Sunteți pe pagina 1din 9

Barbu Ollănescu-Orendi: Aşa a fost să fie (dar n-a fost chiar aşa…)

×

×

A ş a a fost s ă fie (dar n-a fost chiar a ş a…) ×

http://www.cotidianul.ro/print/243237

Barbu Ollănescu-Orendi: "Așa a fost să fie" (dar n-a fost chiar așa…)

http://www.cotidianul.ro/cotidianul-243237

Special Istorie Recentă

Barbu Ollănescu-Orendi: Aşa a fost să fie (dar n-a fost chiar aşa…)

http://www.cotidianul.ro/print/243237

fost chiar a ş a…) http://www.cotidianul.ro/print/243237 Rostul unei c ă r ţ i de amintiri este

Rostul unei cărţi de amintiri este – sau ar trebui să fie – acela de a pune sub ochii cititorului mărturii

Barbu Ollănescu-Orendi: Aşa a fost să fie (dar n-a fost chiar aşa…)

http://www.cotidianul.ro/print/243237

despre un fragment al trecutului şi de a ajuta astfel la reconstituirea vastei fresce a istoriei. Primul şi cel mai important lucru pe care îl aşteptăm de la memorialist este povestirea faptelor aşa cum au fost, nu aşa cum şi le închipuie sau cum şi-ar dori el să fi fost. O astfel de carte nu mai e una de amintiri,

ci de fantasme.

Tocmai prin asta păcătuieşte volumul “Aşa a fost să fie” de Barbu Ollănescu-Orendi (Ed. Humanitas, 2014). Trecutul, altminteri prin nimic spectaculos, e înfrumuseţat, glorificat pînă la a deveni, în sfîrşit, publicabil. Rezultatul, însă, nu informează. Cititorului îi sînt prezentate o sumă de iluzii, pe care, dacă nu le verifică (ceea ce, în fond, nu e treaba lui, ci a editorului), le va reţine drept adevăruri istorice. Amintirile lui Barbu Ollănescu-Orendi contribuie astfel, chiar dacă modest, la adîncirea uneia dintre cele mai teribile metehne ce bîntuie în România ultimului sfert de secol: refuzul sau imposibilitatea de a discerne între ficţiune şi realitate.

Exemplele sînt prea numeroase pentru a fi cercetate in extenso. Ne vom mulţumi cu evocarea celor mai flagrante. Şi, cum genealogia ocupă un loc important în această carte, vom începe cu inadvertenţele genealogice.

Autorul afirmă cu falsă modestie (p. 30): „[…] nu este nici meritul şi nici vina mea –, Olăneştii sau Ollăneştii, originari din Olăneştii de Vîlcea, sînt una, dacă nu cumva cea mai veche familie născută pe pămîntul românesc, care şi-a păstrat numele neschimbat, chiar şi în vremuri de surghiun […]”.

Autorul se lasă înşelat (cu vădită plăcere) de Octav George Lecca, autor al unei lucrări de genealogie

în care confundă originea Olăneştilor cu cea a Drăgoeştilor. În realitate, primul document în care

apare un logofăt Goran din Olăneşti a fost scris în 1492, dată la care, evident, existau multe alte familii boiereşti. Autorul citează apoi (luîndu-se din nou după Lecca şi cu tot atît de mare plăcere) o legendă potrivit căreia Olăneştii ar fi apărut în 1230. Dar de cînd legendele sînt atît de precise cronologic? În plus, în afară de Lecca, a cărui sursă de informare nu ne e comunicată, ceea ce dă de gîndit asupra seriozităţii ei, nimeni n-a citat vreodată această legendă. În sfîrşit, care „surghiun”? Olăneştii n-au fost surghiuniţi niciodată, ci au rămas secole de-a rîndul pe pămînturile lor din Vâlcea.

