Capitolul I

NAŢIUNEA CONFESIONALĂ

Ideea de naţiune iliră a avut temeiuri şi motivaţii politice, fiind inspirată de tendinţa de
a constitui un bloc ortodox, contrapus blocului reformat maghiar şi nobilimii opozante faţa de
habsburgi. Acest concept se plasează într-o zonă de tranziţie de la medieval la modern. Prin
formarea unui nou grup privilegiat, pe linie confesională de această dată, s-a încercat
estomparea procesului de afirmare a individualităţilor naţionale în curs de cristalizare,
nivelarea şi egalizarea statutului lor juridic, topindu-le într-o entitate confesională,
subordonată tendinţelor integratoare şi centralizatoare ale absolutismului luminat. Naţiunea
iliră constituie o formă de expresie a raţiunii de stat, care apela la instrumentul confesional
pentru a consolida unitatea imperiului şi a întări centralismul, subordonând astfel biserica
ortodoxă statului.
Recurgerea la autoritatea bisericii trădează persistenţa încă a unei mentalităţi
medievale în rândul autorităţilor vieneze şi mai ales în rândul populaţiei vizată direct de către
acest act, cea românească şi cea sârbă. Totuşi, cazul lui Ioan Inochentie Micu-Klein a
demonstrat eşecul încercărilor de a sparge prin măsuri administrative integritatea unei
comunităţi etno-lingvistice care deşi nu prezenta o solidaritate caracteristică naţiunilor
moderne totuşi era unită de o conştiinţă a unităţii de neam1 (atestată de scrierile cronicarilor)
de omogenitatea socială şi de condiţiile din ce în ce mai intolerabile de asuprire2. Al doilea
neajuns al constituirii unei naţiuni confesionale ilire la constituit faptul că deşi acest bloc
ortodox a fost creat pentru a slăbi acţiunile centrifugale maghiare, românii bănăţeni vor

1
Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p.458.
2
Ibidem, p. 458.
13
ajunge să lupte alături de unguri împotriva sârbilor sprijiniţi de către Viena întrucât
considerau mult mai periculos panslavismul decât şovinismul ungar3.
O posibilă explicaţie a acestor frământări ce au loc în Imperiul Habsburgic ne-o oferă
Ernst Gellner. Astfel, deţinătorii puterii din cadrul Imperiului aveau acces privilegiat la înalta
cultură centrală care e chiar a lor, şi la întregul bagaj de subterfugii care te fac să se descurci
bine în condiţiile moderne. Cei lipsiţi de putere sunt lipsiţi şi de educaţie. Ei au în comun, sau
grupările lor au în comun, culturi populare care, cu mari eforturi şi propagandă, susţinută şi
standardizată, pot fi transformate într-o nouă cultură rivală, fie ea susţinută de o memorie
reală sau de memoria inventată a unei istorice unităţi politice pretins construită cândva în
jurul aceleiaşi culturi sau al uneia dintre variantele sale.4
Una dintre aceste culturi populare ce începeau a fi standardizate era cea a românilor.
Totuşi la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea este foarte dificil de
a vorbi despre ideea naţională şi cu atât mai mult despre naţiuni şi naţionalisme. Aceasta
pentru că, cel puţin în Banat, era o societate agrară, care nu militează pentru definirea
unităţilor politice în termenii graniţelor culturale5, şi în al doilea rând pentru că, aşa cum
spunea Hobsbawn, naţiunea e consecinţa formării unui stat şi nu fundamentul lui 6, iar
începuturile statului românesc modern se aflau la distanţă de cel puţin o jumătate de secol
(momentul 24 ianuarie 1859). În momentul acesta este mai adecvat să se discute despre
termeni precum, conştiinţă de neam sau patrie.
Noţiunea de conştiinţă de neam este un produs specific istoriografiei noastre şi
desemnează o anume conştiinţă colectivă proprie lumii româneşti medievale, când etnicul
românesc se definea în limbajul vremii ca „neam”.7 Ideea de neam a fost preferată pentru
invocarea entităţii geopolitice şi culturale româneşti şi, continuând bunul renume din
veacurile anterioare, a cunoscut o utilizare ascendentă, mai mare decât termenul de „patrie”. 8
Această unitate etnică şi mai ales conştiinţa în cauză de apartenenţă unei asemenea unităţi se
regăseşte şi în scrierile bănăţeanului Constantin Diaconovici-Loga care scria că „toţi laolaltă
facem un neam”.9
În secolele XVII-XVIII patria se traducea în limbajul vremii prin dragostea de moşie
sau de neam, fiecare implicând o legătură afectivă cu locul, pământul şi oamenii ţării,
legătură – în limbaj modern – patriotică. Curtea de la Viena a folosit acest concept pentru a
3
I. D. Suciu, Nicolae Tincu-Velia, f. e., Bucureşti, 1945, p. 21.
4
Ernst Gellner, Naţiuni şi naţionalism, traducere de Robert Adam, Ed. Antet, Oradea,1997, p. 147.
