Sunteți pe pagina 1din 93

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MANAGEMENT
FINANCIAR CONTABIL

PROIECT CONTABILITATE

STUDENT:
Nica A. Ioana
Anul III,Zi
Seria B,Grupa 309

PROF. INDRUMATOR:
LACRAMIOARA HURLOIU

Bucuresti,2009
TEMA PROIECTULUI:

SISTEMUL DE IMPOZITARE
SI EVOLUTIA LUI
CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL 1: Impozitele- Noţiuni generale, funcţii, principii
şi teorii
1.1. Noţiuni generale
1.2. Trăsăturile şi funcţiile sistemului fiscale
1.3. Elementele tehnice ale impozitului
1.4. Teorii privind impozitul
CAPITOLUL 2: Rolul şi locul impozitelor în economie
2.1. Efectele economice ale fiscalităţii

CAPITOLUL 3: Impozitele directe percepute în prezent, în ţara


noastră
3.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe
3.2. Cadrul juridic şi gradul de armonizare a legislaţiei
româneşti cu cea comunitară
CAPITOLUL 4: Impozitele indirecte percepute în prezent, în
ţara noastră
4.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte
4.2. Cadrul juridic şi gradul de armonizare a legislaţiei
româneşti cu cea comunitară
CAPITOLUL 5: Analiza comparativă a impozitelor directe şi a
impozitelor indirecte, la nivelul bugetului de
stat, în perioada de tranziţie
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
INTRODUCERE

Tema lucrării mele de licenţă se intitulează:”Contabilitatea


impozitelor directe si indirecte in tara noastra”. Am ales această temă
deoarece am vrut să-mi însuşesc mai multe cunoştinţe în domeniul
contabilitatii in special cu privire la impozite(impozite directe si impozite
indirecte).
În primul capitol, intitulat „Impozitele- Noţiuni generale, funcţii,
principii şi teorii. În cadrul acestui capitol am încercat să mă familiarizez cu
noţiunea de „impozit”, de rolurile pe care acestea le îndeplinesc în
economie. De asemenea, am prezentat şi am caracterizat trăsăturile şi
funcţiile sistemului fiscal, iar cea mai importantă trăsătură a impozitelor mi
s-a părut cea a echitaţii impunerii, prin care fiecare plătitor, prin plata
impozitelor şi taxelor, participă la realizarea resurselor bugetare în funcţie de
veniturile sale. Am prezentat, în continuare elementele tehnice ce stau la
baza impozitului, principiile impunerii, dar şi teoriile privind impozitele.
În cel de-al doilea capitol, cu titlul: „Rolul şi locul impozitului în
economie”, am prezentat efectele economice ale fiscalităţii, simţindu-se
nevoia de ase institui impozite încă din anul 1789, unde în Declaraţia
Drepturilor se preciza explicit: ”pentru întreţinerea forţei publice şi pentru
cheltuielile administraţiei, o contribuţie comună este indispensabilă”.
Cel de-al treilea capitol, denumit: „Impozitele directe percepute în
prezent în ţara noastră”, cuprinde caracterizarea generală a impozitelor
directe, cadrul juridic şi gradul de armonizare a legislaţiei româneşti cu cea
comunitară, bazate pe definiţii, clasificări şi caracteristici ale acestora, în
contextul aderării ţării noastre în Uniunea Europeană. Aici sunt caracterizate
cele mai importante impozite directe, şi anume: impozitul pe venitul
persoanelor fizice şi impozitul pe venitul persoanelor juridice (impozitul pe
profit).
În penultimul capitol, cu titlul: „Impozitele indirecte percepute în
prezent în ţara noastră”, am urmat aceeaşi paşi pe care i-am făcut şi in
capitolul precedent, cu menţiune că am caracterizat impozitele indirecte:
taxa pe valoare adăugată, taxe vamale şi accize, în contextul aderării ţării
noastre în Uniunea Europeană.
Ultimul capitol al lucrării este structurat pe „Analiza comparativă a
impozitelor directe şi a impozitelor indirecte, la nivelul bugetului de stat, în
perioada de tranziţie”. În cadrul acestui ultim capitol am prezentat pe baza
documentaţiei, grafice şi tabele, indicând structura şi evoluţia impozitelor
directe şi a impozitelor indirecte.
CAPITOLUL 1

Impozitele - Noţiuni generale, funcţii, principii şi teorii

1.1. Noţiuni generale

În România, taxele au fost introduse în vremuri străvechi, când acest


teritoriu a fost cucerit de Imperiul Roman condus de împăratul Traian.
Existau mai multe impozite : censul, un impozit asupra pământului, plătit de
toţi cei care aveau loturi ; capitaţia, un impozit personal, pe cap de locuitor.
Asupra moştenirilor se punea o dare în valoare de 5% ; la eliberarea sclavilor
se plătea, de asemenea, o dare.
Cuvântul „impozit”, din punct de vedere etimologic, este de origine
latină, provenind de la impositum, care desemna obligaţie publică.
Pe parcursul istoriei sale milenare, impozitul a fost definit în mod
diferit în funcţie de cum s-a impus şi a fost perceput.
Definiţia abordată în prezent este următoarea: ”impozitele reprezintă
obligaţii de plată a contribuabililor (persoane fizice si juridice) stabilite prin
lege de către stat pentru susţinerea cheltuielilor publice necesare furnizării
de către acesta de bunuri şi servicii publice, inclusiv a unor transferuri de
care se bucură în mod diferenţiat şi nedeterminat toţi cetăţenii unui stat
(foşti, actuali şi viitori contribuabili), precum şi pentru influenţarea
conjuncturii economice.”

Impozitele, in opinia academicianului Iulian Văcărel reprezintă „o


formă de prelevare a unei părti din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice
şi juridice la bugetul statuluisau la bugetele locale în vederea acoperirii
cheltuielilor publice.” Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu
definitiv (nerambursabil) şi fără contraprestatie directă din partea statului.
Obligativitatea impozitelor se refera la faptul că plata acestora
reprezintă o sarcină impusă, prin lege, tuturor persoanelor fizice şi juridice
care realizeaza venituri indiferent din ce sursă sau care posedă un anumit
gen de avere pentru care, conform legii, datoreaza impozit. Dreptul de a
introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori, prin
intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi, prin organele de
stat locale. Parlamentul se pronunţă în legatură cu introducerea impozitelor
de stat de importanţă naţională (generală), iar organele de stat locale pot
introduce unele impozite în favoarea unităţilor administrativ- teritoriale.
În România, conform Constituţiei, consiliile locale sau judeţene
stabilesc impozitele şi taxele locale, în limitele şi în condiţiile legii.
Constituţia României prevede: „Impozitele şi taxele şi orice alte
venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se
stabilesc prin lege. Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale
sau judeţene, în limitele şi condiţiile legii.”

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi


nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita
statului un contraserviciu de valoare egală, apropiată, sau mai mică,
deoarece impozitele constituie componentele importante ale vieţii
economice prin intermediul cărora se acumuleaza resurse financiare la
dispoziţia statului, reprezentand de fapt fundamentul şi motivaţia pe care
este constituită fiscalitatea.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice
şi/sau juridice care realizează venituri dintr-o anumită sursă prevazuta de
lege. Aceasta sursă este, pentru muncitori şi funcţionari – salariul, pentru
agenţii economici – profitul, pentru proprietarii funciari – renta, pentru
deţinătorii de harti de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) – venitul produs de
acestea (dividende, dobanzi etc.) şi alţi deţinatori legali din cedarea
folosinţei bunurlor mobile şi imobile, venitul obţinut din drepturi de
proprietate intelectuală etc. Micii meseriaşi şi liberii-profesionişti suportă
impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.
Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi
social.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar,
deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor
financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice. Astfel, în ţările
dezvoltate, impozitele, taxele şi contribuţiile procură opt, nouă zecimi din
totalul resurselor financiare publice.
Rolul economic al impozitelor se manifestă în măsura în care statul
foloseşte impozitele ca mijloc de intervenţii în activitatea economică.
În funcţie de necesităţile concrete ale persoanelor, impozitele pot fi
utilizate pentru încurajarea sau înfranarea unei activităţi, cum ar fi:
producţia, comerţul exterior sau consumul unor anumite produse. Altfel
spus, impozitele pot fi folosite pentru „influenţarea deciziilor economice ale
persoanelor fizice şi firmelor.” 4
Rolul în plan social al impozitelor se concretizează în faptul că, prin
intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi din produsul
intern brut între grupuri sociale şi indivizi, între persoanele fizice şi cele
juridice.
Prin intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor statul preia la
buget între patru şi cinci zecimi şi chiar mai mult din PIB, în ţările
deuvoltate şi între trei şi patru zecimi în ţările dezvoltate.Prin urmare,
impozitele constituie unul din principalele instrumante de care statul dispune
pentru redistribuirea veniturilor şi averii.

1.2. Trăsăturile şi funcţiile sistemului fiscal


Pentru ca sistemul fiscal să răspundă unor cerinţe, el trebuie să se
caracterizeze prin anumite trăsături şi să îndeplinească anumite funcţii.
Dintre trăsăturile ce caracterizează sistemul fiscal cele mai importante sunt:

• Universalitatea impunerii – potrivit universalităţii, în sfera de


cuprindere a impunerii trebuie să se regăsească toţi plătitorii care,
obţin sau realizează acelaşi obiect ce intră sub incidenţa impunerii.

• Unitatea impunerii – presupune ca aşezarea şi perceperea


impozitelor şi taxelor să se facă pentru toţi plătitorii după criterii
unitare şi ştiinţifice. De exemplu, taxa pe valoare adăugată se aplică în
mod unitar tuturor celor ce intră sub incidenţa ei (se aplică aceeaşi
modalitate de calcul, cu cote corespunzătoare şi se stabileşte acelaşi
termen de plată).

4
Iulian Văcărel „Finanţe Publice”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2003, pag.402

• Echitatea impunerii – potrivit echităţii fiecare plătitor prin plata


impozitelor şi taxelor, participă la realizarea resurselor bugetare în
functie de veniturile sale. De aceea, impunerea trebuie să fie mai mare
pentru cei ce realizează venituri mai mari şi mai mică pentru cei cu
venituri modeste. Acest lucru se realizează prin diferenţierea cotelor
de impunere, în acest scop cel mai convenabil este sistemul de cote
progresive ce se folosesc la impunerea veniturilor, tranzacţiilor
imobiliare sau la taxele de succesiune. Această trăsătură nu se
respectă mereu în practica economică şi fiscală din Romania. Aşadar,
în cazul impozitului pe profit sunt dezavantajaţi cei ce realizează
venituri mai mici.
Funcţiile sistemului fiscal sunt:

• Funcţia de instrument de mobilizare a resurselor la dispoziţia


statului – prin intermediul impozitelor şi taxelor statul îşi asigură
resursele băneşti mobilizate la dispoziţia bugetului de stat. Pentru
aceasta trebuie construite o serie de canale prin care statul să-şi
asigure alimentarea fondurilor sale centralizate care au legătură
directă cu bugetul de stat, deoarece fondurile extrabugetare se
constituie în afara bugetului, dar preiau în exerciţiu o parte din
sarcinile bugetului de stat.

• Funcţia stimulativă a sistemului fiscal – statul este interesat ca


activitatea economică să se dezvolte continuu şi să se desfăşoare cu
eficienţă pentru că statul îşi procură veniturile pentru buget în marea
lor majoritate de la agenţii economici. Stimularea se realizează şi prin
sistemul fiscal, prin lărgirea activităţii aparatului financiar din
economie. Folosindu-se o serie de prevederi în aşezarea impozitelor,
se are în vedere asigurarea resurselor necesare îndeplinirii funcţiilor
statului. Se vor avea în vedere unele facilităţi pentru societăţile
comerciale cu capital privat care îmbracă forma reducerilor sau
scutirilor de plata pe diferite termene ce au funcţionat în cadrul
economiei în cazul impozitului pe profit. O perioadă de timp, pentru
sumele reinvestite sau profiturile realizate din export de produse şi
servicii, s-au acordat facilităţi sub forma reducerilor, în etapa actuală
fiind analizate, discutate şi reconsiderate, urmand săse legifereze
renunţarea la ele.
• Funcţia socială a sistemului fiscal- prin care sistemul fiscal trebuie
să se îndeplinească o funcţie de protecţie socială a anumitor categorii
de cetăţeni, pe de o parte prin facilitate de impunere, iar pe de altă
parte, prin stimulare agenţilor economici să folosească forţa de muncă
cu randament scăzut. Această funcţie a sistemului fiscal este mai
redusă faţă de ţările dezvoltate. În România, această funcţie
acţionează în direcţia unor facilităţi cum sunt: se acordă reduceri de
impozit pe salarii sau, în anumite condiţii, scutirea de impozit;
reduceri sau scutiri de la impozitul pe profit pentru agenţii economici
care folosesc în activitatea lor personal cu randament de muncă
scăzut.

• Funcţia de control a sistemului fiscal – statul nu mai poate interveni


în economie prin măsuri administative ci numai prin anumite pârghii
economice sau financiare. Sistemul fiscal, pe de o parte , furnizează
aceste parghii, iar pe de altă parte, asigură mecanismul de funcţionare
a lor (punând la dispoziţia aparatului fiscal asemanea pârghii ce pot fi
utilizate în controlul de stat asupra agenţilor economici).

1.3.Elementele tehnice ale impozitului

Actele normative prin care se instituie un impozit cuprind următoarele


elemente: denumirea impozitului, plătitorii, suportatorii, obiectul, sursa,
modul de impunere şi percepere, unitatea de impunere, cotele de impunere,
termenul de plată a impozitelor, responsabilitatea şi drepturile plătitorilor,
sancţiunile.
Subiectul impozitului (plătitorul) e persoana fizică/juridică obligată
prin lege la plata impozitului şi este denumit “contribuabil”. De exemplu, la
impozitul pe profit, subiect al impozitului este agentul economic, la
impozitul pe salariu-muncitorul sau funcţionarul, la impozitul pe succesiuni-
moştenitorii.
Suportatorul (destinatarul) e persoana care suportă efectiv impozitul;
suportatorul real al impozitului e una şi aceeaşi persoană cu subiectul
impozitului; sunt şi cazuri în care suportatorul diferă de plătitor (TVA,
accize).
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii: la
impozitele directe obiectul poate fi venitul (profitul) sau averea (patrimoniul
net);la impozitele indirecte obiectul poate fi serviciul prestat, bunul importat,
sau produsul care face obiectul vânzării.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit sau
avere): la impozitele pe venit obiectul impunerii este sursa; la impozitele pe
avere, impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii.
Unitatea de impunere exprimă dimensiunea obiectului impozabil: la
impozitul pe venit aceasta este unitatea monetară;la impozitul pe clădiri:
metrul pătrat de suprafaţă utilă;la impozitul funciar: hectarul de teren.
Cota impozitului (cota de impunere) reprezintă impozitul aferent
unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote
procentuale: proporţionale, progresive sau regresive.
Asieta ( modul de aşezare a impozitului) constituie măsuri permise
de lege, luate de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil
pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei
impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat
statului. Neachitarea la termen atrage obligaţia contribuabilului de a plăti
dobânzi şi penalităţi de întârziere sau aplicarea unor sancţiuni cum ar fi :
popriri, sechestrare de bunuri de valoare identică cu suma impozitului
neachitat la termen.