„Despre unul dintre ei [Olăneştii], Goran al III-lea, grămăticul, de pe la anul 1460, ştim sigur, din documente, că a scris o parte din Letopiseţul cantacuzinesc.” (p. 235) Că Barbu Ollănescu-Orendi nu-şi dă osteneala să caute ceea ce nu ştie, e treaba lui. Dar că un editor serios publică asemenea enormităţi, e grav. Logofătul Goran din Olăneşti a trăit la jumătatea secolului XVII, şi nu „pe la anul 1460” – dată despre care nu se poate spune că ar fi o greşeală de tipar, pentru că aşa apare şi în manuscris. Cît despre ştiutul „sigur, din documente”, nu ştim nimic! Faptul că acest Goran (care nu era supranumit „grămăticul”) ar fi scris un fragment din “Letopiseţul cantacuzinesc” este o doar ipoteză pe care a formulat-o cu toată prudenţa necesară istoricul Ştefan Andreescu (“Istoria românilor – cronicari, misionari, ctitori”, Cluj, Editura Limes, 2007, p. 83-90).

În ce priveşte familia Policrat, din care se trage mama autorului, ni se spune (p. 246) că, tot potrivit

unei legende (!), ar fi coborîtoare din celebrul tiran Polikratis, care a domnit în insula Samos între 538 şi 522 înainte de Christos. Cum de n-a reacţionat editorul în faţa unei asemenea enormităţi? Putem oare să prezentăm cititorilor un text în care se afirmă că familia Policrat din Craiova este singura din istoria întregii omeniri cu o genealogie de 2.500 de ani? Dar oare dl Mircea Platon n-o fi şi el descendent al filosofului din antichitate?

Cîteva rînduri mai jos, ni se spune: „Din cei trei fraţi Policrat [veniţi în România], unul a plecat mai departe şi a întemeiat undeva în Europa un schit, iar ceilalţi s-au stabilit la Craiova. Însă, în timpul unei ierni cumplite, unul din cei doi a fost mîncat de lupi […]. Singurul Policrat rămas, Ştefan, conul Fanache, cum i se spunea, a făcut comerţ”. Dacă se ştie că unul dintre fraţi a întemeiat un schit (ceea ce sună foarte măgulitor), cum de nu se ştie unde? Al doilea frate, Nicolae, ţinea în 1865 staţia poştală din comuna Gruia, jud. Mehedinţi (Monitorul Oficial, nr. 219, 3 octombrie 1878). Evident,

Barbu Ollănescu-Orendi: Aşa a fost să fie (dar n-a fost chiar aşa…)

http://www.cotidianul.ro/print/243237

documentele oficiale nu precizează cînd (nici dacă) l-au mîncat lupii, dar povestea sună frumos… Al treilea frate, Ştefan Policrat, a fost casier al Primăriei din Craiova. În februarie 1883, a fost deferit justiţiei pentru că s-a constatat că deturnase o sumă importantă din bugetul Primăriei (Monitorul Oficial, nr. 55, 12/24 iunie 1883).

Despre fiul acestui Ştefan Policrat, Tache, bunicul autorului, aflăm (p. 27) că a fost „avocat, unul dintre corifeii baroului de la Bucureşti […]”. Dacă e aşa, de ce a trebuit să se angajeze în 1926 pe postul de consilier juridic al Primăriei sectorului 3 din Bucureşti (Monitorul comunal nr. 28, 11 iulie 1926, p. 5) de unde a trecut la Oficiul de contencios al Primăriei Capitalei?

Tot despre el se afirmă (p. 246) că „nu s-a înscris în nici un partid politic”. Fals! Încă din ultimul deceniu al secolului XIX, Tache Policrat a fost membru activ al Partidului Conservator şi a trecut apoi în Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu (a se vedea presa vremii).