5
Ernest Gellner, op. cit., p. 24
6
E. J. Hobsbawn, Naţiuni şi naţionalism, traducere de Diana Stanciu, Ed. ARC, Chişinău, 1997, p. 79
7
Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.
192
8
Ibidem, p. 65
9
Ştefan Ştefănescu, Naţiunea română, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 354.
14
dezvolta sentimentul obedienţei, făcând din el o pârghie pentru consolidarea unităţii destul de
fragile a Imperiului multinaţional. În viziunea lui Iosif II patria însemna Imperiul, iar
patriotismul cultul fervent al întregii monarhii, încât patriotismul lui Iosif II nu exprima
altceva decât un paternalism izvorât dintr-o gândire dinastică înglobând pe toţi supuşii
monarhiei, indiferent de etnie sau limbă.10
Ţichindeal reţinea ordinea oarecum oficializată atunci când scria ca nu cunoaşte „mai
mare cerere a unui om bun, decât a fi în câmpul acela unde poate neîmpiedicat lucra pentru
folosul omenirii, patriei şi naţiei sale”, naţia fiind astfel subsumată patriei mari, a
imperiului.11 De asemenea Paul Iorgovici utilizând aceste noţiuni face distincţia între patrie şi
naţie: „spre folosul patriei şi naţiei”.12
Deci, înainte ca filosofia herderiană13 să fie cunoscută şi adoptată în spaţiul românesc,
ceea ce în perioada romantică se va numi mândrie naţională, în perioada iluministă se
manifesta sub forma preţuirii limbii şi a calităţii de români fără a dobândi semnificaţia unei
exacerbări a conştiinţei de sine. Prin urmare, avem imaginea unei societăţi aflate pe poziţii
defensive, apărându-şi cultura tradiţională, poate mai mult din conservatorismul caracteristic
oricărei comunităţi preindustriale decât dintr-o conştientizare a unui obiectiv naţional, ceea ce
ilustra o etapă proprie tuturor popoarelor în evoluţia spre conştiinţa naţională modernă,
dezvoltată mai ales ca reacţie la încercările externe de înăbuşire a ei.14
Românii din Banat au mai beneficiat, în procesul de formare a conştiinţei naţionale,
de regimul de toleranţă implementat prin extinderea privilegiilor ilire ceea ce a dus la
menţinerea unităţii corpului etnic românesc, în jurul acestei confesiuni, astfel încât în această
regiune s-a evitat crearea unei dihotomii confesionale şi implicit apariţia unei crize de
identitate, aşa cum a fost cazul românilor din Transilvania.15 Acest lucru, concordat cu faptul
că în iluminismul românesc nu se simte existenţa unei prăpăstii între biserică şi cultura
laică16, a dus la întărirea solidarităţii societăţii şi la omogenizarea acesteia, fapt care a facilitat
trecerea de la comunitatea de limbă la naţiune. Din rândul bisericii a apărut chiar acea pătură
subţire de intelectuali care au militat la început pentru drepturile bisericii române, a limbii
române şi mai apoi pentru drepturile întregii comunităţi româneşti din Banat, evitând să
răspândească imaginea bisericii ca instituţie cultivatoare a obscurantismului.

10
Ştefan Lemny, op. cit., p. 83
11
Ibidem, p. 87
12
Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 329.
13
Vezi Victor Neumann, Ideologie şi fantasmagorie, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 9-26.
14
Ştefan Lemny, op. cit., p.103.
15
Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Ed. Facla, Timişoara, 1986, p. 136.
16
Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. 77.
15
 Pentru a înţelege schimbările de mentalitate ce încep să se manifeste în rândul elitei
bănăţene odată cu sfârşitul secolului al XVIII-lea e nevoie să ne aplecăm asupra a cel puţin
trei factori: educarea maselor prin implementarea de către guvernul imperial a unei reţele de
şcoli primare şi nu numai, în mod special în teritoriul grăniceresc, constituirea unei elite
ecleziastice ca urmare a statutului privilegiat de care se bucura Biserica ortodoxă în Banat şi
nu în ultimul rând apariţia liberalismului.
Învăţământul din Banat, de la primele sale începuturi şi până în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, când Curtea de la Viena l-a convertit în problemă de stat, a avut
caracter neorganizat, rudimentar, religios.17 Printre măsurile luate de către autorităţile
habsburgice pentru a îmbunătăţi exploatarea economică a acestei provincii în spiritul
iluminismului utilitarist dominant în acea vreme dar şi pentru o integrare cât mai rapidă în
Imperiu, a fost publicarea în 1774 a unui proiect de organizare a şcolilor bănăţene, conceput
de către Teodor Iancovici de Mirievo şi de Mihail Roşu din Jadani ce prevedea înfiinţarea de
şcoli în fiecare comună. Hotărârea din 1786 de a transforma partea de sud-est a Banatului
într-un teritoriu militarizat, sub denumirea de confiniu militar a determinat şi adaptarea
învăţământului la această situaţie. În consecinţă, s-a dat dispoziţie să se înfiinţeze şcoli în
fiecare comună grănicerească, o şcoală comunală sau naţională, cu limba de predare româna,
cu doi ani de studiu iar din 1780 la sediul fiecărei companii o şcoală trivală, cu trei ani de
studiu cu predare în limba germană. Şcolile naţională erau puse sub conducerea unui
„director al şcolilor naţionale grănicereşti” subordonat comandantului regimentului. Primul
director al şcolilor din confiniu militar a fost Grigore Obradovici. 18 Programa de învăţământ
la şcolile naţionale avea un dublu scop: să educe elevii în spiritul supunerii faţă de coroană, şi
în al doilea rând, să le inducă un minimum de cunoştinţe, din următoarele domenii: istoria
bibliei şi catehism, pedagogie şi metodică, aritmetică şi geografie, istoria patriei, agricultură,
sericicultură şi ortografie.19
Această preocupare pentru dezvoltarea unui sistem de învăţământ în această provincie
a Imperiului, rămasă în urmă din punct de vedere economic, trebuie privită într-un context
mai larg. Prima revoluţie economică20, anterioară celei industriale, face ca statul dominat de
principiile Aufklerung-ului să-i privească pe ţărani cu alţi ochi. Activitatea agricolă nu mai
era destinată să furnizeze o rentă fixă, ci să procure un surplus comercializabil crescător;
viziunea jocului economic fără final dispare. Aceasta face ca ţăranii ignoranţi, neavând alt
orizont decât satul lor, petecul de pământ şi terenurile comune să apară din ce în ce mai mult
17
Ion Iliescu, Constantin Diaconovici-Loga, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 1970, p. 28.
18
Ibidem, p. 29
19
Ibidem, p. 30
20
Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, traducere de Silvia Dram, Ed. Institutul
European, Bucureşti, 1997, p. 87.
16
ca o mână de lucru inutilă, văzută ca o povară socială în cazul în care rămâneau nefolositori
pe terenurile lor. Era nevoie de un nou tip de lucrător, mai eficient, care să nu fie înlănţuit în
rutina comunitară, care să înţeleagă şi alt limbaj în afara graiului său, şi dacă se putea, să ştie
să citească şi să scrie.21 Deci, literatura oficială reprezentată de manuale, cărţi pedagogice,
lucrări ştiinţifice sau cu caracter tehnic erau dintr-o dată accesibile maselor largi, în mare
parte analfabete. Acest fapt a constituit primul pas în crearea identităţilor naţionale, acestea
fiind produsul dintre aceste prime tehnici de comunicare în masă – print-cultura – şi
strategiile de omogenizare socio-culturală impuse de necesităţile revoluţiei industriale.22 De
altfel, nici limbile naţionale standard, scrise sau vorbite, care constituie fundamentul
identităţii naţionale, nu au putut apărea înaintea tiparului.23
Interesant este faptul că Viena, încercând să omogenizeze şi să eficientizeze
administraţia Imperiului prin formarea de oameni luminaţi care să funcţioneze ca o curea de
transmisie între centru şi periferie, a contribuit la declanşarea programului afirmării naţionale,
sprijinit pe militantismul „patrioţilor”.24
Sistemul educaţional la început a avut un efect puternic asupra noii clase burgheze,
extrem de eterogene, astfel încât trecerea de la feudalism la capitalism a fost însoţită şi de
adoptarea ideilor liberale timpurii cum ar fi aceea de autodeterminare.25 Edificator pentru
această situaţie este cazul lui Paul Iorgovici, un cărturar cu un orizont foarte larg, familiarizat
cu ideile lui John Locke şi cu principiile Revoluţiei Franceze, idei cu care a intrat în direct
chiar în ţările de origine ale acestora. Pentru că ideea de libertate individuală se va lega
ulterior şi de ideea de libertate culturală şi instituţională a grupului etnic românesc din Banat,
dorinţa de a ridica nivelul cultural general al oamenilor de rând, majoritatea dintre ei
analfabeţi, s-a situat printre priorităţile planurilor de reformă cerute de către elita intelectuală.