1.4. Teorii privind impozitul

Teoriile privind impozitul încearcă să caute justificarea legitimităţii


impozitului pentru a obţine sau justifica consimţământul contribuabililor la
plata şi la creşterea impozitelor.

1. Teoria impozitului-schimb

Această concepţie a impozitului-schimb, cunoscută şi ca impozit-


asigurare, impozit-contrapartidă sau teoria beneficiului, a predominat în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în cursul secolului al XIX-lea şi
este fundamentul doctrinei liberale. Ea se bazează pe presupunerea că
impozitul impozitul este preţul pătit de fiecare contribuabil pentru securitate
şi serviciile (adică beneficiile) primite din partea statului.
Teoria aceasta trebuie să fie privită în corelaţie cu curentele
contractualiste (cele ale contractului social) conform cărora între individ şi
stat a fost încheiat un pact tacit prin care primul acceptă să renunţe la o parte
din libertatea sa şi din veniturile sale în schimbul unei garanţii de securitate.
Se poate deduce existenţa unui fel de “contract fiscal” care se prezintă fie ca
un contract de asigurare, fie ca un contract de închiriere a rezultatului
muncii.
În secolul XX, această teorie a fost numită teoria beneficiului.
Conform acestei teorii, dacă o persoană este de două ori mai avută decât alta,
atunci contribuţia ei la stat pentru protecţie trebuie să fie de două ori mai
mare. Impozitele sunt private deci, ca plată pentru valoarea primită şi ca
reflectare a cererii pentru serviciile publice.
Criticii acestei teorii au argumantat că, în primul rând, trebuie măsurat
ceea ce nu se poate măsura (spre exemplu, serviciul pe care cheltuielile
militatre îl aduc contribuabilului) şi, în al doilea rând, că ea este
incompatibilă cu justiţia socială, deoarece cea mai mare nevoie de avantaje
(beneficii) o au cei care au capacitate foarte redusă de contribuţie prin
intermediul plăţii de impozite (vârstnicii, şomerii etc).
În ultimii ani, teoria avantajului (beneficiului) a recâştigat un anumit
sprijin. Se poate argumenta că, pe termen lung, majoritatea cetăţenilor dintr-
o societate democratică nu vor tolera un sistem fiscal de pe urma căruia nu
vor avea nici un beneficiu.

2. Teoria surplusului economic

Această teorie a fost aplicată în cazul fiscalităţii de către J.A.Hobson


(1857-1940). Conform acestei teorii, trebuie taxat ceea ce depăşeşte “ce este
fizic şi moral necesar pentru a garanta utilizarea factorului de producţie
producător de venit pentru proprietarul acestuia”. De exemplu, dacă
proprietarul pământului se aşteaptă să dea în arendă loturile cu 500 mii lei pe
an, iar el primeşte efectiv 600 mii lei, atunci surplusul de 100 mii lei trebuie
impozitat.

3. Teoria impozitului-solidaritate

Ca o reacţie la teoria impozitului-schimb, principiul solidarităţii are la


bază ideea că o societate formează un tot, ale cărui elemente sunt
interdependente. Dacă unul din aceste elemente cunoaşte anumite slăbiciuni,
atunci acestea se regăsesc şi la nivelul societăţii.
Impozitele sunt văzute drept sacrificiul pe care trebuie să-l accepte
contribuabilii pentru ca societatea să fie în armonie şi statul să-şi poată
îndeplini rolurile. Cei cu posibilităţi contributive mai mari trebuie să facă un
sacrificiu mai mare, plătind impozite mai mari, pentru menţinerea păcii
sociale.
CAPITOLUL 2
Rolul şi locul impozitelor în economie

2.1. Efectele economice ale fiscalităţii

La baza politicii fiscale sunt puse raţiuni noi, de ordin economic


(impozitul fiind recunoscut ca pârgie fiscală) sau social (impozitul devenind
un instrument de influenţare a structurilor sociale).
Şcoala economică clasică, de sorginte liberală, atribuie impozitului o
menite pur financiară, singurul său scop fiind acela de a procura resursele
necesare acoperirii cheltuielilor publice, el trebuind să fie neutru din punct
de vedere economic şi social.
Această concepţie este preluată de revoluţinarii francezi şi înscrisă în
Declaraţia Drepturilor din 1789 unde se preciza explicit: “pentru întreţinerea
forţei publice şi pentru cheltuielile administraţiei, o contribuţie comună este
indispensabilă” . Ea apare ca o reacţie firească faţă de abuzurile vechiului
regim care menţinea privilegii fiscale pentru nobilime şi cler.
O concepţie asemănătoare apare în aceeaşi epocă în Statele Unite,
unde în Constituţia de la 1787 se preciza: “impozitele pot fi stabilite de către
Congres în vederea plăţii datoriilor, pentru apărarea comună şi pentru
prosperitatea Statelor Unite” .

Această concepţie a fost interpretată foarte strict în State conducând la


interzicerea utilizării impozitelor astfel încât ele să aibă un impact economic
şi social.
O intervenţie cu efecte economice globale este sporirea fiscalităţii, ca
soluţie pentru înlăturarea din circulaţie a monedei excedentare, în lupta
împotriva inflaţiei.
Intervenţiile selective de natură economică sunt de tipul acordării
creditului fiscal pentru încurajarea cercetării aplicative la nivelul
întreprinderilor, a încurajării investiţiilor imobiliare prin deduceri fiscale
pentru cei care angajează o parte din venituri în construcţii de locuinţe,
reduerea impozitelor pentru întreprinderile mici şi mijlocii în vederea
stimulării procesului de autofinanţare a acestora, reducerea impozitului
pentru cei care efectuează investiţii pentru protecţia mediului şi combaterea
poluării, etc.
Impozitul poate fi utilizat şi ca instrument cu acţiune socială selectivă.
Suprataxă şi accize mari la băuturile alcoolice şi scutirea de taxele de
consumaţie a băuturilor nealcoolizate poate deveni un remediu împotriva
alcoolismului.
Pot apare şi contradicţii între diversele obiective urmărite de către stat
prin politica sa fiscală. Aici intervine discernământul celor ce construiesc
astfel de politici şi tebuie să caute să armonizeze diferitele interese.
Unii autori apreciază că obiectivul financiar nu mai poate avea
prioritate, ci mai însemnate sunt considerentele de ordin politic şi social. Ei
invocă în acest sens concepţia modernă a finanţelor publice potrivit căreia
politica fiscală este doar o componentă a celei economice, căreia îi este
subordonată, aşa după cum echilibrul bugetar este subordonat echilibrului
general economic. În aceeaşi concepţie, finanţele publice nu mai servesc
statul consumator ci ele se manifestă când statul mânuieşte tehnici şi pârghii
financiare pentru asigurarea macrostabilităţii economice şi asigurarea păcii
sociale.
Dintre toate obiectivele financiare, economice şi sociale ce stau în faţa
politicii fiscale, cele financiare au fost şi continuă să rămână cele mai
importante şi pentru acestea se aduc următoarele argumente:

• Statul poate influenţa activitatea economică şi structurile sociale şi


prin alte mijloace decât folosind impozitele (prin acordarea unor
împrumuturi în condiţii avantajoase pentru ramurile pe care vrea să le
stimuleze, printr-o politică adecvată în alocarea resurselor bugetare).
Este însă puţin probabil că statul ar putea renunţa la impozite pentru
alimentarea bugetului său, înlocuindu-le cu alte venituri.
Împrumuturile sunt o soluţie, dar folosirea lor are limite legate de
suporatarea viitoare a datoriei publice;

• Angajarea impozitului ca pârghie de stimulare sau de inhibare face ca


nivelul lui să fie redus până la exonerare sau să fie ridicat până la
confiscare. Din punct de vedere financiar, nu cotele cele mai ridicate
asigură cel mai înalt randament al impozitului, deoarece el
declanşează fie evaziune , fie reţinere în sporirea masei impozabile
peste un anumit nivel. O cotă rezonabilă poate aduce un plus de venit
la buget prin interesul plătitorului pentru sporirea veniturilor sau
averii;

• Primatul considerentelor de ordin economic sau social în politicile


fiscale riscă să reducă la creşterea exagerată a complexităţii sistemelor
fiscale şi afectează stabilitaea impozitelor care tind să varieze în raport
cu conjunctura şi cu orientarea politicii economice.
Impozitele în zilele noastre au încetat să mai fie simple plăţi amorfe la
buget, absolut neutre faţă de climatul economic şi social. Ele sunt angajate
de către stat, alăturide alte politici şi pârghii economice, în asigurarea
stabilităţii macroeconomice şi a păcii sociale.
Aceste politici şi pârghii trebuie folosite cu discernământ pentru a nu
intra în contradicţie cu legile pieţei, ci să creeze un climat favorabil pentru
prosperitatea afacerilor şi pentru creşterea calităţii vieţii oamenilor.

CAPITOLUL 3
Impozitele directe percepute în prezent, în ţara noastră

3.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe

Impozitele directe se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau


genuri de activităţi, fie pe venit sau avere. Reprezintă forma cea mai veche
de impunere şi presupun diferenţierea sarcinii fiscale în funcţie de puterea
economică a plătitorului (venituri/profit sau avere/activ net) şi sunt
transparente.
Aceste impozite au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în
sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea
acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează
direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În
cazul acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt, în intenţia
legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi practic, uneori acestea nu coincid.
Acestea pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale
(pământul, clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de
situaţia personală a subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aşează asupra
produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legatură cu
situaţia subiectului impozitului.De exemplu, unei persoane care deţine casă
şi o anumită suprafaţă de teren în proprietate, i se stabileşte impozitul pe
clădire şi impozitul pe teren, fără a se ţine cont de faptul că această persoană
e bolnavă sau singură şi fără nici un fel de posibilităţi de plată a acestor
impozite.
Impozitele de tip real au cunoscut o largă răspândire în perioada
capitalismului ascendent. Astfel în primele stadii de dezvoltare a
capitalismului, când pământul constituia forma de bază a bogăţiei şi
principalul mijloc de4 producţie, într-o serie de ţări europene a fost introdus
impozitul funciar (pe pământ). Pentru stabilirea mărimii acestuia erau
folosite diferite criterii ca, de exemplu : numărul plugurilor utilizate în
vederea lucrării pământului, calitatea şi întinderea terenurilor cultivate,
preţul pământului etc. Aceste criterii nu permiteau stabilirea reală şi corectă
a capacităţii de plată a proprieterului funciar,pentru că se aveau în vedere
doar unii dintre factorii care influenţează nivelul producţiei agricole.
În cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare
produsul net (venitul) real al obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel
mediu prezumat, ceea ce îi dezavantajează pe micii producători şi îi
avantajează pe marii producători care au condiţii pentru a realiza un venit
mai mare decât cel mediu.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă
legătură cu situaţia personală a subiectului impozitului,motiv pentru care
sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite subiective.
Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut
treptat. În unele ţări aceasta s-a realizat în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, iar în altele, în primele decenii ale secolului al XX-lea. Înlocuirea
impunerii reale cu impunerea personală se datorează mai multor cauze.
În perioada capitalismului ascendent, muncitorii fiind lipsiţi de
proprietăţi funciare, clădiri sau capitaluri mobiliare, nu puteau fi supuşi la
plata impozitelor reale. Ei suportau, însă, greul impozitelor indirecte care le
afecta din plin puterea de cumpărare.
Pentru procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice
aflate în continuă creştere, statul a acţionat pentru cuprinderea în sistemul de
impunere directă şi a muncitorilor şi funcţionarilor care realizau venituri din
muncă sub forma salariului. O altă cauză o constituie faptul că trecerea la
impozitele personale a devenit o necesitate, pentru că impozitele indirecte
erau tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri mici, iar impozitele reale
prezentau, o serie de carenţe. Deci, se simţea nevoia introducerii unui sistem
de impozite care să asigure impunerea progresivă a veniturilor sau a averii,
introducerea minimului neimpozabil şi acordarea unor înlesniri
contribuabililor cu familii numeroase.
Drept urmare, s-a procedat la o anumită diferenţiere a sarcinii fiscale,
în funcţie de mărimea veniturilor sau a averii şi de situaţia personală a
fiecărui plătitor, ceea ce a marcat trecerea la sistemul impozitelor personale,
care se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi a impozitelor pe avere.

Clasificarea impozitelor directe:

1.Impozitul pe profit
2.Impozitul pe venit:
- din activităţi independente;
- din salarii;
- din cedarea folosinţei bunurilor;
- din dividende;
- din dobânzi;
- din pensii;
- din jocurile de noroc, premii şi din prime în bani sau în natură;
- din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor
mobiliare şi vânzarea părţilor sociale;
- din valorificarea sub orice forma a dreptului de proprietate
intelectuală;
- realizate de persoane fizice nerezidente;
- din activităţi agricole.
3.Alte impozite directe:
- impozitul pe veniturile realizate de persoanele juridice
nerezidente;
- impozitul pe profit obţinut din activităţi comerciale ilicite sau
din nerespectarea legii privind protecţia consumatorului;
- impozitul pe dividende de la societăţile comerciale;
- cote din taxe de scolarizare.

Tabel nr.1 Structura impozitelor directe ale bugetului de stat

Indicatorul/Anul 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Impozite directe 2271.42 2656.08 3147.24 4114.62 4185.2 5019.3 7585.4

Impozit pe profit 1084.56 1664.60 1992.72 2199.10 2997.9 4368.1 6441.6

Impozit pe 1009.49 720.75 856.79 808.92 255.3 68.4. 16.7


venit/salarii

Alte impozite 166.84 247.63 256.12 516.64 362.1 413.6 538.4


directe
Sursa: Anuarul Statistic al României pe anul 2006

Caracteristicile impozitelor directe:


a) sunt nominative (stabilite pe numele persoanei fizice şi juridice);
b) se stabilesc pe veniturile/averea persoanelor fizice şi juridice;
c) se determină pe bază de documente: ştate de plată, roluri fiscale;
d) prevăd suma ce trebuie plătită de fiecare contribuabil;
e) sunt stabilite înainte de termenul de plată;
f) termenul de plată e stabilit prin lege (deci cunoscut de
contribuabili).
Noţiunea de “impozit direct” provine de la faptul că cel ce are de plătit
un asemenea impozit ia cunoştinţă “direct” şi din timp, înainte de termenul
de plată, de materia impozabilă (venitul sau averea supusă impozitării), de
cotele de impozit prevăzute prin lege pentru calculul impozitului, de modul
de calcul al impozitului, de impozitul datorat şi termenele de plată.
Prin urmare, impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum
şi termene de plată precis stabilite, iar acestea sunt aduse din timp la
cunoştinţa plătitorilor, sunt mai echitabile şi deci mai de preferat decât
impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor
mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor
plăti statului, sub forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte.
În virtutea suveranităţii fiscale de care dispune, fiecare stat are dreptul
să stabilească impozitele directe în funcţie de criteriul pe care îl consideră
cel mai potrivit: rezidenţa, sursa de provenienţă a veniturilor, naţionalitatea
beneficiarului venitului impozabil.

