Sunteți pe pagina 1din 83

70

OBIECTIV ȘI ISTORIE

DEFINITIA MICROBIOLOGIEI

MICROBIOLOGIA (micros-mic, bios-viata, logos-vorbire) este stiinta care


studiaza forma, structura (morfologia), genetica, procesele metabolice din
organismele microscopice si submicroscopice.
Microbiologia este o stiinta relativ tanara, care prezinta interes nu numai
stiintific, ci si practic, pentru diferite domenii ale activitatii umane: medicina,
agricultura, alimentatia, biotehnologia, etc.
Fiind ea insasi o stiinta ce s-a putut dezvolta ca urmare a dezvoltarii tehnice
si tehnologice, microbiologia a luat amploare abia in ultimele decenii ale acestui
secol. Acumularile teoretice si practice din domeniile fizicii nucleare, ale biologiei
celulare si moleculare, ale tehnicilor informationale, au condus la imbunatatirea
logisticii microbiologiei si, implicit, la dezvoltarea rapida a microbiologiei ca stiinta
de mare amplitudine.
In unele ramuri industriale, microbiologia formeaza cvasitotalitatea
proceselor tehnologice. Se pot exemplifica astfel industriile fermentative si a
antibioticelor, statiile de epurare a dejectiilor, s.a., domenii in care cunoasterea fiziologiei
si a metabolismului microorganismelor permite dirijarea corecta a proceselor
tehnologice in vederea obtinerii unor produse utile vietii si activitatii umane, de
calitate superioara si cu randamente ridicate.
Principalele ramuri subordonate ale microbiologiei, cu statut aparte si avand
preocupari specifice, sunt:
• bacteriologia - se ocupa cu studiul bacteriilor;
• micologia - se ocupa cu studiul ciupercilor microscopice si macroscopice;
• protozoologia - se ocupa cu studiul protozoarelor;
• virologia - se ocupa cu studiul virusurilor;
• parazitologia - se ocupa cu studiul parazitismului si organismelor parazite;
• algologia - se ocupa cu studiul organismelor acvatice simple, numite alge.
La aceste discipline microbiologice trebuie adaugate si domeniile aplicative
ale microbiologiei:
• imunologia - studiaza sistemul mecanismelor de aparare al organismelor, care
• le protejeaza fata de o eventuala infectie si/sau de orice substanta straina care
• patrunde in interiorul lor.
• microbiologia sanatatii publice si epidemiologice - are ca scop
monitorizarea si controlul raspandirii bolilor in comunitati;
• microbiologia alimentelor si a apei - examineaza rolul pozitiv sau negativ al
microorganismelor in alimente si apa;
• microbiologia solului - studiaza interrelatia dintre microorganism, sol si
plante, rolul microorganismelor in fertilitatea solului si in circuitul elementelor
biogene in natura;
• microbiologia agricola - studiaza relatia dintre microorganisme si recolte, in
70

scopul cresterii productiei si calitatii acestora;


• microbiologia petrolului - studiaza rolul microorganismelor in geneza
zacamintelor de petrol;
• • microbiologia mediului - studiaza microorganismele prezente in sol, apa si
aer, ocupandu-se de solutionarea problemelor practice din domeniul sanitar;
• •biotehnologia - include orice proces prin care oamenii utilizeaza
microorganisme sau procese biologice pentru obtinerea unui produs dorit;
• microbiologia industriala - utilizeaza microorganisme pentru a produce
cantitati mari de produsi utili ca: vitamine, aminoacizi, enzime, medicamente;
• ingineria genetica - implica tehnici care in mod deliberat modifica fondul
genetic al organismelor pentru a induce obtinerea de noi combinatii genice.
Reprezinta cel mai dinamic domeniu al microbiologiei moderne.
Microbiologia medicală umană și veterinară și a patologiei plantelor-relațiile
microorganismelor patogene- organisme gazdă, supraviețuirea și condițiile transmiterii
în natură, influența factorilor de mediu, mecanismele moleculare de acțiune împotriva lor
și reacția gazdelor față de agresiune.

Desprinderea microbiologiei în ramuri diferite: Microbiologia solului,


Microbiologia acvatică, Geomicrobiologie, Microbiologia medicala – fiecare cu
tehnici speciale, concepte și terminologii proprii-determină un caracter autonom al
acestor domenii interconectate două tipuri de demersuri:
1. autecologic=relația dintr-un microorganism(individ) și gazda sa (mediul său);
2. sinecologic= relațiile dintre microorganisme (comunitate biologică) și un anumit
mediu:

Microbiologia mediului (Jannasch, 1984)-studiu integrat al relațiilor biologice


dintr-un habitat comun și interacțiunile ce apar cu alte organisme și mediul înconjurător.
În prezent microbiologia ecosistemelor naturale (sol, apă, aer) se extinde și asupra
zonelor expuse activităților perturbatoare umane (agricultura intensă, poluarea apelor,
etc).

Particularități ale domeniului:


 biodiversitate imensă
 imposibilitatea reproducerii în laborator
 caracterul interdisciplinar
 tehnici și aparatură
 explorarea unor medii extreme
 implicarea societății umane

Rolul microoganismelor în funcționarea ecosistemelor are o importanță
esențială-3 nivele diferite
1. Activitate la nivel individual
2. Activitate la nivel de ecosistem
3. Activitate la nivel global
70

SCURTA ISTORIE A MICROBIOLOGIEI


Istoria microbiologiei ar putea fi stucturata in patru etape, si anume:
1. Perioada de individualizare ipotetica a factorului determinant al bolilor, in
special umane;
2. Etapa cunoasterii nemijlocite a microorganismelor;
3. Perioada de sintetizare si de corelare a cunostintelor stiintifice in domeniul
microbiologiei;
4. Etapa contemporana, de interconectare a microbiologiei cu alte stiinte, in
scopul ridicarii valorii sale socio-umane.
Aspecte importante ale istoriei microbiologiei.
Descoperirea instumentului optic numit microscop, a ervolutionat vasta si
diversa lumea a microorganismelor fara de care nu ar fi putut fi cunoscuta.
ANTONIE VAN LEEWENHOEK (1632-1723) este cel care a descoperit
lumea invizibila a microorganismelor, fiind primul care le-a observat prin marire cu
ajutorul microscopului simplu, cu o singura lentila, de constructie personala.
Pe baza desenelor detaliate ale "animalculelor" (animale foarte mici,
mobile) observate pe preparate provenind din diferite medii - apa de ploaie, tartrul
dentar si apele din canalele de scurgere - acestea au fost ulterior identificate ca
fiind reprezentanti ai bacteriilor,drojdiilor si protozoarelor. Astfel, Leewenhoek a
atras atentia asupra microorganismelor, fara sa le acorde statutul unor organisme
aparte.
ROBERT HOOKE, in urma studiilor realizate la microscop, descoperea in
1665 celula, marcand astfel inceputul unei teorii celulare, consolidate ulterior de
alti savanti.
MATTHIAS SHLEIDEN si THEODOR SCHWANN, in urma cercetarilor,
stabilesc clar teoria conform careia toate organismele, deci si microorganismele,
sunt alcatuite din celule. Studiile ulterioare privind structura si functiile celulelor au
avut la baza aceasta teorie celulara, constituind una din cele mai importante
generalizari ale Biologiei.
LAZZARO SPALLANZANI (1729-1799) cunoscand indeaproape
microscopul, se ocupa de teoria " generatiei spontane", subiect controversat in
acea vreme. Se credea cu toata convingerea ca "dintr-o substanta organica in
descompunere se pot naste spontan organisme vii". Aceasta teorie era cunoscuta
de pe vremea lui Aristotel si a fost admisa fara obiectii, deoarece asa sustinea
marele Aristotel.
In anul 1665, biologul florentin FRANCESCO REDI (1626 - 1697) lanseaza
primele critici timide in legatura cu teoria anterior amintita, lansand aforismul
"omne vivum a vivo" (tot ce e viu vine din ceva viu).
Un secol mai tarziu (1765), Spallanzani aduce argumente si combate teoria
lui Aristotel, care avea sa domine totusi pana in 1861, cand Louis Pasteur o
inlatura definitv printr-o sintagma ramasa celebra: "si microbii trebuie sa aiba
parinti".
Epoca pasteuriana-responsabilă de demonstrarea faptului că mediul extern =
sursa de microorganisme cu atribuții în:
70

a. Transformările fermentative ale substanțelor organice


(microorganisme specifice și străine);
b. Patologice-particularitățile biologice ale microorganismelor patogene
și modificarea proprietăților esențiale (virulența, patogenitatea,
mutațiile).Ex .
- reducerea nitraților Schonbein 1868;
- nitrificarea Schloesing&Mϋntz.
LOUIS PASTEUR (1822 - 1895), chimist, biolog si imunolog francez, unul
dintre intemeietorii stiintelor microbiologice, este cel care a infiintat primele
laboratoare de cercetare, fiind considerat geniul microbiologiei. Pasteur a
demonstrat ca fermentatiile, considerate anterior procese pur chimice, sunt
procese biologice determinate de actiunea microorganismelor, in special
anaerobe. El dovedeste ca fermentatia este "un act corelativ unui proces vital", o
sursa de energie necesara dezvoltarii germenilor, si ca "o fermentatie determinata
are fermentul sau determinant". Realizarea faptului ca drojdiile joaca un rol crucial
in fermentatii a reprezentat primul concept care asocia activitatea unui
microorganism cu modificarile fizico-chimice ale materiei organice. Extinzand
cercetarile sale asupra fermentatiilor, a pus in evidenta natura infectioasa a unor
boli ale vinului si ale berii. Pentru impiedicarea alterarii vinului si berii, Pasteur a
imaginat procedeul incalzirii blande - pasteurizarea - aplicat ulterior si laptelui si
utilizat ca procedeu de sterilizare si in domeniul medical. Au fost puse astfel
bazele tehnicilor aseptice care constituie in prezent standardele de laborator.
Pasteur stabileste principiul specificitatii microbiene, punand bazele teoriei
bolilor infectioase si demonstrand ca acestea sunt rezultatul patrunderii in
organism a unor agenti patogeni: intre activitatea unui agent patogen si
particularitatile pe care le determina exista o anumita specificitate. Pasteur
evidentiaza principiul vaccinarii si stabileste bazele stiintifice ale prepararii
vaccinurilor. A demonstrat pentru prima data ca agentii patogeni, chiar cei mai
periculosi, pot fi modificati pentru a fi folositi ca vaccinuri. El a numit vaccinuri
culturile avirulente utilizate pentru inocularea preventiva ce stimuleaza imunitatea
organismului fata de tulpina microbiana virulenta.
Incununarea operei sale a fost descoperirea vaccinarii antirabice,
aplicata pentru prima data la om in 1885.
ROBERT KOCH (1843-1916), savant german contemporan cu Pasteur, a
avut de asemenea un rol deosebit in dezvoltarea microbiologiei medicale, prin
descoperirea unor numerosi agenti patologici raspunzatori de numeroase boli la
om si animale, cum ar fi tuberculoza, holera etc. El a elaborat o serie importanta
de tehnici de izolare, utilizand mediile de cultura solidificate (cu gelatina) pe care
cresterea microorganismelor se face sub forma de colonii izolate. Cum o colonie
microbiana reprezinta descendenta unei singure celule parentale, insamantarea ei
ulterioara intr-un mediu steril genereaza o cultura de celule din aceeasi specie sau
tulpina. Descoperirea acestei posibilitati de a obtine culturi pure a constituit un
progres care a stat la baza Microbiologiei moderne, deoarece a oferit un mijloc
simplu si sigur de izolare a bacteriilor, in vedera studierii biologiei lor, a identificarii
si incadrarii lor sistematice. Koch a utilizat tehnici de colorare pentru preparatele
microscopice (frotiuri) si in 1882 a identificat bacilul care-i poarta numele (B.K.),
70

agentul patogen al tuberculozei. In 1905, Koch este recompensat cu premiul Nobel


pentru fiziologie si medicina.
HANSEN (1842- 1909) deschide calea Microbiologiei industriale moderne,
prin utilizarea culturilor pure de microorganisme ca starteri de fermentatie.
I. MECINIKOV (1845-1946), lucrand la Institutul Pasteur din Paris, a
evidentiat procesul de fagocitoza, demonstrand pentru prima data rolul leucocitelor
din sange in reactiile de aparare ale organismului fata de agentii patogeni, prin
inglobarea si distrugerea acestora.
P. EHRICH (1854-1915) este creatorul teoriei moderne a dezinfectiei si
chimioterapiei selective, sintetizand primele substante chimice active in terapia
bolilor produse de spirochete si protozoare. Lucrarile sale au deschis calea spre
era substantelor chimioterapice.
S. WINOGRADSKI (1856-1953), intemeietorul Microbiologiei solului, a
descris procesul de asimilare la organismele chimiosintetizante si fenomenul de
fixare al azotului atmosferic de catre microorganisme. A elaborat metode speciale
pentru cercetarea activitatii microorganismelor din sol.
A. FLEMING (1881-1955) deschide prin lucrarile sale era antibioticelor, de
o mare importanta in medicina si biologie. In 1929 el observa ca unele culturi ale
mucegaiului Penicillium elaboreaza o substanta antimicrobiana specifica:
penicilina. Acest prim antibiotic a fost mai tarziu purificat de Florey si Chain
(1940), care au oferit terapeuticii infectioase un produs stabil, atoxic pentru om si
animal, activ in vivo asupra unor specii de micoorganisme.
WAKSMAN in 1944 descopera streptomicina, antibiotic elaborat de multe
specii de actinomicete si deschide calea pentru obtinerea de noi antibiotice.
TWORT si D'HERELLE (1915-1917) au avut un rol deosebit in evolutia
conceptelor fundamentale de bacteriologie si virologie prin descoperirea
bacterofagilor (virusuri care paraziteaza bacteriile) si a fenomenului de lizogenie.
A. LWOFF a adus contributii deosebite la definirea virusurilor, dupa 1953.
El a analizat relatia dintre fag si bacterie, precum si fenomenul de lizogenie
sugerand interventia unui mecanism similar in patogenia cancerului. Este laureat
al premiului Nobel pentru biologie.
Agentii infectiosi subvirali au fost izolati in 1971 de DIENER, care a
demonstrat ca moleculele de ARN nude, numite viroizi, pot determina efecte
patogene la plante.
PRUSINER, in 1981-1984, a demonstrat ca moleculele de proteine, numite
prioni, pot fi infectioase pentru om si animale.
In Romania, doi savanti de renume mondial, VICTOR BABES si IOAN
CANTACUZINO au contribuit la fondarea Microbiologiei moderne.
VICTOR BABES (1854-1926) a lucrat in laboratorul lui Pasteur, iar mai
tarziu in laboratorul lui Koch. De formatie anatomo-patolog, si-a insusit tehnicile
microbiologice si a orientat investigatia medicala spre studiul actiunii reciproce
microorganism-gazda. A colaborat cu A.V. Cornil la primul Tratat de Bacteriologie
din lume aparut la Paris in 1885. A descoperit noi specii microbiene, a pus in
evidenta corpusculii Babes-Negri in celulele nervoase ale indivizilor morti de
turbare si corpusculii Babes-Ernst in bacilii difterici. In cercetarile sale asupra
antagonismului bacterian a anticipat descoperirea antibioticelor; a studiat
70

numeroase boli infectioase. Este creatorul Institutului "Victor Babes" din Bucuresti
si organizatorul primelor laboratoare de igiena si bacteriologie.
IOAN CANTACUZINO (1863-1936), format in laboratorul condus de
Mecinikov la Institutul Pasteur din Paris, a continuat cercetarile maestrului sau
privind imunitatea nevertebratelor. A studiat patogenia holerei, tuberculozei si a
altor boli, vaccinul si vaccinarea antiholerica . A creat Scoala contemporana de
microbiologie, initial in laboratorul de medicina experimentala al Facultatii de
Medicina din Bucuresti, apoi in Institutul de Cercetari Microbiologice pe care l-a
fondat in 1921.
Opera acestor doi mari savanti romani a fost continuata de alti savanti de
reputatie internationala: Constantin Levaditi, Dumitru Combiescu, Constantin
Ionescu-Mihaiesti, Stefan Nicolau, Mihai Ciuca, Gheorghe Zarnea si altii.
In perioada de dupa 1910, din totalul premiilor Nobel pentru medicina si
fiziologie, peste o treime au fost acordate microbiologilor si specialistilor in
discipline inrudite.
Microbiologia continua sa progreseze in fiecare an cu ajutorul a
noi tehnici si noi date furnizate de cercetare.
Microorganismele sunt organisme unicelulare care cuprind după Robert
Whittaker a un sistem de organizare format din cinci regnuri de baza:
1. Procaryotae (Monera);
2. Protista;
3. Fungi;
4. Plantae;
5. Animalia.
Constituirea acestor regnuri se bazeaza pe: tipul si structura celulara, organizarea si
tipul de nutritie.
Regnul Procaryotae - include organisme unicelulare de tip procariot. El cuprinde
bacteriile si are doua subgrupe principale: eubacterii - bacterii cu structura celulara
procariota caracteristica si archaebacterii - bacterii cu structura celulara si functii atipice.
Regnul Protista - contine cea mai mare parte a microorganismelor eucariote
unicelulare care sunt lipsite de tesuturi. El cuprinde alge microscopice care se
caracterizeaza prin celule fotosintetizante si protozoare care sunt lipsite de perete celular
si se hranesc pe seama altor organisme prin ingestie.
Regnul Fungi - cuprinde organisme uni- sau multicelulare si uni- sau
multinucleate, de tip eucariot. Celulele eucariote prezinta perete celular, nu sunt
fotosintetizante si isi dobandesc nutrientii prin absortie. El cupinde microfungi
(mucagaiuri si drojdii) si macrofungi.
Regnurile Plantae si Animalia nu includ microorganisme, fiind reprezentate de
organisme macroscopice, multicelulare. Plantele sunt alcatuite din celule eucariote cu
perete celular si sunt fotosintetizante. Celulele animalelor sunt lipsite de perete celular,
iar tipul de nutritie pentru acest regn este nutritia ingestiva. Este important de retinut ca
virusurile nu sunt incluse in nici o clasificare, ca o recunoastere a caracterului lor de
agenti infectiosi care nu au echivalent in lumea vie.
Taxonomia se ocupa cu studiul clasificarii, nomenclaturii si identificarii
organismelor vii.
70

Microorganismele diferă în mod fundamental unele de altele, fiind încadrate în 3


regnuri: protista, procariotae şi vira.
Regnul Protista cuprinde microorganisme a căror celule sunt evoluate, de tip eucariot,
cu nucleu şi organite celulare nespecifice cum sunt reticolul endoplasmatic,
ergastoplasma etc.

are toate caracterele celulelor


evoluate
nucleu
organite celulare comune
nu are perete celular
se divide prin direct sau prin
mitoza

Figura 1 – Celula de tip eucariot

• Algele sunt microorganisme acvatice, fotosintetizante, de la dimensiuni microscopice


pâna la forme gigante, pluricelulare, filamentoase. Ele nu prezintă interes medical
propriu-zis, cu excepţia agar-agarului din care se obţine agarul, polizaharid care
serveşte la prepararea mediilor de cultură solide.
• Mycetele sau ciupercile microscopice sunt grupate în 4 clase. Din cele 12.000 de
specii, doar 100 sunt de interes medical.

Figura 2 – Mycetele

• Protozoarele sunt microorganisme unicelulare eucariote, evoluate structural şi în


general mobile, asemnănându-se cu celulele animale. Cele de interes medical se
încadrează în 4 clase: flagelata, rhizopoda, sporozoa şi ciliata.
70

Figura 3 - Protozoarele
Regnul Procariote cuprinde microorganisme a căror celule sunt primitive, de tip
procariot, lipsite de nucleu adevărat şi de organite celulare nespecifice, dar cu un înveliş
suplimentar numit perete celular.
 nu au nucleu adevãrat ci un cromozom haploid format dintr-o moleculã circularã
de ADN
 lipsite de organite celulare comune cu excepţia ribozomilor
 au perete celular rigid
 Se divid direct

nu au nucleu adevãrat ci un
cromozom haploid format dintr-o
moleculã circularã de ADN
lipsite de organite celulare comune
cu excepţia ribozomilor
au perete celular rigid
Se divid direct

Figura 3 – Celula de tip procariot


• Archaebacteriile sunt lipsite de interes pentru medicină. Ele sunt bacterii termofile,
producătoare de metan.
• Eubacteriile cuprind un număr foarte mare de bacterii, dintre care cele de interes
medical sunt:
• bacteriile clasice - cu forme variate şi cu perete celular,
• chlamydiile - bacterii cu parazitism intracelular obligatoriu şi care prezintă
un mecanism de multiplicare unic în lumea bacteriilor,
• rickettsiile - bacterii cu habitat intracelular (cu o excepţie), dar cu
diviziune directă, întâlnită la majoritatea bacteriilor,
• micoplasmele - bacterii cărora le lipseşte în mod natural peretele celular.
70

În prezent sunt incluse în eubacterii şi cyanobacteriile sau algele albastre, care


sunt microorganisme acvatice.
Regnul Vira cuprinde entităţi infecţioase de natură subcelulară care sunt
virusurile şi viroizii.
• Virusurile se deosebesc fundamental de formele celulare de viaţă. Ele
sunt formate dintr-un singur acid nucleic (ADN sau ARN), învelit de o capsidă
proteică şi sunt parazite obligatoriu intracelulare. Virusurile sunt particule inerte
în stare extracelulară dar, după ce pătrund într-o celulă vie, deviază metabolismul
acesteia în scopul propriei replicări.
• Viroizii au o structură şi mai simplă, fiind alcătuiţi doar dintr-un acid
nucleic cu GM mică. Unii dintre ei produc boli transmisibile la plante.
Virusurile şi viroizii alcătuiesc împreună regnul VIRA, având următoarele
particularități:
 Entitãţi infecţioase acelulare cu parazitism obligatoriu intracelular
 Acid nucleic (ADN sau ARN) şi un înveliş proteic – capsida. Uneori au un înveliş
suplimentar – anvelopã.
 Inerte în afara celulei gazdã
 Paraziteazã celula la nivel genetic, deviazã metabolismul acesteia în scopul
propriei replicãri

entitãţi infecţioase acelulare cu


parazitism obligatoriu intracelular
un singur acid nucleic (ADN sau
ARN)
Inerte în afara celulei gazdã
paraziteazã celula la nivel genetic,
deviazã metabolismul acesteia în
scopul propriei replicãri

Figura 4 – Structura virusurilor


Prionii sunt entităţi infecţioase de dimensiuni foarte mici (5nm), de natură
proteică. Până în prezent există relativ puţine date referitoare la aceşti agenţi, dar se
presupune că ei ar constitui cauza unor boli degenerative ale SNC, cum sunt bolile Jacob-
Creutzfeld, Kuru, scrapia oilor etc.
.
70

MORFOLOGIA MICROORGANISMELOR

În acest capitol sunt prezentate notiuni despre forma si structura celulei


microorganismelor, virusurilor , viroiziilor si prionilor, bacteriofagilor si ciupercilor.

DEFINITII
Microorganismele constituie un sistem complex de organisme acelulare
și celulare, inzestrate cu un metabolism propriu si continuitate genetica, diferite ca
morfologie, activitate biologica si pozitie sistematica. Cu toate acestea, tuturor
microorganismelor le sunt comune cateva caracteristici: dimensiunile
microscopice, organizarea lor monocelulară si pluricelulară, precum si structura
internă relativ simplă.
In categoria microorganismelor sunt incluse:
1. virusurile – acelulare;
2. bacteriile, drojdiile – monocelulare;
3. mucegaiurile, algele microscopice si protozoarele – monocelulare si
pluricelulare.