Descriind Calea Victoriei, autorul vorbeşte despre un „hotel în care a locuit multă vreme Tache Policrat […], cînd a început să profeseze avocatura la Bucureşti”. “Anuarul Bucurescilor” ne informează mai corect. În diversele lui ediţii găsim date care-l contrazic pe autor. După ce şi-a terminat studiile universitare, Tache Policrat a fost „profesor de partea literară” la Liceul Sf. Sava (1893-1894) şi locuia pe Str. Renascerei nr. 3. De acolo, s-a mutat pe Schitu Măgureanu nr. 25 bis. Pînă prin 1914, îl găsim pe Bd. Elisabeta nr. 58. Nici vorbă, aşadar, la începutul vieţii active, de profesarea avocaturii şi nici de vreun hotel pe Calea Victoriei.

Tot în legătură cu adresele bunicului său, autorul scrie (p. 29) că acesta locuia „pe fosta stradă Corăbii, actualmente Georges Clémenceau, într-una din casele construite de arhitectul Albert Galleron”. Casa de pe strada Corăbii nr. 2 a fost, într-adevăr, construită de Galleron, dar familia Policrat era instalată la numărul 4, o clădire cu apartamente.

La aceeaşi pagină, ni se arată că „Tache Policrat a făcut parte, în 1921, şi din Comisia pentru aplicarea reformei agrare”. Problema e că o astfel de comisie nu a existat. În schimb, un Comitet Agrar a funcţionat ca organ consultativ al Ministerului Agriculturii, dar Tache Policrat nu s-a numărat printre membrii săi.

Tot bunicul autorului, „în 1916, a agăţat pe gardul Palatului Regal o placă purtînd inscripţia «De închiriat», o ironie la adresa regelui Ferdinand, care nu se hotăra să intre în război […]” (p. 28). Un asemenea gest, în acelaşi timp violent politic şi extrem de ireverenţios, n-ar fi putut să treacă neobservat în presa vremii. Şi touşi, ciudat, nici un ziar nu-l pomeneşte. De ce oare?…

Puţin mai departe aflăm despre Tache Policrat că „în 1921 i-a apărat pe comunişti”. E vorba

despre „Procesul din Dealul Spirii”, care a avut loc în 1922! Cei 271 de inculpaţi au avut nu unul,

ci 20 de avocaţi. Cu această ocazie, bunicul autorului a declarat: „Ideile comuniste nu sînt

periculoase!” (“Viaţa Românească”, vol. 25, 1972, p. 43) Pertinenţa acestei afirmaţii am simţit-o mulţi pe pielea noastră

„Mai tîrziu, a făcut parte, împreună cu fratele său, Mihalache Policrat – tot avocat, de la Craiova –, din grupul „Decemvirilor”, participînd la elaborarea constituţiei României din 1923” (p. 28). Documentele vremii ne spun însă altceva:

„La «Leul şi Cîrnatul» studenţii îşi sărbătoresc idolul şi idealul: Vasile Lucaci, sufletul Ardealului.

În jurul mesei lungi din grădină se creiază o caldă şi sărbătorească atmosferă în care se scaldă

lacrimile pentru o Românie care va să fie. Se fac planuri, musteşte entuziasmul tinereţii şi preotul Lucaci povesteşte din ţara temniţelor szeghedine. De lîngă oaspete se ridică deodată figura de

uriaş a lui Barbu Delavrancea; toastul lui adună în jurul mesei studenţeşti întregul suflet românesc.

El termină propunînd alegerea a zece studenţi, care sub romana denumire de «Decemviri» să

Barbu Ollănescu-Orendi: Aşa a fost să fie (dar n-a fost chiar aşa…)

http://www.cotidianul.ro/print/243237

pornească spre Apus pentru a duce protestul Românilor în contra asupritorilor. Decemvirii sunt aleşi pe loc: Em. Antonescu, Em. Pantazi, St. Cihoski, G. Paulian, Take Policrat, M. Policrat, Gh. Ştefănescu-Goangă, Em. Vasiliu, Cor. Axente şi Aurel Iliescu.” (Costin I. Murgescu, “Fragment ardelean: procesul Memorandumului”, Editura Vremea, Bucureşti, 1938, p. 91. Aceeaşi informaţie o găsim şi la Constantin Bacalbaşa, “Bucureştii de altădată, vol. II, 1885-1901, Bucureşti, 1928, p. 189.)