3.2. Cadrul juridic şi gradul de armonizare a legislaţiei


româneşti cu cea comunitară

În virtutea suveranităţii fiscale de care dispun, fiecare stat are dreptul


să stabilească impozite directe în funcţie de criteriul pe care îl consideră cel
mai potrivit: rezidenţa, naţionalitatea beneficiarului venitului impozabil sau
sursa de provenienţă a veniturilor. Drept urmare, unul şi acelaşă venit,
corespunzător aceleeaşi perioade de timp, poate fi supus la acelaşi tip de
impozit de către două state diferite, ceea ce ar conduce la dubla impozitare
juridică internaţională. Întrucât dubla impunere juridică internaţională
frânează dezvoltarea schimburilor comerciale dintre state şi extinderea
cooperării comerciale şi tehnico-ştiinţifice, apare necesitatea de a evita
impunerea repetată a veniturilor şi a averii contribuabililor de către două
state diferite. Adaptarea legislaţiei naţionale se realizează prin încheierea de
convenţii fiscale bi- sau multilaterale, în baza cărora, statele se angajează să-
şi acorde reciproc asistenţă în identificarea materiei impozabile situate pe
teritoriul altui stat contractant.
În practica fiscală a lumii, cea mai frecventă cale de evitare a dublei
impuneri juridice internaţionale constă în încheierea de acorduri fiscale
bilaterale, cele multilaterale fiind utilizate în mai mică masură.
În cadrul acestor impozite, autorităţile comunitare au adoptat un set de
măsuri la care legislaţia noastră a răspuns în cea mai mare parte. Dintre
acestea voi menţiona:
- prevederea unui schimb de informaţii între state, care să le permită
stabilirea corectă a impozitelor pe venit şi pe capital;
- reglementarea unitară a modului de impunere a fuziunilor, divizărilor
şi transferurilor activelor şi schimburilor de valori mobiliare între companiile
diferitelor state membre, avândîn vedere influenţele financiare opuse care
apar în asemenea situaţii, când fiecare ţară încearcă să-şi păstreze nealterate
veniturile fiscale.

A. Impozitul pe venitul persoanelor fizice

Persoanele fizice şi juridice care realizează venituri din diferite surse


constituie subiectul impozitului pe venit.
La plata impozitului pe veniturile persoanelor fizice sunt supuse
persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un anumit stat, precum
şi cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul
acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege. În mod frecvent sunt scutiţi
de plata impozitului pe venit suveranii, familiile regale, instituţiile publice şi
persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minimului impozabil.
Obiectul impozabil îl formează veniturile obţinute din: industrie,
comerţ, agricultură, bănci, asigurări, activităţi desfăşurate în mod
independent sau în asociaţii fără personalitate juridică, etc. de către
agenţii economici, proprietari, funcţionari, liber-profesionişti. De regulă
fac obiectul acestui impozit şi veniturile realizate sub forma pensiilor.
Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut, după ce se fac
anumite scăzăminte, cum ar fi:
- cheltuielile de producţie;
- dobânzile plătite pentru creditele primite;
-cotizaţiile la asigurările de sănătate, de accidente şi de şomaj, precum
şi la casele de pensii;
-pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de
calamităţi naturale etc.
În cadrul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt
impozabile:
• ajutoarele, indemnizatiile, şi alte forme de sprijin cu destinaţie
specială, acordate din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale
de stat, din bugetele fondurilor speciale, bugetele locale, inclusiv
indemnizaţia de maternitate şi pentru creşterea copilului, precum şi
cele de aceeaşi natură primite de la alte persoane, cu excepţia
indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă;
• sumele de încasat din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri,
sume asigurate, precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câstigurilor
primite de la societăţile de asigurare ca urmare a contractului de
asigurări încheiat între părti, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu
sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de
către o persoana fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de
acesta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale;

• sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a


unor calamităţi naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau
deces, conform legii;
• pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război,
sumele fixe pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadrati în
gradul 1 de invaliditate, precum şi pensiile, altele decât pensiile plătite
din fonduri constituite prin contribuţii obligatorii la un sistem de
asigurări sociale, inclusiv cele din scheme facultative de pensii
ocupaţionale şi cele finanţate de la bugetul de stat.
În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe
veniturile personale fizice:
a) sistemul impunerii separate:
-impozit unic pe venit, impunere diferenţiată pentru fiecare categorie
de venit, în funcţie de natura acestuia;
-mai multe impozite; vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o
anumită sursă;
b) sistemul impunerii globale:
-cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent
de sursa de provenienţă şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileşte, de regulă,
anual, pe baza declaraţiei de impunere întocmite de subiectul impozitului.
După stabilirea impozitului datorat statului, acesta se înregistrează în
debitul contribuabilului în registrul de rol. Încasarea impozitului stabilit
asupra veniturilor din salarii, dobânzi, rente ş.a. se realizează, de cele mai
multe ori, prin stopaj la sursă, iar impozitul asupra celorlalte venituri se
încasează direct de la contribuabili.
Perioada de aplicare a impozitului pe venitul global a fost 1 ianuarie
2000 – 31 decembrie 2004. De la 1 ianuarie 2005 s-a renunţat la impunerea
pe bază de venit global şi s-a trecut la impunerea bazată pe cota unică de
16%, cotă ce se aplică majorităţii tipurilor de venituri impozabile, incluzând
veniturile din activităţi independente, din salarii, din cedarea folosinţei
bunurilor, pensii, premii, activităţi agricole, alte surse. Perioada impozabilă
este anul fiscal corespunzător anului calendaristic, aceasta fiind inferioară
anului calendaristic dacă în cursul anului survine decesul contribuabilului.
Modificarea sistemului de impunere se înscrie în tendinţa existentă
acum în politica fiscală din ţările est-europene. Noul sistem asigură
simplitate şi creează premisele pentru creşterea economică prin stimularea
investiţiilor şi a consumului. Reducerea fiscalităţii are şi o componentă
socială întrucât încurajează munca, contribuind la scoaterea la lumină a unei
părţi din economia gri.
Impozitul pe venit este reglementat de Legea nr.571/2003, completată
şi modificată prin Ordonanţa nr. 138 din 29 decembrie 2004.
Veniturile din salarii reprezintă toate veniturile în bani şi/sau în
natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui
contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege.
În cazul acestor venituri se datorează un impozit lunar, care se
calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venit, astfel:
a) la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16%
asupra bazei de calcul determinate ca diferenţă între venitul net din salarii,
calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor obligatorii aferente
unei luni, şi următoarele:
- deducerea personală acordată pentru luna respectivă ;
- cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă;
- contribuţiile la schemele facultative de pensii ocupaţionale, astfel
încât la nivelul anului să nu se depăşească echivalentul în lei a 200 euro;
b) pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de
16% asupra bazei de calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi
contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare a acestora.
Plătitorul e obligat să determine valoarea totală a impozitului anual pe
veniturile din salarii, pentru fiecare contribuabil.
Impozitul pe salarii se calculează şi se reţine la data efectuării plăţii
veniturilor din salarii şi se virează la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.
Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale
(din prestări servicii, din practicarea unei meserii), veniturile din profesii
libere (medicale, de avocat, notar, arhitect, auditor financiar, expert contabil,
contabil autorizat) şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală
(brevete de invenţie, desene, modele, mostre, mărci de fabrică, drepturi de
autor), realizate individual şi/sau într-o formă de asociere.
Venitul net se determină ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile
aferente realizării venitului, deductibile, pe baza datelor din contabilitatea în
partidă simplă.
În venitul brut sunt cuprinse veniturile sub formă de dobânzi din
creanţe comerciale sau din alte creanţe utilizate în legătură cu o activitate
independentă; sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură
din desfăşurarea activităţii; câştigurile din transferul activelor din
patrimoniul afacerii,utilizate într-o activitate independentă; veniturile din
angajamentul de a nu desfăşura o activitate independentă sau de a nu
concura cu o altă persoană.
Pentru a putea fi deduse, cheltuielile aferente veniturilor trebuie să fie
efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, să
fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au
fost plătite, să respecte regulile privind amortizarea.
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor provin din cedarea
folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar,
uzufructuar sau alt deţinător legal.
Venitul brut se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în
contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul
încasării chiriei sau arendei şi se majorează cu valoarea cheltuielilor ce
cad ,conform dispoziţiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului
sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă.
Venitul net e stabilit prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor
determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.
Veniturile din investiţii cuprind veniturile din dividende, veniturile
impozabile din dobânzi, câştigurile din transferul titlurilor de valoare etc.
Veniturile sub formă de dividende distribuite de societăţile româneşti
către persoane fizice rezidente se impozitează cu o cotă de 10% (a crescut de
la 5%), în timp ce cota de impozit aplicată veniturilor sub formă de
dividende distribuite societăţilor româneşti rămâne la 10%. Impozitele se
calculează, se reţin, şi se virează la stat de plătitorii acestor venituri.
Dividendul reprezintă orice distribuire făcută de o persoană juridică,
în bani şi/sau în natură, în favoarea acţionarilor sau asociaţilor din profitul
stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi
pierdere.Prin modificările aduse Codului fiscal, definiţia dividendului a fost
extinsă cu următoarele elemente:
-suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile/serviciile
furnizate către un participant (acţionar/asociat) la persoana juridică atunci
când suma plătită depăşeşte preţul pieţei pentru astfel de bunuri şi servicii;
-suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile/serviciile
furnizate în favoarea unui acţionar sau asociat al persoanei juridice, sumă
utilizată în scopul personal al acestuia.
Termenul limită până la care trebuie plătit impozitul pe dividende
reţinut este data de 20 inclusiv a lunii următoare celei în care se plăteşte
dividendul.
Veniturile sub formă de dobânzi se impun cu o cotă de 10% din
suma acestora.Impozitul se calculează şi se reţine la momentul înregistrării
în contul curent sau în contul de depozit al titularului, în cazul dobânzilor
capitalizate, respective la momentul răscumpărării, în cazul unor instrumente
de economisire.Virarea impozitului se face lunar, până la data de 25 inclusiv
a lunii următoare înregistrării/răscumpărării, în cazul unor instrumente de
economisire, respectiv la momentul plăţii dobânzii, pentru venituri de
această natură pe baza contractelor civile.
Câştigurile din transferul titlurilor de valoare înstrăinate într-o
perioadă mai mică de 365 de zile de la data dobândirii se impozitează cu o
cotă de 10%, iar cele înstrăinate într-o perioadă mai mare de 365 de zile de
la data dobândirii se impozitează cu o cotă de 1%, de la 1 mai 2005.
Veniturile din pensii reprezintă sumele primite ca pensii de la
fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem
de asigurări sociale, inclusiv cele din schemele facultative de pensii
ocupaţionale, şi cele finanţate de la bugetul de stat.
Venitul impozabil lunar se stabileşte prin scăderea unei sume
neimpozabile lunare de 9.000.000 lei din venitul din pensii.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 16%
asupra venitului impozabil lunar din pensii.Acesta se reţine la data efectuării
plăţii pensiei şi se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei.

B. Impozitul pe venitul persoanelor juridice (impozitul pe profit)

Profitul reprezintă o formă de venit obţinut din derularea unei


activităţi economice, ca urmare a investiţiilor de capital.
Condiţia ca venitul realizat să poată fi calificat drept profit este ca
activitatea economică să se desfăşoare cu scopul obţinerii de beneficiu.
Impozitul pe profit este datorat de persoanele juridice şi se calculează
asupra totalităţii profitului realizat potrivit reglementărilor naţionale şi, în
acest caz, regimul impunerilor, al cheltuielilor deductibile, al reducerilor şi
scutirilor, numărul şi nivelul cotelor, precum şi sancţiunile aplicate în caz de
încălcare a prevederilor legale de către contribuabili diferă de la o ţară la
alta.
Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice
(societăţi de capital) în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca
în cazul persoanelor fizice, iar în altele se practică un sistem distinct.
În prezent impozitul pe profit este reglementat de Legea 571/2003
privind Codul Fiscal, completată şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă
138/decembrie 2004 şi prin Ordonanţa de Urgenţă 24/martie 2005.
Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât
acţionarilor sub formă de dividende, proporţional cu participarea lor la
capital, cât şi la dispoziţia societăţii, pentru constituirea unor fonduri.
În ţara noastră se impune mai întâi profitul total obţinut de societatea
de capital şi apoi separat profitul repartizat acţionarilor, sub formă de
dividende. Partea de profit repartizată acţionarilor este impusă de două ori,
respectiv o dată la societate şi a doua oară la acţionari sau asociaţi.
Impozitarea propriu-zisă a profitului net obţinut de societăţile de
capital e diferenţiată în funcţie de natura activităţilor din care se obţine
profitul.
În România, impozitul pe profit nu diferă principial de cel care se
întâlneşte în alte ţări.
Plătitori ai acestui impozit sunt persoane juridice române, pentru
profitul realizat în România şi străinătate; persoane juridice străine care
realizează profit din activitatea desfaşurată printr-un sediu permanent în
România. Printre cei care nu plătesc impozit menţionăm: trezoreria statului,
instituţiile publice, organizaţiile de nevăzători, invalizi,culte religioase etc.
Profitul impozabil se calculează scăzând din veniturile realizate din
orice sursă cheltuielile făcute pentru realizarea acestora,dintr-un an fiscal,
din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile
nedeductibile.
Veniturile neimpozabile sunt:
- dividendele primite de la o persoană juridică română;
- dividendele primite de la o persoană juridică străină, din statele
Comunităţii Europene, dacă persoana juridică română deţine minimum 25%
din titlurile de participare la persoana juridică străină, pe o perioadă
neîntreruptă de cel puţin 2 ani;
-diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare înregistrate
ca urmare a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune;
- veniturile din anularea obligaţiilor unei persoane juridice, dacă
acestea se anulează în schimbul titlurilor de participare;
- veniturile din anularea cheltuielilor şi provizioanelor pentru care nu
s-a acordat deducere.
În categoria cheltuielilor care nu sunt deductibile sunt cuprinse:
- cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat,
inclusiv cele reprezentând diferenţe din anii precedenţi sau din anul curent,
precum şi impozitele pe profit sau pe venit plătite în străinătate; amenzile,
confiscările, majorările şi penalităţile de întârziere datorate către autorităţile
române, potrivit prevederilor legale;
- cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor
corporale constatate lipsă din gestiune, neimputabile, pentru care nu au fost
încheiate contracte de asigurare;
- cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator, în numele
angajatului, neincluse în veniturile salariale ale angajatului;
- cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau
alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea
prestării acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii şi pentru care nu
sunt încheiate contracte;
- cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat efectuate potrivit legii;
pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în
litigiu neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion.
În vederea stabilirii impozitului pe profit, contribuabilii sunt obligaţi
să depună la organele fiscale o declaraţie de impunere anuală. Pierderea
anuală menţionată în declaraţia de impozit pe profit se recuperează din
profiturile impozabile obţinute în următorii cinci ani consecutivi.
Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil
este de 16%.
Impozitul pe dividende - o persoană juridică română care plăteşte
dividende către o persoană juridică română are obligaţia să reţină şi să vireze
către bugetul de stat impozitul pe dividende reţinut.
Impozitul pe dividende se calculează prin aplicarea unei cote de
impozit, stabilită prin lege, asupra dividendului brut plătit către o persoană
juridică română.
Organizaţiile nonprofit au obligaţia de a plăti impozitul pe profit
anual, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru
care se calculează impozitul. Persoanele juridice care încetează să existe
plătesc impozitul pe profit cu 10 zile înainte de data înregistrării încetării
existenţei persoanei juridice la registrul comerţului.
Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor – o
microîntreprindere este o persoană juridică română care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal
precedent:
a) are înscrisă în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale;
b) are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv;
c) a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 100.000
euro;
d) capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele
decât statul, autorităţile locale şi instituţiile publice.
Legea 343 pentru modificarea şi completarea Codului Fiscal a fost
publicată în Monitorul Oficial nr. 662 din 1 august 2006 şi prevede în cazul
impozitului pe venitulrile microîntreprinderilor următoarele:
1.De la data aderării la Uniunea Europeană se elimină sistemul de
impunere aplicabil microîntreprinderilor;
2. Cota de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor este de: 2%
în 2007 (în 2006 fiind de 3%), 2,5% în 2008 şi 3% în 2009;
3. Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează
venituri mai mari de 100.000 euro, aceasta va deveni plătitoare de impozit
pe profit începând cu trimestrul în care a depăşit această limită, luând în
calcul veniturile şi cheltuielile realizate de la începutul anului fiscal, şi nu
începând cu anul urmator cum este în prezent.
4. Calculul si plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor se
efectuează trimestrial, pâna la data de 25 inclusiv a lunii următoare
trimestrului pentru care se calculeaza impozitul.
Microîntreprinderile au obligaţia de a depune, pâna la termenul de
plataă al impozitului, declaraţia de impozit pe venit.
Pentru bugetul de stat nu are importanţă rezultatul contabil al unei
microîntreprinderi.
Impozitul pe reprezentanţe- contribuabilul este orice persoană
juridică străină, care are o reprezentanţă autorizată să funcţioneze în
România, potrivit legii, are obligaţia de a plăti un impozit anual.
Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu
echivalentul în lei al sumei de 4000 euro, stabilită pentru un an fiscal, la
cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a
României, din ziua precedentă celei în care se efectuează plata impozitului
către bugetul de stat.
Orice persoană juridică străină are obligaţia de a plăti impozitul pe
reprezentanţă la bugetul de stat, în două tranşe egale, pâna la datele de 20
iunie şi 20 decembrie. Plata impozitului pe profit se efectuează, de către
contribuabili, trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare
trimestrului pentru care se calculează impozitul.