STRUCTURA CELULEI MICROORGANISMELOR


Unitatea morfologica și functionala fundamentala a materiei vii o constituie
celula. Se cunosc două tipuri de celule: procariote si eucariote.
Celula procariota este mai simplă ca organizare, fiind fără nucleu, avand
ADN dispersat in citoplasma, nedelimitat de membrana, sub forma de molecule
mari de ADN spiralat sau sferic. Acest tip de celula este caracteristic bacteriilor,
algelor albastre.
Tipul mai evoluat, numit eucariot, intalnit la celulele constitutive ale
plantelor, ale animalelor si ale unor microorganisme – mucegaiuri, drojdii – se
caracterizează prin nucleu individualizat prevazut cu membrana, care delimiteaza
astfel citoplasma. In acest tip de celule, ADN-ul se afla in nucleu, unde alaturi de
proteine formeaza cromozomii – corpusculi ce se formeaza in timpul diviziunii
celulare si care contin informatia ereditara specifica.
Celula*, avand forme si dimensiuni diferite, este alcatuita din trei
componente principale: citoplasma, nucleu si membrana celulara, constituind
protoplastul. Ea este inconjurata de un perete celular, format din polizaharuri,
hipo- si glicoproteine, avand rol protector fata de influentele exterioare celulei, care
delimiteaza celulele intre ele si participa, alaturi de membrana citoplasmatica la
diviziunea celulara. La unele microorganisme, peretele celular este acoperit de o
capsula, de cili** sau de flageli** si de pili (fimbrii).
*celula: lat. celulla- camaruta; vacuus – gol
**cili, flageli – organe de locomotie
Citoplasma este un sistem coloidal complex, macro si micromolecular,
alcatuit structural din citoplasma fundamentala si din organite. In compozitia ei
intra ioni de substante anorganice si compusi organici, alcatuind, de fapt, materia
vie.
Citoplasma fundamentală reprezinta partea nestructurata a citoplasmei si
este transparenta, elastica, in continua miscare si transformare, majoritatea
70

reactiilor biochimice din celula avand loc la nivelul acestui complex coloidal.
Organitele reprezinta sisteme structurale subcelulare bine definite ca
structura, forma, specializate in activitati intra si extracelulare. Exista doua
categorii de organite: comune – intalnite in toate celulele organismelor vii,
indiferent de origine, reprezentate prin reticulul endoplasmatic, ribozomii (granulele
lui Palade*), complexul Golgi, mitocondriile, lizozomii si centrozomul – si organite
cu rol specific unor anumite celule specializate sub aspect fiziologic, biologic.
*George Emil Palade – savant roman, laureat al premiului Nobel
pentru medicina, descoperitorul formatiunilor mitocondriale
citoplasmatice si a rolului acestora in celula.
In citoplasma mai pot fi gasite si incluziunile celulare, formatiuni bine
conturate, cu sau fara membrana, cu functii temporare compuse din picaturi de
grasime, granule de proteine sau glicogen, alte substante dizolvate in apa,
reprezentand substante de rezerva si vacuolele , continand substante sub forma
de solutii hidrice.
Reticulul endoplasmatic este o retea canelara ce brazdeaza citoplasma
multidirectional, considerat ca un sistem circulator celular deoarece are rolul
transportorului de produsi celulari. Datorita reticulului endoplasmatic suprafata de
schimb celular intre substantele citoplasmatice si spatiul intercelular se mareste,
imbunatatindu-se astfel calitatea si randamentul acestui schimb. Totodata, reticulul
endoplasmatic poate sintetiza proteine, lipide si hormoni pe care celula le secreta
in lichidul intercelular.
Ribozomii sunt forme granulare sferice in care are loc sinteza proteinelor, fiind
constituite din ARN si proteine.
Lizozomii sunt organite sferice continand enzime digestive, avand rolul apararii
celulelor contra altor microorganisme prin digerarea (liza) acestora.
Complexul Golgi reprezinta formatiuni membranoase sub forma de pachete
asezate in teancuri, amplasate in apropierea nucleului, avand rolul sintetizarii unor
substante celulare specifice si de transfer al acestora prin reticulul endoplasmatic
in spatiul intracelular.
Mitocondriile sunt corpusculi sferici sau ovoidali, granulari, ce contin sisteme
enzimatice care participa la transformarile energetice din celula, deci care produc
energie celulara.
Centrozomul este un constituent celular (organit) care intervine indirect in
diviziunea celulara, vizibil la microscopul electronic in vecinatatea nucleului, cu
deosebire in timpul diviziunii. Impreuna cu masa citoplasmatica din jurul sau
formeaza asa-numita centrosfera. In timpul diviziunii, in jurul centrosferei se
contureaza filamente citoplasmatice radiale denumite aster. Centrozomul lipseste
din celulele in care nu are loc diviziunea celulara.
In interiorul celulelor mai pot fi intalnite organite cu forme variabile pigmentate
diferit, cunoscute sub denumirea de cromoplaste, cloroplaste, s.a., avand culori
specifice, cu deosebire in schimburile energetice si in reactiile redox si de schimb
ionic intra si extracelulare.
Nucleul este o formatiune protoplasmatica a celulei cu o organizare
superioara, continand proteine si acizi nucleici (ADN, ARN), fiind responsabil de
transmiterea caracterelor ereditare, in diviziunea celulara si in metabolismul
70

celular. Nucleul este bine individualizat in celulele eucariote de o membrana dublu


stratificata, avand pori care permit schimbul de substante intre citoplasma si
nucleu si se afla de obicei asezat in centrul celulei, fara ca aceasta sa reprezinte o
18
regula generala. Majoritatea celulelor au un singur nucleu, dar exista si celule
polinucleare in structuri biologice superioare.
Nucleul se compune din: nucleol, carioplasma (suc nuclear) si
membrana nucleara.
Nucleolul este o formatiune structurala din interiorul nucleului in compozitia caruia
intra ARN si ADN, rolul sau fiind acela de formare a ARN-ului pe care-l transfera in
citoplasma, transmitand acesteia informatia genetica continuta in ADN si
cromozomi.
Carioplasma*, sub aspect compozitional, este citoplasma continand in plus
cromatina **– formata din acizi nucleici legati de proteine filamentoase, constituind
substratul material al cromozomilor - si linina (acromatina)**.
*grec. haryon – fara nucleu
**grec. a – fara. Chroma- culoare; parti din nucleu care reactioneaza
sau nu la coloranti bazici caracteristici pentru cromozomi – W.
Fleming, 1879
Membrana nucleara este formata din trei straturi membranoase stratificate,
traversate de pori prin care are loc schimbul de substante intre nucleu si
citoplasma.
Membrana celulara (plasmatica) este un invelis extern ce are o structura
trilaminara ca si membrana nucleara, structura care face ca ea sa aiba o
permeabilitate selectiva fata de substante si determina o anumita sarcina electrica
(stratul exterior are sarcina electrica pozitiva, iar cel din interiorul celulei este
electronegativ) care imprima membranei celulare un potential electric de
membrana si o anumita polaritate.
Potentialul electric de membrana este mentinut de ionii de sodiu (Na+) si
potasiu (K+) repartizati neuniform in ambele parti ale membranei (cei de potasiu se
gasesc preponderent pe partea interna a membranei, iar cei de sodiu sunt in
numar mai mare in lichidul intercelular, dar sarcina stratului interior al membranei,
din cauza unor anioni in exces, isi mentine sarcina electrica negativa).
Membrana devine un sistem bine organizat, care pe de o parte separa
celula de mediul sau, iar pe de alta, prin caracteristicile de membrana
ultraselectiva, asigura legatura cu acesta, precum si desfasurarea normala a
functiunilor ei fiziologice in mediul in care se dezvolta. Permeabilitatea membranei
pentru ionii de sodiu creste de peste 500 de ori, devenind preponderenta celei a
ionilor de potasiu. Se produce astfel o inversiune a sarcinilor electrice ale celor
doua straturi – intern si extern – ale membranei celulare, cunoscuta sub
denumirea de depolarizare, stare ce permite schimbul material si energetic intre
celula si exterior prin deplasarea unor compusi ionici chiar impotriva gradientului
de concentratie. Mecanismul transportului ionic-imaginativ, asemanator pomparii
lichidelor, se face prin consum.
70

BACTERIOLOGIE

FORME DE EXISTENȚĂ ALE BACTERIILOR


Acest capitol cuprinde:
• definitia, morfologia, structurile externe ale bacteriilor;
• sporogeneza bacteriilor;
• fiziologia, biochimia si metabolismul bacterian;
• elemente si notiuni introductive de genetica bacteriana
Bacteriile sunt microorganisme unicelulare de tip procariot care se
reproduc asexuat prin diviziune directa (sciziune). Ritmul de diviziune este de 10 –
12 minute. Ele sunt organisme răspândite in natura, oriunde exista conditii minime
de viata.
In functie de modul de procurare al substantelor nutritive, bacteriile sunt
autotrofe – cele care isi pot sintetiza din surse anorganice metabolitii esentiali si
heterotrofe – acelea care trăiesc pe seama unor gazde vii de la care isi procura
substantele necesare. Majoritatea bacteriilor patogene ce produc imbolnaviri sunt
heterotrofe.
MORFOLOGIA BACTERIILOR
Morfologia propriu-zisă a bacteriilor se referă la: forma celulei, dispoziția
spatială sau forma de existență, dimensiunile și afinitatea tinctoriala.
Principalele forme celulare ale bacteriilor sunt: sferica, cilindrica si curba
- spiralata.
• cocii sunt bacterii rotunde, aşezate în grămezi (genul Staphylococcus), ovalare,
aşezate în lanţuri (genul Streptococcus), lanceolate, dispuse în diplo ca două flăcări de
lumânare, (specia Streptococcus pneumoniae) şi reniforme dispuse ca două boabe de
cafea ce se privesc faţă în faţă (genul Neisseria) cu Ø de 0,8 - 1µ;
• bacilii sunt bacterii cu formă alungită de bastonaş cu dimensiuni între 1,5 - 10µ.
• cocobacilii sunt forme intermediare între coci şi bacili (Yersinia pestis, Bordetella
pertussis, Haemophilus influenzae);
• vibrionii sunt bacterii încurbate în formă de virgulă (Vibrio cholerae);
• spirilii sunt bacterii spiralate cu 1-2 spire rigide (Spirillum volutans);
• spirochetele sunt bacterii spiralate cu corpul flexibil şi 12-20 de spire (Treponema
pallidum), foarte multe spire strânse (Leptospira) sau 2-3 spire (Borrelia):
actinomicetele sunt bacterii foarte asemănătoare fungilor şi formează filamente sau hife
lungi şi ramificate care se rup, rezultând forme bacilare (Actinomyces).
Forma sferica se referă la coci. Daca celulele formate prin diviziune se
separa si raman independente se numesc micrococcus; cand cocii sunt grupați
perechi sunt denumiti diplococcus; daca ei sunt dispusi in lant se numesc
streptococcus; dispunerea pe doua planuri perpendiculare a cocilor are
denumirea de tetrade, iar structura de ciorchine (grupuri neregulate) este
denumita staphylococcus.
Forma cilindrică – alungita, de bastonaș – poate exista in doua forme si
anume: vegetativă – care reprezinta starea de viata activa a celulei cu toate
70

funcțiile normale, si sporulată – forma de rezistenta, de autoconservare, pana se


indeplinesc conditiile normale de transformare a sporului in forma vegetativa.

Figura 1 – Forma şi dimensiunile bacteriilor

Sporul este o formațiune endocelulara (in interiorul celulei) care se formeaza


pentru prezervarea celulei un timp mai indelungat. Bacteriile izolate
asporulate (nesporulate) sunt denumite bacterium, iar cele sporulate se
numesc bacillus. Ambele tipuri de bacterii pot fi dispuse spatial in lant, caz in care
se numesc streptobacterii in palisada (ca scandurile gardului), dar mai pot fi si
alte aranjamente spatiale.
Bacteriile spiralate au corpul format dintr-o jumatate de spira – ca semnul
virgulei – si se numesc vibrioni (vibrio), sau din mai multe spire – spirochete
(spirochet) nedeformabile – ex: genul Leptospira – si deformabile – ex: genul
Borrelia.
In afara acestor 3 forme majore de bacterii, mai exista si unele mai rar
intalnite in special la germenii saprofiti: forma patrata, elipsoidala denumirea fiind
cea de cocobacil, fusiforma, etc.
70

Figura 2 – Aşezarea cocilor


Dimensiunea diametrului cocilor variaza intre 1 – 5 micrometri, iar bacilii au
lungimea de 0,5 – 10 micrometri si diametrul între 0,3 si 0,5 micrometri, ei
putandu-se clasifica in: scurti, in lungime medie de 2 micrometri si lungi, la care
lungimea este de aproximativ 10 micrometri.

STRUCTURI EXTERNE ALE BACTERIILOR (Structura


extraparietală)

Unele bacterii au la exteriorul peretelui celular o structură complexă, care


favorizează aderenta acestora la alte structuri sau mobilitatea celulelor.

Figura 3– Structura celulei bacteriene


70

STRUCTURI CELULARE OBLIGATORII

Peretele celular este o componentă celulară obligatorie care înconjoară


membrana citoplasmatică, peretele celular este o structură rigidă, specifică bacteriilor.

Figura 4 – Structura peretelui celular

Acesta este format dintr-un strat bazal sau peptidoglican, asemănător la toate
bacteriile şi un strat al structurilor superficiale, foarte diferenţiat, în funcţie de care
bacteriile manifestă caractere tinctoriale diferite: bacterii Gram - pozitive, Gram -
negative şi acido-alcoolorezistente.
Peptidoglicanul sau mureina este structura chimică responsabilă de rigiditatea
peretelui celular şi care asigură forma şi rezistenţa mecanică a bacteriei. Prezent la toate
bacteriile, el constă dintr-un schelet, format din molecule lungi paralele polizaharidice de
N-acetil-glucozamină şi acid N-acetil-muramic. Moleculele de acid N-acetil-muramic din
lanţurile vecine sunt legate între ele prin punţi polipeptidice, transversale.
La bacteriile Gram - pozitive, peptidoglicanul are o grosime de 15-30 nm şi
conţine până la 200 de lanţuri paralele de mureină.
Stratul structurilor speciale este redus şi alcătuit din polimeri hidrosolubili care
sunt acizii theicoici. Ei reprezintă antigenele de supafaţă ale bacteriilor gram-pozitive.
Peretele celular al bacteriilor gram-pozitive este sensibil la acţiunea lizozimului
care rupe legăturile dintre acidul N-acetil muramic şi N-acetilglucozamină.
La bacteriile Gram-negative, peptidoglicanul are o grosime de 4-5nm. Stratul
superficial este însă mult mai complex decât la bacteriile gram - pozitive fiind alcătuit
dintr-o membrană externă, lipoproteine şi lipopolizaharidul de perete.
70

Figura 5 – Structura peptidoglicanului

Membrana externă este formată dintr-un strat dublu fosfolipoproteic ce cuprinde


o cantitate foarte mare de molecule proteice. Membrana externă se leagă de protoplast
prin intermediul unei lipoproteine din membrana externă.
Deasupra membranei externe a bacililor Gram-negativi se află lipopolizaharidul
de perete (LPZ) sau endotoxina bacililor Gram-negativi. Aceasta este alcătuită din:
• lipidul A care are o structură particulară, fiind format din unităţi dizaharidice de
glucozamină, legate de beta-hidroxiacizi graşi cu 10-16 atomi de carbon fixaţi direct
de membrana externă,
• miezul sau “core”, numit şi antigen R, comun tuturor bacteriilor gram – negative,
• unităţi monozaharidice repetitive (15-40) care sunt specifice de specie şi tip şi
constituie antigenul O al bacteriilor gram-negative.
LPZ este o toxină termolabilă, care se eliberează în mediul înconjurător de către
bacteriile gram-negative numai după liza lor şi foarte reactivă în organismul gazdă.
Astfel, lipidul A produce febră, activează mecanismele apărării antiinfecţioase şi în exces
produce şocul endotoxic cu evoluţie gravă, chiar fatală.
Spaţiul periplasmic. Sistemul structural dublu al peretelui celular la bacteriile
gram-negative creează un compartiment ce se întinde de la membrana celulară până la
membrana externă, numit spaţiu periplasmic. El conţine peptidoglicanul şi un gel care
favorizează nutriţia bacteriei prin conţinutul în enzime degradative ca, de pildă, fosfataze,
nucleaze, proteaze etc. Tot aici sunt prezente enzimele de inactivare ale unor antibiotice
cum sunt beta-lactamazele şi cefalosporinazele.
Bacteriile acido-alcoolorezistente de interes medical sunt bacilul tuberculos şi
bacilul leprei. Peretele celular se aseamănă cu cel al bacteriilor gram-pozitive, dar
structurile speciale conţin acid micolic şi o ceară, ce conferă acestor bacterii caractere
70

tinctoriale deosebite şi rezistenţă crescută la factorii de mediu. Acestea se colorează la


cald prin tehnica Ziehl-Neelsen.

Funcţiile peretelui celular:


• asigură forma, rezistenţa mecanică şi osmotică a bacteriei;
• reglează traficul molecular de perete în ambele sensuri
• este sediul antigenelor de suprafaţă
• este sediul unor factori de patogenitate;
• are rol în diviziunea bacteriană şi în procesul de sporulare.

Membrana citoplasmatică

Figura 6 – Structura membranei citoplasmatice

Este o membrană fină (6,5-7nm), elastică, lipsită de rezistenţă mecanică. Pe


secţiune apare trilaminată, fiind alcătuită din două straturi fosfolipidice dispuse cu părţile
hidrofobe faţă în faţă. Printre moleculele fosfolipidice se găsesc molecule proteice,
situate fie la nivelul unuia dintre cele două straturi fosfolipidice, fie le traversează fiind
expuse la ambele feţe ale membranei.
Mezozomii. Sunt structuri membranare care se formează prin invaginarea
membranei citoplasmatice sub formă de buzunar, prezente la bacteriile gram - pozitive şi
ocazional la cele gram - negative. Ei sunt în contact direct cu materialul nuclear fiind
implicaţi în diviziunea cromozomului.

Funcţiile membranei citoplasmatice:


• este o membrană cu permeabilitate selectivă, îndeplinind funcţia de barieră osmotică
ce reglează schimburile celulei bacteriene, în ambele sensuri cu mediul înconjurător.
• secretă enzime hidrolitice în mediul înconjurător unde scindează substratul nutritiv în
unităţi absorbabile,
• îndeplineşte rolul mitocondriilor de la celulele eucariote, fiind centrul energogenezei
celulare,
• este sediul sintezei acizilor graşi, a fosfolipidelor,
70

• este implicată în sinteza peretelui celular, al polizaharidelor capsulare, participând


activ la creşterea şi diviziunea celulei bacteriene şi la formarea sporului bacterian.

STRUCTURILE EXTERNE CONSIDERATE STRUCTURI


FACULTATIVE sunt capsula, flagelii și pilii, aflati in afara invelișului bacterian.
Capsula, stratul ce acoperă celula, este de natura mucopoliglucidica sau
mucoproteica. Stratul mucilaginos care poate ajunge la grosimi de 2 micrometri
imprima bacteriilor proprietati de aderenta si rezistenta la factori chimici si fizici
(antibiotice si lipsa de apa).
Capsula reprezinta uneori, din cauza rezistentei la agentii fizico-chimici si biologici, un
factor de patogenitate si de specificitate antigenica.
Capsula este un înveliş compact, intim legat de celula bacteriană, vizibilă pe
preparatele uzuale sub forma unui halou clar ce înconjoară bacteria.
Din punct de vedere chimic, capsula tuturor bacteriilor de interes medical este de
natură polizaharidică (Streptococcus pneuomoniae, Klebsiella etc.) cu excepţia capsulei
bacilului cărbunos care este polipeptidică.
Capsula are rol în rezistenţa bacteriilor faţă de fagocitoză, fiind astfel un factor de
virulenţă. Variantele necapsulate ale aceloraşi specii sunt nepatogene. De exemplu,
Streptococcus pneumonie, de tip S, capsulat, produce la şoarecele alb de laborator o
septicemie mortală, pe când varinata necapsulată nu este patogenă.
Capsula este o structură cu proprietăţi antigenice specifice (antigenele K) care
permit diferenţierea unor serotipuri în cadrul speciei.
Microcapsula este o structură discretă cu o grosime sub 0,2µm care nu se
evidenţiază la microscopul optic, ci numai prin metode imunologice sau
electronomicroscopice (Neisseria gonorrhoeae). Ea constituie un factor de virulenţă.
Stratul mucos, glicocalixul este un strat amorf şi vâscos ce înveleşte bacteria. El
este format din lanţuri lungi de polizaharide, cum sunt levanii şi dextranii, cu rol major în
adezivitatea bacteriilor de suprafeţe. Astfel, de pildă, Streptococcus mutans produce
cantităţi mari de dextran şi levan prin intermediul cărora se ataşează de suprafaţa dinţiilor
contribuind la formarea cariilor şi a plăcii dentare.
Funcţiile capsulei:
• este un factor de aderenţă şi colonizare a bacteriile pe suprafeţe;
• protejează bacteriile de diferiţi agenţi antibacterieni din mediu cum sunt:
bacteriofagii, colicinele, complementul, lizozimul sau alte enzime bacteriolitice;
• protejează bacteriile de acţiunea fagocitelor, fiind deci un factor de virulenţă;
• reprezintă sediul antigenelor capsulare, importante în identificarea acestor bacterii.

Cilii sau flagelii bacterieni


Sunt apendici filamentoşi ai speciilor bacteriene mobile, cu originea în citoplasma
bacteriană, şi servesc ca organe de locomoţie. Ei sunt prezenţi mai ales la bacili.
Dispoziţia şi numărul cililor sunt caracteristice speciei. S-au descris bacterii atriche (fără
cili), monotriche - cu un cil polar (Vibro cholerae), lofotriche - cu un smoc de cili situat
la unul din polii bacteriei - (Pseudomonas fluorescens), amfitriche - cu cilii situaţi la
ambii poli ai bacteriei (la genul Spirillum) şi peritriche - cu cilii dispuşi pe întreaga
suprafaţă a bacteriei (Salmonella, E. coli, Proteus etc.).
70

Figura 7 – Cilii bacterieni

Pilii bacterieni
Numeroase specii bacteriene gram-negative au pe suprafaţa lor lor nişte apendici
filamentoşi, rigizi, mai scurţi decât flagelii, în număr mare (100-500/celulă) şi cu
dispoziţie în general peritrichă. Ei se evidenţiază numai prin microscopie electronică.
Din punct de vedere funcţional, pilii se împart în:
• sex pili codificaţi plasmidic şi care au rol în transferul de material genetic între
bacterii. Sunt prezenţi mai ales la bacteriile gram-negative (Enterobacteriaceae,
Pseudomonas),
• pili comuni sau pili de aderenţă (fimbrii), în număr mare, codificaţi cromozomial, şi
care servesc bacteriilor la fixarea fermă de mediul de cultură sau de celulele pe care
se află. Ei constituie, deci, un factor important de virulenţă. În afară de aderenţă,
pilii comuni mai au şi proprietăţi antifagocitare.
Flagelii sunt formatiuni filamentoase prezente la unele bacterii, denumite mobile,
ca organe de locomotie. Unele bacterii au un singur flagel sau un manunchi de
flageli polarizat la un capat al celulei, la altele flagelii sunt amplasati pe intreaga
suprafata a celulei in numar foarte mare (de ordinul 100 si 1000), iar lungimea lor
poate atinge si 20 de micrometri, caz in care sunt cunoscuti sub numele de cili.
Cel mai adesea nu există simultan cili si flageli.
Ca structura, flagelii sunt alcatuiti dintr-o proteina specifica, cu structură
helicoidală denumită flagelină. Ca urmare a structurii helicoidale și a specificitatii,
flagelina este contractilă, fixându-se în spatiul periplasmic cu ajutorul unor
formatiuni denumite cârlig și discuri.
Flagelii se pot roti cu 40-60 de rotatii pe secunda in ambele sensuri de
rotire (dreapta, stanga), imprimand datorita structurii helicoidale o miscare de
deplasare a celulei bacteriene cu viteze de 2 pana la 100 de ori mai mare ca
lungimea celulei intr-o singura secunda (spre comparare, campionul mondial la
100 m plat este de numai 5-6 ori mai rapid in raport cu inaltimea sa). Celulele
mobile cu un singur flagel sunt numite monotriche, cele cu doi flageli, amfitriche,
multiflagelate polare, lofotriche, iar ciliatele peritriche.
Pilii sunt structuri proteice care acopera complet suprafata bacteriilor; pilii
70

comuni, au rol de aderenta bacteriana; altii sunt implicati in conjugarea bacteriana


permitand trecerea materialului genetic de la o bacterie la alta, fiind cunoscuti ca
pili sexuali (Factor F).
Pilii comuni – numiti si fimbrii, sunt apendici filamentari rigizi, ce nu
folosesc la deplasare, cu lungimi de aproximativ 1 micrometru si diametrul de
circa 3 nanometri; sunt compusi dintr-un singur tip de proteina cu molecula in
forma de filament helicoidal. Pe acesti pili exista receptori ce recunosc numai
anumite structuri din organism si, prin aceasta, intervin in patogenitate, avand
specificitate imuno-patogenica.
70

FIZIOLOGIA, BIOCHIMIA SI METABOLISMUL BACTERIAN

Bacteriile se caracterizeaza printr-o mare complexitate metabolica si


capacitate de adaptare, fiind raspandite peste tot in natura datorita posibilitatilor
de a-si schimba metabolismul in functie de conditiile in care se gasesc, iar daca
acestea lipsesc, ele construiesc forme rezistente ce le asigura o viata latenta
chiar si pentru perioade masurate in sute de ani.
Pentru a intelege fiziologia si metabolismul bacterian, in cele ce urmeaza
va fi discutata compozitia chimica si rolul compusilor chimici in fiziologia
bacteriana.
Compoziția chimică a bacteriilor
Dupa cum se stie, toate vietuitoarele, deci si bacteriile, contin in celula apa,
proteine, glucide, lipide, minerale, enzime, vitamine si alte substante
specifice.
Apa reprezintă 70-80% din masa celulara si se gaseste sub doua forme:
apa libera si apa legata de compusii moleculari ai celulei bacteriene. Ea
constituie un mediu propice dispersarii componentelor celulare si participa la
reactiile biochimice din metabolismul bacterian. Metabolismul – schimbul de
substante chimice dintre celule si mediu - nu poate avea loc decat in solutii
adevarate sau coloidale. Continutul de apa al celulelor permite reglarea presiunii
osmotice celulare si utilizarea substantelor chimice la nivel atomic si molecular
prin dilutii, disocieri si polarizari. Prezenta apei in celula imprima acesteia
mobilitatea structurala, schimbarea formei si elasticitatea necesara adaptarii la
medii diferite. Între formele vegetativă si sporulată există diferențe ale conținutului
de apa, cu deosebire a apei libere, sporii având doar 15-20% apa sub forma de
apă legata.
Proteinele participa cu o pondere de 30-80% in masa uscata a celulei
bacteriene, la structura careia participa mai mult de 23 aminoacizi, dintre care unii
specifici doar bacteriilor, cum sunt: Diaminopimelic, Aminopimelic, Theicoic,
sau izomerii seriei D ai Alaninei si Acidului glutamic. Proteinele se gasesc
sub forma de aminoacizi, peptide simple sau polipeptide sau participa ca proteine
complexe (heteroproteine).
Heteroproteinele prezinta cea mai mare importanta pentru fiziologia
celulara bacteriana datorita posibilitatii acestora de a realiza multiple combinatii
biochimice complexe in functie de necesitatile fiziologice. Se vor intalni astfel
combinatii binare sau polinomiale glucido-lipido-polipeptidice cum sunt
mucoproteinele, cromoproteinele, acizii nucleici, enzimele, s.a.
Rolul proteinelor in celula bacteriana este ,de asemenea, complex si
vizeaza atat constructia celulara propriu-zisa (rol plastic), cat si transmiterea
caracterelor genetice( energetic, antigenic, patogenic, enzimatic) etc.
Enzimele sunt derivati proteici avand rol biocatalitic; se formeaza in
celulele bacterie influentand desfasurarea reactiilor intracelulare (de exemplu
mitocondriale) si extracelulare (cu rol antigenic, patogenic) sau ectocelulare
(avand rol in permeabilitatea selectiva). Avand o specificitate de substrat, de grup
si sterica, enzimele din zestrea celulei bacteriene – cca. 2000 – fac parte din toate
clasele de enzime*: oxidoreductaze, hidrolaze, transferaze, liaze, izomeraze,
70

ligaze.
Enzimele pot aparea in fiziologia si metabolismul bacteriilor prin inductie,
ele numindu-se enzime inductive, existand numai la comanda si in prezenta
inductorilor specifici sau ca o zestre celulara, acestea fiind cunoscute sub numele
de enzime constitutive.
Glucidele reprezintă 15-20% din masa substantei uscate a bacteriilor, in
compozitia acesteia fiind cuprinse toate tipurile de glucide: omogene sau
neomogene, simple si complexe. Ele sunt foarte importante pentru bacteriile
anaerobe pentru care constituie singura sursa de nutritie. Rolul glucidelor in celula
bacteriana este plurivalent si anume: energetic, structural, antigenic, patogenic
sau de rezistenta celulara, etc. Este evident ca ele prezinta importanta capitala ca
sursa de energie si ca substanta plastica ce intra in constitutia cvasitotalitara a
tuturor partilor morfologice celulare. O caracteristică specifica bacteriilor Gram-pozitive
este prezenta complexului poliglucidic neomogen – mureina.
Lipidele din bacterii variaza in limite foarte largi in raport cu specia
microorganismelor, dar si cu conditiile de mediu (metaboliti, substrat etc.) sau
stadiul de maturitate. In general, continutul de lipide este de 2-14% din substanta
uscata celulara, dar unele mycobacterii (Mycobacterium tuberculosis Koch)au si
mai mult(30%).
Lipidele bacterine sunt omogene (acizi grasi, gliceride, ceruri)
si complexe (fosfolipide, lipoproteine, lipogliceni, etc.). Ceea ce-i specific
bacteriilor este prezenta in celulele lor, in peretele mycobacteriilor, a acizilor grasi
micoici (ac. Tuberculostearic , ac. Dicolipenic , ac. Micocerosic ) componenti ai
cerurilor. Pentru bacterii este caracteristica lipsa steridelor (esteri ai alcoolilor
policiclici numiti steroli). Totusi in Azobacter chroococcum, fixator de azot, s-a gasit
un sterol (Schifferd, Anderson, 1936) cu structura neprecizata.
Rolul lipidelor este divers, dar functiile energetice si de permeabilitate par a
fi preponderente in fiziologia celulara bacteriana. Lipidele complexe, cum sunt
fosfatidele, contin elemente structurale atat hidrofile, cat si lipofile, astfel ca
solutiile lor apoase, de natura coloidala, joaca un rol important in reglarea
permeabilitatii celulare. Fosfatidele pot absorbi glucide si protide, care pot fi
eliberate dupa nevoie, prin desorbtie. In acest fel, ele pot functiona si ca
transportori de substante in celulele bacteriene, iar alaturi de acizii ribonucleici au
rol in biosinteza proteinelor.
Continutul de substante minerale reprezinta 3-30% din substanta uscata a
bacteriilor, acesta variind in functie de specie si de varsta. Rolul substantelor
minerale rezida in primul rand din faptul ca formarea compusilor la nivel molecular
se face sub forma unor complecsi ce contin obligatoriu elemente minerale sub
forma ionica. Acestia (de ex. Ca, Mg) intra in structurile celulare, deci au rol
plastic, ori activeaza sistemele enzimatice (citocromoxidazele cu fier), participa la
formarea si transformarile acizilor nucleici (fosforul), regleaza presiunea osmotica
celulara si permeabilitatea celulara (sodiul, potasiul, sulful), precum si potentialul
de oxido-reducere la nivelul celular, etc.
Oligo si microelementele minerale, caracterizate prin reactivitate chimica ori
labilitate electronica ridicate, sunt prezente frecvent in celulele bacteriene (de ex. K, Na,
Fe, Ca, Mg, S, Cu s.a.).
70

