicar sau
gentilomii de mahala (külvărosi gavallérok)).
Capodopera (remekmü) lui rămâne romanul Ciocoii vechi şi noi publicat în 1863, primul
rornan valoros al literaturii române, un roinan tipologic, care urmăreşte evoluţia
(fejlődése) unor tipuri reprezentative pentru epocă, o frescă (freskó) socială a
societăţii rornâneşi de la începutul secolului trecut.
• Tema rornanului este zugrăvirea artistică a procesului decăderii (lecsúszás)
moşierimii feudale şi a ridicării unei clase lacome de bogăţie şi putere, a unor
parveniţi lipsiţi de scrupul moral (gátlástalan felkapaszkodók) care înzecesc loviturile de bici (ostor)
pe spinarea ţăranului şi ruinează (csődbejuttatják) boierimea feudală cufundată
(süppedve) în desfrâu (züllés) şi lene orientală.
La acest aspect tematic se referă titlul şi subtitlul cărţii. Cum scrie Filirnon în
Prolog: “Iată tipul ce ne propunem a urrnări în deosebitele faze prin care el a trecut
în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu (süveg) şi cu călămări (tintatarió) la brâu al
timpilor fanariotici până la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre”.
• Compoziţia romanului este echilibrată şi rotunjită.
Incepe cu Dedicaţie: “Vouă dar, străluciţi luceferi ai răului vă dedic această slabă
şi neînsemnată carte”.
Urmează un Prolog care cuprinde caracterizarea tipului de ciocoi: Ciocoiul este
totdeauna şi în orice ţară un orn venal (megvásárolható) ipocrit, laş, orgolios (gőgös),
lacorn, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită”. Filimon descrie
metodele necinstite şi treptele de parvenire ale ciocoiului. E1 află slăbiciunile
stapanului, e linguşitor, mincinos, hoţ, dernagog, dar perseverent (kitartó), calculează
cu viclenie “treptele scării pe care voieşte a se sui la putere”.
Cele 32 de capitole dezvoltă acţiunea romanului. Dinu Păturică, fiu de vătaf
(intéző), prin linguşire şi metode necinstite ruinează (tönkretesz) pe stăpânul său,
Andronache Tuzluc, boier fanariot, vârstnic, cu ajutorul complicilor săi, Chera
Duduca, amanta (szerető) boierului şi a sa, Chir Costea Chiorul, un negustor necinstit.
Romanul se termină cu un Epilog (utószó) romantic în care aflăm despre soarta
eroilor. In rnod forţat şi neverosiinil (hiteltelen) scriitorul pedepseşte personajele
negative şi răsplăteşte personajele pozitive. Dinu Păturică moare la ocnă (sóbánya),
Andronache Tuzluc moare în mizerie ca un cerşetor (koldus), Chera Duduca este
sugrumată (megfojtva) de un turc gelos (féltékeny), Chir Costea Chiorul este condamnat de a
fi bătut în toate pieţele şi a fi ţintuit (odaszegezve) de urechi în faţa prăvăliei sa1e.
Personajeje pozitive destul de palid (halványan) conturate îşi primesc răsplata de la
soartă conform clişeului romanelor romantice: fostul vătaf, Gheorghe ajunge mare
spătar, se căsătoreşte cu Maria, fiica banului C.
• Caracterizarea personajelor
Dinu Păturică este tipul ciocoiului nou, al parvenitului lipsit de scrupul
mora1. Portretul fizic al eroului e conturat în prima pagină:
“Un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă (barnabőrű), ochi negri
plini de viclenie, un nas drept şi cu vârfu1 cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea
şi mândria grosolană (durva)....”
Viclenia, ambiţia şi voinţa sunt principalele trăsături ale erou1ui:
“Păturică îşi luase hotărârea de a deveni om mare şi nici un obstacol (akadály) nu
putea să-1 abată (eltéríteni) de la această idee fixă”.
“Păturică era în adevăr un om extraordinar, are o natură de fier. Tot ce face eroul
este subordonat (alárendelve) ambiţiei de a parveni: e linguşitor şi servil, nu
neg1ijează nici instruirea (képzés) per- sonală. Işi cultivă (műveli) mintea cu mare
Sârguinţă, cîtind mai ales cărţi1e din care putea să înveţe “rnijlocul de a se ridica la
mărire”. Işi domină bine sentimentele. Se căsătoreşte cu Duduca din interes. Cu
mare stăpânire de sine cu viclenie şi inteligenţă se disimuleazâ (megjátssza rnagát), se
preface (szinlel) în aşa fel, încât lumea îl iubeşte şi are încredere în eI.
Cu aceste metode rafinate (dorzsölt) urcâ treptele parvenirii: ciubucciu (pipatisztitó), păzitor şi
slujitor al cherei Duduca, vătaf de curte. Luând mită (csúszópénz) de la arendaşi
pentru a-şi acoperi furturile, vânzând slujbe, înşelând pe ţărani şi jefuind (kifosztva) pe
boier, el face o avere imensă. Cu ajutorul complicilor (cinkosok) reuşeşte să până
mâna pe toată averea lui Andronache Tuzluc care trebuie să-şi părăsească rnoşia cu
o valiză.
Sub noul domn, Alexandru Suţu Păturică primeşte rangul de stolnic (asztalnok),
trădează pe Tudor Vladimirescu lui Ipsilanti pentru care, ca răsplată (jutalom) devine
ispravnic (végrehajtó) pe două judeţe. Ca stăpân atot putemic, Dinu Păturică jefuieşte
atât de sălbatic pe ţărani, că aceştia se adresează noului domnitor, Grigore Ghica.
In sfârşit se face dreptate, domnitorul î1 condarnnă la ocnă şi îi despăgubeşte
(kárpótolja) pe ţărani.
Andronache Tuzluc este tipul boierului vechi, fanariot, delăsător (hanyag), leneş şi
credul (hiszékeny). S-a ridicat şi el din uliţele Fanarului prin linguşiri, intrigi şi
imoralitate. Este un bătrân depravat (züllött) care întreţine (kitart) o curtizană tânără
pe Duduca, dar o cere în căsătorie pe Maria, frica pură, angelică (angyali) a banului C.
Chera Duduca, partenera lui Păturică este la fel de vicleană, ambiţioasă şi imorală
ca aceasta. Frumoasă şi inteligentă, ea se vinde bătrânului boier, apoi lui Dinu
Păturică, ca apoi să moară ucisă din gelozie tot din cauza infide1ităţii (hütlenség) sa1e.
Costea Chiorul este un negustor necinstit, vinde tot, chiar şi conştiinţe
(lelkiismeret). Informator şi trădător, cămătar (uzsorás) şi gazdă de tioţi (orgazda), îşi
vinde până şi propriile fete.
In antiteză romantică cu personajele negative, demonice Filimon prezintă şi
câteva personaje pozitive, angelice: banul C. “român de naţiune”, cinstit şi
mărinimos (opus lui A.T.), Maria pură, visătoare (opusă Cherei Duduca), Gheorghe,
slugă devotată (hüséges) şi cinstită, conturat în antiteză cu Dinu Păturică.
In ciuda unor exagerări romantice, cartea are meritul să redea în mod realist
viaţa socială şi economică de la începutul secolului trecut: modul de viaţă al
ciocoilor, curtea domnească cu atmosfera de corupţie şi decădere fanariotă, viaţa
culturală a epocii, necazurile vieţii ţăranilor etc.