CAPITOLUL 4
Impozitele indirecte percepute în prezent, în ţara
noastră

4.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte

În materie de impozite, prin „indirect”nu trebuie înţeles faptul că


această categorie de impozite afectează „indirect” veniturile populaţiei.
Impozitele indirecte afectează veniturile populaţiei mult mai „direct”
şi mai „apăsător” faţă de impozitele directe, deoarece omul de rând nu ştie:
1. când plăteşte aceste impozite;
2. care produse şi servicii conţin impozite indirecte;
3. câte impozite indirecte conţine fiecare produs şi serviciu;
4. cât de mari sunt acestea în preţul şi tariful produselor şi serviciilor
cumpărate.
Denumirea de „indirecte” provine de la faptul că aceste impozite nu
sunt „nominale”, nu se stabilesc „direct pe persoană”, atunci când se
introduc, nu se poate cunoaşte, nici de organele fiscale şi nici de cetăţenii şi
agenţii economici (rezidenţi sau nerezidenţi), cine va plăti aceste impozite şi
în ce masură.
Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare: taxe de
consumaţie, taxe vamale şi diferite alte taxe. Luând în considerare
cheltuielile contribuabilului, acestea pot deveni insuportabile pentru cei cu
venituri mici. Ele sunt mai uşor de gestionat din punct de vedere tehnic
(reclamă un volum mai mic de muncă la aşezare şi percepere) decât cele
directe, dar sunt voalate şi provoacă majorări de preţuri şi tarife, care
diminuează cererea solvabilă a populaţiei.
Academicianul I. Văcărel explică preferinţa pentru impozitele
indirecte:”…sunt mai voalate- fiind cuprinse în preţul de vânzare al
produselor, iar nemulţumirea cumpărătorilor (beneficiarilor) se îndreaptă
împotriva agenţilor economici care practică preţuri(tarife) majorate, iar nu a
statului, care a ordonat sporirea impozitelor, ce a dus la scumpirea acestora:
cumpărătorul(beneficiarul) nu ştie cât din preţul plătit pentru produs
(serviciu) revine agentului economic şi cât ajunge în tezaurul public:
-reclamă cheltuieli modice de aşezare, percepere şi urmărire;
-necesită o perioadă scurtă de timp din momentul luării deciziei de
instituire a impozitelor (majorare a cotei) printr-un act normativ şi până
devin operaţionale”7.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi
prestării unor servicii (transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al
importului, exportului ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv
cheltuirea unor venituri.În cazul acestor impozite, calitatea de subiect al
impozitului se atribuie altei persoane fizice sau juridice decât suportătorului
acestuia.
“Sistemele fiscale în care predomină impozitele indirecte sunt
specifice ţărilor subdezvoltate sau celor aflate într-o perioadă de criză
economică"8.
Dacă raportăm impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite
clase şi pături sociale, vom constata că ponderea acestora în venituri este cu
atât mai mare, cu cât veniturile realizate sunt mai mici.

7
Iulian Văcărel “Finanţe publice”, Ed. Didactică şi Pedagogica, Bucureşti 2003, pag.432
8
Carmen Corduneanu-Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor,Ed.Codecs,Bucureşti, 1998,
p.68-69
“Aşadar, impozitele asupra consumului nu ţin seama de principiul
echităţii fiscale, împovărând contribuabilii cu capacitate redusă de plată şi
favorizând pe cei aflaţi la polul opus”9.
Caracterul regresiv al impozitelor indirecte e deseori recunoscut.
Astfel, economistul A. Eichner afirmă: ”...este îndeobşte cunoscut caracterul
regresiv al taxelor de consumaţie..., ori o politică optimă a veniturilor nu
poate să nu ia în seamă necesitatea unei reduceri a acestora”10.
Impozitele indirecte sunt vărsate la buget, de regulă, de către
industriaşi, comercianţi etc., dar sunt suportate de către consumatori, pentru
că se includ în preţul de vânzare al mărfurilor. Drept urmare, impozitele
indirecte afectează veniturile reale, ceea ce înseamnă că ele micşorează
puterea de cumpărare.
În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent,
impozitele indirecte pot avea un randament fiscal ridicat; în schimb, în
perioadele de criză şi depresiune, când producţia şi consumul înregistrează
un recul, încasările din impozitele indirecte urmează aceeaşi evoluţie,
periclitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea
deficitului bugetar.
Astfel, de exemplu, în România, în bugetul de stat pe anul 1998 era
prevăzut ca impozitele indirecte să devină predominante şi să deţină o
pondere de 68,7% în totalul veniturilor fiscale. În procesul de execuţie,
deoarece PIB în loc de o creştere zero, cum se preconizase, a înregistrat,
după primele şase luni, o scădere de aproape 6%, a fost necesară.
În ţările dezvoltate cel mai important impozit indirect îl constituie
taxele de consumaţie. În ţările în tranziţie taxele de consumaţie deţin o
pondere apreciabilă în totalul încasărilor provenite din impozitele indirecte.

9
Iulian Văcărel-“Spre o nouă filozofie în materie de resurse financiare
publice?”,Economistul nr.60 din 30 martie 1998
10
Eichner A., “Post-keynesian Theory: A Look Forward”, în Challenge nr. 5/1978, pg.21
Tabel nr.2 Structura impozitelor indirecte ale bugetului de stat
Indicatorul/A 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
nul
Impozite 3796.36 5845.81 8292.20 9613.08 1259.01 1858.30 22667.30
indirecte

TVA 2249.31 3247.11 5043.86 5179.31 7264.40 9546.90 11273.20

Accize* 843.12 1616.79 2063.63 2729.26 3243.30 6040.80 7965.10

Taxe vamale 574.13 784.67 870.23 903.82 936.20 1288.20 1623.30

Alte impozite 129.77 197.23 314.46 800.68 1146.20 1707.10 1805.70


indirecte

Sursa: Anuarul Statistic al României pe anul 2006


*Accize şi impozitul pe circulaţia mărfurilor până în anul 2000

Caracteristicile impozitelor indirecte:


-nu sunt nominative, numele şi datele fiscale ale contribuabilului nu se
cunosc;
-sunt stabilite pe consumul unor produse şi servicii, precum tutun,
băuturi alcoolice, ţigări, cafea, jocuri de noroc etc.;
-suportatorul este în toate cazurile diferit de plătitor, de exemplu, în
cazul taxei pe valoare adăugată, plătitoare sunt unităţile producătoare, iar
suportator este ultimul consumator al produselor supuse T.V.A.
-nu se determină pe bază de „documente de plată”, prin care să i se
comunice fiecărui contribuabil impozitul pe care îl are de plătit.
-termenul de plată e diferit la contribuabil faţă de plătitori: pentru
plătitori termenul de plată e stabilit prin lege, iar pentru contribuabili este
data la care se plătesc produsele şi serviciile.
-faptul că sunt în corelaţie directă cu consumul, cu cheltuielile
populaţiei conduce la cote regresive de impozitare, afectând mai mult
veniturile persoanelor sărace faţă de cele ale persoanelor bogate.
-deoarece sunt cuprinse în preţul unor produse şi tariful unor servicii
mărimea lor nu e cunoscută de către cei care cumpără.
Impozitele indirecte au dublu scop:
1. procurarea de venituri bugetare, care nu pot fi asigurate numai pe
calea impozitelor directe;
2. frânarea importului şi a consumului unor bunuri şi servicii din
partea populaţiei, bunuri şi servicii al căror consum, în special excesiv, este
dăunator sănătăţii fizice, morale şi mentale a populaţiei.
Între aceste produse şi sevicii se încadrează alcoolul, băuturile
alcoolice, tutunul, produsele din tutun, activitatea barurilor şi restaurantelor
(în special al celor cu program de noapte), jocurile de noroc, prostituţia.

Clasificarea impozitelor indirecte:`

1. Taxa pe valoarea adăugată


2. Accize
3. Taxe vamale
- taxe vamale de la persoane juridice;
- taxe vamale şi alte venituri încasate de la persoane fizice prin
unităţile vamale;
4. Alte impozite indirecte:
- taxe pentru jocuri de noroc;
- majorări şi penalităţi de întârziere pentru venituri nevărsate
la termen;
- taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de
funcţionare;
- taxe judiciare de timbru;
- taxe de timbru pentru activitatea notarială;
- taxe extrajudiciare de timbru;
- amenzi judiciare;
- venituri din recuperarea cheltuielilor judiciare avansate de
stat;
- taxa de timbru social asupra jocurilor de noroc;
- alte încasări din impozite indirecte.
După trăsăturile de fond şi de formă impozitele indirecte cuprind:
taxele de consumaţie, taxele vamale, taxele de timbru şi de înregistrare şi
veniturile care provin de la monopolurile fiscale.
După obiect sunt impozite pe cheltuieli.

4.2. Cadrul juridic şi gradul de armonizare a legislaţiei


româneşti cu cea comunitară

Obiectivul major al reglementărilor comunitare privind impozitele


indirecte îl constituie crearea în cadrul uniunii economice a pieţii unice în
care să domine concurenţa loială şi ale cărei caracteristici sunt similare cu
cele ale unei pieţi naţionale.
Pentru realizarea liberei circulaţii a mărfurilor este esenţial să fie
reduse diferenţele între statele membre în domeniul fiscalităţii aplicabile
schimbului de bunuri. Două sunt motivele care determină existenţa, încă, în
cadrul Uniunii Europene, a frontierelor fiscale:
1) frontierele fiscale garantează că impozitele care se aplică asupra
consumului revin statului membru în care acestea sunt consumate (prncipiul
ţării de destinaţie);
2) frontierele fiscale joacă un rol important în cadrul luptei împotriva
fraudei fiscale şi în prevenirea deturnării fluxurilor comerciale.
Procesul armonizării impozitelor indirecte cuprinde acele măsuri care
sunt necesare pentru garantarea creării şi funcţionării pieţei unice, astfel
încât să fie prevenită distorsionarea concurenţei şi să devină posibilă
desfiinţarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor.
Administraţiile fiscale din statele membre au un rol direct în aplicarea
politicii fiscale şi în colectarea resurselor proprii ale Uniunii Europene,
motiv pentru care trebuie să asigure dezvoltarea capacităţii operaţionale în
ariile lor de competenţă.
În domeniul impozitării, Parteneriatul pentru Aderare adoptat în luna
octombrie 1999, menţionează între priorităţi alinierea legislaţiei în domeniul
taxei pe valoare adăugată şi accizelor, întărirea cooperării administrative şi
asistenţei reciproce şi îmbunătăţirea eficienţei administraţiei fiscale,
obiective care se încadrează în măsurile necesare alinierii ţării noastre la
reglementările pieţei unice.
Pentru programarea acţiunilor şi măsurilor necesare în vederea
avansării în îndeplinirea criteriilor de aderare, ca obiectiv general, şi în
îndeplinirea priorităţilor Parteneriatului pentru Aderare convenită cu
Uniunea Europeană, ca obiectiv intermediar România a elaborat documentul
intitulat “Programul naţional de aderare a României la Uniunea Europeană”,
în cadrul căruia un loc important este ocupat de “Programul naţional de
adoptare a acquis-ului comunitar”.

A. Taxa pe valoare adăugată

A fost introdusă în iulie 1993 şi constituie impozitul general de


consumaţie care a înlocuit impozitul pe circulaţia mărfurilor, ca o formă
modernă practicată de majoritatea ţărilor dezvoltate.
Taxa pe valoare adaugată prezintă urmatoarele particularităţi:
- este un impozit general, aplicat la toate tranzacţiile comerciale cu
privire la producţia şi distribuţia bunurilor şi serviciilor;
- este un impozit de consum, deoarece este suportat de către
consumatorii finali şi nu de către firmele producătoare sau
distribuitoare;
- este datorată sub forma unei cote procentuale din preţ, fiind astfel
vizibilă în fiecare stadiu al producţiei si distribuţiei unde intervin
tranzacţii comerciale;
- este neutră în raport cu numărul de tranzacţii comerciale care
intervin pe lanţul de la producător la consumatorul final.
Neutralitatea se obţine printr-un sistem de deduceri, respectiv firmele
plătitoare de TVA pot deduce din taxa pe valoare adaugată pe care o au de
plătit, pentru produsele sau serviciile vândute, taxa pe valoare adaugată
aferentă cumpărăturilor făcute în vederea realizării produselor şi serviciilor
respective.
Problema armonizării legislaţiilor din ţările membre ale Comunităţii
Economice Europene în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată a făcut
obiectul celei de-a şasea Directive a Consiliului U.E. (nr.77/388/CEE) din 17
mai 1977. Drept urmare, taxa pe valoarea adăugată s-a introdus în toate
ţările membre ale Uniunii Europene.
Printre obiectivele Directivei a VI-a a Consiliului U.E. figurează:
sfera de aplicare a TVA; operaţiunile supuse impozitării; conţinutul bazei de
impunere; regimul cotelor de impunere; persoanele impozabile; locul
impozitării; regimul deducerilor; operaţiunile scutite de taxă etc.
Cea mai mare parte a obiectivelor menţionate mai sus au fost
realizate, dar se mai menţin diferenţe în ceea ce priveşte nivelul şi numărul
cotelor de impozitare.
Potrivit principiului originii, se impozitează valoarea care e adăugată
tuturor bunurilor autohtone, inclusiv valoarea celor care vor fi ulterior
exportate, fără însă să fie impozitată valoarea adăugată în străinătate şi care
se află încorporată în bunurile supuse impozitării; deci, e impozitată numai
valoarea adăugată în interiorul ţării, exporturile fiind impozitate, iar
importurile fiind scutite.
În cazul aplicării principiului destinaţiei, se impozitează întreaga
valoare adăugată realizată atât în ţară cât şi în străinătate, pentru toate
bunurile destinate consumului ţării respective. Prin urmare, exporturile sunt
scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, iar importurile vor fi impozitate.
Ţările care au introdus taxa pe valoarea adăugată au optat pentru
principiul destinaţiei, dând prioritate ideii de a impulsiona activitatea
economică, în primul rând prin consum. Taxa pe valoarea adăugată aferentă
exporturilor nu intră în bugetul ţării exportatoare, ci în cel al ţării
importatoare, care e şi consumatoare.
Conform Codului Fiscal al României, taxa pe valoarea adăugată este
un impozit indirect datorat bugetului de stat, impozit pe cifra de afaceri netă.
Pentru ca operaţiunile să fie cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe
valoarea adăugată, acestea trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile:
-să constituie livrări de bunuri ori prestări de servicii efectuate cu
plată;
- locul livrării bunurilor sau prestării serviciilor e considerat a fi în
România;
-livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din activităţile
economice ale producătorilor, comercianţilor, prestatorilor de servicii, din
activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere.
Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată e constituită din
contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor ori prestator
din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ; din preţurile de
achiziţie sau preţul de cost determinat la momentul livrării. Aceasta poate fi
ajustată dacă au fost emise facturi fiscale şi, ulterior, operaţiunea e anulată
total sau parţial, înainte de livrarea bunurilor ori prestarea serviciilor; dacă
contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu poate fi încasată
din cauza falimentului beneficiarului-începând cu data de la care se declară
falimentul.În cazul importului de bunuri, baza de impozitare o constituie
valoarea în vamă a bunurilor la care se adaugă taxele vamale, comisionul
vamal, accizele şi alte taxe datorate pentru importul de bunuri.
Cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 19%, iar cota
redusă este de 9%, aceasta aplicându-se asupra bazei de impozitare pentru:
dreptul de intrare la castele, muzee, case memoriale, medicamente de uz
uman şi veterinar etc.
Perioada fiscală pentru taxa pe valoarea adăugată este luna
calendaristică.Persoanele impozabile au obligaţia de a întocmi şi a depune la
organele fiscale teritoriale, pentru fiecare perioadă fiscală, până la data de 25
a lunii următoare perioadei fiscale inclusiv, decontul de taxa pe valoarea
adăugată.
Începând cu 1 ianuarie 2005, se aplică unele măsuri de simplificare la
livrările de mase lemnoase, animale vii, deşeuri şi resturi de metale feroase
şi neferoase, materii prime secundare rezultate din valorificarea acestora,
precum şi la vânzările/cumpărările de terenuri şi clădiri sau părţi de clădiri
între plătitori de T.V.A. Aceste măsuri de simplificare se aplică prin
înscrierea pe facturile emise pentru livrările de bunuri enumerate mai sus a
menţiunii „taxare inversă”.Furnizorii şi beneficiarii vor evidenţia T.V.A
aferentă acestor livrări, respectiv achiziţii, în jurnalele de vânzări şi de
cumpărări concomitent şi o vor înscrie în decontul de T.V.A atât ca taxă
colectată, cât şi ca taxă deductibilă, fără a avea loc plăţi efective între cele
două părţi în ceea ce priveşte T.V.A.
Potrivit legii 343 pentru modificarea şi completarea Codului Fiscal a
fost publicat în Monitorul Oficial nr. 662 din 1 august 2006, începând cu
data aderării, declaraţiile vamale de import şi de export vor fi înlocuite cu un
nou sistem complex de TVA. Astfel,, ca urmare a desfiinţării barierelor
vamale între Statele Membre ale UE, noţiunile de export şi import în relaţia
dintre Statele Membre vor fi înlocuite cu noţiunile de livrare
intracomunitară (în locul exportului) şi achiziţie intracomunitară (în locul
importului).
Taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă atunci când autoritatea
fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, la un moment dat, să solicite taxa pe
valoarea adăugată de la plătitorii taxei, chiar dacă plata acesteia e stabilită
prin lege la o altă dată.
Exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată intervine:
-la data la care e emisă o factură fiscală, înaintea livrării de bunuri sau
a prestării de servicii;
-la data încasării avansului, atunci când se încasează avansuri înaintea
livrării de bunuri sau a prestării de servicii.
Pentru a determina sumele de plată către autoritatea publică orice
agent economic înfiinţează cel puţin patru conturi: T.V.A colectată, T.V.A
deductibilă, T.V.A de plată şi T.V.A de recuperat.
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit cu un randament fiscal
ridicat, însă ca orice impozit indirect este inechitabil, adică devine regresiv
în raport cu creşterea veniturilor şi nici nu se pretează la un minim
impozabil. Astfel, taxa pe valoarea adăugată afectează mai pronunţat
persoanele cu venituri mici şi pe cele care îşi afectează o mare parte a
veniturilor lor pentru cheltuieli de consum (de multe ori independent de
voinţa lor fiind vorba de cheltuieli de strictă necesitate).
În ţara noastră, taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă din
următoarele considerente:
- necesitatea înlocuirii formulei impozitului pe circulaţia mărfurilor;
- pentru creşterea resurselor statului;
- din raţiuni de compatibilizare cu sistemele fiscale din ţările
europene.
Din punctul de vedere al regimului de impozitare privind TVA
practicat în România, operaţiunile impozabile se clasifică astfel:
a) operaţiuni taxabile, pentru care se aplică cota standard a taxei pe
valoarea adăugată de 19% sau cota redusă a taxei pe valoarea adăugată, de
9%;
b) operaţiuni scutite cu drept de deducere. În acest caz furnizorii de
bunuri şi/sau prestări de servicii au dreptul de deducere a TVA aferentă
bunurilor şi/sau serviciilor achiziţionate. De exemplu, sunt considerate
operaţiuni scutite cu drept de deducere: exportul de bunuri, transportul şi
prestările de servicii legate direct de acesta; transportul internaţional de
persoane în şi din străinătate etc.
c) operaţiuni scutite fără drept de deducere. În această categorie sunt
incluse activităţile realizate de spitale, sanatorii, dispensare, cabinete şi
laboratoare medicale; unităţile cuprinse în sistemul naţional de învăţământ;
instituţiile publice care realizează servicii culturale etc.
d) operaţiuni de import scutite de plata TVA. În cazul acesta este
vorba de operaţiuni de import cum ar fi: importul de bunuri comercializate
în regim duty-free; reparaţiile şi transformările la nave şi aeronave româneşti
în străinătate; importul de licenţe de filme destinate activităţii de televiziune
etc.
Pentru bunurile importate, baza de impozitare e formată din: valoarea
în vamă (determinată potrivit legii), taxele vamale, comisionul vamal,
accizele, alte taxe datorate potrivit legii plus unele cheltuieli accesorii
(comisioane, cheltuieli de ambalare, transport, asigurare) care se fac după
intrarea bunului în ţară până la primul loc de destinaţie a bunurilor (locul
menţionat în documentele de transport care însoţeşte bunurile).
Taxa pe valoarea adăugată prezintă avantajul că apare ca o sursă
relativ stabilă de venituri pentru buget, deoarece consumul (în cazul
majorităţii produselor şi serviciilor de primă necesitate supuse impozitării)
nu cunoaşte fluctuaţii deosebite de la o perioadă la alta.
O consecinţă negativă a introducerii taxei pe valoarea adăugată este
creşterea numărului de operaţii contabile şi a persoanelor care le efectuează,
astfel că această taxă presupune un volum mare de muncă.
B. Taxele vamale
Taxele vamale constituie un impozit indirect care apare ca urmare a
intervenţiei statului în comerţul internaţional.Această intervenţie se
realizează pe două căi: direct şi indirect.
Pe cale directă statul poate interveni, fie prin măsuri cantitative
asupra importurilor sau exporturilor (prohibiţii etc), fie prin reglementarea
schimburilor.
Intervenţia directă ridică probleme destul de delicate, deoarece poate
conturba relaţiile dintre state şi poate avea efecte păguboase asupra
raporturilor economice în perioadele următoare.
Intervenţia indirectă se realizează prin taxele vamale, adică prin
impozitarea schimburilor internaţionale.Ceea ce se impune este valoarea în
vamă a produselor care fac obiectul tranzacţiei extern.Cota de impunere,
nivelul taxei vamale, e prevăzută prin lege.
Se supun taxelor vamale, potrivit ”Tarifului vamal de import al
Romaniei”, marfurile importate in tara noastra.
Taxele vamale de import au un nivel diferit în funcţie de natura
mărfurilor care fac obiectul taxării (mărfuri agro-alimentare, industriale,
produse finite, materii prime, semifabricate etc).
Clasificarea taxelor vamale se poate face după mai mute criterii:
1. În funcţie de obiectul impunerii:
- taxe vamale de import – se instituie asupra importului de mărfuri
şi se calculează asupra valorii acestora, în momentul în care ele
trec frontiera ţării importatoare.Perceperea taxelor vamale de
import conduce la majorarea preţului produsului importat, care
uneori ajunge la un nivel ce depăşeşte preţul acestuia din ţara
exportatoare. În general, nivelul taxelor vamale de import este
determinat de raportul cerere-ofertă din ţara importatoare şi de
coordonatele politicii economice şi fiscale pe care aceasta o
promovează;
- taxele vamale de export – se percep de către stat asupra mărfurilor
indigene la exportul lor în străinătate . Ele nu au o răspândire prea mare şi se
aplică la acele categorii de mărfuri pentru care ţara respectivă este
principalul exportator pe piaţa mondială şi doreşte să obţină un venit
suplimentar sau să ridice preţul la acele produse pe piaţa mondială;
- taxe vamale de tranzit – se percep de către stat asupra mărfurilor
străine care tranzitează teritoriul ţării respective;
2. În funcţie de scopul lor:
- taxe vamale fiscale – sunt taxe care se percep cu singurul scop de a
aduce venituri statului. Nu sunt prea ridicate;
- taxe vamale protecţioniste (prohibitive) – principalul lor scop este
crearea unei bariere pentru mărfurile străine, prin intermediul cărora se
urmăreşte eliminarea concurenţei străine pe piaţa ţării respective în
înfăptuirea expansiunii pe pieţele externe;
- taxele preferenţiale – se acordă preferinţe comerţului cu anumite ţări
sau cu anumite mărfuri. Sunt acordate de ţările donatoare de preferinţe
vamale, care sunt ţări capitaliste dezvoltate, ţărilor în curs de dezvoltare;
- taxele vamale diferenţiale – sunt stabilite în aşa fel încât urmăresc
stimularea folosirii unor căi de comunicaţie, mijloace de transport, adică
realizarea unor legături directe cu ţările producătoare ale mărfurilor
respective (de exemplu: taxa de favorizare a transportului maritim);
- taxe vamale de retorsiune (de răspuns) – reprezintă răspunsul unui alt
stat, care impune restricţii la importul de mărfuri dintr-un alt stat.
3. În funcţie de modul de exprimare:
- taxe vamale specifice – constau dintr-o sumă de bani raportată la o
unitate de măsură de volum, număr de piese etc.;
- taxe vamale ad-valorem – se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor
importate;
- taxe vamale alternative – care se stabilesc în funcţie de preţul mărfii
respective pe piaţa internă;
- taxe vamale compuse (mixte) – apar ca o combinaţie între taxa ad-
valorem şi taxele specifice;
- taxe vamale sezoniere – sunt practicate de către ţările Uniunii Europene
în cadrul politicii agrare. Practicarea unor taxe vamale mari se face la
începutul recoltei, pentru a proteja producţia, iar în perioada de vârf, aceste
taxe sunt mici şi favorizează importul.
4. În funcţie de modul de stabilire:
- taxe vamale autonome – se aplică la importul pe care o ţară îl efectuează
din ţări cu care nu întreţine relaţii bazate pe condiţia clauzei naţiunii celei
mai favorizate;
- taxe vamale convenţionale – valabile numai faţă de statul cu al cărui
consimţământ au fost fixate.
După ce România va fi membru cu drepturi depline în Uniunea
Europeană, se va alinia la politica vamală promovată de aceasta încă din
anul 1968, caracterizată prin eliminarea taxelor vamale din comerţul între
statele membre şi practicarea unui tarif vamal unic în relaţiile comerciale cu
ţările din afara Uniunii.
Uniunea Europeană a devenit o uniune vamală cu adevărat funcţională
abia de la 1 ianuarie 1993, când trecându-se la piaţa unică s-a renunţat la
controlul vamal ce se efectua la frontiere între statele membre, iar organele
vamale au abandonat sistemul încasării accizelor şi taxei pe valoarea
adăugată pentru mărfurile şi serviciile care se comercializau între statele
membre. Piaţa unică se manifestă ca o zonă fără frontiere interne în care este
posibilă mişcarea liberă a produselor, serviciilor, capitalului şi persoanelor.
Din acel moment, există o bună armonizare pe piaţa unică europeană în
privinţa taxelor indirecte şi în primul rând a TVA. Desigur, cele mai
armonizate taxe indirecte rămân cele vamale, prin aplicarea tarifului vamal
unic (TARIC).

C. Accizele

Accizele sunt taxe speciale de consumaţie care se aşează pe vânzarea


bunurilor care dăunează sănătăţii şi a produselor considerate de lux; asupra
produselor consumate în cantităţi mari ce nu pot fi înlocuite de cumpărători
cu altele, în acest fel impozitul având în mod constant un randament fiscal
cât mai ridicat. Accizele se instituie asupra produselor care au o cerere
neelastică.Scopul acestora este acela de formare de resurse la dispoziţia
statului.Acestea pot fi folosite ca pârghii fiscale pentru controlarea
consumurilor, în sensul descurajării acelora care,spre exemplu, dăunează
sănătăţii.
Plătitorii de accize sunt:
1. agenţii economici prestatori, pentru toate cantităţile de alcool etilic
alimentar obţinut în sistem de prestări de servicii, indiferent dacă acestea se
comercializează ca atare sau se introduc în fabricaţie proprie pentru
obţinerea altor produse, atât de către agentul economic prestator, cât şi de
către beneficiarul prestaţiei;
2. agenţii economici care cumpară de la producătorii individuali, persoane
fizice, produse de natura celor supuse accizelor pentru prelucrare şi/sau
comercializare;
3. persoane fizice care introduc în ţară alcool şi băuturi alcoolice destinate
consumului individual, în cantităţi ce depăşesc limitele admise în regim de
scutire de taxe vamale, conform reglementărilor vamale în vigoare;
4. agenţii economici pentru cantităţile de produse supuse accizelor, acordate
ca dividende sau ca plată în natura acţionarilor, asociaţilor şi persoanelor
fizice; după caz;
5. agenţii producători sau importatori de carburanţi auto.
Potrivit Directivei 92/12/CEE privind regimul general, deţinerea,
circulaţia şi controlul produselor supuse accizelor, se aplică în mod
obligatoriu accize la trei grupe de produse:
- alcool şi băuturi alcoolice;
- produse din tutun;
- produse energetice şi electricitate.
Directiva prevede totodată că statele memebre pot introduce accize
sau impozite asimilate acestora şi la alte grupe de produse, cu condiţia ca
acestea să nu dea naştere în timpul schimburilor intracomunitare la
formalităţi legate de trecerea unei frontiere, situaţie în care aceste impozite
sunt denumite accize nearmonizate.
Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum datorate bugetului
de stat pentru următoarele produse provenite din producţia internă sau din
import:
-tutun şi produse derivate
-alcool
-combustibili
-articole de lux
-alte produse.
Nivelul accizelor armonizate va fi majorat anual începând cu data de 1
iulie 2006, în conformitate cu angajamentele asumate de România în
procesul de negociere cu Uniunea Europeană.
Pentru orice produs accizabil, acciza devine exigibilă la data când
produsul e eliberat pentru consum în România.Dacă produsul accizabil are
dreptul de a fi scutit de accize, acciza devine exigibilă la data la care
produsul e utilizat în orice scop care nu e în conformitate cu scutirea.
Accizele se plătesc la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă.În cazul importului unui
produs accizabil neplasat într-un regim suspensiv, momentul plăţii accizelor
e momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.
Indiferent dacă se datorează sau nu plata accizei pentru o lună,
declaraţia de accize se depune obligatoriu la autoritatea fiscală competentă
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă declaraţia.
Întârzierea la plata accizelor cu mai mult de 5 zile (anterior termenul
era de 30 de zile) peste termenul legal atrage suspendarea autorizaţiei
antrepozitarului.
Cota de impunere poate fi fie o cotă fixă în lei sau în euro pe unitatea
de măsură specifică( pe litru, pe gradul de concentraţie, pe cifra octanică
etc.), fie o cotă procentuală care se aplică asupra bazei de impozitare.
Accizele se instituie, de regulă, asupra produselor la care producţia şi
vânzarea sunt supravegheate de stat; elasticitatea cererii în raport cu venitul
e supraunitară; consumul lor conduce la externalităţi de ordin negativ
(afectează starea de sănătate şi conduc la cheltuiele suplimentare pentru
refacere, influenţează mediul înconjurător).
În categoria acestor produse întâlnim, aproape fără excepţie, băuturile
alcoolice, produsele din tutun şi produsele petroliere. Plata accizelor are loc
în statele în care produsele impozitate se consumă indiferent unde (în ce stat
membru) s-au fabricat, inclusiv în ceea ce priveşte produsele care provin din
import. Aceasta înseamnă practic că plata accizelor nu poate avea loc înainte
de momentul în care produsele respective sunt declarate ca puse în vânzare
pe piaţă.
În ţara noastră, în perioada de după Revoluţia din decembrie 1989,
regimul accizelor a fost instituit prin Legea nr 42/1993. În conformitate cu
această lege, accizele se calculau, în principal, în baza sistemului ad-valorem
prin aplicarea unor cote procentuale asupra bazei de impozitare. La ţigarete,
acciza era stabilită în sumă fixă pe unitatea de măsură. Sistemul ad-valorem
practicat la noi a generat o serie de aspecte negative precum:
- fenomene de evaziune fiscală în cazul băuturilor alcoolice prin
subevaluarea bazei de impozitare şi comercializarea ilicită a produselor de
acest gen provenite din import;
- concurenţa neloială în rândul producătorilor de alcool şi băuturi
alcoolice.
Pentru înlăturarea acestor carenţe, prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 82/1997 s-a trecut de la sistemul ad-valorem, la calcularea
accizelor în baza unei sume fixe stabilite pe unitate de măsură şi exprimată
în ECU. Acest sistem viza produse şi grupe de produse ca: alcool,băuturi
alcoolice, ţigarete, cafea şi produse petroliere şi a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1998.
Aplicarea în practică a sistemului bazat pe sume fixe/u.m. exprimate
în ECU a întâmpinat o serie de dificultăţi. Modalitatea de determinare a
sumelor în lei datorate statului drept accize era greoaie, pentru că ţinea cont
de fluctuaţia periodică a cursului leu/ECU. Acest fenomen exercită o
influenţă negativă asupra preţurilor de livrare care trebuiau actualizate în
permanenţă. Pentru a se evita o dublă impozitare se admitea ca în cazul unor
produse (băuturi alcoolice şi cafea) să se deducă din accizele datorate
bugetului de stat pentru produsele finale, accizele aferente materiilor prime
introduse în procesul de prelucrare. Practicarea acestor deduceri i-a
dezavantajat pe agenţii economici care utilizau materii prime impuse cu
accize. Dezavantajul e determinat de faptul că accizele erau stabilite în ECU,
iar transformarea lor în lei are loc în momente diferite, în funcţie de obiectul
de activitate al agentului economic. Acesta din urmă poate apărea în postura
de producător de materii prime sau de prelucrător al acestora. Influenţa
negativă a cursului de schimb apare mereu în costurile de producţie ale
agentului economic care beneficiază de dreptul de deducere a accizelor.
Transformarea în lei a sumelor exprimate în ECU nu e facilă, deoarece se
bazează pe utilizarea săptămânală a cursului de schimb valutar stabilit de
Banca Naţională a României.
Deşi sistemul de accize stabilite în ECU pe unitate de măsură a
reprezentat un pas important în direcţia armonizării cu legislaţia din Uniunea
Europeană, el nu a putut contracara extinderea evaziunii fiscale frauduloase,
înregistrându-se astfel o scădere alarmantă a veniturilor bugetare provenite
din accize.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/1998 prevedea ca de la 1
ianuarie 1999 accizele să se stabilească în lei/UM; să se facă actualizarea
trimestrială a nivelului accizelor stabilite în lei, în funcţie de evoluţia ratei
inflaţiei şi a cursului de schimb valutar; pentru limitarea ariei evaziunii
fiscale accizele se datorează şi se calculează o singură dată de către agentul
economic producător sau importator.
Deoarece este un impozit indirect instituit în toate statele membre ale
UE în strânsă legătură cu tranzacţiile comerciale şi libera circulaţie a
mărfurilor în cadrul pieţei unice, accizele nu puteau rămâne în afara
procesului de armonizare fiscală. În statele membre ale UE se întâlnesc
diferenţe mari între nivelul cotelor care stau la baza calculării accizelor (la
acelaşi produs). Aceste diferenţe nu sunt determinate numai de modul uneori
diferit de abordare a politicilor de descurajare a consumului, ci şi de faptul
că unele produse (tutun, vin) ocupă un loc important în agricultura ţărilor
care practică accize mai reduse. Diferenţele menţionate influenţează negativ
competiţia pe piaţa unică, iar în cazul ţigărilor şi băuturilor alcoolice ele
îndeamnă la evaziune fiscală.
Armonizarea legislaţiei din ţara noastră cu cea comunitară în privinţa
accizelor, necesită măsuri cum sunt:
- structurarea produselor după criterii comune cu cele comunitare;
menţionarea codului tarifar la fiecare produs (pentru evitarea unor eventuale
confuzii);
- apropierea treptată a nivelului accizelor de limita minimă prevăzută
pentru statele membre UE;
- practicarea de reduceri sau scutiri corespunzător exemplului statelor
comunitare, în situaţiile în care accizele ridică foarte mult nivelul preţurilor
la anumite produse, pentru a nu spori prea mult povara fiscală a populaţiei.
În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România a
obţinut 50 de perioade de tranziţie şi aranjamente tranzitorii. Legislaţia
comunitară din domeniul impozitării se referă la taxa pe valoarea adăugată şi
la accizele pentru diferite produse. România a obţinut 8 perioade de tranziţie
şi 3 derogări la acest capitol:
-o perioadă de tranziţie de trei ani pentru aplicarea accizei minime la
ţigarete;
-perioade de tranziţie pentru accizarea electricităţii şi produselor
energetice; condiţiile sunt similare celor obţinute de ceilalţi candidaţi; au
fost obţinute perioadele de tranziţie cu durata maximă şi pentru cea mai
mare parte a produselor accizate. La accizarea electricităţii, pentru păcura
utilizată pentru sistemul de termoficare, a motorinei şi a benzinei fără plumb,
dar şi a gazelor naturale utilizate în scopuri necomerciale, România a obţinut
cea mai lungă perioadă de tranziţie pentru adaptarea nivelului de impozitare
la cel din UE. România va utiliza toate posibilităţile permise de acquis
pentru a scuti de accize anumite categorii de consumatori şi de activităţi (de
exemplu, gaze naturale-consumatorii casnici; motorina-activităţi agricole,
lucrări publice etc.).
Alinierea la nivelul de accize stabilit de acquis-ul comunitar se va face
în 4 ani de la data aderării pentru benzina fără plumb, 6 ani pentru motorina
folosită drept carburant pentru automobile, 3 ani pentru gazul utilizat în
scopuri necomerciale, 3, respectiv 2 ani pentru păcură, în funcţie de utilizare
(în sistemul de termoficare sau pentru alte destinaţii) şi 3 ani pentru
electricitate;
-derogare în ceea ce priveşte aplicarea pragului de impozitare de
35.000 euro-cifră de afaceri anuală pentru micii întreprinzători, plătitori de
TVA;
-derogare pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere a transportului
internaţional de persoane;
-derogare pentru acordarea unui regim special băuturilor alcoolice
distilate din fructe, obţinute de fermieri şi destinate autoconsumului,
echivalent a 50 litri băuturi spirtoase/gospodărie/an, cu concentraţie de 40%
în volum, prin aplicarea unei cote de 50% din acciza standard aplicată în
România.
CAPITOLUL 5

Analiza comparativă a impozitelor directe şi a


impozitelor indirecte, la nivelul bugetului de stat, în
perioada de tranziţie

În analiza nivelului obligaţiilor de plată bugetare e foarte important a


se cunoaşte structura impozitelor. Elementele importante privind gradul de
echitate (de dreptate fiscală şi socială) al unui sistem fiscal sunt oferite prin
analiza ponderii încasărilor obţinute din impozite directe, faţă de impozitele
indirecte, în totalul veniturilor fiscale.
Cu cât impozitele directe deţin o pondere mai mare în totalul
veniturilor fiscale, cu atât mai mare este gradul de echitate al sistemului
fiscal respectiv; aceasta deoarece impozitele directe sunt individualizate,
sunt nominative (stabilite clar pe fiecare persoană), precis stabilite şi
cunoscute din timp de fiecare contribuabil. În schimb, impozitele indirecte
sunt „invizibile”, sunt „ascunse” în preţul mărfurilor şi tariful serviciilor; ca
urmare a acestui fapt, consumatorii diferitelor mărfuri şi servicii nu au
posibilitatea să cunoască, nici înainte de cumpărare şi nici după aceea, care
sunt mărfurile şi serviciile care conţin impozite indirecte (accize, taxă pe
valoarea adăugată etc.), iar dintre acestea, cât de mare este impozitul indirect
conţinut de fiecare.
Graficul nr.1

Structura fluxurilor fiscale ale bugetului de stat al


României în anul 2004

Impozit pe venit/salarii
Impozit pe profit
5% 6% 2%
21% Alte impozite directe
26% 2% TVA
Accize
Taxe vamale
38%
Alte impozite indirecte

Constituit pe baza datelor din tabel nr.1 şi tabel nr.2

Analizând graficul de mai sus, observăm că fluxurile fiscale sunt


alcătuite din impozite directe (impozit pe profit 21%, impozit pe venit/salarii
2% şi alte impozite directe 2%) şi impozite indirecte ( taxa pe valoare
adăugată 38%, accize 26%, taxe vamale 5% şi alte impozite indirecte 6%).

Raportând impozitele directe şi impozitele indirecte la principiile de


impozitare, se constată că, în general impozitele directe sunt de preferat faţă
de impozitele indirecte datorită faptului că sunt nominative, sunt
reglementate în funcţie de mărimea venitului sau averii şi au termene de
plată stabilite şi cunoscute în prealabil. Alte avantaje sunt următoarele:
constituie un venit sigur pentru stat, este cunoscut dinainte, răspund unor
considerente de justiţie fiscală pentru că sunt exonerate veniturile necesare
asigurării minimului de existenţă şi prin faptul că unele din ele ţin seama de
sarcinile familiei, sunt uşor de calculat şi prezentat. Au, totuşi, şi
dezavantaje cum ar fi: nu sunt agreabile plătitorilor, sunt considerate a fi
neproductive, pot conduce la abuzuri în ceea ce priveşte aşezarea şi
încasarea impozitelor. Aşadar, impozitele directe au calitatea de a fi
convenabile ca mod de percepere şi răspund mai bine cerinţelor de echitate
fiscală. Ele contribuie la absorbirea unei părţi din sumele aflate la un
moment dat în exces pe piaţă, având caracter deflaţionist.

Tabel nr.3

Indicatorul 1991 1994 1997 2000 2003 2004


/Anul

Venituri 47.93 831.88 4005.09 11439.44 23602.30 30252.70


fiscale

PIB 2203.9 49773.2 252925.7 8037731.1 1903353.9 2387914.3

%Venituri 21.75 16.71 15.44 14.23 12.4 12.66


fiscale în
PIB
Sursa: Calculat pe baza datelor de la Ministerul Finanţelor Publice

Graficul nr.2
Ponderea veniturilor fiscale în PIB

25 % Venituri fiscale în PIB


21.7521.42
20
18.2316.7117.26
16.0915.4416.2315.58
14.23
15
11.7511.07 12.4 12.66
10

0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Constituit pe baza datelor din tabelul nr.3

În România, aşa cum se poate observa în acest grafic (graficul nr.2),


evoluţia ponderii veniturilor fiscale cuprinse în bugetul de stat, pe ansamblul
perioadei analizate a fost una descendentă (1991- 21.75%, iar în 2004-
12.66%).

Pentru a se ajunge la o stare de echilibru pe termen lung a


economiei, e necesar ca variaţia produsului intern brut să fie însoţită de o
variaţie de acelaşi sens a veniturilor fiscale, fapt care în planul politicii
bugetare ar echivala cu o echilibrare a bugetului public pe perioade mai
mari de un an.