Pentru organismul uman, bacteriile sunt o bogata sursa de vitamine, deoarece ele
sunt capabile sa sintetizeze aceasta categorie de substante, cu deosebire vitaminele
hidrosolubile din grupul B. Astfel, vitamina B1 (tiamina) este sintetizata de bacterii in
oxidarile intracelulare si metabolismul glucidelor, ca de altfel si vitaminele B2
(riboflavina) si B3 (vitamina PP), vitamina B4 (adenina) ce participă in calitate de cofactor
in reactiile nucleatidelor.
Acidul folic (vitamina B9) este cunoscut ca un factor de crestere pentru mai
multe specii de bacterii (B.subtilis, Lactobacillus sp. etc.) fiind cofactor necesar
biosintezei compusilor purinici. Cresterea unor microorganisme bacteriene, ca de
exemplu Lactobacillus lactis Dorner, nu ar fi posibila fara prezenta vitaminei B12
(ciancobalamina). Vitamina H, acidul para amino benzoic, este denumit si
“vitamina vietii bacteriilor”, deoarece reprezinta pentru acestea un metabolit primar
absolut necesar vietii si inmultirii lor ,fiind si un factor de crestere.
În functie de specie, bacteriile pot sintetiza pigmenti, ce se intalnesc in
celulă (bacterii cromofore), legati endocelular de perete, ca in cazul stafilococilor
(bacterii paracromofore) sau la exteriorul celulei bacteriene, ca la Pseudomonas,
bacteriile din aceasta grupa fiind numite cromopare.
Pigmentii pot fi sintetizati pentru un anumit scop (de protectie, ca de
exemplu carotenoizii, pentru functia de coenzima in sistemele transmitatoare de
electroni si de fosforilare oxidativa, de structura, pentru elementele functionale ale
mitocondriilor*, ca factor de crestere pentru unele bacterii) sau pot rezulta din
procesele catabolice.
* mitos – fir; chondros – graunte; mitocondrie – organit subcelular in
care se regaseste sediul fosfonilarii oxidative, absenta la procariote
Bacteriile mai pot avea o serie de substante cu rol bactericid sau
bacteriostatic asupra altor specii sau chiar impotriva propriei specii (substante
purtand numele de bacteriocine).

METABOLISMUL BACTERIAN

Metabolismul reprezinta totalitatea proceselor biochimice intracelulare prin


care substratul nutritiv este transformat in energie si compusi celulari.
Metabolismul bacterian este de doua tipuri si anume metabolism
energetic, prin care se asigura respiratia bacteriana in reactii catabolice de
degradare cu eliberare de energie si metabolism de sinteza care asigur, prin
reactii anabolice si catabolice, sinteza componentelor celulei bacteriene.
Sursele de energie ale metabolismului energetic pot fi lumina in cazul
bacteriilor fotosintetizante si reactiile biochimice de oxido-reducere la bacteriile
chimio-sintetizante.
Energia poate fi eliberata prin procese de oxidare aeroba, in care
intervine oxigenul ce se fixeaza pe substrat si anaeroba, prin procesul de
pierdere a hidrogenului, in absenta oxigenului, care este , de asemenea, un
fenomen de oxidare in care se pierd unul sau mai multi electroni (sau sarcini
electrice negative) ce sunt acceptati de alta substanta. In ambele situatii se poate
discuta despre o respiratie bacteriana oxibiotica (aeroba) si anoxobiotica
(anaeroba). Interventia directa a oxigenului in respiratia aeroba elibereaza din
70

substrat o cantitate insemnata de energie (de exemplu, prin oxidarea completa a


glucozei de catre bacterii aerobe se obtin in final aproximativ 100 calorii/mol).
Germenii anaerobi isi procura energia necesara activitatii lor metabolice prin
procese fermentative, in absenta oxigenului, mai ales pe seama glucidelor. In
acest caz eliberarea de energie este mai mica, iar descompunerea glucozei se
opreste la stadiul de acid piruvic, alcooli sau acid lactic, cantitatea de energie fiind
de aproximativ 50 ml/mol. Descompunerea anaeroba a glucozei are loc intr-un
proces de fermentatie in care intervin compusii macroenergici* (superenergetici) ai
fosforului (ADP, ATP, DNP etc), proces ce decurge in 11 etape succesive (dupa
Mezerhof-Emden) ce vor fi abordate la microbiologia speciala.
* makros – mare; ergos - actiune
Bacteriile folosesc pentru respiratia lor cantitati diferite de oxidanti, astfel
ca, in functie de potentialul lor de redox**, ele pot fi clasificate in: strict aerobe –
cuprinzand bacteriile care folosesc ca sursa energetica O2, motiv pentru care
dispun de toate enzimele lantului respirator, catalaza si perozidaza (M.
tuberculosis); strict anaerobe – ce nu supravietuiesc in prezenta oxigenului,
folosesc enzime de tip nicotinic si flavinic si nu au peroxidaza si catalaza; aerobe
– ce traiesc la un potential redox mai mic, au cantitati mici de peroxidaza si se pot
adapta ambelor tipuri de respiratie; acest tip de respiratie este adoptat de
majoritatea bacteriilor; anaerobe microaerofile - care contin in cantitati mici
catalaze si suporta unitati reduse de oxigen molecular.
** potentialul de oxido-reducere este diferenta de potential dintre un
electrod inatacabil (platina, aur, carbune) si un sistem de oxidoreducere
– care elibereaza electroni.
Metabolismul de sinteza reprezinta totalitatea proceselor metabolice cu
consum de energie care duc la sinteza unor produse necesare cresterii si
multiplicarii bacteriilor. In functie de modul de procurare a acestor substante, pot fi
deosebite 3 tipuri de bacterii: autotrofe* - care isi procura carbonul si aportul din
substante anorganice (CO2, NH3-, NO3-); heterotrofe* - la care sursele de C si N
provin din surse organice și isi pot sintetiza singure metabolitii esentiali; paratrofe*
- ce se dezvolta doar intracelular si nu isi pot sintetiza singure metabolitii esentiali.
*gr. autos – insusi; trephein – a hrani; heteros – altul; para – alaturi.

CRESTEREA, MULTIPLICAREA SI MOARTEA BACTERIILOR

Bacteriile sunt niste fiinte vii si, astfel, ele cresc, se inmultesc si mor. Acest
proces complex nu se refera numai la indivizi, ci si la populatia bacteriana in
totalitate. In primul caz biologia cresterii si dezvoltarii este dirijata ereditar, in cel de
al doilea aceste fenomene depind cu precadere de conditiile de mediu.
Creșterea individului bacterian se caracterizeaza prin adaugarea de
protoplasma, ca rezultanta a fenomenelor predominant anabolice in raport cu cele
catabolice si are ca efect o crestere a suprafetei si a volumului sau. Intre aceste
doua caractere exista un raport strans corelat cu etapa de dezvoltare in care se
afla bacteria: pe masura ce bacteria creste, se mareste si volumul sau, in timp ce
suprafata sa devine proportional mai mica (ipoteza Leuckart – Spencer). Cand
acest raport creste in favoarea volumului, celula bacteriana tinde sa se divida, sa
70

se multiplice. Cum aparatul nuclear este activ mai ales in momentul diviziunii
celulei, volumul bacteriei creste semnificativ in perioada in care aparatul nuclear
este in repaus.
Raportul volum/suprafata al bacteriei se schimba in favoarea
suprafetei odata ce diviziunea a luat sfarsit, dupa care se pregateste un nou ciclu
de crestere.
Multiplicarea bacteriilor inseamna cresterea numarului de indivizi intr-un
mediu de viata favorabil si se realizeaza prin diviziune. Populatia care rezulta prin
diviziunea bacteriilor creste in progresie geometrica cu ratia 2, timpul necesar
pentru dublarea populaţiei numindu-se timp de dublare sau timp de generatie. In
raport cu specia bacteriana, multiplicarea atinge un maximum de populatie care se
poate mentine o perioada oarecare dupa care incepe declinul ei. Multiplicarea se
petrece in faze succesive. Acestea sunt:
 faza de lag* sau faza de ajustare, ce se caracterizeaza prin diminuarea
numarului de indivizi care constituie inoculul, prin cresterea dimensiunilor
germenilor viabili.
*engl. Lag – intarziere, captusire
Este o faza de acomodare a germenilor la noile conditii de viata. Durata de lag
este, in general, apreciata pentru bacterii la aproximativ 2 ore, dar ea este in
functie de specia bacteriana, cantitatea initiala de inocul si conditiile de mediu. De
exemplu, bacteriile termofile si Escherichia coli au o faza de lag scurta (15-20
minute), in timp ce Mycobacterium are una mai lunga. In faza de lag cantitatea de
N-total, P-organic, ARN si O2 consumat cresc.
 faza logaritmica (exponentiala) de multiplicare este o faza de crestere
rapida, in progresie geometrica, a bacteriilor si se caracterizeaza printr-o serie de
manifestari cunoscute sub numele de “tinerete fiziologica"; microorganismele sunt
mai permeabile si mai sensibile la factorii de mediu. Faza dureaza in medie 2-3
ore (M. tuberculosis). Curba de multiplicare evolueaza exponential pana in
momentul in care una din substantele nutritive din mediu este consumata, iar in
mediu se acumuleaza metaboliti toxici. Metabolitii consumati si produsi in mediu
se numesc factori limitanti. In timpul acestei faze caracterele morfologice ale
bacteriilor se omogenizeaza, activitatea si echipamentul enzimatic sunt mai bine
dezvoltate, proprietatile biochimice si de metabolism se manifesta la parametrii
optimi, rezistenta germenilor la agentii fizici, chimici si biologici devine
caracteristica speciei.
 faza stationara caracterizata prin faptul ca raportul dintre germenii care
se divid si cei care mor ramane relativ constant, astfel incat numarul bacteriilor se
stabilizeaza. Faza de stationare este denumita si faza de concentratie “M”,
deoarece in aceasta etapă populația bacteriană atinge un maximum in cultură.
 faza de declin (faza de moarte logaritmica) este etapa in care numarul
germenilor morti intrece numarul germenilor vii, deoarece consumarea substratului
nutritiv si acumularea de metaboliti toxici duc la moartea majoritatii bacteriilor, iar
timpul de generatie creste la cateve zile; celulele vii imbatranesc, nu-si mai
pastreaza caracteristicile, speciile patogene isi pierd patogenitatea si virulenta. In
aceasta faza apar tendintele de sporulare. Ea nu este valabila in cazul culturilor
bacteriene continue, caracterizate prin reinnoirea continua a substratului nutritiv si
70

prin recoltarea de asemena continua a germenilor in faza exponentiala. Culturile


continue se fac in scopuri productive și prezintă o deosebita importanta industriala,
biotehnologica in domenii de activitate de mare importanta economica si sociala.
In fapt, cultura bacteriana este rezultatul inmultirii, cresterii numarului de
germeni, intr-un mediu favorabil formandu-se o populatie avand caractere
asemanatoare. Aspectul culturii bacteriene depinde de specia, varsta indivizilor
precum si de mediul de cultura.
Mediile de cultura bacteriana pot fi: artificiale,
create in scopul asigurarii tuturor conditiilor pentru dezvoltarea si multiplicarea
indivizilor si naturale (vii), avand provenienta animala (ou embrionat, animale de
experienta, tesuturi animale, culturi celulare, sange etc.) si vegetala (culturi
celulare, meristeme, parti din plante s.a.). Culturile bacteriene pot fi studiate in
vitro – pe medii de cultura artificiale sau in vivo – direct pe mediile naturale, mai
ales pentru germenii patogeni.
Culturile bacteriene se dezvolta pe medii artificiale lichide si solide. Primele
determina aparitia dupa o perioada de 18-20 ore a unei turbiditati (tulbureli) ce
poate fi omogena, datorata germenilor de varsta tanara, cu vigoare ridicata care
disperseaza uniform si rapid in mediu, denumita culturi S (smooth – netede) sau
neomogena, cu grade de turbiditate diferite si uneori chiar limpezi dar cu depuneri
pe vasele de cultura sau valuri de suprafata, purtand denumirea de culturi R
(rough – rugoase).
Culturile de medii solide sunt obtinute prin insamantarea germenilor
bacterieni rezultati din multiplicarea unei singure celule bacteriene si se numesc
colonii de culturi pure sau culturi clonare. Colonia bacteriana reprezintă cultura
pură apărută după un timp de multiplicare de 2 - 6 ore, în care, din punct de
vedere genetic, indivizii sunt identici.
Dupa aspect, coloniile pot avea o forma geometrica regulata sau
neregulata, conturate sau difuze, colorate sau necolorate, lucioase sau rugoase,
limpezi, opace sau semimate, cu sau fara caracteristici specifice speciei.
Coloniile - S au aspect lucios, cu margini conturate, forma rotunda sau
ovoidala, diametru 1-2 mm, consistenta onctuoasa.
Coloniile - R au suprafata aspra, forme cu margini neregulate, crenelate,
uneori difuze in mediul de cultura, in general colorate si mate.
Coloniile - M sunt variante ale tipului S dar contin germeni cu capsula si
au o consistenta gelatinoasa sau mucilaginoasa, prezentand tendinta de a difuza
in mediu sau de jonctiune intre ele.
Coloniile - G sunt colonii pitice obtinute din germeni normali dar afectati de
interventii exterioare (ex. antibiotice, antiseptice, carente nutritionale, etc.).
Coloniile bacteriene se deosebesc intre ele prin anumite caracteristici de
cultura, care, singure sau impreuna, constituie criterii de departajare. Astfel,
diametrul coloniei bacteriene imparte coloniile in mari – cele care au diametrul mai
mare de 2 mm, mijlocii si mici – coloniile cu diametrul sub 1 mm. O alta
caracteristica este transparenta coloniilor. Sub acest aspect exista colonii
translucide, ca cele date de streptococi si opace, caracteristice, in general,
coloniilor de stafilococi. In functie de proprietatea de a produce pigmenti, bacteriile
pot fi pigmentogene (cromogene), daca produc pigmenti, caz in care: a)se
70

coloreaza doar colonia (cazul bacteriilor cromofore si paracromofore) – de


exemplu coloniile stafilococice colorate in alb, galben, auriu si b) se coloreaza si
mediul, fiind cazul bacteriilor cromopare la care pigmentul este eliberat in exteriorul
celulei – ca de exemplu bacilul piocianic care sintetizeaza si elibereaza in exterior
doi pigmenti: piocanina – albastra si pioverina – verde. Alte caracteristici ce pot
constitui criterii de identificare a coloniilor bacteriene, prezentate si anterior sunt:
forma coloniei, rugozitatea coloniei, consistenta, forma conturului marginal, etc.

METABOLISMUL MICROBIAN

În acest capitol sunt prezentate:


• definitia, caracteristicile si caile metabolice ale metabolismului microbian;
• tipuri de metabolism: energetic si de sinteza;
• transportul substantelor
1. DEFINIȚIE, CARACTERISTICI, CĂI METABOLICE
Definiție - Denumirea de metabolism vine din limba greaca, insemnand
schimbare, modificare. Asadar se poate defini metabolismul microbian ca
reprezentand totalitatea schimbarilor chimice, fizice si morfologice care au loc in
celula microorganismului.
Prin metabolism substantele din mediu sunt transformate (metabolizate) in
constituienti celulari, energie si produsi de metabolism.
Microorganismele autotrofe metabolizeaza substante anorganice.: dioxidul
de carbon, apa, nitratii, elemente metaloide, compusi radioactivi. Cele heterotrofe
folosesc in metabolism atat compusi anorganici cat si substante organice. Unii
produsi, rezultati in urma activitatilor metabolice, prezinta o importanta deosebita
in multe domenii precum agricultura, alimentatia, productia de medicamente,
medicina umana si veterinara, etc.
Caracteristicile principale ale metabolismului pot fi considerate urmatoarele:
1) prin reactiile metabolice se produce energie care se foloseste imediat in
procese de biosinteza, crestere, transport sau se stocheaza sub forma esterilor
fosforici ai unor acizi nucleici (de ex. adenozin fosfatii - ADP, ATP).
2) reactiile metabolice dau nastere constituientilor celulari si enzimelor implicate in
metabolism;
3) metabolismul este un proces ciclic cu autoreglare ce mentine stabilitatea
celulei, specificitatea si intensitatea reactiilor intracelulare, randamentul optim
al activitatii celulare;
4) reactiile metabolice evolueaza dupa principiul eficientei maxime, adica
productivitate maxima in reproducere, cu consum minim de energie;
5) toate reactiile biochimice metabolice sunt produse si catalizate de enzimele
celulei, ce pot actiona (in functie de specificul fiecareia) in interiorul sau
exteriorul microorganismului.
6) in procesele metabolice sunt implicati toti componentii celulei, cu exceptia
acizilor nucleici, care avand rol ereditar, raman neschimbati.
Necesitatea intelegerii modului de desfăsurare a metabolismului
microorganismelor rezultă din consecintele practice ale acestuia, astfel:
a) dezvoltarea unor procedee si practici adecvate impiedicarii proliferarii unor
70

microorganisme daunatoare sau nedorite de om, in profilaxia si combaterea


unor boli;
b) stabilirea unor biotehnologii si logistici necesare obtinerii unor produse de
utilitate societatii umane, cum ar fi: alimente, medicamente, vitamine, etc.;
c) aplicarea in practica a unor procedee de ecologizare si refacere a mediului
ambiental cum ar fi degradarea si utlizarea deseurilor, refacerea terenurilor
degradate de scurgerile petroliere prin utilizarea microorganismelor, etc.;
d) bioingineriile genetice, etc.
Căile metabolice prin care se desfasoara reactiile biochimice au loc in
secvente enzimatice ce pot produce un metabolit intermediar sau unul final.
Numim metaboliti produsele care participa la metabolism, atat cele ce sunt
metabolizate, cat si cele rezultate in urma metabolizarii.
Caile metabolice sunt dinamice, interdependente, se pot desfasura
secvential si (sau) simultan, desfasurarea lor fiind functie de mai multe variabile,
printre care:
1. caracteristicile si specificitatea microorganismului;
2. specificul, compozitia si concentratia substratului metabolizat;
3. caracteristicile mediului (temperatura, umiditate, etc.) in care isi desfasoara
activitatea microorganismul;
4. concentratia metabolitilor rezultati sau folositi in reactii;
5. prezenta sau absenta unor substante specifice activatoare, inhibitoare,
inductoare ale microorganismului sau a unor secvente metabolice.
Desfasurarea secventelor poate fi liniara, atunci cand metabolitul rezultat din
reactia enzimatica este folosit ca substrat in urmatoarea treapta, constituind astfel
un lant liniar. Alte cai metabolice au o desfasurare ciclica, in care metabolitul
utilizat la inceput poate fi regenerat pentru a-l folosi in initierea unui alt tur al
ciclului. In anumite stadii secventiale, caile metabolice pot avea o desfasurare
ramificata, una sau mai multe secvente producand metaboliti intermediari folositi
ca substrat (reactant) pentru o urmatoare secventa (situatie in care tipul de cale
metabolica este denumit ramificat convergent). Alteori, daca metabolitul
intermediar este folosit ca substrat in doua sau mai multe secvente cu desfasurare
simultana, atunci se poate spune ca avem de a face cu o cale metabolica
divergenta.
In metabolismul microbian sunt implicate doua tipuri de reactii biochimice, si
anume:
1. reactii care au loc cu eliberare de energie (exergonice) cunoscute sub numele
de reactii de degradare sau de catabolism (grec. katabole = distrugere,
desfacere), acest tip de metabolism purtand numele de metabolism energetic ;
2. reactii de biosinteza, de anabolism (grec. ana = in sus, bole = aruncare) sau
de conversie, consumatoare de energie (endergonice) prin care sunt
sintetizate substantele compusilor nucleari, citoplasmatici, enzimele si alti
compusi specifici celulelor microorganismelor, acest tip de metabolism fiind
cunoscut sub numele de metabolism de biosinteza, sinonimele sale fiind
anabolismul si metabolismul convertiv.
Cele doua aspecte ale metabolismului reprezinta in fapt doua laturi contrarii
ale unui fenomen unitar, procesele de catabolism si anabolism se presupun
70

reciproc, se conditioneaza unul pe altul si se desfasoara simultan in celula


microorganismului. Interconditionarea celor doua tipuri de reactii este determinata
de faptul ca energia rezultata din reactiile catabolice exergonice este folosita sub
forma compusilor macroergici (grec. makros = mare, ergasthai = a lucra) in reactii
anabolice consumatoare de energie (sunt cunoscuti multi compusi organici care
inmagazineaza energia, printre care amintim: esterii fosforici ai acizilor nucleici,
nucleofosfatii ca adenozin, uridinfosfatii, acetil erenzima A, etc.).
De asemenea, o parte din metabolitii rezultati din reactiile catabolice pot constitui,
partial sau total, reactanti de initiere (substrat ce este folosit) a unor cai anabolice ce
conduc la sinteze de compusi celulari necesari dezvoltarii si existentei
microorganismului.
Prin urmare, căile metabolice centrale, descrise mai inainte, care indeplinesc atât
functia energetică, cât si cea de furnizoare a precursorilor pentru biosinteza, sunt
cunoscute sub denumirea de căi amfibiolice (grec. amphi = amandoua, dublu).
Atunci când o cale metabolica centrala este blocata in funcționarea ei,
prin folosirea intermediarilor rezultati in procesele de biosinteză, apar noi cai
colaterale, auxiliare, cunoscute sub denumirea de căi metabolice anaplerotice.
Prin folosirea acestor căi, celula microbiana se adapteaza rapid la conditii foarte
diverse de mediu.
Functionarea si interactiunea celor patru tipuri de cai metabolice sunt
reglate de niste reactii de tip special (pace-maker), ce intersectează punctele
esentiale.

