Sunteți pe pagina 1din 1

Postmodernismul

Termenul este folosit pentru prima dată de urbaniştii americani, în anii ’50. Începând cu anii ’60, termenul câştigă teren şi se defineşte în raport cu modernismul. Prefixoidul post trebuie înţeles nu doar în sens cronologic, referindu-se la un curent care urmează modernismului şi neomodernismului, ci mai ales în relaţie de complementaritate cu aceste două orientări, în sensul că pretinde un dialog livresc cu trecutul/tradiţia literară (spre deosebire de modernism, care reprezintă o negare a tradiţiei, a rupturii cu orice convenţie a trecutului literar).

Dificultatea definirii termenului vine din faptul că el funcţionează în multiple domenii:

literarură, pictură, arhitectură, discipline socio-politice. Teoreticienii cei mai importanţi ai acestui curent la nivel internaţional sunt: Ihab Hasan, Jean Francois Lyotard, Michel Foucault, Jaques Derrida, Roland Barthes, Susan Sontag. Reprezentanţi: Vladimir Nabokov, Umberto Eco, Borges, Milan Kundera, David Lodge, Michel Tournier, Jose Saramago, Julio Cortazar.

În literatura română, PM este reprezentat începând cu anii ’60 de prozatorii Şcolii de la Târgovişte (Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu), de Marin Sorescu prin volumul parodic din 1964 „Singur printre poeţi”, apoi de generaţia optzecistă: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Simona Popescu.

Optzeciştii reprezintă o generaţie de scriitori tineri, marginalizaţi social („generaţia în blugi”, repartizaţi la sate, navetişti), care se exprimă în cadrul unor cenacluri precum:

Junimea (condus de Ovid S. Crohmălniceanu), Cenaclul de luni (Nicolae Manolescu)

Între 1978 şi 1983 aceşti autori debutează colectiv: