Sunteți pe pagina 1din 2

-Simbolismul-

Plumb
de George Bacovia
-demonstratie-

Simbolismul este un curent literar modernist, apărut ca o reacţie împotriva poeziei


retorice a romanticilor şi a impersonalităţii reci a parnasienilor.
Poezia simbolistă este exclusiv o poezie a sensibilităţii pure. Poetul simbolist , nu este
interesat nici de poezia naturii în sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei. Obiectul
poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite, care, neputând fi formulate clar,
sunt trasmise pe calea sugestiei. Cultivarea simbolului are, de asemenea, o importanţă majoră
în cadrul acestui curent. Înclinaţia către stări sufleteşti nedefinite, predispoziţia pentru reverie,
visare reprezintă alte trăsături ale poeziei simboliste. Un element definitoriu al poeziei
simboliste îl reprezintă căutarea muzicalităţii exterioare, obţinută nu numai prin ritmuri şi
rime perfecte, ci mai ales prin repetiţia obsedanţă a unor cuvinte, a anumitpr vocale sau a
refrenului.
Poezia simbolistică Plumb deschide volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1916,
definindu-l în totalitate.
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistică prin : folosirea simbolurilor, tehnica
repetiţiilor, cromatica şi dramatismul trăirii eului lirici. Dramatismul este sugerat prin
corespondenţa ce se stabileşte între materie şi spirit. Textul nu curpidne nici un termen
explicit al angoasei, totul putând fi dedus din descrierea cadrului.
Are o construcţie riguroasă, care sugerează prezenţa morţii, prin închiderea versurilor
cu rimă îmbrăţişată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul.
Titlul poeziei este simbolul plumb, care sugerează apăsarea, angoasa, greutatea
sufocantă, cenuşiul existenţial, universul monoton, închiderea definitivă a spaţiului existenţial,
fără soluţii de ieşire.
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi
artificală. Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de culaore este proiecţia
universului interior, de un tragism asumat cu luciditate.
Textul este structurat în două catrene construite pe baza lexemului plumb, care este
reluat în şase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe- secvenţe poetice corespund
celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi de
cavou şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se
face cu disperare, fiind şi el condiţionat de natura mediului.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: persoana
întâi a verbelor: „stam”, „am început”, persoana I a adjectivului posesiv „amorul meu”.
Imaginarul poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia- reprezintă
dezagregarea eului, tristeţe, monotonie, descompunerea materiei şi lacustra- simbol al limitării
orizontului uman.
Strofa I cuprinde elemente ale cadrului spaţial închis, apăsător, sufocant, în care eul
poetic se simte cclaustrat: un cavou, simbolizând universul interior, şi în care mediul
înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele decorului funerar sunt :
„sicirele de plumb”, „vestmntul funerar”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, artificii
funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie. Repetarea epitetului „de
plumb” are multiple sugestii, insistând asupra existenţei mohorâte. Lu,ea obiectuală, în
manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe-florile, este marcată de împietrire. Vântul este
singurul element care sugerează mişcarea, însă produce efecte reci, ale morţii: „Şi scârţâiau
coroanalele de plumb”.
Cadrul temporal nu este precizat dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa aIIa debutează sub semnul tragicului existenţial, general de moartea
afectivităţii. Cuvântul „ântors constituie misterul poeziei. Este vorba probabil, cum va spune
Blaga, de întaorcerea mortului cu faţa spre apus. Eul liric îşi priveşte sentimentul ca un
spectator. „Aripile de plumb” presupun un zbor în jos, moartea. Încercarea de salvare este
iluzorie.
Starea de solitudine a eului liric este sugerată de reăetarea sintagmei „stam singur”,
care alături de celelalte simboluri accentuează senzaţia de pustietate sufletească. Înstrăinarea,
împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin, se circumsciu esteticii
simboliste.
La nivel fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă de câte două consoane
„grele” ceea ce sugerează o închidere a spaţiului. În restul poeziei predomină vocalele o,i,u
dând sentimentul gollui existenţial. Sonorităţile lugubre sunt obţinute prin aglomerarea
consoanelor dure: b,p,m,n,s,ş,ţ.
La nivel morfologic se remarcă prezenţa verbelor în marea lor majoritate statice.
La nivel sintactic se remarcă topica inversă, su subiectul postpus: „Dormeau adânc
sicriele de plumb”, „Dormea întors amorul”. Repetarea conjucnţiei copulative „şi” realizează
suprapunerea de imagini pentru a reda aceeaşi stare.
La nivel lexical se remarcă prezentţa cuvintelor din câmpul semantic al morţii : sicriu,
cavou, funerar, coroană, mort. Repetarea aceloraşi cuvinte are ca efect monotimia.
La nivel stilistic se remarcă prezenţa simbolului central plumb asociat metaforelor :
„flori de plumb”, „coroanele de plumb”, „aripile de plumb” şi expresivitatea epitetului din
versul „Dormea întors amorul meu de plumb”.
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor,
zugrăvirea stărilor sfleteşti de angoasă, poezia Plumb se încadrează în estetica simbolistă.