METABOLISMUL ENERGETIC
Metabolismul energetic (catabolic) se desfasoara in doua faze:
1. faza descompunerii enzimatice a macromoleculelor in partile lor constitutive:
aminoacizi, monoglucide, acizi grasi, etc., fara producere de energie utilizabila;
2. faza degradarii exergonice a constituientilor formati in prima faza, cu
producerea unor cantitati importante de energie, utilizabila in alte reactii
biochimice; energia este inmagazinata in compusi macroergici de tipul
nucleotid fosfatilor.
Degradarea are loc prin reactii de oxido-reducere in care o substanta donor
doneaza un electron sau un ion de hidrogen unui acceptor, care astfel sufera o
reducere. Reactiile redox sunt reversibile si catalizate enzimatic.
Metabolismul catabolic (energetic) este cunoscut si sub denumirea de
respiratie celulara si are urmatoarele caracteristici:
• se desfasoara etapizat (in trepte);
• energia se elibereaza in fractiuni, prin reactii de tip redox;
• energia eliberata este inmagazinata in compusi chimici macroergici de tipul
nucleotid fosfatilor si utilizata in reactii de biosinteza (anabolice), energie
echivalenta cu 7.3 kcal/mol;
• reactiile din metabolismul catabolic sunt juxtapuse celor anabolice;
• celula microorganismului se "incarca" cu o cantitate de energie specifica,
cunoscuta ca incarcare energetica sau energie potentiala, ce este data de
suma concentratiilor compusilor chimici macroergici inmagazinati (de ex.: ATP
+ ADP + AMP care reprezinta cca 15 micromoli / g.s.n. celulara) putand fi
70

calculata cu relatia: Ep = 0.5 (ADP) + 2(ATP) / (AMP) + (ADP) + (ATP)


Se intalnesc trei tipuri de respiratie celulara si anume:
1. FERMENTATIA - reprezinta procesul biologic de oxido-reducere
producator de energie, in care substantele organice sunt si donori si acceptori de
electroni, ca de exemplu zaharurile care prin degradare produc energie
inmagazinata in forma de ATP (cca 30%) format prin reactii de fosforilare.
Fermentatia constituie modalitatea principala de procurare a energiei la
drojdii si bacterii anaerobe, glucidele (in principal glucoza) fiind cel mai des folosita
in metabolism, folosindu-se doua cai principale, si anume:
- ciclul glicolitic Embden - Mayerhoff - Parnas, cale folosita de majoritatea
microorganismelor, in care donorul de electroni este aldehida fosfoglicerica, iar
acceptorul final acidul piruvic, care ulterior este utilizat in mai multe tipuri de
reactie (vezi mecanismul fermentatiei alcoolice).
- calea glucofosfatilor Warburg - Dickens - Horecker, de natura strict aeroba,
prin care se inmagazineaza jumatate din energia ciclului glicolitic; ea este o cale
de scurtcircuitare (shuntare) a caii glicolitice, fiind folosita pentru sinteza
pentazofosfatilor necesari in sinteza nucletidelor si a altor acceptori de electroni.
Acestor cai li se mai pot adauga inca doua:
- calea Enter - Douderoff (E.D.), care furnizeaza precursori pentru biosinteza
ARN si ADN, vitamine si acizi aromatici, fara producere de energie (intalnita la
unele specii de bacterii din genul Pseudomonas);
- calea fosfocetolazei, intalnita la un grup mic de bacterii lactice
heterofermentative si care implica participarea enzimei fosfocetolaza; pe aceasta
cale acetil fosfatul este scindat direct dintr-un monoglucid cu 5 sau 6 atomi de
carbon.
Toate cele patru cai de folosire a monoglucidelor (glucozei) sunt
interconectate, avand un important complex enzimatic comun. Totusi,
microorganismele, avand o mare variabilitate genetica, isi aleg calea sau caile
majore cele mai convenabile. Chiar aceeasi specie poate folosi, in raport cu
conditiile in care traieste, una sau mai multe cai.
2. RESPIRATIA AEROBA - reprezinta acel tip de respiratie in care
donatorul de oxigen este o substanta anorganica sau organica, iar acceptorul final
de electroni este oxigenul, substratul fiind complet oxidat pana la CO2 si H2O.
Asadar, respiratia aeroba se caracterizeaza prin aceea ca electronii
eliberati prin oxidarea substratului sunt transferati la oxigen prin enzime
transportoare, energia rezultata stocandu-se in ATP prin cuplarea acestuia cu
reactiile de oxido-reducere. Modalitatea de obtinere a ATP cu reactiile redox este
denumita fosforilare oxidativa si are ca rezultat (in cazul substratului de glucoza) o
energie de 688 kcal/mol din care cca 40% este inmagazinata in ATP, mult mai
mare decat prin fermentatii.
Enzimele ce catalizeaza reactiile de transfer de electroni sunt
dehidrogenazele si actioneaza in functie de potentialul lor de redox (rH), de la
rH-ul mai negativ la rH-ul mai pozitiv cel mai ridicat. Toate enzimele actioneaza
numai in prezenta unor coenzime specifice, astfel: dehidrogenazele pirimidinice
au coenzime NAD+ si NADP+ (Eo = -0.32V), cele flavinice folosesc drept
70

coenzime FMN+ si FAD+ (Eo = 0.05V), aldolazele, citocromoxidazele,


piruvatdehidrogenaza folosesc drept coenzime citocromii, feredoxina, rubredoxina cu
rHnegativ, iar kinazele utilizeaza cinonele (coenzimele Q sau ubichinonele) cu rH
pozitiv.
Sistemul transportor de electroni este localizat in mitocondrii la
microorganismele eucariote si in membrana plasmatica si mezosomi la cele
procariote.
3. RESPIRATIA ANAEROBA - este acel tip de respiratie celulara in care
acceptorul final de electroni poate fi orice substanta anorganica exceptand
oxigenul, iar donorul un compus organic sau anorganic. Ea se intalneste numai la
bacterii si este explicitata mai pe larg la partea de microbiologie care se refera la
circuitul azotului, fosforului si fierului in sol.

METABOLISMUL DE BIOSINTEZA (anabolism, metabolism


convertiv)
Tipul acesta de metabolism presupune procese biochimice prin care
microorganismele isi sintetizeaza, din molecule simple, constituienti celulari,
comuni sau specifici, necesari desfasurarii activitatii lor vitale. In reactiile de
biosinteza se folosesc produsi si energie inmagazinata rezultate din reactiile de
catabolism, ele fiind reactii consumatoare de energie (endergonice).
Pentru ca reactiile anabolice sa aiba loc, microorganismele trebuie sa
gaseasca in mediu sursele de carbon si de energie, iar calea principala care le
furnizeaza sunt reactiile catabolice care se desfasoara simultan cu reactiile
anabolice, aceasta fiind o caracteristica a metabolismului, asa cum s-a aratat mai
pe larg la inceputul acestui capitol.

TRANSPORTUL SUBSTANTELOR
Transportul substantelor de la exterior in interiorul celulei
microorganismului are loc selectiv si in dublu sens, prin mai multe mecanisme,
principalele fiind:
1. Difuzia pasiva, care este mecanismul de trecere lenta a substantelor din afara
in interiorul celulei si invers, fara consum de energie, pe baza gradientului de
concentratie, de la o concentratie mai mare la una mai mica, pana cand
concentratiile se echilibreaza. Prin acest mecanism se transfera putine
substante, printre care apa, O2, CO2, acizii grasi, unele substante liposolubile
prin membrana plasmatica.
2. Transportul prin transportor este mecanismul prin care un transportor
specific (carrier), de natura proteica, situat in plasmalema, fixeaza substanta si
o transporta in partea cealalta a membranei. El se realizeaza prin trei
modalitati, si anume:
• prin difuzie facilitata, transportul substantei fixate pe carrier avand loc, ca si
la difuzia pasiva, pe baza diferentei de concentratie dintre cele doua fete ale
membranei plasmatice, fara consum de energie, pana la echilibrarea
concentratiei.
• prin transport activ, realizat cu consum energetic, impotriva gradientului de
concentratie. Energia necesara este cuplata la transportorul proteic ce contine
70

un cuplaj complementar pentru substratul respectiv. Aceasta modalitate de


transport este folosita de majoritatea microorganismelor pentru glucide, saruri
minerale, aminoacizi.
• prin translocatie (transfer) de grup, substanta ce trebuie transportata
modificandu-si structura chimica la trecerea prin membrana, astfel incat in
interiorul celulei nu se mai regaseste substanta initiala. Aceasta modalitate de
transfer are loc cu consum de energie si cu participarea enzimelor
fosfotransferaze, care au legat fosfatul prin legaturi macroergice ce
inmagazineaza energia necesara procesului de transfer.
70

ELEMENTE SI NOTIUNI INTRODUCTIVE DE GENETICA


BACTERIANA

Genetica este stiinta care se ocupa cu ereditatea* si variabilitatea materiei


vii. Legile geneticii, ale ereditatii si variabilitatii, sunt aceleasi pentru toate fiintele,
dar pot infatisa aspecte particulare in raport cu gradul de dezvoltare, de organizare
a acestora.
* lat. hereditas – mostenire; notiunea de ereditate a fost introdusa de
H. Spencer (1863) pentru a indica asemanarile dintre parinti si urmasi.
Ereditatea nu este o proprietate invariabila, premanenta, ci se supune
legilor generale ale dezvoltarii in care confruntarea dintre stabilitatea caracterelor
si tendinta de schimbare este permanenta, avand drept consecinta aparitia
indivizilor care ii indeparteaza de exemplarul de origine tipic, cunoscuti sub
denumirea de mutante (mutanti). Toate fiintele vii, inclusiv virusurile, bacteriile,
fungii, indiferent de originea lor, vegetala sau animala, au o capacitate diferita de
variabilitate in raport cu potentialul lor mutagen.
Intre genetica microbiana si genetica fiintelor superioare se pot evidentia
unele deosebiri pe care le vom arata in continuare:
a) microorganismele isi asigura descendentii numai pe linie verticală
determinând ceea ce se cunoaste sub numele de clone, ca urmare a mutatiilor si a
haploidei* ca un fenomen al asexualitatii lor; la fiintele superioare are loc un proces
sexual constand din fuziunea completa a doi genomi** proveniti de la o celula
mascul si una femela ce da nastere la un zigot***; desi exista procese cu aspect
sexual si la unele bacterii, acestea se diferentiaza de cele ale fiintelor superioare
deoarece celula bacteriana donatoare lasa, de obicei, numai o parte din genomul
sau celulei primitoare, fenomen cunoscut sub numele meromixis, genomul
integrat celulei primitoare fiind denumit endogenot iar fragmentul partial al celulei
donatoare, exogenot; din acest motiv celula descendenta este diferita in raport cu
cele din care a provenit;
* grec. haplos – simplu, jumatate; eidos – forma; haploidul este o
celula somatica care poseda in nucleu un numar impar de cromozomi;
haploidia este un fenomen care implica haploizii si totodata un
procedeu de a obtine genotipuri homozigote la fiinte superioare.
** grec. genos – urmas; genom, termen indus de Winkler (1920)
pentru a defini setul complet de cromozomi mostenit ca o unitate de la
un parinte.
*** grec. zygos – a uni, a impreuna: zigot – celula diploida rezultata din
fuziunea prin fecundarea unui gamet femel cu un gamet mascul, din
care se dezvolta embrionul; grec gametes – gamet – celula sexuala
matura
b) la bacterii, cromozomul recombinat este un cromozom nou, in care
endogenotul si exogenotul este integrat, in timp ce la fiintele superioare
cromozomul se formeaza prin schimb reciproc de segmente.
55
In continuare sunt prezentate sintetic principalele aspecte,
70

notiuni si metode referitoare la genetica bacteriana.


Asadar, dupa cum s-a amintit mai inainte, zestrea genetica a unei bacterii
reprezentate printr-un set complet de cromozomi o constituie genomul bacterian
si este organizat nuclear (cromozomul) si extracromozomial, ambele materiale
genetice asigurand ereditatea, capacitatea de a transmite descendentilor
caracterele distinctive de specie.
Potentialul genetic, reprezentand informatia genetica a unei bacterii,
poarta denumirea de genotip, iar a celor exprimate, pentru ca nu toate caracterele
genetice potentiale se pot exprima real, se numeste fenotip.
Cromozomul bacterian, materialul nuclear al genomului, este compus din
mai multe componente si anume: un ADN (acid dezoxiribonucleic) cu doua
antene si structura helicoidala (dublu helix), care detine informatia pentru functiile
vitale ale celulei (nucleul are un singur cromozom si un singur ADN, celula fiind
haploida si nu este invelit de membrana nucleara); gena, o unitate elementara a
ereditatii localizata in cromozom, asezata in lant de-a lungul cromozomului si care
codifica informatia ce controleaza sinteza, functia si specificitatea unei enzime;
cistronul, un segment de ADN care codofica informatia necesara pentru sinteza
unei enzime (a unui lant polipeptidic) continand cca. 1500 perechi de nucleotizi
aranjate liniar; codonul, reprezentand unitatea morfologica corespunzatoare unei
secvente din trei nucleotizi dintr-un cistrom care codifica includerea (sau
neincluderea) unui aminoacid intr-un lant polipeptidic*.
*limbajul in care informatia genetica este codificata in ARNmesager
considera bazele azotoase adenina-A, guanina-G,
citozina-C, timina-T si uracilul-U ca fiind “litere” care sub forma
unei secvente de 3 nucleotizi de baze azotoase formeaza
“cuvintele”; citirea se face succesiv, in grupe de 3 baze,
intotdeauna de la capatul genei si in acelasi sens. Codonii pot fi
de trei categorii: cu sens, cand specifica aminoacidul ce trebuie
inclus in lant, gresit (missens), cand arata un alt aminoacid in
locul celui necesar si nonsens, daca nu specifica aminoacizii,
dar codifica semnalul “stop” la implantarea lantului polipeptidic.

Acizii nucleici contin in molecula azotoase pirimidice (de obicei citozina si


guanina precum si ambele forme de acizi nucleici), un zahar (D-riboza si respectiv
2-dezoxi-Driboza), acid fosforic sub forma unor saruri de Mg, Ca, s.a.
Materialul genetic extracromozomial detine informatii neesentiale, care
se pot pierde fara a afecta viabilitatea celulei dar contribuie la variabilitatea
bacteriana. El se compune din plasmide si segmente genetice transpozabile
continand ADN sub forma de secvente scurte sau mai lungi, care prin inserare in
cromozom provoaca succesiunea bazelor azotoase.
Plasmidele se diferentiaza in: plasmide propriu-zise (cu control relaxat),
care confera rezistenta la antibiotice, sunt libere in citoplasma si se inmultesc
autonom de genofor dar nu se transfera dintr-o celula in alta (neconjugative) si
episomii** (cu control strict), elemente genetice neesentiale formate din
molecule circulare continand cateva mii de perechi de baze. In celula pot exista in
doua stari alternative – autonomi in citoplasma sau inserati in cromozomi.
70

**grec. epi – pe; soma – corp (Thomson, 1931)


De fapt, episomii pot fi considerati niste minicromozomi ce pot favoriza
conjugarea și recombinarea naturala.
Plasmidele propriu-zise sunt de mai multe tipuri: (a) Factorul “R”, ce
detine mai multe gene ce codifica rezistenta la antibiotice (din care una “RFT” este
capabila de a transfera rezistenta, chiar in lipsa factorului “F”); (b) Factorul “F”,
independent de citoplasma; (c) Factorul “COL”, ce detine informatii pentru sinteza
unor compusi cu actiune antibacteriana (colicine).
Episomii sunt plasmide cu control strict si se gasesc in stare autonoma,
libere in citoplasma, cand se pot inmulti indepndent de genofor si in stare integrata
intr-un anumit punct in genofor, replicandu-se simultan cu genoforul. Episomii au
mai multe functiuni si au denumiri ce provin din functia detinuta: Factorul F
(Fertility), continand 11 gene, ce codifica sinteza unor componente ale unor pili
sexuali, (el putand fi de tip mascul F+ , donator si de tip femel F- , primitor);
Factorul Hfr (high frequency recombination), care ofera o frecventa de
recombinare de sute de ori mai ridicata ca a factorului F, pe care il contine;
Factorul Ti (tumour inducing), agentul inductor al convertirii celulei normale in
celula tumorala (gasit prima oara in 1907 de Smith si Townscad in bacteria
Agrobacterium tumefaciens); Bacteriofagul, virulent si/sau temperat, cu
proprietatea de a distruge bacteriile prin adsorbtia la suprafata celulei susceptibile,
distruge, prin dizolvare, membrana celulara si infecteaza, prin pedicel* ADN-ul
specific in bacterie; Factorul Vhf (very high frequency of recombination), are
calitatea, in opozitie cu factorul Hfr , de a transfera, cu o frecventa mult mai mare,
markerii terminali ai cromozomului, etc.
Ereditatea reprezinta asadar, dupa cum s-a aratat anterior, mentinerea
caracteristicilor de specie a ADN-ULUI cromozomial prin replicare
semiconservativa.
Variabilitatea biologica reprezinta, in cazul bacteriilor, aparitia unor
modificari in celulele fiice, de lunga sau de scurta durata ori definitive. Asadar,
variabilitatea biologica poate aparea sub influenta unor conditii de mediu, fiind
limitata de genotipul existent si denumindu-se fenotipica**.
**grec. phainen – a aparea; typos – chip, imagine; fenotipul
reprezinta totalitatea unui organism la un moment dat
(Johannsen, 1909), fiind rezultatul dintre genotip si mediu.
In acest caz, ea este de scurta durata si reprezinta totalitatea variatiilor
biologice, fiind alcatuita din variatia mediului, provocata de influentele factorilor de
mediu si variatia genetica. Daca variabilitatea este rezultatul exclusiv al genelor
segregate, al interactiunii si efectului aditiv al actului genelor, ea se numeste
variatie (varianta*) genetica si se transmite in descendenta prin replicare, fiind
definitiva.
*lat. variare – a schimba; variatia reprezinta suma patratelor
abaterilor de la media aritmetica si se simbolizeaza cu s2
Notand cu urmatoarele simboluri: VB - variabilitatea biologica, cu VM -
variabilitatea mediului, VG – variabilitatea genetica, atunci:
VB = VM + VG sau VG = VB - VM
Proportia din variabilitatea totala care este controlata de ereditate, in special
70

cea determinata de genele multipla cu efecte aditive (VA) se numeste heritabilitate


(H sau h2) si se defineste ca fiind raportul dintre variatia genetica aditiva (VA) si
variatia biologica:
A B A G M h2 =V V =V V +V
Mutatiile, care presupun modificarea secventei bazelor azotoase, astfel
incat numarul celulelor descendente difera de cel al celulelor mama, apar in
perioada de diviziune celulara exponentiala, din cauza ritmului foarte rapid de
crestere in timpul autoreplicarii. Celula care a suferit mutatia se numeste mutant.
Mutatiile pot fi spontane, ce apar ca greseli de copiere in timpul autoreplicarii,
datorita vitezei de autoreplicare, sau induse de catre factori inductori (agenti
mutageni), ce pot fi fizici (radiatii u.v., X, gamma, etc.), chimici (ex. aminopurina) si
biologici (de ex. gene supresor non sens care permit inserarea unui aminoacid in
lantul polipeptidic al mutantului).
Schimbarile ce pot aparea in cursul mutatiilor sunt variate, multiple si de
multe ori imprevizibile deoarece actioneaza intr-un lant polimolecular cu sute si mii
de secvente diferite, prin inlocuirea, inserarea, surprinderea sau inversarea ordinii
bazelor azotoase.
Transferul si recombinarea genetica este cea de a doua cale de a obtine
mutanti, prin care, o celula donoare face transfer de material genetic la o celula
receptoare, prin transmiterea unor fragmnte de ADN sau al intregului genom al
celulei donoare la celula receptoare.
Transferul si recombinarea genetica pot fi realizate prin trei modalitati:
transformare, transductie si conjugare, pe care le vom descrie in continuare.
In cazul transformarii, mutantul preia ADN-ul din cromozomul donorului, in
starea fiziologica numita starea de competenta, in care ADN-ul transformat
strabate peretele si membrana plasmata. Este un mecanism genetic care
determina, de exemplu, rezistenta la antibiotice.
Transductia este un fenomen descoperit de Zinder si Lederberg in 1952,
care consta in transmiterea caracterelor de la o cultura bacteriana la alta cu
ajutorul bacteriofagului, prin inocularea ADN-ului acestuia in celula bacteriana.
Dar transductia poate avea loc si dupa urmatorul scenariu: bacteriofagul poate
ramane intr-o stare neinfectioasa (stare de profag) cand se fixeaza de cromozomul
bacteriei si se divide sincron cu aceasta, comportare numita lizogenie. Genele
bacteriene pot fi transferate de la o celula la alta de catre fagii nevirulenti
(temperati), caz in care au fost denumiti si fagi transductanti.
In fine, cea de-a treia metoda de transfer si recombinare genetica o
constituie conjugarea*, care reprezinta un proces ce determina unirea (sinapsa)
unor cromozomi in meioza** de la materialul donor la acceptor prin episomi F+ si F-
(plasmide autonome libere in citoplasma cu functii sexuale). Celula donoare
poseda factorul “F+” pe care il trece in celula receptoare care contine factorul “F-”,
prin pilii sexuali. Spre deosebire de celulele fiintelor superioare, la care zigotul*** se
formeaza din genoamele integrale ale celor doi parteneri, la bacterii, donorul lasa,
de obicei, numai o parte din genomul sau acceptorului. In acest caz, fenomenul de
transfer partial genetic se numeste meromixis****, iar zigotul partial merozigot.
*lat. conjugatio – impreunare, unire
**grec. meion – mai mic; meioza (diviziune
reductionala) este totalitatea fenomenelor complexe
70

premergatoare formarii gametilor (celule sexuale


mature)
***grec. zygotos –imperechiat, unit
****grec. meros - parte
Conjugarea este calea cea mai frecventa de castigare a rezistentei la
antibiotice.
Bacteriile, dupa cum se stie, nu au cromozomi in sensul clasic al notiunii, ci
ele poseda o singura formatiune cromozomiala circulara alcatuita din ADN dublu
catenar cu o lungime de 1000-1400 micrometri care formeaza un singur grup de
linkage.
In general, bacteriile sunt complet haploide numai in anumite circumstante,
de exemplu atunci cand sunt sub forma de spori. In restul ciclului vital ele sunt
partial diploide datorita replicatiei ADN - ului care face ca unele gene sa se
regaseasca intr-o singura doza, altele in doua sau chiar patru doze, aceasta
deoarece, uneori, inainte de terminarea primei replicatii a ADN - ului, incepe al
doilea sau chiar al treilea ciclu de replicatie. Atunci cand replicatia ADN - ului nu
are loc, celulele bacteriene sunt haploide, partial diploide sau diploide in functie de
momentul cand sinteza ADN - ului a fost blocata.
70

MORFOLOGIA ŞI BIOLOGIA SPORULUI BACTERIAN

SPOROGENEZA BACTERIILOR
Dupa cum se arata la morfologia bacteriilor, anumite specii de bacterii (de
exemplu familia Bacillaceae) au o forma de rezistenta cunoscuta sub denumirea
de spor. Forma sporului este sferica sau elipsoidala, dar pot exista mai rar si alte
forme (suveica, maciuca), având dimensiuni reprezentând 5-15% din celula
mamă.
Aceste bacterii se transformă în spori, forme primitive de diferenţiere celulară, cu
rezistenţă crescută la factorii de mediu şi care apar endocelular în condiţii nefavorabile de
viaţă. Aceștia au un inveliş rezistent, format din mai multe straturi datorită căruia rezistă
în mediul extern zeci de ani. Sporogeneza se întâlneşte numai la 2 genuri de bacterii
gram-pozitive de interes medical, Clostridium şi Bacillus.
Poziţia sporului bacterian constituie un caracter taxonomic. Poate fi centrală,
subterminală şi terminală.

Figura 8 – Poziţia sporului


Sporularea se declanşează în condiţii nefavorabile de viaţă, când bacteriile sunt
lipsite de surse nutritive.

Figura 9 - Structura sporului


Sporii nu sunt forme de înmulţire ale bacteriilor. Dintr-o bacterie vegetativă se
formează un singur spor, care în condiţii favorabile de viaţă germinează şi va da naştere
unei singure celule bacteriene vegetative identice cu aceea în care s-a format.
Rolul sporului este asigurarea perpetuarii speciei bacteriene in conditii
nefavorabile, bacteria trecand in aceasta forma de rezistenta, care nu are nici un
rol in multiplicare sau patogenitate.
Sporul la bacterii prezinta o forma primitiva de diferentiere celulara. El se
70

formeaza ca un tip nou de celula in celula vegetativa, cu ultrastructura, compozitie


chimica si enzimatica diferita de ale celulelor vegetative, prezentand o deosebita
rezistenta la conditii nefavorabile de mediu. Unele constrangeri mecanice specifice
sunt impuse de natura peretelui celular in procesul de sporogeneza, de vreme ce
toate bacteriile sporogene cu exceptia genului Desulfomaculum sunt grampozitive.
Sporogeneza este un caracter de specie la bacterii din clasa Bacillaceae.
La bacteriile anaerobe din genul Clostridium sporul este o structura constanta in
timp ce la genul Bacillus sporul apare in mod facultativ.
Pentru bacterii, forma caracteristica de spor este endosporul. El apare in
interiorul celulei vegetative numite sporangiu sub forma unei formatiuni foarte
rezistente in conditii de mediu nefavorabile.
Endosporul este o formatiune sferica sau ovoidala al carui volum
reprezinta 5-15 % din volumul si 30% din greutatea sporangelui.
Structura clasica a endosporului bacterian este formată din trei straturi:
exina-invelisul exterior, medina-stratul median si altul interior-intina care la
randul lor se compun dintr-unul sau mai multe straturi. Sub invelisul sporal se
gaseste un al doilea invelis de natura glucoproteica, numit cortex, avand un rol
mixt de rezistenta mecanica, de reglare a presiunii osmotice care favorizeaza in
anumite conditii transferul apei libere din endosperm spre exterior. In interiorul
acesteia se afla celula propriu-zisa – protoplastul sporal format din
sporoplasma (citoplasma continand organite ribozomiale si nucleoplasma).
Sporularea se poate considera ca are loc in trei etape, si anume:
pregatitoare, faza de prespor si stadiul de spor matur.
La inceputul sporularii celula prezinta doi nucleoli complet separati spatiali
ce condenseaza intr-un filament axial de cromatina, dupa care acesta se separa
din nou in doi cromozomi, dintre care unul migreaza la o extremitate a celulei unde
va fi izolat printr-un perete intr-un compartiment corespunzator viitorului spor. In
acest compartiment sinteza ADN este inhibata. Aceasta poate fi considerata faza
pregatitoare.
In continuare are loc sinteza unor substante specifice sporale ce compun
protoplastul sporal (presporul) si apoi a peretelui celular peptidoglicanic al viitoarei
bacterii, iar cortexul sporal capata structura rigida care ii confera rezistenta
deosebita la variatii de temperatura (si peste 100oC) si la scaderea umiditatii.
In celula sporală au loc modificari substantiale compozitionale si fiziologice:
volumul si greutatea se reduc, continutul de apa scazand de la cca 80% la
aproximativ 15%; astfel structura ei gasindu-se acum sub forma de apa legata de
diferite componente citoplasmatice, care sa favorizeze ulterioarele reactii
biochimice.
Modificarile mentionate au drept urmare formarea invelisurilor sporale prin
depozitarea pe suprafata cortexului a unor straturi proteice multiple si incorporarea
de cisteina*, iar citoplasma devine mai omogena, mai densa. Este faza de
maturare, de spor matur, cand sporul se afla in stare de viata latenta (criptobiotica)
in care enzimele sporale se afla in stare de inactivare, iar metabolismul
endosporului este redus la zero, caracteristic starii de anabioza, desi celula nu
este moarta.
*aminoacid cu grupari sulfhidrice ce au proprietati de donatori –
70

acceptori de electroni, component al acizilor nucleici.