12. BOGDAN PETRICEICU HAŞDEU

RÂZVAN ŞI VIDRA

• Locul şi importanţa operei lui Haşdeu în literatura română

• Drama Răzvan şi Vidra poemă drarnatică în cinci cânturi cu temă istorică şi
-

psihologică
• Acţiunea dramei
• Caracterizarea personajelor principale
• Omul de ştiinţă şi scriitorul B.P. Haşdeu este un continuator al generaţiei
paşoptiste care a îmbogăţit cultura română cu scrieri istorice, folclorice,
lingvistice şi beletristice (szépirodalmi). Ca poet, prozator şi dramaturg îl interesează
temele istorice pe care le transpune (átülteti) în opere de realism psihologic şi de
fantezie romantica.
• Cea mai importantă operă literară a lui Haşdeu este drama istorica în versuri
“Răzvan şi Vidra”, reprezentată în 1867.
Tema dramei este socială şi psihologică. In prefaţa dramei Haşdeu
formulează (megfogalmazza) scopul urmărit. Prin viaţa şi scurta domnie a lui Răzvan
Vodă ilustrează “o puternică luptă de ură între boieri şi ţărani, între cei avuţi şi cei
săraci”. Această luptă este zugrăvită în prirnele două cânturi, când eroul este încă
rob ţigan şi căpitan de haiduci.
Pe lângă tema socia1ă drarna are şi un. caracter psihologic în sensul că, prin
urcarea lui Răzvan până la tronul Moldovei, autorul prezintă consecinţele
(következmények) negative ale setei de putere asupra sufletului uman. Prin exemplul
boierului Zbierea, stăpânul inuman al lui Răzvan, se ilustrează consecinţele setei
de avere. Cum spune Haşdeu în Prefaţă: “Seteade mărire şi iubirea de argint sunt
nişte neputinţi (hiábavalóságok) ale sufletului”.
• Acţiunea dramei este structurată în cinci cânturi, fiecare având un titlu
semnificativ (sokatmondó).
Primul cănt cu titlul “Un rob pentru un galben” prezintă pe Răzvan, ţigan
dezrobit, ştiutor de carte care scrie şi afîşează (kiragaszt) în piaţa Iaşu1ui un pamf1et
satiric (gúnyirat)1a adresa boierilor şi domnitorului. In acest timp boierul Zbierea îşi
pierde punga cu galbeni, pe care o găseşte Răzvan. Acesta oferă punga
cerşetorului Tănase, care nu vrea să accepte pomana (alamizsna) de 1a un ţigan şi
primeşte numai un galben. Zbierea îşi regăseşte punga dar descoperind lipsa
unui galben, îl ia în schimb rob pe Răzvan.
Cântul al doilea cu titlul “Răzbunarea” se petrece în codru unde Răzvan a fugit din
robia boierului. Pentru calităţile (erények) sale de om viteaz şi drept, este ales
căpitan de haiduci. Oamenii săi uită de originea sa şi îl iubesc, în ciuda tinereţii
sale. Un moment interesant pentru conturarea (körvonalazás) caracterului ieşit din
comun al eroului principal este când, haiducii îl prind pe Zbierea, dar, contrar
aşteptărilor, Răzvan îl iartă şi îl eliberează.
Boierul Ganea, vrând să se căsătorească cu Vidra, nepoata lui Moţoc, vine în
codru la Răzvan să-1 roage s-o răpească (elrabolja) ca să nu fie dusă la mănăstire
(kolostor). Răzvan o răpeşte, se îndră- gosteşte de ea, Vidra la rândul ei este
emoţionată de calităţile căpitanului de haiduci şi rămâne cu el în codru.
Cântul al treilea, cu titlul Nepoata lui Moţoc, prezintă influenţa nefastă
(kedvezőt1en befolvás) a Vidrei asupra caracterului eroului. La îndemnul ei Răzvan se
angajează în armata polonă cu haiducii săi. Pentru vitejia sa este numit căpitan de
oaste, o mare avansare (előrelépés) pentru un haiduc ţigan. Vidra nu se
mulţumeşte doar cu atât, vrea să-1 vadă mai sus, mai mare.
Cântul al patrulea, cu titlul Incă un pas prezintă pe Răzvan polcovnic (ezredes) în
armata polonă. Când se pregăteşte războiul cu Moldova refuză să lupte împotriva
ţării sale, acceptă propunerea lui Aron Vodă să devină hatman al Moldovei.
Acţiunea cântului cinci cu titlul Mărirea se petrece la Iaşi. Răzvan
detronează (rnegfosztja trónjától) pe Aron şi ocupă tronul. Este trădat de boierul
Başotă, care deschide porţile cetăţii în faţa polonilor. In lupta pentru apărarea
cetăţii, Răzvan este grav rănit şi moare în braţele Vidrei.

• Drama are caracter romantic prin spectaculosul (látványosság) acţiunii (răpire, dragoste la
prima vedere, trădare, detronare etc.) şi prin personajele excepţiona1e
caracterizate prin antiteză romantică. (Răzvan curajos, iubitor de libertate,
mărinimos (nagylelkű) în antiteză cu Zbierea, lacom, egoist, nemilos (kiméletlen);
Başotă, crud, orgolios, brutal, în antiteză cu Tănase, Răzeşul, Vulpoiul, eroi din
popor, capabili de vitejie şi fapte măreţe)
Cele mai interesante personaje literare sunt Răzvan şi Vidra, cuplu (păr) legat
prin dragoste romantică, dar şi prin caracterul lor antitetic. In centrul antenţiei se
găseşte Răzvan, tânăr ţigan, care datorită ca1ităţi1or excepţionale ajunge până
la scaunul Moldovei, într-o epocă (sec. XVI-lea) când prejudecăţile rasiale (faji
eltőítéletek) erau foarte puternice şi ţiganii erau încă robi. Incă din primele două
cânturi aflărn calităţile fundamentale al eroului: este cult, inteligent, cin stit şi
mărinimos. Când vornicul Başotă caută autorul poeziei împotriva domnitorului,
Răzvan se prezintă voluntar, ca să nu fie arestat un om nevinovat. Dăruieşte
punga de aur găsită cerşetorului. Tanase ca acesta să-şi salveze familia de
rnoarte prin înfometare. Eliberează pe stăpânul său crud, Zbierea spunând că
“Răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul
Trebuie să recunoască că eşti bun şi dânsul rău.”
In codru cucereşte repede simpatia haiducilor, pentru că îi conduce in spiritul
dreptăţii şi omeniei.
Intalnirea şi căsătoria cu Vidra, nepoata ambiţioasă, imperativă (uralkodó) a lui
Moţoc, îi va schimba caracterul. Vidra recunoaşte repede complexul de
inferioritate (kisebbségi komplexus) a lui Răzvan datorită originii sale de ţigan. Trezeşte
în sufletul său ambiţia de a dovedi că şi un ţigan este capabil şi viteaz. Astfel
ajunge Răzvan cu ceata lui de haiduci în oastea leşească unde câştigă adrni-raţia
şi respectul polonilor, devenind căpitan de oaste. Patriotismul puternic îl
determină să refuze să lupte împotriva Mo1dovei, dar acceptă (elfogadja) funcţia
de hatman în curtea Moldovei. Acesta este momentul, când ambiţia lui Răzvan,
trezită de soţia sa, nu mai poate fi temperată (uralni). Faptul că-1 mai desparte “un
pas” de 1a tron î1 ameţeşte (elszşditi). Patima puterii (hatalomvágy) îl orbeşte şi nu
mai poate fi oprit nici de sfaturile înţelepte ale camarazilor săi de luptă nici de
presimţirile negre (balsejtelmek) ale Vidrei.
Setea de putere, “ceasul de rnărire” este plătită scump deRăzvan, cu viaţa sa.
 13. TITU MAIORESCU (1840-1917)

• Importanţa activităţii de organizator cultural, de toretician şi critic literar a lui

Titu Maiorescu în ultimele decenii ale sec al XIX-lea, în epoca rnarilor clasici
• Titu Maiorescu mentor al Societăţii literare Junimea şi al reviste Convorbiri literare
-