Graficul nr.3
Elasticitatea veniturilor fiscale, la nivelul bugetului de stat, în raport cu PIB,
în perioada 1991-2004
1.8
1.6
1.4
1.2
1
0.8
0.6
0.4
0.2
0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Elasticitate

Constituit pe baza datelor datelor din tabelul nr.3

Analiza evoluţiei elasticităţii veniturilor fiscale în raport cu PIB poate


oferi autorităţilor care decid în materie de politică fiscală sugestii referitoare
la modificarea fluxurilor fiscale de la un an la altul astfel încât să se menţină
un echilibru faţă de evoluţia economiei reale şi nu doar în funcţie de
necesarul de resurse financiare la un moment dat. În cursul fiecărui an s-ar
putea acţiona în direcţia menţinerii unui coeficient de elasticitate cât mai
aproape de o valoare constantă, cu luarea în considerare şi a nivelului ratei
prelevărilor obligatorii, astfel încât, pe ansamblu, nivelul presiunii fiscale să
nu sporească. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv este necesar a se efectua o
analiză serioasă a randamentelor fiecărui tip de impozit în parte.
Sensibilitatea randamentelor fiscale la evoluţia economiei reflectă
capacitatea fluxurilor fiscale de a se amplifica sau reduce în funcţie de
perioadele de avânt sau de declin ale activităţii economice.

Tabel nr.4
Ponderea impzitelor directe şi indirecte în veniturile fiscale ale bugetului de
stat

Indicatorul/Anul
Sursa: Calculat pe baza datelor din tabelul nr.1 şi tabelul nr.3

Graficul nr.4

Evoluţia ponderii impozitelor directe şi indirecte în


veniturile fiscale ale bugetului de stat (%)

90.0
Impozite directe 78.7
80.0 75.1 74.9
Impozite indirecte 68.8
72.5 70.0
70.0 62.6
61.1
58.2
60.0 51.5 54.7 51.3 51.2
48.5 50.9 48.8
50.0 45.3 49.1 48.7
41.8
38.9 37.4
40.0
31.2 30.0
27.5 24.9 25.1
30.0
21.3
20.0

10.0
0.0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Constituit pe baza datelor din tabelul nr.4

În cadrul veniturilor fiscale, impozitele directe sunt precumpănitoare, dar


pierd teren în faţa celor indirecte. Dacă în 1993 impozitele directe procurau
51,5% din totalul veniturilor fiscale, şase ani mai târziu aportul lor se redusese
la 31,2%, adică înregistraseră un recul de 20,3 puncte procentuale; în acelaşi
interval de timp, ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale ale
bugetului de stat a crescut de la 48,5% la 68,8%, adică realizaseră un avans de
20,3 puncte procentuale.
Structura sistemului de impozite, precum şi fiecare impozit în parte, au o
importanţă deosebită în formarea resurselor financiare publice şi în influenţarea
vieţii economice şi sociale. Un interes major prezintă conceperea sistemului de
impozite directe şi a sistemului de impozite indirecte, inclusiv stabilirea
modalităţilor tehnice prin care urmează a se realiza preluarea acestora la
dispoziţia autorităţilor publice.Un număr mare de impozite şi taxe grevează
inutil activitatea financiară, stânjenindu-i pe contribuabili şi influenţează
negativ asupra randamentului impozitului.
Evoluţia impozitelor directe şi indirecte în ţara noastră, în perioada 1991-
2004, a fost influenţată de măsurile luate de autorităţile publice pe linia
reformei fiscale.

Tabelul nr.5
Indicatorul/Anul 1991 1994 1997 2000 2003 2004

Impozite indirecte 20.05 376.84 1953.42 8292.20 18583 22667.30

Impozite directe 27.88 455.04 2051.67 3147.24 5019.3 7585.40

PIB 2203.9 49773.2 252925.7 803773.1 1903353.9 2387914.3

Impozite directe
in preturi curente 126.5 91.4 81.1 39.2 26.4 31.8
Impozite
indirecte in
preturi curente 91.0 75.7 77.2 103.2 97.6 94.9

Dinamica
impozitelor directe 100.0 72.2 64.1 30.9 20.8 25.1

Dinamica
impozitelor directe 100.0 83.2 84.9 113.4 107.3 104.3
Sursa: Calculat pe baza datelor de la Ministerul Finanţelor Publice (tabelul nr.1,tabelul
nr.2,tabelul nr.3)

Graficul nr.6

Evolutia impozitelor directe si indirecte in


perioada 1991-2004
Impozite directe in preturi
curente
Impozite indirecte in preturi
140.0 126.5 130.9 curente
120.0 101.6
107.1 103.2
93.9 87.9 97.6 94.9
100.0 91.0
83.3 88.5 91.4 84.8 82.5 81.1
78.3 82.3 83.1
75.7 77.2
80.0 60.8
60.0 48.7
39.2 35.2 31.8
40.0 27.6 26.4

20.0
0.0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Constituit pe baza datelor din tabelul nr.5

Evoluţia impozitelor directe, începând din anul 1993, au un caracter


descendent (de la 93,9 în anul 1993, la 31.3 în anul 2004) , pe când
impozitele indirecte au un trend oscilant (de la 91.0% în anul 1991, iar în
anul 1999 ajungând la valoarea maximă de 107,1 şi până în anul 2004
continunând să scadă, la 94,9%).
Un deziderat care a figurat între obiectivele politicii fiscale încă din
primii ani ai tranziţiei, a fost inversarea raportului dintre impozitele directe
şi cele indirecte, fapt care nu s-a realizat pe deplin întrucât actuala situaţie se
datorează unui grad scăzut de colectare a impozitelor directe. Pentru,
perioadele următoare, este necesar ca accentul să fie pus pe impozitarea
indirectă, în condiţiile îmbunătăţirii gradului de colectare a impozitelor
directe care, printre altele, au şi avantajul că se caracterizează printr-o
transparenţă mai mare.
Graficul nr.7
S tr u c tu r a im p o z it e lo r d ir e c te a le b u g e tu lu i d e
s t a t în a n u l 1 9 9 8

0%
29% Im p o z it p e p r o fit
44% Im p o z it p e v e n it/s a la r ii
A l t e i m p o z i t e d i r e c te
C o n tr i b u ţ i i
27%

S t r u c t u r a im p o z it e lo r d ir e c t e a le b u g e t u lu i
d e s t a t în a n u l 2 0 0 2

Im p o z it p e p r o f it
14%
Im p o z it p e
9%
v e n it/s a la r ii
6% A lte im p o z ite
71% d ir e c te
C o n tr ib u ţii
S t r u c t u r a im p o z it e lo r d ir e c t e a le b u g e t u lu i d e
s t a t în a n u l 2 0 0 0

8% 1%
Im p o z i t p e p r o f i t
27%
Im p o z i t p e v e n i t /s a l a r i i
A lte im p o z ite d ir e c te
64% C o n t r i b u ţi i

S t r u c t u r a im p o z it e lo r d ir e c t e a le
b u g e t u lu i d e s t a t în a n u l 2 0 0 4

Im p o z it p e p r o f it
7%
2% Im p o z it p e
6%
v e n it/s a la r ii
A lte im p o z ite
85% d ir e c te
C o n tr ib u ţii

Constituit pe baza datelor din Anuarul Statistic al României pe anul 2006


Observăm din graficul nr.7 că, în structura impozitelor directe cele
mai importante sunt : impozitul pe venit/salarii şi impozitul pe profit.
Aceste impozite au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în
sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea
acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează
direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În
cazul acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt, în intenţia
legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi practic, uneori acestea nu coincid.
Impozitele directe se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau
genuri de activităţi, fie pe venit sau avere. Reprezintă forma cea mai veche
de impunere şi presupun diferenţierea sarcinii fiscale în funcţie de puterea
economică a plătitorului (venituri/profit sau avere/activ net) şi sunt
transparente.
Aceste impozite au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în
sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea
acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează
direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În
cazul acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt, în intenţia
legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi practic, uneori acestea nu coincid.

Tabelul nr.6
Sursa: Calculat pe baza datelor de la Ministerul Finanţelor Publice (tabelul nr.1, tabelul
nr.3)

Indicatorul/Anul 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004


% Impozitul pe
profit în
impozitele
directe 47.7 62.7 63.3 53.4 71.7 87.0 84.9
% Impozitul pe
profit în veniturile
fiscale 17.9 19.6 17.4 16.0 17.9 18.5 21.3

% Impozitul pe
profit în PIB 2.9 3.0 2.5 1.8 1.9 2.3 2.7
Graficul nr.8

Evoluţia impozitului pe profit în impozitele directe,


veniturile fiscale şi PIB în perioada 1998-2004

100.0 % Impozitul pe profit


87.0 84.9
90.0 în impoyitele directe
80.0 71.7 % Impozitul pe profit
70.0 62.7 63.3
în veniturile fiscale
60.0 53.4
% Impozitul pe profit
47.7
50.0
în PIB
40.0
30.0 19.6 18.5 21.3
17.9 17.4 16 17.9
20.0
10.0 2.9 3 2.5 1.8 1.9 2.3 2.7
0.0
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Constituit pe baza datelor din tabelul nr.6

Impozitul pe profit a înregistrat o evoluţie crescătoare în impozitele


directe, de la 47.7 în anul 1998 la 84.9, în 2004.
În ceea ce priveşte introducerea cotei unice de impozitare de 16% atât
la profit, cât şi la venit, cu începere de la 1 ianuarie 2005, aceasta face ca
ponderea veniturilor încasate din impozitele directe să se diminueze uşor
comparativ cu anul 2003, veniturile fiscale în ansamblul lor sporind însă cu
21,3%. Ca procent din PIB, impozitul pe profit a reprezentat 2,7% în 2004.
Previziunile privind marile dezechilibre bugetare nu s-au adeverit.
Impactul reducerii cotei de impozitare în cazul profitului a fost
contrabalansat de măsurile de extindere a bazei de impozitare reprezentate
de eliminarea posibilităţii de opţiune pentru impunerea veniturilor la data
scadenţei ratelor în cazul contractelor de vânzare cu plata în rate şi
impunerea acestora la data facturării şi de excluderea din categoria
veniturilor neimpozabile a diferenţelor favorabile de valoare a titlurilor de
participare, înregistrate ca urmare a incorporării rezervelor, beneficiilor sau
primelor de emisiune la persoanele juridice şi renunţarea la posibilitatea
deducerii cheltuielilor de amortizare reprezentând 20% din valoarea de
intrare a achiziţiilor de mijloace fixe amortizabile sau brevete de invenţie
amortizabile, în condiţiile în care duratele normale de utilizare au fost
diminuate, în medie cu 20%, iar regimul de amortizare accelerată pentru
echipamente tehnologice a fost menţinut
Ulterior, ca urmare intrării ţării noastre într-un proces de creştere
economică, care a determinat sporirea bazei de impozitare, dar şi datorită
unor modificări a legislaţiei fiscale care suprimă o parte a reducerilor şi
scutirilor amintite, impozitul pe profit şi-a sporit ponderea în PIB la 2,7% în
2004.

Tabelul nr.7
Sursa: Calculat pe baza datelor de la Ministerul Finanţelor Publice (tabelul nr.1, tabelul
Indicatorul/Anul 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
% Impozitul pe
venit/salarii în
impozitele
directe 44.4 27.1 27.2 19.7 6.1 1.4 6.4
% Impozitul pe
venit/salarii în
veniturile fiscale 16.6 8.5 7.5 5.9 1.5 0.3 1.6
% Impozitul pe
venit/salarii în
PIB 2.7 1.3 1.0 0.7 0.2 0.04 0.2
nr.3)
Graficul nr.9
Evoluţia impozitului pe venit/salarii în impozitele
directe, veniturile fiscale şi PIB, în perioada 1998-
2004
50
44.4
45 %Impozitul pe
40 venit/salarii în impozite
35 directe
30 27.1 27.2 %Impozitul pe
25 venit/salarii în
19.7
20 16.6 veniturile fiscale
15 %Impozitul pe
8.5
10 7.5 5.9 6.1 6.4 venit/salarii în PIB
2.7 1.5 1.4 1.6
5 1.3 1 0.7 0.2 0.3 0.2
0 0.04

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Constituit pe baza datelor din tabelul nr.7

Raportate la veniturile fiscale, impozitul pe venit/salarii, începând cu


anul 1998, se află într-un regres cvasicontinuu. Diferenţa dintre valoarea
maximă (16,6% în anul 1998) şi cea minimă (1,6% în anul 2004).
Oscilaţiile ponderii în PIB au fost de mică amploare, dar diferenţa
dintre valoarea maximă, înregistrată în anul 1998, de 2,7% şi valoarea
minimă din anul 2004 de 0,2%.
În anul 2000, odată cu introducerea sistemului de impozitare globală a
veniturilor, rezultatele nu au fost cele scontate de autorităţi.
Poate că avantajul acestui sistem a constat totuşi într-o repartizare mai
echitabilă a sarcinii fiscale pe grupuri sociale şi pe membrii societăţii priviţi
în mod individual.

Graficul nr.10

S t ru c tu r a i m p o z i te l o r i n d i re c te a l e b u g e tu l u i d e Structura impozitelor indirecte ale


sta t î n a n u l 1 9 9 7 bugetului de stat în anul 2000

T a x a p e v a lo a r e
1% a d ă u g a tă
17% Taxa pe valoare
adăugată
A c c iz e 10% 4%
Accize

25% Taxe vamale


T a x e v a m a le 61%
22% 60%
Alte impozite indirecte

A lte im p o z ite in d ir e c te
S tr u c tu r a im p o z ite lo r in d ir e c t e a le b u g e t u lu i Str u ctu r a im p o yite lo r in d ir e cte ale
d e s t a t în a n u l 2 0 0 3 b u g e tu lu i d e s tat în a n u l 20 04

T a x a p e v a lo a r e
9% a d ă u g a tă Tax a pe v aloar e
7% adăugată
7% 8%
A c c iz e
A c c iz e
50%

51% T a x e v a m a le Tax e va male


35%
33%
A lt e impo z it e indirec t e
A lte im p o z it e in d ir e c t e

Constituit pe baza datelor din tabelul nr.2

Impozitele indirecte sunt alcătuite, în cea mai mare parte, din taxa pe
valoarea adăugată, accize şi taxe vamale.
Reforma fiscală în cazul impozitelor indirecte are ca ţintă atingerea
prevederilor legislaţiei fiscale din Uniunea Europeană. Liniile directoare ale
politicii comunitare în cazul impozitării indirecte sunt mai uşor de atins, din
punct de vedere al metodologiei, deoarece în acest domeniu există consens
la nivelul Uniunii Europene (nu acelaşi lucru se poate spune despre
impozitele directe).