Faza de spor matur se caracterizeaza prin acumulare in cantitate mai mare
(10 – 15 %) de acid dipicolinic*, un compus specific capabil sa formeze chelati cu
ionii de calciu si/sau magneziu, determinand in aceasta forma modificari
structurale in sporoplasma, care au drept consecinta o crestere a rezistentei sporului
la factori nefavorabili de mediu.
*acid 2,4 piridin dicarboxilic
Astfel, in timp ce celula vegetativa este inactivata la temperaturi putin peste
65oC in cateva minute, endosporul este inactivat termic abia in 10-20 de minute in
mediu umed si la 180oC timp de 45-60 de minute in mediu uscat. Aceasta
rezistenta la temperaturi ridicate se explica prin continutul mare de proteine cu sulf
si a complecsilor acidului picolinic.
Sporularea bacteriilor este un proces morfogenetic programat sa se
desfasoare etapizat ,fiind controlat de cca. 50 de gene. Se cunoaste de exemplu
ca sporogeneza la Bacillus subtilis este controlata de 42 de gene ale sporula
Formarea sporului presupune o trecere de la un potential genetic total al
unei celule vegetative la unul selectiv specific sporului insotit de o regresie a
genelor vegetative. Trecerea de la forma vegetativa la sporulare se caracterizeaza
printr-un moment critic, dincolo de care nu se mai poate influenta in nici un fel
evolutia sporului, fenomenul fiind cunoscut prin sintagma fenomen de angajare.
Sporogeneza reprezinta o alternativa a cresterii vegetative de adaptare a
celulelor procariote la conditii fluctuante de mediu ce depasesc limitele normale de
crestere. In timp ce bacteriile propriu-zise formeaza endospori, bacteriile
actomicete, filamentoase si ramificate cu o mare varietate de tipuri morfologice,
de regula gram-negative, produc un alt tip de spori numiti actinospori, ce au trei
forme principale si mai multe intermediare: sporangiospori, endospori si artrospori
(spori hifali). In cazul acestor bacterii sporogeneza este diferita fata de cea
anterior descrisa, avand 4 stadii succesive si anume: la inceput celulele miceliene
se spiraleaza, viitorul spor fiind separat de hifa printr-un perete ce determina
formarea unor celule egale ce vor deveni spori. Apoi, in hifa sporogena are loc o
aparitie a septurilor de sporulare asociate cu prezenta mezozomilor la distante
de cca 1-2 micrometri. Septurile apar prin cresterea spre interior a unor
diafragme inelare duble, ca o continuare a peretelui celular si a membranei
citoplasmatice. Urmeaza formarea unui perete helicoidal gros, semirigid, dupa
care sporii, initial de forma cilindrica, capata forma elipsoidala, peretele micelian
vechi dezintegrandu-se. In faza de spor matur, sporii elipsoidali sunt inlantuiti si
legati de filamentul vegetativ doar printr-o singura membrana.
Mai sunt si alte tipuri de spori, ca de exemplu cei de origine hifală
(artrospori)*, care provin din ingrosarea peretilor celulelor vegetative si acumularea
de substante de rezerva, ori gonidiile rezultate prin contractia, condensarea si
divizarea protoplasmei unei celule vegetative avand rol de reproducere (la
Leptothrix ochracea), deosebindu-se intre ei atat structural, cat si prin rolul lor
biologic.
*arthrom – articulatie; askos – sac; aktinos - raza; mykes – ciuperci;
kenis – praf; kistis – sac, vezica
70

Sporul – formă biologică de compensare → unele specii bacteriene plus alte


microorganisme → rezistenţă mare la factorii de mediu → rol exclusiv în multiplicare la
anumite specii, mai ales la fungi.
Celula vegetală → sporulează → spor.
Iniţierea sporulării → endospor – mono, rar bisporulate.
Sporul → germinare → celulă vegetativă.
Sporularea și germinarea sunt influențate de factori genetici represaţi de procese
interne şi factori de mediu.
Speciile sporogene cele mai cunoscute aparțin genurilor Bacillus și Clostridium
(ambele au formă dreaptă, de bacil).
Sporul bacterian – formă dormantă → proprietăţi:
 Absenţa activităţii biosintetizante
 Absenţa funcţiei de multiplicare
 Intensitate scăzută a funcţiilor vitale (se reduc activitățile vitale)
 Rezistenţă foarte mare față de diverși factori de mediu (temperatură, substanțe
chimice, umiditate scăzută, etc).

Etapele sporogenezei

I. Pregătirea celulei pentru procesul de sporogeneză


 Contopirea materialului genetic într-o masă cromatică.
 Segmentarea şi reorganizarea masei cromatice – replicarea acesteia în 2
cromozomi.
II. Formarea presporului – stadiu incipient spor.
 Constituirea unui sept transversal prin invaginarea membranei
citoplasmatice – separarea cromozomilor central/excentric.
 Evoluţia pe căi diferite a celor 2 segmente celulare:
1. Prespor → gradul ridicat de refringenţă şi opacitate faţă de lumină
→ organizarea învelişurilor sporale
2. Sporangiu – restul celulei vegetative care poate suferi liză totală
(Bacillus cereus) sau rămâne ataşat de spor un timp nedefinit
(Clostridium tetani).
III. Maturarea sporului – stadiul final al organizării constituenților sporali cu
însuşiri biologice caracteristice:
 compoziţia chimică specifică
 activitate metabolică scăzută
 rezistenţă mare la factori fizici (temperatură) sau chimici.

Constantele morfologice şi fizice ale sporului

1. Forma sporului– de regulă ovală, cu excepţia formei sferice la Cl. tetani.


2. Dimensiuni: L de 1,5-2 μm
l de 0,5-1,2 μm.
3. Volumul este mai mic decât al celulei vegetative.
4. Afinitatea tinctorială este diferită faţă de cea a celulei vegetative.
70

• Se colorează și prin metoda Gram (palid contur spor)


• Pentru colorarea energică se folosesc soluţii concentrate.
5. Aşezare spor: central, subterminal, terminal, lateral.
6. Forma bacteriilor sporulate:
 bacil nedeformat – spor central, genul Bacillus
 lămâie – spor central (transversal mai mare decât al celulei vegetative),
genul Clostridium
 lampă de petrol – spor subterminal
 rachetă de tenis – spor terminal
 excentrică.

Structura sporului
Structură – densitatea este mai mare decât la celula vegetativă.
1) Inima sporului (sâmbure/core) – protoplast
• sporoplasma corespunzătoare citoplasmei –alcătuită din granule
de 10nm (ribozomi)
• nucleoplasma – material nuclear ADN
2) Membrana internă (intină) ~ membranei citoplasmatice
3) Cortex (strat gros) extern membranei interne format din peptidoglican
4) Înveliş extern (exină/tunici sporale) – structură polilamelară
5) Exosporina (înveliş suplimentar) la anumite specii– rol de anvelopă laxă
6) Apendicii sunt expansiuni exterioare ale sporului, sub formă de smoc, cu
lungimea 2-3 ori mai mare de decât lungimea sporului
7) Corpii parasporali sunt formaţiuni cristaloide – aflate pe suprafaţa
sporului

Particularităţile sporogenezei

1. Particularităţi biochimice:
 Cantități reduse: apa liberă şi sărurile de P şi K
 enzime metabolice lipsesc
 concentraţi mari de Ca2+, Mg2+, Mn2+, cisteină

2. Particularităţi fiziologice
 procese metabolice reduse
 schimburi de substanţe nutritive (nu există)

3. Particularităţi biologice:
 termorezistentă – căldură umedă (120oC) sau uscată (180oC)

Germinarea sporului

Fazele germinării
 iniţierea germinării –transformarea sporului – creşterea volumului prin
absorbţia de apă însoţită de pierderea însuşirilor specifice
70

 creşterea postgerminativă – redobândirea însuşirilor morfologice

Determinismul proceselor de sporogeneză – germinare


 factori genetici, aproximativ 50 de gene dispersate în celula vegetativă de
compuşii chimici din mediu
 factori de mediu: activant(+) sau inhibant(-)
Factorii de mediu activanţi pentru sporogeneză sunt: temperatura optimă (18-49oC
la B. anthracis), uscăciunea la speciile aerobe. Pentru germinare, temperatura optimă de
multiplicare diferă de la o specie la altă specie, umiditate, şoc termic la 60-80oC. La
speciile anaerobe aceștia sunt pH-ul=6-8, substanţele chimice (glucoza, aminoacizii, Ca2+,
K2+, Na2+).
Implicaţiile ecologice ale sporogenezei – existenţă saprofită → supravieţuirea
nelimitată şi multiplicarea în medii naturale.
70

VIRUSURILE

Virusurile sunt agenti patogeni alcatuiti din proteine si acizi nucleici de


dimensiuni extrem de mici - intre 10 si 300 milimicroni – vizibile doar cu ajutorul
microscopului electronic si activand intotdeauna ca paraziti celulari si intracelulari.
Virusurile sunt lipsite de organizare celulara si intracelulara si ocupa un loc
intermediar intre moleculele proteice si bacterii, avand forme spatiale diferite:
cilindrice, sferice, ovoidale, poliedrice etc.
Sub aspect compozitional, virusurile au doar un singur tip de acid nucleic
(ARN sau ADN) si nu dispun de un complex enzimatic capabil de reproducere.
Odata patrunse in celula gazda, virusurile modifica metabolismul celular, astfel
incat, in locul metabolismului celular caracteristic, se substituie metabolismul
specific virusului. Bolile produse la plante si la animale de catre virusuri se numesc
viroze, ce se manifesta atunci cand sistemul imunitar, genetic sau dobandit, nu
mai poate face fata atacului virulent. Virozele cele mai frecvente la om sunt cele
ale gripei, ale hepatitelor B si C, ale poliomielitei, febrei aftoase, etc. La plante -
virozele cartofului, mozaicul tutunului,etc.
Constituentii virali - structura virusurilor este atat de regulata si cristalina
incat multe virusuri purificate formeaza agregate mari sau cristale daca sunt
supuse anumitor tratamente. Organizarea unui virus este simpla si compacta,
continand numai acele parti necesare pentru a invada si controla o celula gazda:
un invelis si un miez central.
Modelul de organizare a unui virus poate fi prezentat astfel:
 Capsida
 Invelis
 Anvelopa (nu este prezenta la
 toate virusurile)
 Particula virala (virion)
 Molecula de acid nucleic
 Miez central (AND sau ARN) = genom viral
 Diferite proteine (enzime)
Nomenclatura virusurilor - Comitetul International de Taxonomie al
Virusurilor (ICTV = International Commitee on Taxonomy of Viruses) este
autoritatea care furnizeaza sistemul universal de clasificare si nomenclatura
virusurilor. Acest sistem se bazeaza arbitrar pe nivele ierarhice de: ordin, familie,
subfamilie, gen si specie. Nivelele inferioare speciei (subspecie, tulpina, varianta)
sunt stabilite de experti apartinand unor grupuri speciale internationale.
Nomenclatura formala a virusurilor nu implica utilizarea termenilor
binominali latinizati. Numele de familie, subfamilie si gen se scriu cu litera initiala
mare si caractere italice. Numele speciei, cu unele exceptii, nu se scrie cu litera
mare si nici cu caractere italice. Exemplu: Ordinul Mononegavirales, Familia
Rhabdoviridae, genul Lyssavirus, virus rabic.
Nomenclatura virusurilor utilizeaza si termeni vernaculari, informationali: virusul
gripal, virusul rabic.
70

Denumirea virusului are diferite proveniente: aspectul microscopic (forma,


marimea), zona geografica sau anatomica de izolare, efectele asupra gazdei sau
mai multe caractere combinate. De exemplu: togavirus, lat. toga = roba este un
virus care are o anvelopa ca o manta; adenovirus, gr. aden = glanda, descoperit
pentru prima data in vegetatiile adenoide; herpesvirus, numit dupa caracterul de
raspandire al eruptiei herpetice, gr. herpes = a se furisa, etc.

BACTERIOFAGII

Exista unele virusuri care paraziteaza celulele bacteriene si provoaca


distrugerea lor. Acestea poarta denumirea de bacterioifagi, mancatori de bacterii
si sunt raspandite in toate mediile in care se gasesc bacterii. Caracteristic acestora
este forma de cireasa cu coada; capul rotund cuprinzand ADN inconjurat de un
invelis proteic,capsida,in care se afla o molecula de AND (sau ARN viral) iar
coada,pedicel, formata din proteine, are la partea terminala o zona enzimatica
capabila sa dizolve peretele celulei bacteriene, creand o bresa prin care infuzeaza
ADN propriu. In prezenta unei bacterii, fagul este absorbit la suprafata celulei
bacteriene,dizolva membrana, si prin pedicel injecteaza AND-ul fagic,care preia
toate functiile de multiplicare.Prin multiplicarea ADN-ului bacteriofagului are loc
dizolvarea celulei bacteriene si eliberarea virusului care poate ataca noi celule.
Aceasta comportare reprezinta ciclul litic sau vegetativ,iar bacteriofagul se
numeste virulent.. Daca sub aspect medical actiunea bacteriofagilor este benefica,
ei fiind folositi in combaterea unor infectii, in unele domenii de activitate, acolo
unde se utilizeaza bacterii, de exemplu in biotehnologii, virozarea cu bacteriofagi
poate avea efecte catastrofale, compromitand uneori in totalitate productiile. Din
acest motiv, cunoasterea fiziologiei si a morfologiei virusurilor bacteriofagi, a
conditiilor lor de dezvoltare, constituie un factor esential in salvarea productiei.

VIROIZII SI PRIONII

Exista un numar mic de entitati cunoscute, ale caror proprietati sunt in


dezacord cu definitia virusurilor, ca elemente genetice care modifica procesul
celular normal, supunandu-l propriei replicari si care au o forma extracelulara. Ca
atare, aceste entitati nu sunt considerate, in prezent, virusuri, desi par strans
inrudite cu acestea. Din categoria acestor entitati, care reprezinta o categorie
aparte de agenti infectiosi subvirali, fac parte viroizii si prionii.
Viroizii sunt molecule mici de ARN circular care nu codifica proteine si sunt
total dependente, pentru replicare, de enzimele codificate de celula gazda. Izolati
in 1971 de T.O. Diener, viroizii au fost considerati virusuri, ulterior stabilindu-se
conceptul de viroid. Spre deosebire de virusuri, la viroizi forma lor extracelulara
este aceeasi cu forma intracelulara si nu au invelis proteic (capsida). Viroizii sunt
cei mai mici agenti patogeni cunoscuti (de la viroidul cadang cadang al cocotierului
care are 246 nucleotide, la viroidul citrus exorticus din 375 nucleotide). Ei
reprezinta o categorie speciala de agenti patogeni subvirali, exclusiv la plante,
determinand boli grave la importante forme de cultura: tuberculii fusiformi de la
cartof; nanismul hameiului; nanismul si marmorarea clorotica la crizanteme si
70

altele. Interesant este ca molecula de ARN infectanta nu contine gene pentru


codificarea proteinelor si deci viroidul este total dependent, pentru replicarea sa,
de functiile gazdei.
Existenta viroizilor ridica mai multe probleme interesante si intrigante in
legatura cu boala pe care o reproduc. Localizarea viroizilor, in principal, in nucleul
celulei gazda, impreuna cu capacitatea lor de a servi ca matrita ARN-ului,
sugereaza ca simptomele de boala pot rezulta din interferenta viroidului cu
mecanismele genetice si functiile metabolice ale gazdei. O asemenea interferenta
poate determina producerea unor proteine "gresite".
In mod cert, viroizii sunt sisteme genetice independente, cu proprietati
determinate de secventa nucleotidica a acizilor ribonucleici respectivi.
Prionii reprezinta extrema cealalta fata de viroizi, luand in consideratie
parametrii care definesc virusurile. Ei au o forma extracelulara distincta, dar forma
extracelulara este reprezentata in intregime de proteina. Cu toate acestea,
particula de proteina este infectioasa si sunt cunoscuti diferiti prioni care produc o
varietate de boli la animale si la om. Termenul de prion a fost introdus de Prusiner
S.B., care in 1980 propune ipoteza prionului, pentru a distinge, de viroizi si
virusuri, particulele infectioase proteice ce determina un grup de boli
neurodegenerative. Bolile neurodegenerative determinate de prioni sunt in prezent
clasificate impreuna, deoarece etiologia si patogeneza lor implica modificarea unei
proteine celulare normale numite Prusiner PrP (proteina prionica). Aceste boli se
manifesta ca boli infectioase, ereditare si sporadice. Acestea includ: encefalopatii
transmisibile, encefalopatii spongiforme, etc. Boli reprezentative: scrapia oilor,
boala "vacii nebune", boala Creutzfeld - Jacob, insomnia familiala fatala, etc.
Pe lânga boala cu urmari grave, infectia prionică are ca rezultat producerea
mai multor copii ale proteinei prionice. Aceasta proteina trebuie sa fie codificata de
acid nucleic, altfel, existenta prionilor ar pune sub semnul intrebarii modelul central
al fluxului de informatie genetica.
Cunoasterea viroizilor si prionilor prezinta interes din mai multe motive:
• extind definitia data virusurilor, fata de care sunt caracterizati;
23
• demonstreaza existenta atat a unor modalitati neasteptate prin care elementele
genetice se pot replica, cat si a unor modalitati neasteptate prin care pot
supune celulele gazda;
• determina boli grave care la om au un caracter unic prin aceea ca sunt atat boli
genetice (ereditare) cat si infectioase.
Biologia prionilor, cu radacini in virologie, neurologie si neuropatologie, a
devenit mai recent corelata cu disciplinele de biologie celulara si moleculara, ca si
de chimie a proteinelor. Cunoasterea exacta a modalitatilor de multiplicare a
prionilor si de producere a bolii vor deschide cu siguranta noi perspective in
biochimie si genetica.
70

CIUPERCI MICROSCOPICE

Ciupercile microscopice sunt denumite şi mucegaiuri – grupul fungi –


microorganisme de tip eucariot cu un corp (tal) alcătuit din: organ vegetativ filamentos +
organe reproducătoare specializate diferenţiate în funcţie de gen şi specie.
Organul vegetativ este filamentos, unicelular/pluricelular –format din hife
(miceliu)
Înmulţirea se face prin sporulare – sporii fiind asexuaţi/sexuaţi.
Răspândirea în natură:
Rezervor natural – solul- vehiculaţi prin curenţii de aer.
Straturile superficiale ale solului – organisme aerobe – degradarea materiei
organice moarte – saprofit – degradare prin echipament enzimatic complex.
Substanţele organice macromoleculare (celuloza, hemiceluloza, proteinele,
lipidele) – întreţinerea circuitului natural al carbonului în natură – compuşi cu moleculă
mai mică care pot fi sursa de hrană pentru alte organisme (bacterii) – humus.
În apă se întâlnesc accidental. Bolile se numesc micoze – paraziţi la plante şi
animale, așa de exemplu, mana, rugina, tăciunele, aspergiloza la animale, candidoza la
animale şi om.

ORGANIZAREA CELULARĂ A CIUPERCILOR MICROSCOPICE

Corpul ciupercilor microscopice se numeşte tal, putând fi uni/pluricelular.


Organul vegetativ filamentos = miceliu, ajută la absorbţia substanţelor nutritive
din mediul exterior – celule filamentoase (hife) ramificate în jurul sporului germinat (ø =
1 – 1,5μm).
Forma miceliului:
- înmugurit/pseudomiceliu → drojdii + fungi imperfecți şi muguri aderenţi cu
aspect de coroană
- propriu-zis/adevărat – tuburi miceliene ramificate:
 nesegmentat – unicelurar - celulă uriaşă = miceliu
cenolitic, la clasa Phycomicetes
 segmentate - pluricelular – hife din celule alungite cu
pereţi despărţitori cu por şi nuclei în număr caracteristic fiecărei specii,
de exemplu la clasele Ascomycetes, Basidiomycetes, Deuteromycetes.

Partea reproducătoare – conține organe sporifere formate din elemente celulare


diferenţiate pentru producţia de spori.
Tipuri de spori:
- perfecţi, obţinuţi pe cale sexuată la fungii perfecţi, clasa Eumycetes
- imperfecţi, obţinuţi pe cale asexuată – organe de propagare la toţi fungii.

Structura celulară
70

Prezintă caracteristici comune eucariotelor la care se adaugă altele specifice:


- perete celular – conține de β – glucoză în cantitate mare
- membrană plasmatică aderentă de citoplasmă
- nucleul – formă sferică/ovoidală (ø = 1-2μm) – număr mic de cromozomi cu 2
sau mai mulţi nuclei.
- incluzii de glicogen, granule de amidon, picături de grăsime

Dinamica procesului de creştere

Punctul de plecare este sporul care dezvoltă → hife submerse + hife absorbante +
hife de extindere → în final, hife aeriene cu aspect pufos, lânos, catifelat.
Miceliul se dezvoltă sub formă de raze – aspectul fungilor fiind de colonii extinse
cu filamentele tinere spre exterior, iar cele bătrâne şi/sau moarte în centru.
Spre final, se dezvoltă organele de reproducere, iar sporii sunt pigmentaţi în
culoarea caracteristică.

Caracteristici generale

 fungii au echipament enzimatic complex – degradează orice substanţă


organică
 temperatura optimă este de 25-28oC, dar rezistă până la 90oC
 xerofite, se adaptează la condiții cu apă liberă în cantitate mică
 pH = 1-11, dar la valoarea de 5 este optim
 majoritatea sunt aerobe, o mică parte sunt microaerofile şi facultativ anaerobe
 pigmenţii sunt intracelulari şi extracelulari
 produc exotoxine (toxine care migrează în afara microorganismelor şi
îmbolnăvesc plantele, animalele şi omul)
70

ECOLOGIA ȘI IMPLICĂRILE MICROORGANISMELOR ÎN


NATURĂ ȘI ÎN ACTIVITĂȚILE UMANE

RĂSPÂNDIREA MICRORGANISMELOR ÎN NATURĂ

Se poate preciza de la bun începul faptul că microrganismele au o mare capacitate


de adaptare la condiții extreme de viață, incomensurabil mai mare decât a altor specii.
Acest aspect este justificat de posibilitatea microrganismelor de a utiliza nutrienți
inacesibili altor specii, așa de exemplu azotul molecular sau hidrocarburile.
În sens evoluționist, microrganismele au perfecționat structuri funcționale care le
facilitează răspândirea în mediu, precum sunt sporii în aer, cilii sau flagelii în apă sau
caracterele de patogenitate. De asemenea au o capacitate rapidă de multiplicare în număr
considerabil într-un timp foarte scurt putând coloniza noi habitate.
Distribuția microrganismelor în mediu este influențată de particularitățile
biotopului, așa de exemplu, bacteriile halofile sunt adaptate apelor sărate, bacteriile
sulfuroase fotosintetizante anaerobe – ape stătătoare, bacteriile sulfuroase anaerobe- ape
sulfuroase stătătoare, bacteriile sulfuroase aerobe-a ape sulfuroase cu turbiditate mare.
Practic, răspândirea microrganismelor în natură este ubicvitară în toate mediile,
aesr, sol, apă , biotă, având bineînțeles asigurate condiții favorabile de viață (hrană
asimilabilă, tᵒ , umiditate, pH, etc),dar și condiționată de unii factori de mediu, cum sunt
curenții de aer, curenții marini sau animalelle migratoare.
Microflora habituală, care populează un habitat la un moment dat este încadrată în
două tipuri, autohtonă, întâlnită în mod obisnuit, și alohtonă, reprezentătă de specii de
microorganisme care nu frecventeză un habitat decât în anumite circumstanțe. Prima
categorii de speciise identifică ușor întrucât microorganismele sunt fixate pe roci, plante
sau animale.
Diversitatea speciilor de microorganisme este influențată de bogăția în substanțe
nutritive, populațiile fiind abundente și heterogene în medii bogate din punct de vedere
nutrițional sau reduse numeric, formate dintr-o singură specie în cazul mediilor sărace în
hrană.

FACTORII DE MEDIU ŞI ACTIVITATEA MICROORGANISMELOR

Factorii de mediu (ecologici) sunt factori abiotici care influențează dezvoltarea,


activitatea fiziologică şi înmulţirea microorganismelor.
Cunoaşterea relaţiei microorganism – factori de mediu conferă oportunitate în
dirijarea activităţii lor fiziologice → activităţi dorite/stoparea activităţii lor.
Fiecare factor de mediu declanşează un răspuns specific reprezentat grafic printr-o
valoare optimă, o valoare minimă şi una maximă.
Clasificarea factorilor de mediu:
- factori fizici: temperatura, umiditatea, radiaţiile, presiunea atmosferică
- factori chimici: pH, potenţialul de oxidoreducere, efectul faţă de substanţele
chimice
70

1. Temperatura – microorganismele au exigenţe diferite cuprinse între 10 şi


105oC.
Tipuri de microorganisme:
 psihrofile (criofile, frigofile) – au un conţinut ridicat în lipide, capsula de
natură poliglucidică (colonii mucilaginoase) mobile, pot prezenta pigmenţi,
biotopul este constituit din sol, ape reci şi aer. Ex. bacterii – (Pseudomonas,
Achrobacter, Aerobacter, Alcaligenes )+ fungi – (Candida, Rhodotorula,
Cladosporium, Penicillum, Geotrichum)
 mezofile, sunt numeroase, în sol, apă, sunt macroorganisme homeotrofe,
conduc la putrefacţie şi sumt patogene.
 termofile, au un metabolism foarte rapid, modificări structurale la proteine şi
enzime termostabile, în structura lor sunt prezente complexe termostabile
(poliamide) formate din acizi nucleici cu procent ridicat în citozină, timină,
Mg, Ca. Biotopul este constituit din izvoare termale, gunoi de grajd, sol
(bacteriile Streptomyces thermophille, B. sthearothermophyllus, Cl.
nigricans; fungi Candida tropicalis, Aspergillus fumigatus)

2. Umiditatea- cea din sol are cea mai mare importanţă, umiditatea redusă
determină dezvoltarea mare a actinomicetelor şi fungilor; inhibă dezvoltarea
microorganismelor (bacterii foarte sensibile – celulozolitice, nitrificatoare,
fixatoare de azot). Seceta mare determină dezvoltarea redusă a
microorganismelor, favorizând apariția formelor de rezistenţă (chişti/spori) ex.
actinomicetele – genuri eliminate; ex. Rhizobium, beijerinkia.

3. Radiaţiile -influenţa lor este corelată cu lungimea de undă.


→radiaţiile ionizante, alfa, beta, gamma au fluxuri de electroni rapide, radicali
liberi în funcţie de doza de iradiere, au efecte letale, mutagene, de adaptare.
→radiaţiile gamma au putere mare de penetrare, sunt utilizate în sterilizarea la
rece. Prezenţa oxigenului micşorează rezistența microorganismelor la iradiere
 tratamentele termice micşorează rezistenţa microorganismelor la iradiere
 bacteriile sunt mai sensibile decât fungii
 bacteriile Gram+ sunt mai rezistente decât cele Gram-. Expl.
Achromobacter este specia cea mai rezistentă Micrococcus radiodurans
→ radiaţiile X – putere de penetrare mică, sterilizarea aerului
→ radiaţiile UV – lungimea de undă = 136-4000Å, efectul antimicrobian maxim =
254nm întrucât distrug structura bicatenară a ADN – penetraţie mică în apă – 1cm –
utilizate la sterilizarea apei potabile şi a aerului.
→ radiaţiile luminoase – lungimea de undă mai mare de 4000Å – efect pozitiv la
fototrofe şi negativ la chimiotrofe.
→ultrasunetele au efect distructiv la mai mult de 16000Hz prin erupţia structurii
celulare – sterilizarea lichidelor şi obţinerea produşilor intracelulari (enzime, toxine,
proteine).