• Articolele şi studiile despre limbă, folclor, estetică şi critica literară

• În evoluţia sa, literatura română a cunoscut între deceniile 7 - 9 ale secolului al

XIX-lea cea mai strălucită epocă a sa - epoca rnarilor clasici, când, alături de vârtsnicii
scriitori paşoptişti şi post paşoptişti, Alecsandri, Filimon, Odobescu, Haşdeu, se
ridică o noua generaţie de mari talente clasicii literaturii române: Eminescu,
Creangă, Caragiale şi Slavici.
Mişcarea culturală şi literară din acea perioadă a fost organizata şi orientată de
Societatea literară “Junirnea” şi de revista ei “Convorbiri literare”, condusă de Titu
Maiorescu.
Meritele lui Titu Maiorescu în formularea ideologiei culturale literare şi estetice a
epocii au fost mari. E1 a fost acela care prin sfaturi şi îndemnuri, prin cultura sa
vastă (átfogó), prin studiile sale de limbă, folclor, literatură, estetică, cultură, critică
literară a atras şi a format pe cei mai mari scriitori ai vremii şi a patronat 1iteratura
română în cea mai strălucită epocă a sa.
• Societatea Junirnea a fost cea mai de seamă grupare literară din epocă, din
rândurile căreia s-a ivit trinitatea genială (géniusz - trió) Eminescu, Creangă, Caragiale
şi ceilalţi clasici: Slavici, Duiliu Zamfirescu, A1. Brătescu Voineşti şi alţii.
Inceputurile societăţii datează din 1864, când Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi,
Teodor Rosetti, Petre Carp, Vasile Pogor înfiinţează un cerc literar şi discută
săptămânal problemele culturii şi ale literaturii.
In existenţa Societăţii Junimea deosebim două etape:
I. Etapa fără revistă (1864-1867), în care activitatea se desfăşoară în trei
direcţii:
- ţinerea unor “prelecţiuni populare” (conferinţe) despre literatură, cultură,
filozofie
- stabilirea unei ortografii unitare a limbii române
- editarea unei antologii de poezie rornânească
II. Etapa revistei Convorbiri literare (1867- 1 944), când se publica pastelurile (tájleíró versek) lui
Alecsandri, cele mai multe din poeziile lui Eminescu, poveştile şi Amintirile lui
Creangă, schiţele şi comediile lui Caragiale, romanele lui D. Zamfirescu, articolele şi
studiile lui Titu Maiorescu.
Ideologia societăţii Junimea pe plan cultural, literar şi estetic a fost formulată de
Titu Maiorescu în studiile sale directoare apărtute în Convorbiri literare.
Articolele şi studiile sale sunt consacrate problemelor de limbâ, folclor, literatură,
estetică, cultură, critică literară.
Ideile despre limbă şi folclor sunt dezvoltate în studiul Despre scrierea limbii române (o
broşură în care se inilitează pentru ortografie fonetică unită şi îmbogăţirea
vocabularului cu multe neo-logisine) şi studiul Asupra poeziei noastre populare care
defineşte (meghatározza) folclorul ca o sursă de inspiraţie pentru poeţi şi scriitori.
Partea cea mai valoroasă a activităţii de teoretician literar a lui Maiorescu o
constituie lucrările sale estetice despre rolul şi înisiunea (küldetése) artei, despre frumos.
Studiul o cercetare critică asupra poeziei româneşti apare în 1867 şi are două
capitole:
I. Condiţiunea materială a poeziei - discută pe plan teoretic problema
formei operei artistice: “Poetul nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată,
 dar nou şi original trebuie să fie vestmântul sensibil (érzékeny köntöse) cu care o
înveleşte şi pe care îl reproduce în imaginaţia (képzelet) noastră.. Subiectul
poeziilor, impresiile (benyomások) lirice, pasiunile (szenvedélyek) omeneşti,
frumuseţile naturii sunt aceleaşi de când lumea; nouă însă şi totdeauna este
incorporarea (testetö1tés) în artă”.