Tabelul nr.8
Indicatorul/Anul 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
%TVA in
impozitele
indirecte 59.2 55.5 60.8 53.9 57.7 51.4 49.7

%TVA in
veniturile fiscale 37.1 38.2 44.1 37.7 43.3 40.4 37.3
%TVA in PIB 6.0 6.0 6.3 4.4 4.8 5.0 4.7
Sursa: Calculat pe baza datelor de la Ministerul Finanţelor Publice (tabelul nr.2, tabelul
nr.3)

Graficul nr.11

Evoluţia taxei pe valoare adăugată în impozitele


indirecte, veniturile fiscale şi PIB, în perioada 1998-
2004
70
59.2 60.8
55.5 57.7
60 53.9
49.7 %TVA în impozitele
50 44.1 43.3
38.2 37.7 40.4 indirecte
37.1 37.3
40 %TVA în veniturile
30 fiscale
20 %TVA în PIB
6 6 6.3 5.4
10 4.4 4.8 5 4.7

0
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Constituit pe baza datelor din tabelul nr.8

Analizând modificările survenite în structura impozitelor indirecte,


observăm că taxa pe valoare adăugată înregistrează un trend oscilant (59,2%
în anul 1998, 60,8 în anul 2000, urmând ca după aceea să descrească, la 49.7
în anul 2004).
Evoluţiile ponderilor în venituri fiscale şi PIB, cu doi ani de creşteri
accentuate, la începutul (37,1% în anul 1998, în veniturile fiscale şi 6% în
PIB) şi la mijlocul intervalului analizat, (44,1% în anul 2000, în veniturile
fiscale şi 6,35% în PIB) pentru ca în ultimii patru ani să se instaleze un trend
ascendent.
Taxa pe valoarea adăugată este cel mai important impozit general pe
consum, astfel că se percepe, cu foarte puţine excepţii, asupra tuturor
activităţilor de producţie, comerţ sau prestări de servicii. Sfera largă de
cuprindere îi conferă rolul de principal impozit indirect şi cu un loc
privilegiat în cadrul veniturilor fiscale în ansamblu.
Taxa pe valoare adăugată prezintă avantajul că apare ca o sursă
relative stabilă de venituri pentru buget, deoarece consumul (în cazul
majorităţii produselor şi serviciilor de primă necessitate supuse impozitării)
nu cunoaşte fluctuaţii deosebite de la o perioadă la alta.
O consecinţă negativă a introducerii taxei pe valoare adăugată este
creşterea numărului de operaţii contabile şi a persoanelor care le efectuează,
astfel că această taxă presupune un volum mare de muncă.

Tabelul nr.9

Indicatorul/Anul 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004


%Accize* in
impozitele indirecte 22.2 27.7 24.9 28.4 25.8 32.5 35.1
%Accize* in
veniturile fiscale 13.9 19.0 18.0 19.9 19.3 25.6 26.3
%Accize* in PIB 2.3 3.0 2.6 2.3 2.1 3.2 3.3
Sursa: Calculat pe baza datelor de la Ministerul Finanţelor Publice (tabelul nr.2, tabelul
nr.3)

Graficul nr.12
Evoluţia accizelor în impozitele indirecte, veniturile
fiscale şi PIB, în perioada 1998-2004
40
35.1
35 32.5
28.4
30 27.7
25.8 25.6 26.3 %Accize în
24.9
25 22.2 impozite indirecte
19 19.9 19.3
18 %Accize în
20
13.9 veniturile fiscale
15 %Accize în PIB
10
3 3.2 3.3
5 2.3 2.6 2.3 2.1

0
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Constituit pe baza datelor din tabelul 9

Accizele, până la apariţia taxei pe valoarea adăugată, au fost cuprinse


în impozitul pe circulaţia mărfurilor care funcţiona atunci, astfel explicându-
se ponderea mare în impozitele indirecte a accizelor.
După cum se observă din graficul de mai sus, ponderea accizelor în
veniturile fiscale cunoaşte o evoluţie oscilantă, ceea ce înseamnă că există
rezerve de creştere a accizelor, prin orientarea taxării asupra obiectelor de
lux şi a celor nocive sănătăţii populaţiei. De asemanea, ar putea fi avută în
vedere aşezarea de accize şi asupra veniturilor din jocurile de noroc, acestea
trebuind să fie impozitate mai accentuat decât veniturile provenitr din
muncă.
Atunci când are loc o scădere a accizelor, aşa cum a fost ceadar şi în
anul în veniturile fiscale , în special în anul 1998 cu 13,9%, dar şi în anul
2000 cu 18%, în următorii anii cu mici oscilaţii. Realizarea unor venituri
bugetare scăzute se datorează, în principal, nivelului ridicat al evaziunii
fiscale la accizele percepute la combustibili. De aceea, pentru remedierea
deficienţelor înregistrate în colectare alor, trebuie luate o seamă de măsuri
pentru îmbunătăţirea disciplinei plăţilor, printre care:
- reducerea numărului punctelor vamale de frontieră prin care
tranzitează importurile de combustibili, ceea ce va permite o intensificare a
controlului asupra produselor;
- generalizarea depozitării tuturor cantităţilor de combustibili în
depozite speciale, ceea ce este în masură să permită efectuarea controlului
calităţiişi transferurilor acestor produse;
- înăsprirea sancţiunilor prevăzute pentru rău-platnici (sancţiuni
penale în locul celor financiare).
Prin aplicarea consecventă a unor asemenea măsuri, se poate evita
sporirea cotelor la accizele aplicate acestei grupe de produse, pentru a nu
genera reacţiile în lanţ de creştere a preţurilor, precum şi pentru a nu îi
penaliza pe agenţii economici corecţi.

Tabel nr.10

Indicatorul/Anul 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004


% Taxe vamale in
impozite indirecte 15.1 13.4 10.5 9.4 7.4 6.9 7.2
% Taxe vamale in
veniturile fiscale 9.5 9.2 7.6 6.6 5.6 5.5 5.4
% Taxe vamale in
PIB 15.4 14.4 10.8 7.7 6.2 6.8 6.8
Sursa: Calculat pe baza datelor de la Ministerul Finanţelor Publice (tabelul nr.2, tabelul
nr.3)
Graficul nr.13

Evolutia taxelor vamale în impozitele indirecte,


veniturile fiscale şi PIB, în perioada 1998-2004

18
16
14
%Taxe vamale în
12 impozite indirecte
10 %Taxe vamale în
8 veniturile fiscale
6 %Taxe vamale în
4 PIB
2
0
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Constituit pe baza datelor din tabelul nr.10

Taxele vamale au avut o evoluţie descrescătoare, atât ca pondere în


impozitele indirecte, cât şi ca procent din PIB, această diminuare fiind
influenţată atât de creşterea importului într-un ritm mai lent decât produsul
intern brut, cât şi de continua modificare a legislaţiei, în sensul reducerii
treptate a barierelor vamale în relaţia cu Uniunea Europeană.
Taxele vamale pot fi percepute de stat asupra importului, exportului şi
tranzitului de mărfuri. În practica internaţională se utilizează mai ales
taxarea importurilor, ceea ce conduce la protejarea producţiei autohtone de
concurenţa produselor străine. Nivelul taxelor aplicate şi produsele vizate de
acest impozit indirect, sunt prevăzute în Tariful Vamal de Import al
României. În perioada analizată, tariful vamal al ţării noastre a suferit mai
multe modificări, ca urmare a intrării în vigoare a unor importante acorduri
internaţionale încheiate de România. Prin aceste tratate, statele semnatare îşi
acordă reciproc facilităţi vamale, a căror punere în aplicare este eşalontă,
prevăzând termene precise de desfiinţare a restricţiilor cantitative şi de
reducere a taxelor aplicate. Scopul final al acestor convenţii este
liberalizarea schimburilor comerciale internaţionale.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Tranziţia de la economia de comandă la economia de piaţă modernă,


eficientă este un proces relativ îndelungat care în mod inevitabil generează
dificultăţi economice şi costuri sociale obiective. O asemenea realitate este
determinată de faptul că economia trebuie să funcţioneze pe noi baze: noi
structuri, noi mecanisme de reglare, noi mentalităţi etc.
Tranziţia la economia de piaţă începută după 1989, în mod logic,
trebuie să ia sfârşit la data intrării ţării noastre în Uniunea Europeană, când
va trebui să avem o economie de piaţă funcţională, ceea ce presupune că
obiectivele principale ale tranziţiei sunt îndeplinite.
Fiecare ţară a realizat tranziţia în propria concepţie, folosind metode
mai mult sau mai puţin inspirate, cu costuri sociale mai greu sau mai uşor de
suportat, cu rezultate mai mult sau mai puţin pozitive.
Analizând politica fiscală promovată în ţara noastră, în perioada 1991-
2004, se constată că aceasta a fost lipsită de o strategie clară, coerentă.
Reglementările privind impozitele şi taxele, adoptate în perioada analizată,
au avut ca punct de pornire necesităţile imediate şi numai arareori obiective
pe termen mediu şi lung. Astfel, reglementările respective au fost modificate
numai după câteva luni de zile, ceea ce a generat efecte nedorite, creând
derută în rândul agenţilor economici, încurajând fenomene negative precum
corupţia, evaziunea fiscală şi contrabanda.
Pentru a limita consecinţele negative ale măsurilor de liberalizare a
preţurilor şi a reduce inflaţia, s-a adoptat un nou program de stabilizare
macroeconomică (al treilea în perioadade tranziţie, în anul 1997). Măsurile
vizate în domeniul bugetar se referă la:

• reducerea semnificativă a cheltuielilor publice prin: micşorarea


subvenţiilor acordate sectorului industrial şi agriculturii, indexarea
salariilor personalului bugetar la un nivel inferior ratei inflaţiei,
reducerea de personal în sectorul bugetar, reducerea unor cheltuieli
de capital;
• creşterea veniturilor publice prin: reducerea exceptărilor de la
taxele vamale, creşterea accizelor la alcool şi tutun precum şi a
redevenţelor la petrol şi gaze naturale, renunţarea la sistemul
preferenţial de calcul a impozitului pe profit pentru unii
contribuabili, creşterea cotelor TVA.
Politica fiscală promovată în ţara noastră a cunoscut o evoluţie
sinuoasă: acordarea de către Parlament a unor facilităţi fiscale agenţilor
economici a fost urmată, la scurtă vreme, de suspendarea sau anularea
acestora de către guvern la cererea FMI pe motiv că induc efecte negative
asupra deficitului financiar public, au fost majorate cotele TVA şi accizele la
anumite produse, au fost operate reduceri ale taxelor vamale la unele
produse importate şi majorări temporare la altele. Cu toate măsurile
îndreptate spre creşterea veniturilor fiscale şi reducerea drastică a
cheltuielilor publice, deficitul financiar public realizat a fost mai mare decât
cel convenit cu FMI. Măsurile de natură fiscală şi bugetară au avut mai
curând un impact negativ asupra economiei reale: producţia industrială şi
produsul intern brut au înregistrat creşteri negative, desfacerile de mărfuri cu
amănuntul s-au restrâns, investiţile au stagnat, iar nivelul de trai al populaţiei
a scăzut.
În perioada analizată, în ţara noastră, veniturile realizate de
persoanele fizice au fost impuse separat pentru fiecare gen de venit sau sursă
de provenienţă. Acesta a făcut posibilă impunerea diferenţiată a veniturilor.
Trecerea la impunerea globală a veniturilor persoanelor fizice a
constituit, o măsură importantă, care a făcut posibilă îmbunătăţirea
legislaţiei fiscale şi apropierea de standardele europene în materie.
Prin noile reglementări privind impozitarea veniturilor salariale s-a
urmărit asigurarea tratamentului egal al tuturor salariaţilor printr-un sistem
unic de impunere, înlăturându-se diferenţierea în funcţie de starea civilă sau
alte criterii. A fost diminuată baza impozabilă cu sumele reprezentând
contribuţia pentru pensia suplimentară şi contribuţia pentru ajutorul de
şomaj.
Deşi din interiorul ţării noastre cota de impozitare unică de 16% e
privită de unele persoane drept o măsură exagerată, de la Bruxelles se vede
ca o înscriere pe un curent firesc.Dacă, de exemplu, o firmă din România
doreşte să deruleze afaceri în mai multe state membre ale U.E. va trebui de
fiecare dată să-şi recalculeze baza de impozitare, în funcţie de ţara în care
operează, aceasta deoarece fiecare din cele 25 de state membre dispune de
un sistem propriu de calculare a bazei de impozitare. Adaptarea la acest
sistem implică pentru firma românească un cost considerabil.
În acest context, Uniunea Europeană se străduieşte să activeze primii
vectori de armonizare a bazei de impozitare.
Sperăm că în continuare se va ajunge cu adevărat la o raţionalizare a
legislaţiei fiscale, legislaţie care, de 15 ani, a generat numeroase probleme
contribuabililor şi organelor fiscale de execuţie, prin prevederile confuze,
susceptibile de interpretări dintre cele mai diferite (contradictorii), prin
numeroasele schimbări, generatoare de evaziune fiscală.
Nici un impozit nu trebuie judecat independent de celelalte
componente ale sistemului de impunere fiscală.
Se impun a fi rezolvate o serie de probleme referitoare la:
-legiuitorul trebuie să dovedească consecvenţă, continuitate şi
rapiditate în reglementarea diverselor situaţii impuse de practică;
-stabilirea unui raport optim între impozitele directe şi cele indirecte,
între impozitele stabilite în sarcina persoanelor fizice şi a celor juridice, între
impozitele care alimentează bugetul de stat şi cele care se varsă în bugetele
locale;
-eficienţa implementării legilor fiscale (în ţara noastră suferă în câteva
puncte esenţiale: se impune revizuirea legii evaziunii fiscale, în plan regional
atitudinea autorităţilor fiscale e precară);
-revizuirea impunerii veniturilor din capital încasate de persoanele
fizice, în concordanţă cu presiunile interne, cu obligaţiile asumate între
negocierile cu FMI şi cu cele derivate din integrarea României în UE;
Propunerile înaintate aici contribuie la atingerea scopului strategic de
redistribuire echitabilă a veniturilor, respectând credinţa că măsurile fiscale
nu trebuie să împiedice libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului
sau să distorsioneze concurenţa, ci să-şi păstreze simplicitatea,
proporţionalitatea şi neutralitatea aplicării.
BIBLIOGRAFIE

Cioponea Mariana-Cristina „Veniturile şi cheltuielile


bugetare în contextul
integrării europene”, Editura
Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti,2004

Juravle Vasile „Fiscalitate”, Editura ASE,


Bucureşti, 1999
Preda Bianca- Florentina „Armonizarea impozitelor
directe cu dreptul
comunitar”,
Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2004

Roman Daniela Lidia „Finanţe aplicate”, Editura


Economică, Bucureşti, 2001

Anuarul Statistic al României 2006


Octavian Bojian
„Contabilitate generală”
Editura Fundaţiei „România de Mâine”
Bucureşti, 1998

Gheorghe Grigore
„Contabilitatea şi fiscalitatea întreprinderii”
Editura „Fundaţiei pentru Management şi
Marketing”,
Bucureşti, 2001

A. Işfănescu,
(i) C. Stănescu, „Analiză economico - financiară”
A. Băicuşi Editura Economică, 1999

Gheorghe Manolescu
„Finanţele întreprinderii”

Editura Fundaţiei „România de Mâine”,

Bucureşti, 2001
Mihai Ristea, „Contabilitatea întreprinderii” vol. I,
Corina Graziella Dumitru, ediţie revizuită
Editura Mărgăritar,
Corina Ioanăş Bucureşti, 2001

Ion Stancu
„Finanţe”
Editura Economică,
Bucureşti, 1997

Ministerul Finanţelor „Reglementări contabile pentru agenţii


Publice economici”, Editura Economică, Bucureşti 2002

Cioponea, Cristina Mariana, „Finanţe Publice şi Fiscalitate”, Editura


Nicolae, Grigorie Lăcriţa Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2004

Legea nr.500/2002 privind finaţele publice,


publicată în Monitorul Oficial nr.597/13.08.2002

Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal


publicată în Monitorul Oficial nr. 927/23.12.2003