4. Presiunea hidrostatică este relevantă în mediul marin populat cu


microorganisme barofile denitrificatoare, prin care nitraţii sunt reduşi în nitriţi
în condiţii de anaerobioză
70

5. Presiunea osmotică influențează microorganismele în funcție de cantitatea de


substanţă dizolvată în mediul celular şi mediul de cultură.
Tipuri de microorganisme:
 normale, cale care adoptă presiuni osmotice reduse
 osmofile, adoptă presiuni osmotice ridicate (concentraţii mari în glucide, ex.
bacteriile 15-40%, mucegaiurile şi drojdiile 70%
 halofile, adoptă presiuni osmotice ridicate (concentraţii mari de sare, ex.
Micrococcus, Diplococcus, Sarcina, Bacillus; bacterii nitrificatoare,
denitrficatoare, protolitice, sulfobacterii în mări şi oceane)
 osmotolerante, acceptă în general presiuni osmotice ridicate
Microorganismele au dezvoltare optimă la presiune osmotică intracelulară egală
cu presiunea osmotică a mediului.
Mucegaiurile au sensibilitate mare, excepţie făcând Aspergillus şi Penicillum.

6. Fenomenul de adsorbţie este influențat de natura chimică a substanţelor


(legături ionice, forţe van der Waals) proprietăţile unor celule ale
microorganismelor (încărcarea electrică, sinteza de substanţe gumoase).
- argilele, au suprafeţe absorbante ideale prin rugozitatea particulelor foarte
mici şi prezenţa cationilor. De natura cationilor depinde calitatea
microorganismelor. Ex. Azotobacter se absoarbe foarte bine în soluri saturate
în Fe3+ şi Al3+.
Efectele absorbţiei: modificarea pH-ului, scăderea vitezei de difuzie a ionilor,
concentrarea substanţelor nutritive (organice, biologic-active, toxine, antibiotice,
vitamine).

MICROFLORA AERULUI

Sursele de microorganisme pentru aer și caracteristicile lor sunt:


 Solul, apa și macroorganismele vegetale și animale, microorganismele fiind
înglobate în substanțe organice, diseminate de agenți fizici, mecanici și
biologici;
 Microorganismele supraviețuiesc temporar, nemultiplicându-se în acest
mediu;
 Rol de vehicul la distanțe diferite prin inetrmediul curenților de aer;
 Microorganismele sunt transportate sub formă de agregate celulare aderente
de particulele de praf sau picăturile de apă, fiind deplasate de convecția
termică și turbulența maselor de aer.
Densitatea și numărul microorganismelor variază în funcție de altitudine, fiind
întâlnite până la înălțimea de 12000m, densitatea fiind invers proporțională cu
înălțimea, numărul cel mai mare de microorganisme se găsește în jurul altitudinii de 500
m, fiind influențate de frig, radiații ultraviolete și umiditate relativă scăzută.
Numărul microorganismelor este mare la nivelul spețiului aerian aferent orașelor,
spre deosebire de zonele alpine unde este foarte mic. În comunitățile umane numărul și
densitatea microorganisme fluctuează în funcție de densitatea populației.
70

Tipurile de microorganisme din aer sunt reprezentate de specii saprofite,


patogene și condiționat patogene. Se consideră că circa 20% din bolile de natură
infecțiosă sunt transmise pe calea aerului. Reprezentanți cei mai frecvent întâlniți sunt
încadrați în genurile Staphylococcus, Sarcina sau Micrococcus.
Factorii care influențează viața microorganismelor din aer sunt reprezentați de:
• Temperatură-temperaturile din sezonul cald de primăvară și vară permit
dezvoltatea exponențială a microorganismelor, pe de altă parte, iarna microorganismele
sunt în număr mai redus din cauza temperaturilor neprielnice devzoltării
microorganismelor;
• Luminozitatea este un alt factor limitator pentru dezvoltarea microorganismelor
întrucât radiațiile ultraviolete au rol distructiv pentru celula acestora;
• Nebulozitatea este un factor stimulator vaporii pentru dezvoltarea
microorganismelor, vaporii de apă în cantitate mare favorizându-le;
• Speciile de microorganisme inzestrate cu forme de rezistență se sunt prezente în
număr mai mare în acest mediu.

Importanța microorganismelor din aer rezidă din faptul că acestea constituie un


însemnat vehicul al agenților etiologici ai unor boli cu transmitere prin aer cum ar fi
tuberculoza, difteria, antraxul, virozele respiratorii (gripele animalelor și omului),
encefalopatiile, rujeola,varicela, micozele.
De asemenea, aerul contribuie la realizarea poluării microbiologice, prin
răspândirea microorganismelor de degradare, a căror acțiune păgubitoare este evidentă în
multe domenii economice (industria alimentelor, furajelor, lemnului, etc).
Având în vedere aceste aspecte, controlul microbiologic al aerului este un
parametru util în diagnosticul epidemiologic servind la stabilirea din punct de vedere
igienic a potențialului de transmitere patogenă aerogenă a unor boli, fiind de aceea
frecvent aplicat spațiilor închise.

MICROFLORA APEI

În ceea ce privește acest mediu vital vieții, sursele de microorganismele sunt


prezente aici direct proporțional cu conținutul în substanțe organice și anorganice din apă.
Densitatea și numărul microorganismelor în funcție de proveniența sursei de
apă pot fi descrise astfel:
 Apă freatică - teoretic pură (sterilă) întrucât microorganismele sunt
absente;
 Apă de izvor - poate să conțină până la 20 microorganisme/cm3 ca urmare
a însămânțării prin contactul direct cu straturile superficiale ale solului și
atmosferei;
 Apă de râu – în acest tip de apă se află o microfloră permanentă și o alta
accidentală provenită din cadavre și dejecții; microorganismele patogene
din această apă se reduc numeric prin diluție progresivă în funcție de
debitul acestor râuri, de asemenea scad progresiv și din cauza rezistenței
diminuate față de acești noi factori de mediu diferiți de cei naturali ai
gazdei purtătoare parazitată (temperatură, resurse nutritive, exigențe
respiratorii)), concurență cu microorganismele autohtone, consumul de
70

către bacteriofagi și protozoare sau efectul bactericid al ultravioletelor, cu


alte cuvinte apele de acest tip oferă condiții vitrege microrganismelor
alohtone (străine), precipiatțiile abundente conferind posibilități
remarcabile privind creșterea numerică a microorganismelor din apa de râu;
 Apa lacurilor – asigură ca urmare a turbidități reduse stratificarea
orizontală și verticală a microorganismelor, existând un număr mai mare de
micorcelule la malul acesora, în sedimente, la temperaturi ridicate, aceste
ape fiind mai cuarte din punct de vedere microbiologic decât cea de râu,
reprezentată sute de milioane microorganisme/g;
 Apa mărilor și oceanelor – este reprezentată de microorganisme adaptate
la presiuni osmotice și hidrostatice ridicate pentru a degrada materia
organică, repartiția acestora fiind realizată pe verticală, abundența lor fiind
maximă până la adâncimi de 75 cm, reprezentate de bacterii halofile și
criofile, Marea Neagră reprezentă o excepția în această privință, întrucât
densitatea și numărul maxim de microorganisme este întâlnit la adâncimea
de 180-200 m adâncime, în zona cu hidrogen sulfurat în concentrații mari,
aici fiind prezente bacteriii sulfuroase, sulfatreducătoare sau reducătoare;
 Apa de ploaie - în special, în regiunile poluate urbane este o sursă
importantă de microorganisme spre deosebire de zonele nelocuite;
 Apa fecaloid-menajeră – este o apă cu un conținut foarte mare în
microorganisme (1012 microorganisme/cm3) multe din specii fiind
enterobacterii de tip coli.

Tipurile de microorganisme din apă sunt reprezentate de bacterii aerobe,


facultativ anaerobe și strict anaerobe. Așa de exemplu, sunt prezente microorganismele
acvatice cromogene (Sarcina aurantică, sarcina lutea, Chromobacterium violaceum,
Pseudomonas fluorescens).
De asemenea, întâlnim microorganisme organotrofe saprofite cu rol proteolitic,
amonificator, nitrificator, denitrificator, fixatoare de azot și sulfobacterii.
Bacteriile patogene sunt și ele uneori prezente, fiind surse primare de îmbolnăvire
pentru oameni și animale cu germeni din genul Salmonella (S. typhi - febra tifoidă),
Shigella (dizenteria), Corynebacterium (difteria), etc.
Eschericia coli este o bacterii cu un rol aparte, de indicator microbiologic al
calității apei.
Importanța microorganismelor din apă este reflectată de mai multe aspecte, astfel:
1) Procesul de autopurificare a apei care constă în degradarea substanțelor organice
adsorbite de diferite particule în suspensie sau sedimentate în mâl ajunse acolo
prin poluare chimică sunt degradate de microorganisme prin procese de
putrefacție și mineralizare în substanțe mai simple. Aceste substanțe servesc la
rândul lor de hrană altor microorganisme (biomasă), autopurificarea realizându-
se în două faze:
 Faza de reducere este prima din faze cronologic vorbind, fază în care sunt
active procesele anaerobe;
 Faza de oxidare este faza în care sunt activate procesele aerobe, au loc
oxidări intense, substratul organic scade cantitativ, în același ritm
reducându-se și multiplicarea microbiană realizându-se autopurificare a
70

apei, preces definitivat de acțiunea bacteriofagilor. Acest proces este


utilizat cu succes în fluxul tehnologic al stațiilor de epurare.
2) Productivitatea ecosistemelor acvatice este un important parametru în mediile
acvatice, microorganisme fiind o importantă sursă de hrană pentru protozoare și
metazoare, consumatori de ordinul I, care constituie la rândul lor hrană pentru
alte categorii de cunsumatori.
3) Procesul de mineralizare constă în transformarea în elemente biogene a unor
elemente chimice aflate sub formă de sedimente de fier și zăcăminte de petrol.
4) Importanță igienică privind potabilitatea apei prin aprecierea calității apei pe baza
următorilor indici bacteriologici:
 NTG reprezintă numărul total de germeni, fiind o metodă folosită la
determinarea bacteriilor mezofile și organotrofe, acestea fiind cuprinse în
intervalul 10-10000 microorganisme/cm3.
 Numărul bacteriilor coliforme reflectă prezența bacteriilor de origine
intestinală, E. coli fiind bacteria cea mai monitorizată dintre acestea
datorită rezistenței mari în apă prin două tipuride teste:
 IC (indexul colic) care reprezintă numărul probabil de coliformi/l apă, de exemplu
apa potabilă are valori între 3-10/l apă;
 TC (titrul coli) reprezintă cantitatea cea mai mică de apă în care se admite
prezența E.coli, acesta fiind egal cu 300cm3 la o apă cu IC=3.

Poluarea microbiologică a apei


Procesul de poluarea microbiologică a apei este realizat de
două tipuri de poluanți, astfel:
1) Poluanții primari sunt microorganisme de origine terestră sau aeriană
deversate în diferite ape de suprafață, contribuind la impurificarea lor, așa cum
se întâmplă cu unele bacterii de tip intestinal, virusuri și drojdii patogene.
2) Poluanți secundari sunt microorganisme autohtone obișnuite care contribuie la
impurificare apelor prin proliferări intense, modificând caracterele
organoleptice ale acestora (gust, miros, culoare). Aceste microorganisme sunt
reprezentate de:
a) Bacterii saprofite acvatice-foarte utile pentru că degradează substanțele
organice poluante, așa de exemplu, ferobacteriile dezvoltate pe
substraturi dure sau macrofite, care pot determina și coroziunea
biologică a conductelor; sulfobacteriile din apele sulfuroase capabile să
corodeze metalele, lemnul, ceramica, cauciucul, asfaltul; bacteriile
mucilaginoase prezente în mâlul organic sub formă de agregate de
filamente, capabile să colmateze filtrele și să obtureze conductele.
b) Fungii sunt microorganisme prezenți în ape cu substanțe organice în
cantitate mare, putând afecta și chiar distruge plantele acvatice, branhiile
peștilor și chiar fauna bentonică, determinând mirosul și gustul neplăcut al
apei, iar pe de altă parte diseminându-se prin sporii care traversează filtrele din
rețeaua de apă potabilă.

MICROFLORA SOLULUI
70

Microorganismele se pot găsi la mii de metri adâncime în ocean, la câțiva


metri în pământ sau chiar pe stânca goală in desert. Dezvoltarea lor depinde de
conditiile de nutritie si de ceilalti factori ai mediului extern.
Masa de bacterii este raspandita neuniform in sol, astfel ca, pornind de la
straturile superioare catre adancime, numarul microorganismelor devine tot mai
mic. Dar nici microflora nu mai este aceeasi, ea modificandu-se in diferite stadii de
mineralizare: la inceput bacterii asporogene, apoi sporogene.
Astfel, in ordinea succesiunii apar urmatoarele grupe de bacterii:
a. Bacterii nitrificatoare - genul Nitrobacter
b. Bacterii denitrificatoare - Bacterium denitrificans, Bacterium fluorescens
c. Bacterii fixatoare de azot - genul Azotobacter, Clostridium pasteurianum
d. Bacterii ce se gasesc in nodozitati - Rhizobium phaseolus; la plantele leguminoase
Rhizobium leguminosarum
e. Bacterii de putrefactie - Bacillus sporogenes
f. Bacterii butirice - Clostridium butyricum
g. Bacterii sporogene - Bacillus mycoides, Bacillus mesentericus

INTERACȚIUNILE DINTRE POPULAȚIILE DE


MICROORGANISME

Majoritatea habitatelor naturale sunt populate de un număr mare de specii de


microorganisme.
Criterii de clasificare a interacțiunilor dintre populațiile de microorganisme sunt
următoarele:
1.Localizarea și modul de existență al microorganismelor reprezentate de:
• Comensalism
• Simbioză
• Parazitism
• Prădare
2. Rezultatul asocierii manifestat ca:
• Indiferent (neutralism/mutualism)
• Benefic (cooperarea)
• Dăunător (antagonism)
3. Gradul de dependență al speciilor de microorganisme participante:
• Accidental
• Facultativ
• Obligatoriu
În comunitățile biologice complexe funcționează mai multe interacțiuni
concomitent sau chiar toate interacțiunile amintite anterior.
Interacțiunile (+) măresc șansele dezvoltării populațiilor beneficiare, iar pe de altă
parte interacțiunile (-) scad sansele dezvoltării populațiilor sensibile.
Importanța acestor interacțiuni este reflectată în mecanismul de autoreglare
numerică cu efect ecologic benefic, prin care se împiedică suprapopularea habitatelor și
extinderea unor specii nedorite într-un anumit biotop.
70

RELAŢII ECOLOGICE ALE MICROORGANISMELOR

In natură, diferite microorganisme nu trăiesc izolat. Trăind in acelaşi habitat mai


multe specii, între ele se stabilesc interrelaţii complexe şi deosebit de importante.
Mai ales în sol şi apă ele formează microbiocenoze. În timpul activităţii lor, ele
intră în corelaţie unele cu altele, atât între ele, cât şi cu plante sau animale. Corelaţiile
sunt foarte variate şi complexe.

RELAŢIILE DINTRE MICROORGANISME

Coexistenţa microorganismelor poate duce la diferite tipuri de interrelaţii:


 sinergice – interrelaţii pozitive
 antagonice – interrelaţii negative
 indiferenta – interrelaţii neutre.
Pe măsură ce numărul de microorganisme prezente într-un habitat creşte, şansele
ca unul din aceste microorganisme să afecteze profund creşterea celuilalt scade, deoarece
probabilitatea unei interacţiuni eficace între două microorganisme este mai mică.

INTERRELAŢII DE NEUTRALISM

Acest tip de interrelaţii apar în cazul când în acelaşi habitat întâlnim


microorganisme cu necesităţi nutriţionale total diferite, astfel încât ele să nu intre în
competiţie pentru acelaşi substrat nutritiv.
Asocierea este lipsită de influențe reciproce considerabile, apare în condiții de
mediu nefavorabile creșterii active, având importanță .
Interrelaţiile apar atunci când în acelaşi habitat întâlnim microorganisme cu
necesităţi nutriţionale total diferite, motiv pentru care nu intră în competiţie pentru acelaşi
substrat nutritiv.

INTERRELAŢII SINERGICE

Sunt relaţii benefice uneia sau tuturor părţilor participante. Astfel două sau mai
multe specii de microorganisme pot coopera în procese unde o singură specie nu ar putea
atinge rezultatele scontate. Aceste interrelaţii se întâlnesc în diferite forme şi grade de
manifestare.

– Relaţii de comensualism

Comensalismul este un tip de interrelaţie între două microorganisme în care numai


unul dintre parteneri beneficiază, în timp ce celălalt nu este afectat.
Relaţia este numită şi metabioză, adică succesiunea dezvoltării unor
microorganisme pe seama activităţii altora. Astfel unele dintre ele creează condiţii
favorabile de viaţă pentru altele. Asocierea se explică prin faptul că unii dintre parteneri
elaborează substanţe care favorizează dezvoltarea celorlalţi parteneri.
70

Acest tip de interrelaţie poate îmbrăca mai multe aspecte, în funcţie de modul de
acţiune al unuia dintre parteneri.
Un microorganism poate modifica proprietăţile fizico-chimice ale habitatului
creând condiţii favorabile dezvoltării altui microorganism. (Exp. Bacteriile anaerobe se
pot dezvolta pe diferite produse numai datorită acţiunii bacteriilor aerobe care consumă
oxigenul vătămător pentru ele. Drojdiile osmofilele se dezvoltă în concentraţii mari de
zahăr. În urma oxidării şi fermentării acestuia, presiunea osmotică a soluţiei scade şi
permite dezvoltarea drojdiilor neosmofile. În infecţia secundară cu agenţi patogeni la
animale şi plante, un microorganism patogen primar pregăteşte calea altui microorganism
patogen secundar).
Un microorganism poate modifica substratul nutritiv făcându-l accesibil altui
microorganism. (Exp. Microorganismele care descompun substanţele proteice şi
determină alterarea alimentelor, creează posibilitatea dezvoltării microorganismelor care
utilizează produsele de dezagregare ale proteinelor şi care sunt incapabile să descompună
proteinele. Drojdiile, în procesul de fermentaţie, transformă zahărul în bioxid de carbon.
Pe acest mediu, în care se găseşte alcool etilic, se dezvoltă bacteriile acetice. Acestea
transformă alcoolul în acid acetic, care mai departe poate să fie oxidat de mucegaiuri în
bioxid de carbon şi apă). Bacteria Nitrobacter trăieşte în asociere cu Nitrosomonas care îi
furnizează nitriţii necesari în nutriţie. Bacteriile celulozolitice hidrolizează celuloza pâna
la monozaharide, acizi organici şi alcooli asimilabili folosiţi ca sursă energetică de către
Azobacter).
Un microorganism produce un metabolit sau factor de creştere esenţial pentru un
alt microorganism. (Exp. Desulfovibrio desulfuricans reduce sulfaţii la hidrogen sulfurat,
care va fi oxidat aerob sau anaerob de bacteriile sulfuroase nepigmentate sau de cele
fotosintetizante. Metanobacteriile produc, în anaerobioză, metan care va fi oxidat în
anaerobioză de bacteriile metanooxidante. Unele microorganisme din sol secretă acizi
aminici şi vitamine cu rol de factori de creştere pentru alte bacterii din sol).
Un microorganism distruge sau neutralizează un factor chimic nociv pentru un alt
microorganism. (Exp. Biodegradarea bacteriană şi fungică a fenolilor, acidului benzoic şi
antibioticelor face posibilă dezvoltarea unor microorganisme sensibile la aceste toxine).

– Relaţii de mutualism

Mutualismul sau simbioza nutriţională, reprezintă interrelaţia în care fiecare dintre


microorganismele implicate este avantajat. Acest tip de interrelaţie se deosebeşte de
simbioza propriu-zisă prin faptul că nu este obligatorie şi permanentă.
De exemplu, acest tip de interrelaţie se poate manifesta în sinteza unui metabolit
care nu este sintetizat de niciunul din microorganismele cultivate separat.
Cooperarea se poate referi fie la degradarea unor substanţe complexe, fie chiar la
sinteza unor compuşi complecşi.
Asociaţiile bacteriilor Bacter ftizic şi Bacter morgan formează în prezenţa unor
zaharuri, metaboliţi gazoşi, pe care niciuna din cele două specii nu-i produce în culturi
izolate.
Cultivând împreună Mucor ramanianum şi Rhodotorula rubra este posibilă sinteza
vitaminei B1, deoarece fiecare participant sintetizează altă parte a moleculei acestei
vitamine.
70

Lactobacillus arabinosus nu poate creşte într-un mediu lipsit de fenilalanină, iar


Streptococcus fecalis într-un mediu lipsit de acid folic. Crescute împreună, se dezvoltă
bine chiar în medii lipsite de această substanţă deoarece fiecare bacterie sintetizează
factorul de creştere necesar celeilalte.

– Relaţii de simbioză

Relaţia de simbioză este o relaţie de ajutor reciproc. Este deci un raport mutual
favorabil între două unităţi de microorganisme diferite. Asocierea aceasta are scopul unor
beneficii reciproce. Simbioza propriu-zisă presupune permanenţa relaţiei dintre parteneri,
ei neputând exista independenţi.
De Bary este primul microbiolog care a formulat conceptul de simbioză prin care
definește viața împreună la licheni.
Simbioza este în fapt o coabitare de lungă durată între două sau mai multe specii
aflate în imediată apropiere, ceea ce conduce la obținerea de beneficii reciproce.
Clasificarea simbiozelor se poate face după următoarele criterii:
Tipul organismelor asociate: a) între două specii de microorganisme; b) între un
microorganism și un macroorganism.
Localizarea microorganismelor asociate: a) ectosimbioze, caz în care
microorganismul este situat exterior celulelor sau țesuturilor gazdei (bacteriile inclavate
în teaca gelatinoasă a cianobacteriilor sau la suprafața frunzelor sau organelor luminoase
la pești sau în cavitățile corpului); b) endosimbioze, apar și se dezvoltă atunci când un
microorganism în interiorul celulelor sau țesuturilor gazdei
Gradul de dependență: a) facultative atunci când sunt libere sau asociate în
natură ( așa de exemplu, relația dintre bacteria Rhizobium și plante leguminoase este
posibilă în funcție de cantitatea de N anorganic; b) ecologic obligate (așa de exemplu,
relațiile dintre bacteriile și protozoarele din rumen-obligate ereditar; algele endosimbiote-
nevertebrate marine)
Natura relației: a)mutualistă- se produce atunci când ambele organisme
participante se adaptează mai bine împreună; b) parazitară- se produce atunci când unul
din parteneri este mai bine adaptat într-o asociație
Condițiile de realizare a simbiozei
Grad de permanență în cea mai mare parte a vieții organismului
Specificitate desemnată ca fiind capacitatea de recunoaștere reciprocă a
simbionților, realizată pe baza complementarității particularităților partenerilor.
Semnificație ecologică-schimb de nutrienți și dispozitive comune de recunoaștere,
apărare și favorizarea prădării, așa de exemplu, transferul de materii organice
fotosintetizate la heterotrofe.

Un caz interesant de simbioză este cel din chefir, o băutură acidulată din lapte, care
este produsă prin simbioza între bacterii lactice şi drojdii. Acest produs conţine acid
lactic, alcool şi bioxid de carbon. Drojdiile se dezvoltă în mod obişnuit în mediu acid,
deci acidularea laptelui creează condiţii favorabile pentru rezvoltarea acestora. Drojdiile,
consumând acidul lactic produs de către bacteriile lactice, favorizează dezvoltarea
acestora, deoarece aciditatea ridicată le este vătămătoare. Pe lângă aceasta, drojdiile
produc vitamine, de care bacteriile lactice au nevoie.
70

Relaţii de simbioză între bacterii şi drojdii se întâlnesc şi în aluatul de pâine, sau în


bragă.
Simbioza se întâlneşte şi între bacterii şi protozoare, caz în care simbioza este
intracelulară.

– Interrelaţii antagonice

Relaţiile de antagonism sunt raporturi între microorganisme în care dezvoltarea


unei specii este stânjenită sau total împiedicată de dezvoltarea altei specii.
Acţiunea dăunătoare se poate datora unor mecanisme diferite:
 modificarea condiţiilor de mediu,
 competiţiei,
 elaborarea unor substanţe toxice sau inhibitoare,
 parazitismului,
 predatorismului.

– Antagonismul prin modificarea condiţiilor de mediu

De exemplu în sol, prin activitatea unor microorganisme rezultă cantităţi mari de


bioxid de carbon care inhibă dezvoltarea altor microorganisme sensibile (Rhizobium).
Bioxidul de carbon acidifică în acelaşi timp mediul eliminând microorganismele sensibile
la pH acid (Azotobacter, Nitrosomonas, actinomicetele).
Scăderea potenţialului de oxido-reducere prin hidrogenul sulfurat produs de
bacteriile sulfatoreducătoare elimină din mediu microorganismele aerobe.

– Antagonismul prin competiţie

În natură, substanţele nutritive se găsesc în cantităţi limitate, microorganismele


intrând în competiţie pentru procurarea lor. Este deci o competiţie nutritivă.