Scopul afirmării românilor ca şi grup distinct s-au folosit chiar mijloacele oferite de către
autorităţile imperiale.
Revendicările românilor din Imperiul Habsburgic nu se vor îndrepta doar spre o
egalitate în drepturi cu celelalte grupuri etnice privilegiate, dar, ca o comunitate de ţărani ce
era societatea românească bănăţeană la sfârşitul secolului al XVIII-lea, vor urmări şi unele
schimbări în plan social, care, în ochii clasei conducătoare, dădeau dovadă de oarecare
tendinţe revoluţionare. Din această cauză ele au fost respinse de către reprezentanţii unui

21
Ibidem, p. 87.
22
Ibidem, p. 55.
23
Eric Hobsbawn, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent, traducere de Diana Stanciu, Ed. Antet,
Oradea,1998 , p. 12.
24
Ştefan Lemny, op. cit., p. 25.
25
Emanuel Turczynski, De la iluminism la liberalismul timpuriu, traducere de Irina Cristescu, Ed. Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 303.
17
patriotism maghiar moderat, nu neapărat din cauza faptului că nobilimea maghiară sau înalţii
conducători ecleziastici sârbi se dovedeau a fi intoleranţi cu naţionalităţile nemaghiare sau
nesârbe, ci pentru că punctele de vedere conservatoare ale acestora erau într-o opoziţie
evidentă cu dorinţa de emancipare şi de egalitarism revendicate de români.26
Pe lângă aceste aspecte, bănăţenii mai beneficiau de o poziţie privilegiată şi în ceea ce
priveşte practicarea cultului. Într-o epocă în care religia ortodoxă n-a fost recunoscută în
Transilvania şi Ungaria iar populaţia românească din aceste zone beneficiau doar de un statut
de „toleraţi”, românii bănăţeni, alături de celelalte etnii de confesiune ortodoxă, cum ar fi
sârbii, grecii sau armenii, beneficiau de o situaţie mai bună , asigurată de privilegii, sub scutul
cărora şi-a putut conserva, cel puţin un timp, limba şi individualitatea, factori ce au favorizat
ulterior evoluţia istorică pe coordonate naţionale.27 Autonomismul mitropoliei ortodoxe,
sporirea influenţei şi puterii ierarhiei clericale au favorizat la români, procesul de constituire a
elitei ecleziastice, până la nivelul protopopiatelor, care, alături de cnezi şi obercnezi, îşi
asumă rolul de purtător de cuvânt al populaţiei româneşti. În cadrul favorabil al
autonomismului confesional, această elită a promovat treptat conştiinţa individualităţii
colective, mai târziu naţională, fondată în parte pe confesional.28
Congresul de la Timişoara din 1790 a marcat încheierea carierei relativ scurte a
„naţiunii ilire”, afirmând aspiraţiile naţiunilor moderne în curs de constituire. Pe lângă acest
eşec simbolic al naţiunii confesionale multietnice, legiuirile din 1791-1792 anulau şi din
punct de vedere juridic entitatea ortodoxă autonomă în sistemul politic din Ungaria prin
recunoaşterea întregii Biserici ortodoxe o situaţie de drept public fără deosebire de
naţionalitatea credincioşilor săi, făcând inoperante privilegiile ilire. Armonia bazată pe
comunitatea de religie dintre români şi sârbi a dispărut în acelaşi timp. Neînţelegerile au
pornit de la poziţia dominantă pe care o deţinea ierarhia sârbă în cadrul „naţiunii ilire”, şi
încercărilor acesteia de a-şi subordona clerul celorlalte grupuri etnice. Miza era cu atât mai
mare cu cât, inspectoratul şcolilor fiind patronat de biserică 29, era riscul ca clericii români să-
şi piardă poziţiile şi influenţa din aceste instituţii vitale pentru cultura românească din Banat.
O chestiune foarte importantă pentru definirea ideii de identitate colectivă la românii
bănăţeni o reprezintă disputa în jurul introducerii denumirii de „naţiune românească”. Ierarhia
bisericească şi elita sârbă ce gravita în jurul ei doreau identificarea noţiunii de ilir cu cea de
sârb. În schimb deputaţii români de la Congresul de la Timişoara cereau introducerea unei
terminologii specifice, care să exprime distincţia dintre sârbi şi români, trecând astfel peste

26
Ibidem, p. 167.
27
Nicolae Bocşan, op. cit., p. 132.
28
Ibidem, p. 135.
29
Emanuel Turczynski, op. cit., p. 225.
18
elementul confesional, cum ar fi cea de naţiune iliră şi română pentru grănicerii bănăţeni
(ilirische und wallachische Nation).30 În cadrul congresului din anul 1837, disputele din
mijlocul comunităţii ortodoxe s-au accentuat în urma refuzului de a se introduce denumirea
de „naţiune românească”. Astfel, o parte din aceasta nu mai dorea să se subordoneze
vechiului concept de „naţiune iliră”, iar cealaltă nu dorea să renunţe la ficţiunea unei
solidarităţi supraetnice.31 Aceasta va duce ulterior la coaliţia românilor bănăţeni cu liberalii
maghiari împotriva politicii conservatoare sârbeşti, demonstrând astfel că religia nu va mai
constitui un factor relevant şi hotărâtor în determinarea identităţii unei comunităţi în care
apare ideea de „naţional”.
Mitropolitul si arhiepiscopul sârb cu sediul la Karlowitz, profitând de poziţia sa
etnarhică, contribuia în ceea mai mare măsură la răspândirea mitului conform căreia toţi cei
ce aparţineau de „naţiunea iliră” ar constitui o comunitate unitară religioasă şi lingvistică. 32
Refuzul românilor de a se identifica cu acest termen străin culturii noastre a macat începutul
luptei pentru afirmarea limbii şi istoriei româneşti, deocamdată încă privite ca nişte elemente
separate şi nu combinate într-o doctrină naţională. Tocmai faptului că i s-a refuzat orice
identitate, în afară de cea confesională, fiind priviţi ca şi o „naţiune” nenobilă în comparaţie
cu cea austriacă sau cea maghiară, şi subordonată ierarhic celei sârbeşti, i se datorează
tendinţa din ce în ce mai puternică de a se desprinde din comunitatea spirituală sârbo-
ortodoxă şi apropierea de etnia românească din Transilvania şi din Principatele dunărene, mai
ales în momentul în care un umăr deloc de neglijat de intelectuali din Banat ajunseseră în
poziţii înalte de răspundere în Principate.
Luând ca exemplu solidarizarea comunităţii franceze respectiv engleze în timpul
Războiului de 100 de ani în faţa invaziei străine, Guy Hermet33 spune că unul din factorii ce
explică apariţia proto-naţionalismului este această „detestare a vecinului”, îndelung ignorată
care izbucneşte brutal într-un univers până atunci închis. Aceasta a determinat trezirea
conştiinţei de sine a popoarelor şi transformarea lor în naţiuni. Acelaşi autor e de părere că
aceste dispute militare sau culturale determină cunoaşterea de sine precum şi a celuilalt, şi tot
ura între două comunităţi inspiră pentru prima dată ideea de spaţiu etno-cultural populaţiilor
supuse unor autorităţi politice, care, la rândul lor, nu aveau încă o concepţie clară despre
împărţirile teritoriale.
Deşi aceste ipoteze au o bază solidă, ele nu pot fi generalizate la scara întregii Europe.
Neconcordanţa dintre autoritatea politică şi societate este incontestabil unul dintre motivele

30
Nicolae Bocşan, op. cit., p. 322.
31
Emanuel Turczynski, op. cit., p. 224.
32
Ibidem, p. 42.
33
Guy Hermet, op. cit., p. 56.
19
care au stat la baza destrămării solidarităţii confesionale însă imaginarea acestei dispute
sârbo-române la nivelul populaţiei de rând, care convieţuia împreună în multe din satele
Banatului şi care aveau acelaşi statut social, e un lucru destul de greu de făcut. Chiar Moise
Nicoară explica destul de clar acest lucru:
„Lupta românilor nu poate fi nicidecum socotită ca manifestarea unei uri
contra poporului sârbesc. Depărtată să fie toată pisma neamului şi clerului
românesc către neamul sârbesc. Este vorba doar de emancipare naţional
religioasă.”34
Ernest Gellner afirmă într-una din lucrările sale35 că o condiţie fundamentală ca doi
oameni să aparţină aceleiaşi naţionalităţi, pe lângă similitudinea culturii, este ca cei doi să se
recunoască reciproc ca aparţinând aceleiaşi naţiuni. De vreme ce elita românească prezentă la
congresele naţiunii ilire refuza ca ei şi comunitatea ce o reprezentau să mai fie denumiţi cu
termenul general de ilir este evident că se trece de la organizarea comunităţilor pe temeiul
confesiunii la organizarea pe temeiul culturii, şi de la conştiinţa de neam, între componentele
căreia un loc important o are ortodoxismul36, la conştiinţa naţională.
Intelectualii bănăţeni, în cadrul acestui proces de redefinire a identităţii lor
comunitare, pornesc de la conştiinţa de neam, însă transformă acest nucleu primar, acest
sentiment difuz al comunităţii de grai şi credinţă într-un concept director al vieţii spirituale,
susţinut cu argumente istorice, filologice şi politice. Ei disociază naţionalitatea de confesiune
subordonând-o pe cea din urmă celei dintâi, consecinţă a laicizării gândirii social-politice.37
Laicizarea gândirii a fost consecinţa înmulţirii intelectualilor şi a dezvoltării
burgheziei reprezentată de funcţionari, militari, preoţi, meseriaşi sau negustori. Măsurile luate
de habsburgi după anexarea Banatului în scopul ridicării economice a acestei provincii,
pentru a fi mai bine exploatată şi deci a aduce mai mari venituri, apoi legăturile mai strânse
pe care le-a avut în genere regiunea vestică cu Viena şi Budapesta au determinat ca
economica capitalistă să se dezvolte mai repede. O astfel de evoluţie a dus la o diferenţiere
socială mai accentuată, crescând numărul oamenilor liberi, şi la un progres cultural. Aşa se
explică şi de ce, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, învăţământul românesc din
această parte se prezintă mai bine, având şcoli elementare mai bune şi mai multe. 38 Acest fapt
a dus la o alfabetizare mai rapidă a maselor şi indirect la o altfel de alfabetizare, în sensul

34
Cornelia Bodea, Moise Nicoară, Ed. Diecezană, Arad, 1943, p. 54.
35
Ernest Gellner, op. cit., p. 17.
36
Paul Iorgovici, Observaţii de limba rumânească, ediţie coordonată de Crişu Dascălu, Ed. Facla, Timişoara,
1979, p. 11.
37
Paul Cornea, op. cit.,p. 472.
38
George Marica, Ideologia generaţiei române de la 1848, Ed. Politică, Bucureşti, 1968, p. 25.
20
conştientizării noilor coordonate după care se vor desfăşura evoluţia comunităţilor etno-
lingvistice.
Din a doua etapă a Luminilor, în prelungirea fenomenului diversificării preocupărilor
culturale se constituie o elită intelectuală de nivel superior din rândul acestei burghezii de
funcţie (preoţi, funcţionari, etc.) care îşi asumă responsabilitatea conducerii mişcării de
emancipare formulându-i programul, tactica şi direcţiile de manifestare39. Acestei elite îi
revine meritul de a fi orientat mişcarea naţională pe făgaşul acţiunii politice şi sociale,
afirmând solidaritatea cu mişcarea generală a românilor pentru autodeterminare.
Pe plan naţional, perioada de după anexarea Banatului la Ungaria s-a caracterizat prin
procesul de dezagregare a conceptului religios şi politic de naţiune iliră, prin afirmarea şi
dezvoltarea conceptului modern, bazat în esenţă pe etnie, proces acompaniat de o adevărată
renaştere în toate domeniile, inclusiv de afirmare a unei mişcări naţionale care se ridică
pentru apărarea individualităţii şi fiinţei naţionale. Destrămarea blocului privilegiilor ilire,
care îi cuprindea în prevederile lor şi pe românii ortodocşi din Banat, a permis afirmarea
naţiunii române în viaţa politică din Ungaria, a conştiinţei naţionale româneşti şi a mişcării
naţionale.

39
Nicolae Bocşan, op. cit., p. 146.
21