11. Condiţiuneaideală a poeziei - se ocupă cu fondul poeziei:
“Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o
pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv inte1ectual sau care ţine de tărâmul
ştiinţific sau politic”. Din aceasta afirniaţie
(kije1entés) s-a tras concluzia că Titu Maiorescu respinge arta cu tendinţă (cé1os), arta
patriotică şi că este un adept (híve) al artei pure, al artei pentru artă. Nimic mai fals,
Maioiescu respingea (visszautasította) doar patriotismul nesincer şi; scrierile lozincarde
(jel szavas), demagogice (semmitrnondó).
Studiul Comediile d-lui Caragiale a apărut în 1885 ca un răspuns la atacurile
presei liberale împotriva lui Caragiale. Titu Maiorescu clarifică raportul dintre artă şi
realitate. Analizează tipurile comediilor lui Caragiale şi constată că ele sunt reale,
luate din viaţa socială adevărată. Răspunzând la întrebarea dacă arta are sau nu
misiune, moralizatoare, el scrie: “Da arta - a avut întotdeauna o înalta misiune
morală şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte”.
Partea cea mai durabilă (időtá1ló) a activităţii lui Maiorescu este cea de critic
literar, reprezentată de studiile: Direcţia nouă in poezia şi proza rornână (1872);
Poeziile lui Eminescu; Eminescu şi poeziile lui (1880); Literatura română şi
străinătatea; Poezia d-lui O.Goga; Povestirile d-lui M.Sadoveanu şi altele.
Direcţia nouă în poezia şi proza română este cel mai valoros studiu critic
maiorescian care analizează evoluţia prozei şi poeziei române pe o perioadă de
patru ani, din 1868, după apariţia revistei Convorbiri Literare, până în 1872.
Maiorescu constată cu satisfacţie (e1égedetten), că datorită revistei se simte o “direcţie
nouă”, o reînnoire a literaturii “prin simţământul natural, prin adevăr prin
înţelegerea ideilor,... prin păstrarea şi accentuarea elementului naţional”. Aduce ca
exemplu pastelurile lui Alecsandri, apreciindu-le pentru sentimentul lor curat şi
limbajul poetic frumos. Elogiaza apoi ca pe un “poet în adevăratul înţeles al
cuvântului, om al timpului modern” pe tânărul Eminescu, care a publicat trei poeme
in Convorbiri Literare. In poeziile Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est, Eminescu
dovedeşte o concepţie (eszmeiség) înaltă, iubirea şi înţelegerea artei antice într-un
limbaj fermecător “semnul celor aleşi”.
Titu Maiorescu nu a fost prea mulţumit de evoluţia prozei din această epocă, de
aceea pomeneşte (megemliti) numai despre nuvelele romantice ale lui Alecsandri,
Bolintineanu şi Odobescu.
Poeziile lui Eminescu, Eminescu şi poeziile lui sunt primele studii consacrate
talentului lui Eminescu. Maiorescu urmăreşte şi sintetizează activitatea marelui
poet. Apreciază (értéke1i) cultura sa mare, “om al timpului modern”, inspiraţia
folclorică a liricii sale, frumuseţea şi noutatea limbajului poetic. Incheie astfel studiul
scris în 1889, anul morţii poetului: “Pe cât se poate omeneşte prevedea (előrelátni),
literatura poetică română va începe în sec. XX. - 1ea sub auspiciile (hatása) geniului
lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetu1 Eminescu cea mai frumoasă
înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
veşmântului cugetării româneşti”. Timpul a confirmat (igazolta) toate opiniile (vélemény)
critice ale lui Titu Mairorescu.
E1 nu a scris opere literare propriu zise, dar prin Insemnări zilnice şi prin miile de
articole, sub condeiul lui (tolla) limba română ~-a dezvoltat în mod magistral
(mesterien). A avut talent de scriitor a portretiza scriitorii, avea un stil ironic, spiritual (szellemes) şi
poetic.