PRINCIPII DE TAXONOMIE BACTERIANĂ

In acest capitol sunt prezentate:


• notiuni privind clasificarea, nomenclatura si identificarea microorganismelor
• nivele de clasificare
• desemnarea numelui stiintific al speciilor
• sistemul natural, filogenetic de organizare a lumii vii
70

Taxonomia se ocupa cu studiul clasificarii, nomenclaturii si identificarii


organismelor vii.
CARL VON LINNE', un botanist suedez, a fost cel care si-a dat seama de
importanta existentei unui sistem de recunoastere si definire a proprietatilor
organismelor, stabilind reguli fundamentale pentru categoriile taxonomice sau
taxoni. Sistemul lui Linne' a servit cu succes la incadrarea in categorii a celor
peste doua milioane de tipuri diferite de organisme descoperite ulterior.
Clasificarea este aranjarea ordonata a organismelor in grupe, preferabil
intr-un sistem bazat pe relatii evolutive.
Nomenclatura este procesul de desemnare a numelor pentru diferitele
ranguri taxonomice ale fiecarei specii de microorganisme.
Identificarea este procesul de descoperire si inregistrare a trasaturilor
organismelor, asfel incat ele sa poata fi introduse intr-o schema taxonomica
globala.
Toti acesti termeni se aplica in sistematica, ce reprezinta studiul diversitatii
microorganismelor si al relatiilor intre ele.
NIVELE DE CLASIFICARE
Taxonii principali intr-o schema de clasificare sunt organizati in 7 ranguri
descendente, incepand cu un regn, cel mai mare si cel mai general, si terminand
cu o specie, cel mai mic si cel mai specific.
Toti membrii unui regn au in comun numai una sau cateva caracteristici
generale, in timp ce membrii unei specii au in comun majoritatea caracteristicilor
lor, reprezentand toti acelasi fel de organism.
Intre nivelul superior si cel inferior, cei cinci taxoni in ordine descendenta
sunt reprezentati de: phylum (pentru animale si protozoare) sau diviziune (pentru
bacterii, fungi, alge si plante), clasa, ordin, familie si gen.
Bacteriile sunt studiate, cu rare exceptii, nu ca indivizi, ci ca populatii
obtinute in laborator sub forma de culturi pure. Culturile pure pot fi mentinute in
stare viabila, subcultivate, supuse testelor experimentale si transportate de la un
laborator la altul.
Unitatea taxonomica fundamentala este specia bacteriana, care este
definita dupa alte criterii decat la organismele superioare. Pentru bacterii nu exista
granite strict naturale ale speciilor, nici separare geografica. Sub aspect practic
specia bacteriana poate fi considerata ca o colectie de alte tulpini.
Tulpina reprezinta unitatea practica de lucru, fiind formata din descendentii
unei singure izolari din mediu, in cultura pura.
Colonia reprezinta o aglomerare macroscopica de celule, care apare pe o
zona bine delimitata a suprafetei mediului de cultura solid si provine din
multiplicarea unei singure celule. Una dintre tulpinile speciei este desemnata ca
tulpina tip si serveste ca tulpina purtatoare de nume pentru specie. Tulpinile tip
ale speciilor sunt depozitate in asa numitele colectii de culturi (colectii de tulpini).
De aici ele pot fi obtinute si utilizate ca tulpini de referinta pentru compararea
directa cu izolatele noi in vederea identificarii lor corecte.
Genul bacterian este un grup taxonomic bine definit, alcatuit din specii, in
mod clar separate de alte genuri.
DESEMNAREA NUMELUI STIINTIFIC AL SPECIILOR
70

Pentru desemnarea numelui stiintific sau specific este utilizat sistemul


binominal (cu doua nume) al nomenclaturii. Numele stiintific este intotdeauna o
combinatie a numelui de gen, urmat de numele de specie (epitetul specific). Initiala
genului din numele stiintific este scrisa intotdeauna cu litera mare, iar a speciei cu
litera mica. Ambele nume sunt scrise cu caractere italice sau subliniate. Epitetul
specific se scrie cu initiala mica si nu se prescurteaza. Pentru denumirile stiintifice
se utilizeaza limba latina sau greaca. Numirea unui organism nou descoperit este
supervizata de un grup international de experti care verifica daca au fost urmate
procedeele standard si ca nu exista deja un nume dat anterior organismului sau un
alt organism cu acelasi nume. Denumirea unui numar de specii a fost data dupa
numele unui microbiolog care a descoperit microorganismul respectiv sau a adus
contributii importante in domeniu. Alte nume provin de la o particularitate a
microorganismului (forma, culoare), locul unde poate fi gasit sau boala pe care o
produce. Exemplificam cu cateva nume specifice:
• Pseudomonas tomato - Gr. pseudo = fals; monas = unitate; tomato = fruct.
Deci o bacterie care infecteaza tomatele.
• Lactobacillus sanfrancisco - L. lacto = lapte; bacillus = bastonas mic. O specie
utilizata in asociere cu o drojdie ( Saccharomyces exiguus) pentru fabricarea
unui tip de paine din San Francisco.
• Giardia lamblia - de la Alfred Giard, un microbiolog francez si Vilem Lambl, un
medic din Boemia, ambii cercetand micoorganismul, care determina o infectie
intestinala severa.
SISTEMUL NATURAL, FILOGENETIC, DE ORGANIZARE A LUMII
VII
Celebrul botanist Carl Linnaeus, in opera sa "Systema naturae" (1735) a
reunit toate microorganismele intr-un singur grup numit semnificativ "Chaos".
Robert Whittaker a propus un sistem de organizare format din cinci regnuri
de baza:
1. Procaryotae (Monera);
2. Protista;
3. Fungi;
4. Plantae;
5. Animalia.
Constituirea acestor regnuri se bazeaza pe: tipul si structura celulara,
organizarea si tipul de nutritie.
Regnul Procaryotae - include organisme unicelulare de tip procariot. El cuprinde
bacteriile si are doua subgrupe principale: eubacterii - bacterii cu structura
celulara procariota caracteristica si archaebacterii - bacterii cu structura celulara
si functii atipice.
Regnul Protista - contine cea mai mare parte a microorganismelor eucariote
unicelulare care sunt lipsite de tesuturi. El cuprinde alge microscopice care se
caracterizeaza prin celule fotosintetizante si protozoare care sunt lipsite de perete
celular si se hranesc pe seama altor organisme prin ingestie.
Regnul Fungi - cuprinde organisme uni- sau multicelulare si uni- sau
multinucleate, de tip eucariot. Celulele eucariote prezinta perete celular, nu sunt
fotosintetizante si isi dobandesc nutrientii prin absortie. El cupinde microfungi
70

(mucagaiuri si drojdii) si macrofungi.


Regnurile Plantae si Animalia nu includ microorganisme, fiind reprezentate de
organisme macroscopice, multicelulare. Plantele sunt alcatuite din celule eucariote
cu perete celular si sunt fotosintetizante. Celulele animalelor sunt lipsite de perete
celular, iar tipul de nutritie pentru acest regn este nutritia ingestiva.
Este important de retinut ca virusurile nu sunt incluse in nici o clasificare,
ca o recunoastere a caracterului lor de agenti infectiosi care nu au echivalent in
lumea vie.
CLASIFICAREA BACTERIILOR

Criterii de clasificare:

1. Tipul metabolic → în funcţie de necesităţile biochimice vitale:


a) Autotrofe (fotoautotrofe);
b) Heterotrofe (chimioautotrofe) – folosesc surse nutritive variate, fiind saprofite,
comensale sau parasite.
2. Taxonomia bacteriilor → acţiune a sistematicii (ramura a biologiei) prin care
sunt ordonate diferite specii de microorganisme, asemănător plantelor sau
animalelor
Direcţii taxonomice:
- identificarea – deosebirea indivizilor unei specii pe baza caracterelor puse
în evidenţă;
- clasificarea → aranjarea ordonată a unităţilor de bază în unităţi mai mari
cu însuşiri comune
- nomenclatura – denumirea corectă a diferitelor unităţi;

Criterii de identificare a bacteriilor

a. Morfologice şi tinctoriale (microscopice) → forma celulelor, modul de


grupare al bacteriilor, mobilitatea celulelor (cili), metoda de colorare
(Gram, Ziehl-Neelsen, etc);
b. Fiziologice → proprietăţi fiziologice, pH, presiune osmotică, dependenţa
faţă de O2, temperature optimă de dezvoltare;
c. Culturale → caractere coloniilor pe medii solide sau lichide (forma,
culoare, structură)
d. Biochimice → acţiunea bacteriilor asupra unor substanţe chimice
(glucoză, glicerină, substanţe proteice, cazeină, ser, albumină, gelatină,
H2S, NO3, etc);
e. Patogenitate → virulenţa (agresivitatea sau puterea de îmbolnăvii gazdele
specifice);
f. Antigenice sau serologice → proprietatea bacteriilor sau a toxinelor
bacteriene (antigene) de a genera în organismul gazdei anticorpi specifici
(imunoproteine) cu rol de aparare.
Clasificarea taxonomică a bacteriilor → distribuirea sau aşezarea în grupe
ordonate ierarhic a bacteriilor în funcţie de înrudiri şi asemănări stabilite prin
criterii ştiinţifice după caracterele morfologice, fiziologice, culturale,
70

biochimice, antigenice, tinctuorialitate, culoarea şi tipul coloniei sau a


aspectului pe medii lichide, înmulţirea şi modul de sporulare, patogenitatea
pentru animale, om sau plante.

Unitatea de bază a taxonomiei tuturor vieţuitoarelor este specia. Speciile sunt


incluse prin clasificare în categorii de ordin superior :
• Familii;
• Ordine;
• Clase;
• Încrengături;
• Diviziuni;
• Regn.

CLASIFICAREA TAXONOMICĂ A BACTERIILOR DUPĂ


BERGEY

Regnul Procariota:

- Photobacteria;

- Scotobacteria:

• CLASA BACTERIA:

 Ordinul Pseudomonales:
• Familia Pseudomonaceae;
• Familia Nitrobacteriaceae;
• Familia Thiobacteriaceae;
• Familia Spirillaceae.

 Ordinul Eubacteriales:
• Familia Azotobacteriaceae
• Familia Rhizobiaceae
• Familia Holobacteriaceae
• Familia Achromobacteriaceae
• Familia Baccilaceae
• Familia Enterobacteriaceae
• Familia Microccocaceae
• Familia Lactobacillaceae
• Familia Propirenibacteriaceae

 Ordinul Actinomycetales:
70

• Familia Mycobacteriaceae
• Familia Actinomycetaceae
• Familia Streptomycetaceae
• Familia Corynebacteryaceae

 Ordinul Chamydobacteriales:
• Familia Chamydobacteriaceae
• Familia Beggiatoaceae

 Ordinul Ricketsiales:
• Familia Ricketsiacae

 Ordinul Myxobacteriales:

• Familia Myxobacteriaceae

 Ordinul Chaulobacteriales:
• Familia Chaulobacteriaceae

 Ordinul Spirochetales:
• Familia Spirochetaceae

RELAȚIILE MICROBIOLOGIEI CU MEDIU

ROLUL MICROORGANISMELOR IN NATURA

Microorganismele au un rol important in solubilizarea elementelor minerale


indispensabile vietii plantelor: calciu, fosfor, potasiu. Se creaza astfel un circuit al
70

diferitelor elemente: carbon, azot, fosfor, sulf.


Circuitul carbonului - este destul de complex, cuprinzand o serie de etape
principale. Pe scurt, acest proces se desfasoara astfel: in aer exista CO2 care este
singura sursa de carbon pentru plantele verzi.; in cloroplastele frunzelor, cu
ajutorul energiei solare, CO2 este transformat de catre microorganisme in compusi
organici complecsi: glucide, lipide si protide, proces conditionat de existenta unei
cantitati suficiente de CO2 in atmosfera.
Circuitul azotului - azotul intra in compozitia tuturor organismelor vii,
transformarile compusilor organici cu azot cuprinzand urmatoarele etape:
• amonificarea - faza in care sub actiunea microorganismelor (bacterii,
mucegaiuri, actinomicete), compusii organici azotosi sunt transformati in
compusi minerali cu azot si saruri de amoniu;
• nitrificarea - a doua faza de transformare legata de oxidarea amoniacului, la
inceput in acid azotos si apoi in acid azotic. Este procesul biologic cel mai
raspandit in sol si de mare importanta pentru agricultura, deoarece plantele
utilizeaza azotul sub forma de nitrati. Are loc sub actiunea a doua grupe de
microorganisme, numite generic " bacterii nitrificatoare ":
- prima etapă, cu obtinere de acid azotos, se realizeaza de catre bacteriile
nitroase, NITROSOBACTERII (genul Nitrosomonas, genul Nitrospira, genul
Nitrosocystis);
- a doua etapa, cu obtinere de acid azotic, se realizeaza de catre bacteriile
nitrice, NITROBACTERII (genul Nitrobacter).
• denitrificarea - a treia faza in care sarurile azotate sunt reduse la azot
molecular, sub actiunea microorganismelor: Bacillus subtilis, Bacillus
mycoides, Bacterium denitrificans, Pseudomonas denitrificans, Thiobacillus
denitrificans.
• fixarea azotului molecular - ultima veriga, care duce la imbogatirea solului in
azot, fenomen foarte important, determinat de faptul ca plantele verzi nu pot
asimila singure azot atmosferic. Astfel, prin acest proces, se mentine echilibrul
in azot. Fixarea azotului molecular se face cu ajutorul bacteriilor fixatoare de
azot nesimbiotice si simbiotice.
Dintre bacteriile fixatoare de azot nesimbiotice fac parte:
- genul Azotobacter - aerobe - (A. agilis, A. vinelanolii, A. nigricans)
- genul Clostridium - anaerobe - (C. pasteurianum, C. butyricum, C.
naviculum)
- genul Pseudomonas - (P. fluorescens, P. radiobacter)
Dintre bacteriile fixatoare de azot simbiotice fac parte cele din genul Rhizobium:
(R. phaseoli, R. trifoli, R. japonicum, R. meliloti, R. lupini, R. leguminosarum)
Aceste bacterii simbiotice se gasesc in nodozitatile plantelor leguminoase:
fasole, soia, mazare, lucerna, trifoi, aceste plante fiind numite " plante prima etapă, cu
obtinere de acid azotos, se realizeaza de catre bacteriile
nitroase, NITROSOBACTERII (genul Nitrosomonas, genul Nitrospira, genul
Nitrosocystis);
- a doua etapa, cu obtinere de acid azotic, se realizeaza de catre bacteriile
nitrice, NITROBACTERII (genul Nitrobacter).
• denitrificarea - a treia faza in care sarurile azotate sunt reduse la azot
70

molecular, sub actiunea microorganismelor: Bacillus subtilis, Bacillus


mycoides, Bacterium denitrificans, Pseudomonas denitrificans, Thiobacillus
denitrificans.
• fixarea azotului molecular - ultima veriga, care duce la imbogatirea solului in
azot, fenomen foarte important, determinat de faptul ca plantele verzi nu pot
asimila singure azot atmosferic. Astfel, prin acest proces, se mentine echilibrul
in azot. Fixarea azotului molecular se face cu ajutorul bacteriilor fixatoare de
azot nesimbiotice si simbiotice.
ce
imbogatesc solul in azot".
Circuitul sulfului - proces cu obtinere de acid sulfuric, este important prin faptul
ca formarea H2SO4 usureaza trecerea sarurilor minerale in stare solubila, crescand
astfel cantitatea de compusi minerali accesibili plantelor. Procesul este produs de
sulfo-bacterii si tiobacterii.
Circuitul fosforului - se realizeaza in trei etape:
• mineralizarea fosforului organic prin trecerea in fosfati - are importanta
deoarece compusii organici cu fosfor nu pot fi utilizati de catre plante;
• "mobilizarea fosforului" - se face prin actiunea bacteriilor nitrificatoare, a
tiobacteriilor;
• reducerea fosfatilor de catre bacteriile anaerobe, cu formare de acid fosforos,
acid hipofosfor si hidrogen sulfurat.
Acest proces duce la pierderea unor fosfati, elemente nutritive pentru plante;
poate fi evitat printr-o aeratie buna a solului. In acest sens, se poate folosi un
preparat cu bacterii, care imbunatateste nutritia cu fosfor a plantelor. Preparatul se
numeste "Fosfobacterin" si transforma fosforul din compusii organici in forma
minerala.
Circuitul fierului - fierul intra in constitutia tesuturilor vegetale sub forma de
compusi organici. Dupa moartea plantelor, prin diverse procedee de fermentare
conduse de microorganisme, compusii organici sunt mineralizati si apoi oxidati de
catre bacterii in fier feric, Fe3+, care poate fi din nou folosit de catre plante. Astfel,
se realizeaza circuitul complet al fierului.

ROLUL MICROORGANISMELOR ÎN CIRCUITUL NATURAL AL


CARBONULUI

Dintre elementele chimice biogene carbonul este cel mai important deoarece intră
componenţa tuturor substanţelor organice. Circuitul carbonului se realizează printr-o
mare diversitate de mecanisme, care comportă patru etape principale:
• Organizarea şi încorporarea carbonului mineral în materia vie,
• Utilizarea substanţelor organice de consumatorii primari şi secundari,
• Descompunerea sau mineralizarea substanţelor organice cu degajare de
CO2,
• Constituirea rezervelor de carbon organic şi mineral sub formă de humus
sau de depozite geologice.
70

Microorganismele intervin în menţinerea unui echilibru între încorporarea


bioxidului de carbon în substanţe organice (fotosinteză, chimiosinteză, asimilaţie la
animale) şi procesele de mineralizare care îl restituie atmosferei (fig. 55)

Fig.55 – Schema circuitului biogeochimic al carbonului

Cantitatea cea mai mare de carbon din natură se află sub formă de CO2, care
provine din erupţii vulcanice, prelucrări industriale sau ca produs de catabolism al
organismelor vii. Rezervorul carbonului este atmosfera unde acest element se găseşte sub
formă de CO2 în proporţie de 0,032%.
Circuitul carbonului este întreţinut de două procese contradictorii: fotosinteza care
scoate carbonul din rezervor şi-l fixează şi respiraţia care restituie bioxidul de carbon
atmosferei. Fotosinteza este întotdeauna mai mai intensă decât respiraţia. Circuitul
carbonului nu se compensează exact. Carbonul nerestituit imediat prin respiraţie, intră în
formarea biomasei în cadrul ciclurilor trofice. În felul acesta, întoarcerea sa în atmosferă
este încetinită. Restituirea sa atmosferei se face prin descompunerea microbiologică –
mineralizarea materiei organice moarte de origine vegetală şi animală. Cantitativ, această
restituţie prin mineralizarea substanţei organice reprezintă 90% din cantitatea total de
bioxid de carbon restituit atmosferei. O parte din substanţele organice ies pentru un timp
din circuitul intern al carbonului şi se depozitează ca zăcăminte de combustibil organici şi
zăcăminte de carbonat de calciu. Mobilizarea din aceste zăcăminte se face de obicei fără
intervenţia microorganismelor, cel mai frecvent prin activitate antropogenă.

ÎNCORPORAREA CARBONULUI MINERAL ÎN MATERIA VIE

În natură, carbonul mineral se găseşte sub formă de CO2, bicarbonaşi şi carbonaţi.


CO2 din atmosferă este consumat permanent de plantele verzi în procesul de fotosinteză.
Cu toate acestea, rezerva de CO2 nu se diminuează deoarece există un echilibru dinamic
între procesele de fotosinteză şi cele de mineralizare. Asimilarea CO2 prin
fotosinteză şi mineralizarea carbonului organic cu eliberare de CO2, sunt două procese
care se influenţează reciproc, existând o determinare reciprocă în ceea ce priveşte
intensitatea lor, astfel încât conţinutul de CO2 şi O2 al atmosferei rămâne relativ constant.
Conţinutul de CO2 al solului este de 10 ori mai mare decât al atmosferei.
Apa oceanelor, fiind uşor alcalină, conţine bicarbonaţi ai CO2 solvit. Există un
echilibru relativ constant între bicarbonaţii solviţi şi CO2 atmosferic, astfel încât oceanul
este un rezervor de CO2 pentru atmosferă.
70

Microorganisme fotosintetizante şi, în mai mică măsură microorganisme


chimiolitotrofe, prin procesele de fotosinteză şi respectiv chimiosinteză, determină
încorporarea carbonului mineral (CO2) în materia vie. În aceste procese, CO2 este redus
cu eliberare de O2 în atmosferă. Între circuitul carbonului şi al oxigenului există o strânsă
întrepătrundere. Orice reducere a CO2, prin încorporarea carbonului în substanţe organice
este însoţită de oxidarea apei şi eliberarea oxigenului şi orice oxidare a carbonului din
substanţe organice, în cursul multiplelor reacţii de respiraţie şi combustie, implică
formarea şi eliberarea de CO2 concomitent cu reducerea O2 din apă (fig. 56).

Fig.56 – corelaţia între circuitul carbonului şi al oxigenului

Utilizarea carbonului organic de către consumatorii primari şi secundari


Masa vegetală verde este utilizată ca hrană de consumatorii primari (animale
ierbivore), care la rândul lor reprezintă hrană pentru consumatori secundari (animale
carnivore). Consumatorii nu utilizează decât 10% din producţia primară, cu un randament
de transformare destul de scăzut deoarece o bună parte din materia ingerată este eliminată
prin dejecţii.
În această etapă are loc o slabă mineralizare a carbonului prin respiraţie.

Mineralizarea substanţelor organice

Toate substanţele organice, după moartea organismelor a căror corp le-a format,
cât şi dejecţiile eliminate în timpul vieţii, ajung în sol sau în bazinele acvatice unde sunt
supuse unor procese de biodegradare prin variate mecanisme biochimice în care sunt
incriminate microorganismele. Biodegradarea are ca ultim scop mineralizarea totală a
substanţelor organice şi eliberarea de CO2, indiferent de procesele prin care are loc şi de
produşii intermediari rezultaţi.
Marea diversitate de substanţe organice acumulate în sol şi ape presupune existenţa
a numeroase organisme de mineralizare. O importanţă deosebită prezintă biodegradarea
resturilor vegetale în hidraţi de carbon şi substanţe aromatice.
70

Glucidele simple (ozele) şi oligozaharidele vegetale sunt mineralizate cu mare


uşurinţă de toate microorganismele heterotrofe care le utilizează ca unică sursă de carbon
şi energie. Mai greu mineralizate sunt unele polizaharide şi substanţe organice complexe
macromoleculare.

– Celulozoliza
Celuloza, fiind componenta principală a ţesuturilor vegetale, va fi şi cel mai
important compus cu carbon din sol şi ape. Biodegradarea celulozei pâna la CO2 şi apă se
numeşte celulozoliză şi este realizată de o mare varietate de microorganisme
celulozolitice, aerobe şi anaerobe, aparţinând bacteriilor şi ciupercilor.
Agenţi de biodegradare. Cele mai importante genuri şi specii de bacterii sunt:
Vibrio, Cellvibrio, Cellfacicula, Cellulomonas, Cromobacterium, Bacillus
termocellulolyticus, Bacterium albidum, Streptomyces, Micronospora, Cytophaga,
Sporocytophaga, Clostridium termocellum, C. cellulosolvens. Ele sunt aerobe şi
anaerobe.
Dintre ciupercile micromicete (mucegaiuri) cele mai active genuri sunt:
Trichoderma, Aspergillus, Penicillium, Vetricillium,Sporotrichum, Monosporium,
Alternaria, Cladosporium.
Factorii de influenţă. În natură, descompunerea microbiologică a celulozei este
foarte mult influenţată de factorii de mediu, printre care potenţialul de oxido-reducere,
pH-ul şi conţinutul solului în azot asimilabil sunt cei mai importanţi.
În general, celulozoliza este mai activă în orizonturile superioare ale solului, acolo
unde potenţialul redox este mai ridicat.
Bacteriile celulozolitice au activitatea optimă la pH = 5,7 – 7, actinomicetele la pH
= 4,6 – 9,5, iar dintre mucegaiuri unele sunt mai active la pH acid, altele la pH neutru.
În ce priveşte necesarul de azot, folosesc azot organic, săruri de amoniu, azotaţi.
Biochimism. Toate microorganismele celulozolitice se caracterizează prin sinteza
şi eliminarea extracelulară a celulazei, un complex enzimatic format din mai multe
componente (celulaze, celobiază, beta-glucozidază). Toate aceste enzime hidrolizează în
trepte celuloza la glucoză. Celulaze extracelulare care pot ataca fibrele celulozice naturale
sunt produse numai de unele microorganisme. Celulazele produse de alte vieţuitoare pot
acţiona numai asupra celulozei parţial transformate pe cale chimică sau mecanică.
70

Degradarea anaerobă a celulozei are loc în natură în mâlul lacurilor, în rumenul


ierbivorelor, în bălegar. În funcţie de natura produselor rezultate, degradarea anaerobă
poate avea loc prin:
Fermentaţie hidrogenică cu formare de acizi butiric şi acetic. Cantitatea de gaze
(H2, CO2) rezultate reprezintă 1/3 din cantitatea de celuloză fermentată. Acest tip de
fermentaţie este produsă de bacteriile: Bacterium cellulose-disolvens, B. hidrogenicus,
Clostridium thermocellus.
Fermentaţia metanică determină formarea în afară de acizi şi formarea de gaze,
care reprezintă ½ din cantitatea de celuloză fermentată. În compoziţia gazelor predomină
CO2 şi CH3.
Importanţă. Fermentaţia metanică are o importanţă deosebită în natură şi în
practică, fiind folosită în procesele dirijate pentru transformarea în metan a reziduurilor
rezultate din complexele animaliere. Pentru dirijarea fermentaţiei, dejecţiile animalelor se
depozitează în metantancuri şi sub acţiunea microorganismelor aflate în număr foarte
mare în materialul de dejecţie, au loc procese microbiologice care se desfăşoară în mai
multe etape:
Degradarea compuşilor organic de tipul celulozei, lipide, hidraţi de carbon,
protein, sub acţiunea bacteriilor aerobe care consumă oxigenul aflat în rezervor. Prin
acţiunea lor se formează acid lactic, acetic, propionic, butiric.
Se formează condiţii favorabile anaerobiozei. Se dezvoltă bacterii Clostridium
aceticum, C. desulfovibrio, care produc transformarea substanţelor existente, cu formare
pe cale anaerobă a acidului acetic.
Apoi intervin bacteriile metanogene Methanosarcina barkeri, Methanospirillum,
care produc metan prin descompunerea acidului acetic.
Valorificarea pe cale metanică a rezidurilor are importanţă practică pentru că
permite obţinerea biogazului cu o putere calorică mare. Substratul fermentat este un
valoros îngrăşământ organic, care nu mai prezintă mirosul şi caracterele iniţiale.
Degradarea aerobă a celulozei are loc pâna la CO2 şi H2O. Se produce în cadrul
proceselor de putrezire a reziduurilor vegetale. Este produsă de bacteriile: Cellulomonas,
Cellovibrio, Cellofacicula, Cytophaga şi de mucegaiurile din genurile Trichoderma,
Trichotecium, Alternaria, Mucor, Rhyzopus, Penicillum.
Importanţă. Procesul are importanţă practică pentru că bacteriile din genul
Cellulomonas pot fi cultivate pe medii bogate în celuloză, care produc o cantitate mare de
celule, cu un conţinut proteic de 40%. Aceste proteine au compoziţie valoroasă în acizi şi
sunt folosite ca furaj pentru animale.
Drojdiile Candida robusta şi C. tropicalis pot fi folosite la obţinerea de drojdii
furajere, cultivate pe produse rezultate de la fabricarea hârtiei, după ce a avut loc
hidroliza acidă sau enzimatică a celulozei, cu formare de celobioză, care poate fi
fermentată anaerob, cu formare de alcool carburant. În condiţiile cultivării aerobe rezultă
biomasă de drojdie furajeră.
Hemicelulozele sunt descompuse de bacterii hemicelulozolitice Pseudomonas,
Achromobacter, Bacillus, Vibrio, Sporocytophaga, Streptomyces, Micromonospora şi de
mucegaiuri: Mucor, Chaetonium, Penucillum, Aspergillus.
Activitatea hemicelulozolitică este mai răspândită decât cea celulozolitică.
Enzimele implicate în hidroliza hemicelulozelor sunt: xilanaza, manaza, gluconaza.
Hemicelulozoliza se realizează în paralel cu celulozoliza, dar cu viteze diferite.
70

– Pectinoliza
Substanţele pectice sunt substanţe de legătură din scheletul celulozic din tulpinile,
frunzele şi fructele plantelor. Din punct de vedere chimic, sunt poliuronide cu greutate
moleculară mare, formate din polimeriai acidului galacturonic asociaţi cu pentoze şi
hexoze.
Agenţii de degradare. Descompunerea substanţelor pectice este realizată de bacterii
anaerobe şi aerobe: Bacillus, Pseudomonas, Flavobacterium, Streptomyces, Nocardia şi
mucegaiurile: Fusarium, Penicillum, Aspergillus, Botrytis, Alternaria.
Biochimism. Toate aceste microorganisme conţin complexul enzimatic pectinază
format din: pectinmetilesterază, poligalacturonază, polimetilgalactunorază,
pectintranseliminază.