Scena se petrece în mai 1892. Produs fără urmări al unei exaltări de bodegă, „Decemvirii” nu au, evident, nici o legătură cu Constituţia din 1923. Aceasta, de altfel, nu conţine decît foarte puţine elemente originale: ea preia ca atare 76 de articole ale Constituţiei din 1866, completează 25 şi se îmbogăţeşte doar cu 7 articole noi. Revizuirea s-a făcut foarte repede, iar autorul ei a fost Ion. I. C. Brătianu.

La aceeaşi pagină: „Apoi a fost solicitat şi de albanezi să-i ajute şi pe ei să elaboreze constituţia ţării lor”. Ni-i închipuim pe albanezi, pierduţi în hăţişul juridic şi cerînd ajutorul unui avocat de

la Primăria sectorului 3 din Bucureşti! Adevărul e altul: Constituţia Albaniei a fost redactată în

1928 de parlamentarii albanezi reuniţi în Adunare Constituantă şi sub privirea atentă a Italiei.

Cînd spune despre bunicul său: „Tot el a scris Legislaţiunea muncei, prima lucrare de dreptul muncii”, autorul pare să creadă că e vorba despre un cod al muncii. Nu. E o broşură de 47 de pagini, în care sînt pur şi simplu prezentate legile existente în momentul acela (1908).

„În timpul Primului Război Mondial, bunicul meu a fost închis în Bucureşti la Cercul Militar, şi apoi deportat, doi ani, în Bulgaria.” Iată ce aflăm despre aceasta de la trei contemporani:

Titu Maiorescu (“România şi războiul mondial: însemnări zilnice”, Bucureşti, 1999, p.

199-200): „Marţi, 6/19 decembrie 1916. După el, o d-ră dr. Niculescu şi d-na Policrat cu ştirea

că l-a arestat şi pe Policrat şi l-a băgat în subsolul Ministerului de Lucrări Publice, unde e

guvernămîntul german. […] Take Policrat e arestat pentru escrocheria ce o încerca la oamenii din mahala dîndu-şi aere că are trecere pe lîngă autorităţi.” Apoi: „Miercuri 7/20 decembrie 1916. Ieri, pe cînd erau Pogonenii la mine, au mai fost iar două dame Policrat încercînd zadarnic liberarea lui, arestat pentru bănuiala de escrocherie.”

Alexandu Marghiloman (“Note politice”, vol. 2, p. 346): „3/6 decembrie 1916. A mai fost arestat şi Take Policrat care, după cît se spune, îşi vindea protecţia (!) persoanelor care se refugiau la dînsul, cînd cu ocupaţia. Bine că am scăpat de el!”.

Vasile Th. Cancicov (“Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României”,

Bucureşti, Ed. Universul, 1921, p. 220): „23 decembrie 1917. E adevărat că nu toţi cei arestaţi

în timpul ocupaţiei au fost eliberaţi şi că nu toţi cei arestaţi au intrat în Convenţia de la Iaşi; aşa

n-a fost eliberat nici Take Policrat, nici Sever Moscuna, şi mulţi alţi, dar cari n-au fost ridicaţi

ca ostatici, nici ca oameni politici, ci pentru vini vădite de cari îi acuzau”.

René-Radu Policrat este fiul lui Tache Policrat şi unchiul autorului, care îi consacră destule pagini. În căutările pe care le-am făcut, l-am descoperit în funcţia de avocat clasa a II-a la Primăria Municipiului Bucureşti (Monitorul Comunal, nr. 37, 13 septembrie 1942, p. 8).

O adevărată tradiţie de familie. În carte ni se spune că a fost asistent la catedra de drept

constitu ţ ional a profesorului Ion V. Gruia (p. 56 ş i 209), dar nu am g ă sit numirea publicat ă în Monitorul Oficial.

În „martie sau aprilie 1948” (p. 56), Securitatea a încercat să-l aresteze pe René-Radu Policrat

învinuit de faptul că „s-a numărat printre cei care au organizat o încercare de evadare a

Barbu Ollănescu-Orendi: Aşa a fost să fie (dar n-a fost chiar aşa…)

http://www.cotidianul.ro/print/243237

amiralului [Horia Măcelaru]” (p. 209), „evadare care trebuia să aibă loc chiar în tribunal, dar care, din motive pe care nu le-am aflat niciodată, nu s-a mai petrecut” (p. 98). Sîntem, din nou, în plină ficţiune. Horia Măcelaru a fost judecat prima oară în lipsă la 18 noiembrie 1946, ceea ce face absurdă ipoteza unei încercări de evadare. Arestat în cele din urmă pe 19 aprilie 1948, el a fost judecat în octombrie al aceluiaşi an, adică 6 luni după ce René-Radu Policrat dispăruse pentru a scăpa de Securitate. În sfîrşit, ni se spune (p. 58) că René-Radu Policrat a fost condamnat (în lipsă, fireşte) „în lotul amiralului Horia Măcelaru”. Dar un asemenea lot n-a existat niciodată! Amiralul Măcelaru a fost judecat în cadrul „Procesului marii finanţe”, Policrat neaflîndu-se printre inculpaţi.

La pagina 247 ni se spune că, în 1990, René-Radu Policrat „a fost ales […] şeful Partidului Naţional Liberal – Aripa Tînără”, ceea ce nu e decît parţial adevărat, pentru că şeful partidului era Dinu Patriciu, lui Policrat fiindu-i oferită preşedinţia de onoare. Mai tîrziu, el „era gata s ă -i cedeze [lui Vintil ă V. Br ă tianu] ş i pre ş edin ţ ia Partidului Liberal 1993”, lucru care, deşi sună generos, e imposibil, căci Policrat a murit la doar trei zile după înfiinţarea acestui partid.

Şi în cazul altor membri ai familiei informaţiile sînt la fel de ne-informaţii. La pagina 10, de pildă, îl aflăm pe „colonelul Niculae Boian […], fost ataşat militar la Paris, fost şef al Biroului K-2 în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”. O rapidă cercetare ne arată că Nicolae Boian era maior, că fusese doar adjunct al ataşatului militar al României la Paris (“Revista Arhivelor”, vol. 43, 1981, p. 507) şi că era unul din cei cîţiva agenţi plătiţi ai lui Mihai Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii (Cristian Troncotă, “Istoria serviciilor secrete româneşti”, Bucureşti, 1999, pag. 155). De altfel, în 1941, tot maior era (Ottmar Traşcă şi Ana-Maria Stan, “Rebeliunea legionară în arhive străine”, Editura Albatros, 2002, p. 141, 143, 186). Cît despre Biroul K-2, e o entitate care n-a existat niciodată. A existat, mai simplu, Biroul 2 (Serviciul de Informaţii al Armatei), dar Nicolae Boian nici nu l-a condus, nici n-a făcut parte din el.

Ni se vorbeşte, puţin mai încolo (p. 13), despre: „bunica din partea mamei, mémé, cum îi spuneam, şcolită la Viena, într-un internat de maici, pe la sfîrşitul veacului al XIX-lea”. Ciudat. Pentru că, în 1887, Sevastiţa Cantavara, după numele ei de domnişoară, era la Iaşi, unde, la vîrsta de 10-11 ani, trecea din clasa a 3-a primară într-a 4-a (Monitorul Oficial, Nr. 98, 4 august 1887) iar în 1891, deci la 14-15 ani, era elevă în anul 3 la Conservatorul din Bucureşti (Monitorul Oficial, Nr. 49, 5 iunie 1891). Şcolirea la Viena s-o fi făcut „în rate” – sau în imaginaţie…

Despre Nicolae N. Săveanu, care-i e unchi din partea tatălui, autorul ne spune în două rînduri (p. 30 şi 243) că a fost profesor universitar. După ce şi-a terminat studiile şi înainte de a începe o foarte frumoasă carieră politică, Nicolae N. Săveanu a fost profesor de filosofie şi de literatură la liceele Matei Basarab şi Sf. Gheorghe din Bucureşti, dar profesor universitar n-a fost niciodată.

La pagina 223, citim: „Mama […] căsătorindu-se, prima dată, foarte tînără, cu inginerul Aristide Ştefănescu, a plecat un an de zile în Africa Franceză, în Coasta de Fildeş, unde soţul ei participa, ca trimis al statului francez, la construcţia liniei de cale ferată Transsaharien. În anii 1926-1927, mama a fost prima femeie albă care a ajuns în mijlocul Africii Sahariene […]”. În primul rînd, calea ferată transsahariană a fost un proiect care a agitat în diverse perioade autorităţile franceze, între 1870 şi 1941, dar de construit, nu s-a construit niciodată, nici măcar un kilometru. Ca să nu mai vorbim de faptul că, după 1911, n-au mai fost organizate nici măcar misiuni de prospecţiune pe teren. În al doilea rînd, în mod ciudat, pe inginerul Aristide Ştefănescu îl găsim chiar în 1926 ocupînd funcţia de vicepreşedinte al

Barbu Ollănescu-Orendi: Aşa a fost să fie (dar n-a fost chiar aşa…)

http://www.cotidianul.ro/print/243237

Societăţii de Cinematografie de la Bucureşti (“Cinémagazine”, nr. 1-13, Paris, 1926, p.

134). În sfîrşit, multe „femei albe” au călătorit în Africa încă din secolul XIX, printre ele cuvenindu-se s-o amintim pe celebra exploratoare olandeză Alexandrina Tinne, care a întreprins traversarea Saharei în 1869! O incursiune în Africa anului 1926 nu mai era chiar

o aventură şi, în nici un caz, o premieră.

Cîteva rînduri mai jos, ni se spune că „la data aceea, imediat după naştere, tinerele mame africane veneau la ea şi îi cereau să le jupoaie nou-născuţii de pielea lor neagră, ca să

devină albi ca ea”. Dacă africanii nu şi-au jupuit copiii de vii cu secole în urmă, la vederea primilor albi, de ce Dumnezeu le-ar fi trecut prin minte o asemenea monstruozitate în 1926, cînd au dat cu ochii de mama autorului?! Desigur, oricine poate să scrie ce vrea, dar

o editură, fie ea şi mai puţin serioasă decît Humanitas, nu are dreptul să ofere publicului asemenea fantasmagorii cu pretenţia că îl informează.

O scurtă genealogie abracadabrantă a Paleologilor poate fi găsită la pagina 126. La pagina

52 ni se vorbeşte despre „soţia ultimului prinţ Bogdan”. Bogdanii, după cum aproape toată lumea ştie, au fost mari boieri moldoveni, dar nu prinţi. Şi multe altele…

Autorul mai povesteşte şi despre un anume Botnar, pe care l-a cunoscut în închisoare, vechi comunist, devenit înalt funcţionar după 1948, arestat în 1960 şi „scos” la Paris în 1965 de fratele lui din Franţa, doctorul Bundorf, care obţinuse pentru aceasta sprijinul lui Maurice Thorez. Botnar avea un alt frate în Anglia, care purta titlul de Sir. Realitatea, mai puţin romanescă, poate fi aflată în 5 minute pe Internet. Oswald Bundorf, născut la Cernăuţi pe 21 octombrie 1913, devine în timpul războiului, pe care îl face în rezistenţa franceză, Octav Botnar. Întors în România, ocupă diverse funcţii în administraţia comunistă pînă la arestarea sa în 1960. Eliberat în 1964, emigrează un an mai tîrziu în Germania. Maurice Thorez nu putea să-l ajute în 1965, fiindcă era deja mort. Fraţii din Franţa şi Anglia nu par să fi existat. Octav Botnar s-a instalat el însuşi în Anglia în 1966, unde a făcut avere în comerţul cu automobile, dar de unde a fugit în 1991 pentru că datora fiscului britanic 200 de milioane de lire sterline. (Robert T. Moran et al., “International Business Case Studies”, Oxon, Ed.Taylor & Francis, 1994, p. 55)

În alt loc: „La Liceul Francez, în afară de domnul Dementhon, a funcţionat ca directoare

madame Balmuş, rămasă, după 1948, în România, alături de soţul ei, doctorul Balmuş, care, ca bun român, a ajuns şi el în puşcărie, cu mulţi ani de condamnare. Pe doamna Balmuş aveam să o revăd după mulţi ani, ca vecină. A reuşit în cele din urmă să plece în Franţa, văduvă fiind […]”. (p. 18) Din nou, adevărul e foarte diferit de „amintirile” autorului. Doamna Balmuş a fost expulzată în 1948, împreună cu tot personalul Liceului Francez. Cu puţin timp înainte, se căsătorise cu Dr. Gheorghe Balmuş, care n-a fost nici arestat, nici condamnat (lucra cu tatăl meu la Institutul de Inframicrobiologie şi l-am cunoscut de cînd am venit pe lume). Cei doi soţi au comunicat, vreme de 20 de ani, doar prin scrisori. După vizita generalului De Gaulle în România (1968), autorităţile de la Bucureşti i-au acordat doamnei Balmuş o viză turistică de scurtă durată, revederea dintre cei doi soţi petrecîndu-se într-o staţiune la munte. Barbu Ollănescu-Orendi nu avea, deci, cum s-o întîlnească în calitate de vecină! Puţin după 1970, Dr. Gheorghe Balmuş a ieşit la pensie şi, printr-un miracol, i s-a permis să plece definitiv în Franţa la nevasta lui.

La pagina 9, ni se vorbeşte despre un „tapeur (pianist), în persoana domnului Vianu, care venea la noi în casă şi exersa cu mama la pian […]. Am aflat, după nişte ani, că era fratele celui care mai tîrziu avea să devină marele Tudor Vianu […]”. Trecem peste faptul că, în 1944, an la care se referă autorul, Tudor Vianu era deja o personalitate a culturii româneşti, dar socotim necesar să amintim că fratele său mai tînăr, Alexandru, a fost, înainte să moară

Barbu Ollănescu-Orendi: Aşa a fost să fie (dar n-a fost chiar aşa…)

http://www.cotidianul.ro/print/243237

prematur în 1936, un foarte distins intelectual, scriitor şi eseist, nicidecum un biet pianist plătit cu ora – lucru pe care măcar editorul ar fi putut să-l ştie.

Printre „momentele dramatice”, l-am ales pe cel descris la pagina 11: „Mi-aduc aminte de drumul de întoarcere spre ţară [venind din Franţa] şi de mirarea grănicerilor care ne întrebau unde mergem şi de ce mergem, pentru că după noi şi după maşina lui Guţă Tătărescu, care ne urma, se închideau graniţele. Era în iunie 1939”. Dar oare de ce să se fi închis graniţele în iunie 1939? Războiul nu avea să înceapă decît pe 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania. Trecerea unei maşini către România în luna iunie nu avea de ce să mire grănicerii – şi nici după această dată, de altfel, căci în Europa s-a circulat pe toată durata ostilităţilor. Cît despre Gheorghe Tătărescu (Guţă), fost pentru scurtă vreme ambasador al României în Franţa, el a părăsit Parisul abia pe 31 august 1939 – şi nu cu maşina, ci cu avionul, de vreme ce a fost primit de Grigore Gafencu în după-amiaza aceleiaşi zile. Dacă ar fi fost atent, editorul ar fi trebuit să remarce aceste jenante „inadvertenţe” prin care autorul îşi construieşte un decor de adversităţi fictive pentru a se pune în valoare.

Fraza următoare e de aceeaşi natură: „La graniţa cu Germania, vorbind eu perfect nemţeşte cu grănicerii, am scăpat de orice control vamal”. Ne imaginăm cu uşurinţă scena: grănicerii lui Hitler, fascinaţi de măiestria lingvistică a unui puşti român de nici şase ani, renunţă să-şi facă datoria.

Între paginile 79 şi 156, Barbu Ollănescu-Orendi îşi povesteşte trecerea, din 1960 pînă în 1963, prin închisorile comuniste. Cel mai important lucru pe care îl aflăm din această parte a cărţii e că autorul a reuşit să-i pună la punct, ba uneori chiar să-i domine, pe anchetatorii şi pe gardienii cu care a avut de-a face. Rămînem cu impresia neplăcută că celelalte sute de mii de deţinuţi au suportat degeaba orori şi umilinţe, căci, iată, securiştii puteau fi, dacă nu domesticiţi, măcar duşi de nas. Cine are urechi de auzit să audă!

Autorul atinge un punct sensibil, foarte sensibil, cînd povesteşte cum deţinuţii trebuiau să asculte lectura articolelor de propagandă din „Scînteia” şi să suporte discursurile nătînge de preamărire a înţelepciunii şi generozitaţii partidului. El consideră că aceste plictiseli erau mult mai grave decît torturile monstruoase – fizice şi psihice – la care au fost supuşi cei sortiţi reeducării în închisorile de la Piteşti şi Gherla. „Durerea provocată de pumnul bătăuşului […] trece” (p. 129) spune Barbu Ollănescu-Orendi cu un soi de condescendenţă şi, în orice caz, cu o uşurătate greu de uitat sau de iertat. Sînt fraze care ne conduc din domeniul închipuirii în acela al indecenţei. Pe editor, oare, nu l-au stînjenit chiar deloc?

Notez că Barbu Ollănescu-Orendi revine de mai multe ori şi pe un ton sistematic peremptoriu – dar în ce calitate ? cu ce autoritate ? – asupra incapacităţii de a fi sinceri a istoricilor români contemporani. El vorbeşte despre „poveşti mincinoase”, „istorie deformată”, „născociri” care se adresează unui public perfect ignorant. Consideraţii insultante, evident, dar care, între coperţile unei cărţi cum e cea de care ne ocupăm, nu sînt decît caraghioase.

Memoria e o parte esenţială a existenţei noastre. Ea nu ne-a fost dată spre a ne servi drept instrument de auto-măgulire.

N-au fost necesare decît cîteva zile de cercetări pentru a face îndreptările de mai sus. Barbu Ollănescu-Orendi nu şi-a acordat acest răgaz, ceea ce nu e firesc. Nu şi l-a acordat, însă, nici editorul, care a luat drept bune bazaconiile ce i-au fost puse în faţa

Barbu Ollănescu-Orendi: Aşa a fost să fie (dar n-a fost chiar aşa…)

http://www.cotidianul.ro/print/243237

ochilor şi şi-a asumat riscul de a le oferi publicului sub amăgitoarea etichetă „amintiri”. Indiferent de prieteniile pe care le intuim la originea publicării acestei cărţi, Editura Humanitas are de apărat un prestigiu cîştigat de-a lungul anilor. În cazul de faţă, n-a făcut decît să-l ştirbească.

Întorcînd ultima pagină, în spiritul cititorului atent se naşte inevitabil o întrebare: oare cîte cărţi de amintiri publicate în România au aceeaşi valoare „documentară”? Producţii cum e cea a lui Barbu Ollănescu-Orendi au darul de a te face să te-ndoieşti de tot şi de toate.

Radu Portocală, Publicat Luni, 14 iulie 2014