Acizii obţinuţi sunt sursă energetic.


Importanţă. Pe lângă rolul lor în mineralizarea substanţelor pectice, şi eliberarea
CO2, aceste microorganism sunt importante pentru topirea inului şi a cânepii.

– Chitinoliza
Chitina este uncompus organic complex care se găseşte în peretele celular al
mucegaiurilor şi în carcasele insectelor. Din punct de vedere chimic, chitina este un
polimer de betagluozamidă, cu un conţinut de azot de 6,9%.
Agenţi de degradare. Chitina poate fi degradată de bacteria din genul Pseudomonas
chitinivarus, Bacillus, Flavobacterium, Pseudomonas, Arthrobacter şi majoritatea
speciilor de actinomicete. Dintre mucegaiuri active sunt: Trichoderma, Penicillum,
Fusarium, Mucor.
Biochimism. Descompunerea chitinei se face sub acţiunea chitinazei. Glucoza şi
acidul acetic rezultat sunt apoi oxidate până la CO2 şi apă.

– Amiloliza
Amidonul se întâlneşte ca substanţă de rezervă în diferite părţi ale plantelor. În sol
se acumulează împreună cu aceste resturi vegetale.
Agenţii de degradare. Degradarea amidonului este realizată de microorganismele
producătoare de alfa- şi beta-amilaze. Ele sunt reprezentate de mucegaiuri: Aspergillus
niger, A. oryzae, A. usami, Rhyzopus oryzae, Amylomyces rouxi. Mucegaiurile mai
produc amilogalaucozidază (glucoamilază). Amilaze sunt produse şi de bacteria:
Bacillus subtilis.
Microflora amilolitică nu este specifică deoarece microorganismele care produc
amilaze sunt extrem de variate şi numeroase: bacterii Gram negative şi positive, sporulate
şi nesporulate, aerobe şi anaerobe, actinomicete şi mucegaiuri.
70

Amilazele sunt enzime hidrolizante. După formarea compuşilor simpli (maltoză,


glucoză) aceştia reprezintă substraturi nutritive pentru alte specii de microorganisme
dependente de aceste mucegaiuri amilolitice.
Procesul natural de degradare al amidonului este nedorit, întrucât conduce la
alterarea cerealelor şi a cartofilor.
– Mineralizarea substanţelor aromatice
Substanţele aromatice acumulate în sol provin fie din organismele vegetale, fie
sunt sintetizate de unele microorganisme (mucegaiuri). Ele conţin un singur nucleu
benzenic (fenoli, acizi fenolici, acid benzoic, cumarine), doi nuclei de benzen (flavone,
antociani) sau mai mulţi compuşi fenolici condensaţi (lignină, taninuri, substanţe
humice).
Substanţa aromatică cea mai importantă din punct de vedere cantitativ este lignina.
Mineralizarea ligninei este deci deosebit de imporatntă în circuitul carbonului. Ea se
găseşte, după celuloză, în cantitatea cea mai mare, în vegetale, mai ales în cele lemnoase.
Lignina este una din substanţele cele mai rezistente la biodegradare.
Taninurile, substanţe larg răspândite în regnul vegetal, sunt mineralizate în sol.
Agenţi de degradare. Compuşii fenolici sunt mineralizaţi de bacterii.
Pseudomonas, Arthrobacter, Bacillus şi de mucegaiuri.
Lignina este mineralizată de mucegaiuri: Aspergillus, Trichoderma,
Trichothecium, Alternaria, Fusarium şi de bacterii: Pseudomonas, Flavobacterium,
Agrobacterium.
Taninurile sunt mineralizate de mucegaiuri: Penicillium, Aspergillus, Fusarium,
Cylindrocarpon, Gliocladium.

– Biodegradarea hidrocarburilor
Unele microorganisme sunt capabile să degradeze hidrocarburile alifatice alifatice
şi aromatice din sol şi ape.
Mai rezistente la biodegradare sunt hidrocarburile ramificate (detergenţii).
Hidrocarburile aromatice (benzen, toluen, xilen) sunt degradate de un număr mic de
microorganisme deoarece numai puţine sunt capabile să deschidă molecula ciclică.
Agenţi de degradare. Se cunosc mai multe specii de bacterii care folosesc ca unică
sursă de carbon şi energie metanul: Methanomonas metanica sau propanul,
Pseudomonas propanica. Alte hidrocarburi cu moleculă mică pot fi descompuse de
Pseudomonas fluorescens, Pseudomonas aeruginosa, Mycobacterium, Nocardia,
Micronospora, Streptomyces.
Hidrocarburile complexe sunt degradate de microorganisme foarte variate,
bacterii: Pseudomonas, Micrococcus, Bacillus, actinomicete, levuri: candida lypolitica,
mucegaiuri.
Factori de influenţă. Biodegradarea hidrocarburilor este mai mult sau mai puţin
intensă, în funcţie de compoziţia chimică, consistenţa, solubilitatea, toxicitatea şi
concentraţia lor în mediul respectiv. Ea este favorizată de temperaturile relativ ridicate şi
de prezenţa oxigenului.
Biochimism. Hidrocarburile sunt metabolizate diferit, în funcţie de specie şi de
tulpină. Ele sunt oxidate în alcooli, apoi în acizi graşi, iar aceştia degradaţi prin beta-
oxidare.
70

Importanţă. Acest proces de minaralizare prezintă nu numai importanţă bioedafică


sau geologică ci şi în lupta împotriva poluării mediului ambiant.

– Biodegradarea lipidelor
Lipidele simple şi complexe se găsesc în materia organică vegetală şi animală. Ele
pot fi transformate în compuşi mai simpli, sau oxidate la CO2 şi H2O.
Agenţii de dagradare sunt mucegaiurile lipolitice: Aspergillus, Penicillum,
Cladosporum, Rhyzophus, Geotrichum şi bacteriile: Bacillus, Pseudomonas,
Achronobacter care produc lipaze.
Biochimism. Sub acţiunea lipazelor, lipidele sunt transformate în acizi graşi şi
glicerol. Glicerolul, după fosforilare, este metabolizat prin ciclul EMP (glicoliză), iar
acizii graşi suferă o β-oxidare, în ciclul lui Lynen, până la CO2 şi H2O. Prin oxidarea
completă a acizilor graşi se obţine o cantitate mare de energie.

Rezervele de carbon

Unele fracţiuni din resturile vegetale (taninuri, lignină) şi unii compuşi rezultaţi
din metabolismul microorganismelor, în anumite condiţii, pot să sufere transformări care
dau naştere la substanţe mai mult sau mai puţin polimerizate, rezistente la acţiunea
microbiană. Aceste substanţe nou formate, în general de culoare închisă, stabilizate şi
rezistente formează humusul, care reprezintă rezerva de carbon organic a solului.
Humusul nu este însă inert deoarece, în contact cu aerul poate fi oxidat spontan sau este
lent dar progresiv mineralizat de microorganisme.
În afară de aceste rezerve, carbonul organic s-a depozitat sub formă de cărbuni şi
petrol. Cărbunii s-au format probabil din lignină, iar petrolul din acizii graşi, prin procese
fizico-chimice şi microbiologice, în perioade îndelungate de timp, în anaerobioză, de
presiune ridicată şi la temperaturi mici.
O altă rezervă de carbon sunt carbonaţii insolubili din rocile solului.
Numai o parte din carbonul fosil este redat atmosferei, în special în urma arderilor
industriale ale hidrocarburilor şi cărbunilor.

ROLUL MICROORGANISMELOR
ÎN CIRCUITUL NATURAL AL
AZOTULUI

Azotul este un element biogen esenţial deoarece intră în compoziţia proteinelor şi a


altor substanţe organice de mare importanţă pentru viaţa organismelor vii.
Ciclul azotului este aproape perfect, adică închis, fără pierderi.
Rezervorul de azot este atmosfera care conţine 79% azot.
70

Azotul molecular nu poate fi utilizat de plantele verzi, ci numai de unele


microorganisme dotate cu echipament enzimatic specializat în acest scop. Aceste
microorganisme fixatoare de azot molecular pot fi libere sau simbiotice, aerobe sau
anaerobe.
O altă sursă importantă de azot o reprezintă proteinele vegetale, animale şi
microbiene, care returnează de fapt solului azotul absorbit sub formă de azotaţi şi săruri
de amoniu, de către plantele verzi. Mineralizarea proteinelor şi a altor substanţe organice
cu azot eliberează azotul mineral sub formă de amoniac.
Amoniacul eliberat prin amonificare este oxidat de microorganisme în azotiţi şi
azotaţi devenind din nou absorbabil şi utilizabil în biosintezele plantelor.
.

Fig. 11 – Schema circuitului biogeochimic al azotului


70

Toate transformările compuşilor azotului sunt realizate de către microorganisme.


În circuitul biogeochimic, acestor transformări li se adaugă altele de natură fizică şi
chimică.
Circuitul acestui element este foarte complex (fig. 57). El este alcătuit din două
subcicluri:
– fixarea azotului atmosferic de către organisme şi eliberarea azotului molecular în
atmosferă.
– mineralizarea substanţelor organice cu azot până la substanţe minerale utilizabile
din nou de către plante (sinteza de nitriţi şi nitraţi) şi utilizarea acestor substanţe de către
plante şi animale pentru sinteza de substanţe organice cu azot, aminoacizi, proteine, acizi
nucleici, alcaloizi – uree. Mineralizarea se realizează prin procesul de amonificare urmat
de nitrificare care cuprinde două etape: nitritarea şi nitratarea
– Fixarea azotului molecular atmosferic
Fixarea azotului molecular liber se face pe cale chimică prin procese fotochimice şi
pe cale biologică prin fixarea microbiologică a azotului.
Agenţi de fixare. După modul de viaţă, microorganismele fixatoare de azot se
împart în două grupe:
microorganisme simbiotice, care fixează azotul molecular în nodozităţile plantelor
leguminoase (Rhizobyum) sau neleguminoase (Frankia).
microorganisme libere (nesimbiotice) care pot fi bacterii aerobe sau anaerobe.
Microorganismele nesimbiotice pot fi bacterii anaerobe sau aerobe.
bacterii aerobe sunt: Azotobacter chroococcum, A. vinelandi, A. agilis, A. insignis,
Azomonas, Klebsiella, Pseudomonas, Achromobacter, Arthrobacter, Aerobacter,
Methanomonas. Cyanobacteriile cuprind genuri fixatoare de azot care aparţin familiilor
Nostocaceae, Rivulariaceae, Scytonamataceae, Stigonemataceae.
bacterii anaerobe sunt reprezentate de Clostridium pasteurianum, Cl. butylicum.,
Cl. felsineum, Cl. lactoacetophillum, Cl. madisoni, Cl. tetanomorphum, Cl.
acetobutyllicum, Desulfovibrio desulfuricans, Rhodospirillum rubrum şi alte specii
fotosintetizante.
Biochimism. Toate bacteriile fixatoare de azot molecular se caracterizează prin
prezenţa unui sistem enzimatic specializat, format din două fracţiuni enzimatice
reducătoare: hidrogenază şi nitrogenază.
Mecanismul fixării azotului molecular este un proces de reducere care reclamă o
sursă reducătoare. Aceasta poate fi reprezentată de acidul piruvic, acidul alfa-ceto-
glutaric sau hidrogenul molecular. Acidul piruvic , de exemplu, furnizează, în cursul unei
reacţii de fosforilare, puterea reducătoare (2H), acetilfosfatul format fiind utilizat la
sintaza ATP-ului, care reprezintă sursa de energie necesară fixării azotului molecular.
Intervenţia complexului enzimatic este secvenţială. Prima fracţiune, care este un sistem
donator de hidrogen (HDS) conţine o hidrogenază şi enzime care catalizează reacţia de
fosforilare. A doua fracţiune este un sistem activator al azotului (NAS), care conţine o
nitrogenază care catalizează reducerea azotului.
Hidrogenul eliberat în prima reacţie este acceptat de un transformator de hidrogen,
frecvent reprezentat de ferodextrină şi transportat spre hidrogenază. Ferodextrina este o
proteină cu greutate moleculară mică, care trece reversibil din starea oxidată în starea
redusă.
70

Azotul molecular, activat de nitrogenază, formează un complex cu aceasta, care va


fi redus de ferodextrină. Acest complex redus acceptă ATP-ul rezultat şi eliberează
amoniacul ca produs final al fixării azotului molecular. Acesta intră în reacţie cu acizii
alfa-cetonici, formând acizi aminici.
Factori favorizanţi. Fixarea nesimbiotică este condiţionată de prezenţa în cantitate
suficientă de calciu în sol şi de fosfaţi asimilabili, de temperatură şi de aerisirea
convenabilă. Este un proces extrem de variabil. În condiţii favorabile, se pot fixa 30-40
kg azot la hectar.
Fixarea simbiotică are loc în nodozităţile radiculare ale leguminoaselor de către
Rizobium leguminosarum care se găseşte în sol sub formă de mici bastonaşe capabile să
pătrundă prin porii radiculari. Ele se transformă ulterior într-un bacil mai mare şi la
sfârşit ia formă aglomerată în faza simbiotică.
Prezenţa în sol a unei anumite cantităţi de azot asimilabil favorizează apariţia ţi
dezvoltarea nodozităţilor. Când cantitatea de azot asimilabil este foarte mare, formarea
nodozităţilor este întârziată şi total inhibată.
Cantitatea de azot fixată anual la hectar poate ajunge la 100-200 kg.
Importanţă. Fixarea microbiologică a azotului prezintă o foarte mare importanţă
din punct de vedere agricol, întrucât plantele verzi nu pot asimila azotul atmosferic,
atmosfera fiind principalul rezervor de azot.
Fixarea nesimbiotică a azotului molecular contribuie la îmbogăţirea solului în azot,
dar aportul este mic, deoarece densitatea bacteriilor libere fixatoare de azot molecular ese
relativ mic, iar randamentul este scăzut.
În sol, fixarea azotului este sensibil redusă de prezenţa unor forme se azot mineral.

– Mineralizarea substanţelor organice

– Amonificarea
Iniţial, substanţele proteice, ureea, bazele azotate, după moartea organismelor, sunt
descompuse de către bacteriile amonificatoare la amoniac prin procesul de amonificare.
Amoniacul rezultat în urma activităţii bacteriilor amonificatoare recţionează cu apa,
formând ionul amoniu.
Acest proces are loc în orizonturile superficiale ale solului, unde azotul se găseşte
în cea mai mare parte sub formă organică de proteine, acizi nucleici, glucide aminate,
îngrăşăminte artificiale (uree, cianamidă de calciu).

Amonificarea proteinelor – Proteoliza

Proteinele pot fi degradate sub acţiunea enzimelor proteolitice, care sunt enzime
extracelulare, produse de bacterii şi mucegaiuri, microorganisme care produc în natură
putrefacţia şi putrezirea materiei organice moarte.
Aceste enzime proteolitice sunt proteaze, ele determinând hidroliza proteinelor.
Prin hidroliza proteinelor de către proteazele extracelulare rezultă peptide şi aminoacizi.
Existenţa lor este efemeră, întrucât suferă o serie de transformări imediate:
 dezaminare microbiologică cu eliberare de amoniac,
 sunt asimilaţi de către microorganisme,
 sunt absorbiţi de către plante,
70

 sunt absorbiţi pe argile sau încorporaţi în fracţiunea humică a solului.


Când degradarea proteunelor are loc în anaerobioză (putrefacţia) rezultă amine cu
miros specific (putresceină, cadaverină), care apoi se oxidează în anaerobioză eliminând
amoniacul.
Agenţii de degradare. Amonificarea proteinelor (proteoliza) este realizată de
bacterii şi mucegaiuri.
Agenţii tipici ai putrefacţiei, care produc endo şi exoproteaze extracelulare, sunt
bacterii răspândite în sol şi ape. Ele se caracterizează printr-o activitate fiziologică foarte
diversă.
Bacteriile de putrefacţie pot fi sporulate sau nesporulate, Gram pozitive sau
negative. Pentru a fi active, necesită un pH de 7, dezvoltarea lor fiind inhibată la pH sub
4,5. Ele pot produce şi degradarea amidonului. Sunt bacterii rezistente la plasmoliză şi se
pot dezvolta în medii cu o concentraţie de 7% clorură de sodiu.
Bacterii de putrefacţie aerobe Pseudomonas fluorescens este o bacterie Gram
negativă, nesporulată, care poate produce lichefierea gelatinei. Se dezvoltă la temperaturi
mai mici. Genul Bacillus cu aproximativ 25 de specii are activitate proteolitică intensă.
B. Subtilis, B. mycoides, B. megatherium, B. mesentericus, B. licheniformis, B.
coagulans, B. putrificus, B. cereus sunt bacterii Gram negative, sporulate, foarte
răspândite în natură. Genul Proteus, cuprinde bacterii Gram negative, sporulate şi mobile
(P. vulgaris, P. mirabilis). prin degradarea proteinelor produce şi degradarea
aminoacizilor cu formare de H2S.
Bacterii facultativ anaerobe: Escherichia coli, Streptococcus faecalis, Enterobacter.
Bacterii anaerobe: Staphylococcus albus, Micrococcus flavus, Bacillus putrificus,
Clostridium sporogenes, Clostridium putrificum, Clostridium perfrigens, Bacillus
pestorium.
Dintre mucegaiuri, amonificatoare active sunt: Trichoderma, Köningii, Oidium
lactis, Aspergillus niger, A. terricola, A. fumigatus, Penicillum intricatum, Mucor
hiemalis, Rhizophus nigricans, Botrytis.
Biochimism. degradarea proteinelor sub acţiunea echipamentului enzimatic are loc
în trepte.
70

Formarea produşilor de putrefacţie are loc pe mai multe căi:


 decarboxilarea aminoacizilor cu formarea de amine: cadaverină din lizină,
putresceină din ornitină, histamine din histidină.
 dezaminarea oxidativă, reductivă, hidrolitică a aminoacizilor prin
transaminare la acizi, cetoacizi, hidroxiacizi.
 degradarea triptofanului cu formare de produşi indolici.

 dezaminarea aminoacizilor cu formare de NH3. El poate fi folosit din nou în


biosintezele celulare ca sursă de azot. Format în exces, se elimină în
atmosferă.
 din aminoacizii cu sulf rezultă H2S.
 dezaminarea reductivă şi decarboxilarea aminoacizilor cu formare de H2 şi
CO2.
Importanţă. Putrefacţia este importantă penru că are loc mineralizarea formelor de
azot organic şi transformarea cadavrelor în compuşi simpli.
Putrezirea este o proteoliză produsă de mucegaiuri, uneori în asociaţie cu
bacteriile, care are loc în aerobioză sau facultativ, anaerobioză, în urma căruia se
formează produse la suprafaţa solului.
Utilizarea amoniacului. Amoniacul rezultat din procesul de amonificare a
glucidelor aminate, acizilor nucleici, acidului uric şi a acidului hipuric, cât şi
amonificarea proteinelor poate urma în sol următoarele căi:
 parte se transformă prin nitrificare în nitraţi,
 parte este utilizată de microorganisme pentru sinteza de aminoacizi proprii,
 parte este stabilizată pe substanţa organică a solului,
70

 parte este absorbită de plantele verzi


 parte este absorbită de mineralele argiloase din sol,
 parte se va volatiliza în atmosferă,
 mică parte se pierde prin levigare.

Amonificarea ureei

Ureea este un îngrăşământ frecvent folosit, amonificarea ei fiind importantă pentru


fertilizarea solului.
Amonificarea ureei este realizată de Bacillus probatus, Planesarcina ureae,
Micrococcus ureae, Urobacterium care hidrolizează ureea prin acţiunea ureazei. În urma
hidrolizei se formează bioxid de carbon şi amoniac.
Ureea sintetică conţine adesea impurităţi care sunt însă şi ele biodegradabile.

– Nitrificarea

Sărurile amoniacale care se formează în urma procesului de putrefacţie sunt


oxidate şi transformate în nitraţi, procesul fiind denumit nitrificare. nitrificarea este
procesul cel mai răspândit din sol cu cea mai mare importanţă în agricultură.
Nitrificarea este un proces de oxidare a sărurilor amoniacale care se realizează în
două etape. În prima etapă se oxidează compuşii amoniacali la nitriţi prin procesul de
nitritare. Apoi prin nitratare, nitriţii se transformă în nitraţi. Nitraţii solubili sunt utilizaţi
din nou de plante.
Nu toate resturile organice sunt mineralizate până la azotaţi. O mare parte sunt
îngropate sub formă de sedimente.
Întreaga mineralizare se desfăşoară sub influenţa diferitelor grupe de
microorganisme.
Nitriţii şi nitraţii sunt absorbiţi de plante care le transformă pe cale biosintetică din
nou în aminoacizi şi proteine.
În afară de amoniacul de origine biologică, în sol, se acumulează şi amoniac de
origine nebiologică, eliberat de pe argile sau adus de îngrăşămintele amoniacale. Când
condiţiile ecologice sunt favorabile, amoniacul este oxidat pe cale biologică până la
azotaţi.
Agenţi de nitrificare. Nitrificarea se realizează de către microorganisme autotrofe
sau heterotrofe.

– Nitrificarea autotrofă este realizată de două grupe de bacterii înalt specializate


(nitroase şi nitrice), care îşi procură întreaga energie de care au nevoie din oxidarea
azotului amoniacal sau nitros. Nitrificarea este deci rezultatul acţiunii succesive a celor
două grupe de microorganisme, acest proces având loc în două etape:
– Nitritarea presupune oxidarea amoniacului la nitriţi (a sărurilor amoniacale la
acid azotos).
Procesul este realizat de Nitrosomonas, Nitrosococcus, Nitrospira, Nitrosogeea,
Nitrocystis.
Biochimism. Reacţia globală a nitritării este:
70

NH4+ + 1/2O2 → NO2 - + 2H+ + 2H2O + 63,8 Kcal

Oxidarea se realizează însă în trei trepte:

– Nitratarea presupune oxidarea nitriţilor (acidului azotos) la nitraţi. Se realizează


de către Nitrobacter vinogradsky, Nitrobacter agilis, Nitrocystis, care preferă dezvoltarea
pe substanţe minerale pure. Ei pot sintetiza substanţa organică celulară din compuşii
minerali ai carbonului.
Biochimism. Reacţia globală a nitrării este:

NO2- + 1/2O2 → NO3- + 7,5 Kcal

Mecanismul presupune o dehidrogenare a radicalului nitros după o prealabilă


hidratare:

Bacteriile nitrificatoare (nitroase şi nitrice) se găsesc în toate solurile al căror pH


este mai mare de 3,7 – 4,0, amendamentele calcaroase având o foarte mare influenţă
favorabilă în dezvoltarea lor. Într-un gram de sol se găsesc 25000 de bacterii
nitrificatoare.
Bacteriile nitroase şi mai puţin cele nitrice, tolerează prezenţa materiilor organice.
Influenţa materiilor organice asupra nitrificării depinde, în primul rând, de solubilitatea şi
de gradul lor de descompunere a solului. Nitrificarea poate fi foarte activă în terenurile
humice, la un pH şi aerare convenabilă. În special solurile brune, bogate în humus, conţin
cel mai mare număr de bacterii nitrificatoare active. În sol, bacteriile nitroase şi nitrice
sunt însoţite de specii bacteriene particulare heterotrofe. Aceste specii exercită o acţiune
de accelerare asupra mersului nitrificării.
Nitrificarea are loc şi pe stânci neatacate, pregătind terenul pentru licheni, muşchi
şi plante superioare. Formarea zăcămintelor de nitraţi este o consecinţă a procesului de
nitrificare.

– Nitrificarea heterotrofă are un mecanism biochimic total diferit faţă de cel al


nitrificării autotrofe
Bacteriile Achromobacter, Corynebacterium, Nocardia, Agrobacterium,
Alcaligenes produc nitriţi din oximele diferişilor acizi organici. Mucegaiurile Aspergillus
flavus, Artrobacter globiformis produc din amoniac, sau alţi compuşi aminaţi,
hidroxilamină, nitriţi şi nitraţi.
70

Utilizarea nitriţilor şi nitraţilor. Indiferent prin ce mecanism se produce, azotul


nitric este produsul final al nitrificării. În sol el poate să urmeze mai multe căi:
cea mai mare parte este absobită de plantele verzi,
 parte este utilizată ca sursă de azot de către microorganisme,
 parte se pierde prin levigare,
 parte se pierde prin denitrificare.

– Denitrificarea

Denitrificarea constă în reducerea nitraţilor la diferiţi compuşi azotaţi: nitriţi,


amoniac, azot liber. Denitrificarea propriu-zisă constă în reducerea nitraţilor la nitriţi,
având ca produs final azotul molecular, în felul acesta eliberându-se azotul în atmesferă.
În sens larg, denitrificarea este un proces respirator anaerob în care unele
microorganisme folosesc nitraţii şi alţi compuşi oxidaţi ai azotului, ca acceptori finali de
electroni.
Denitrificatori sunt puţini. Acest proces are loc cu precădere în medii slab aerate
unde se acumulează cantităţi mari de substanţe organice. În acest context, produşii finali
ai denitrificării sunt compuşi azotaţi mai mult sau mai puţin reduşi: azotiţi, oxid de azot,
amoniac, azot molecular.
În sens agronomic, denitrificarea reprezintă totalitatea proceselor microbiologice
prin care nitraţii, în mod secundar nitriţii, sunt reduşi la azpt molecular sau oxid nitros,
care eliberându-se din sol în atmosferă, sărăcesc solul în azot asimilabil.
Reducerea nitraţilor este frecventă în soluri, în special când conţinutul de apă
atinge cel puţin 40% din capacitatea totală a solului.
Sub acţiunea microorganismelor, nitraţii din sol pot fi supuşi următoarelor
transformări:
 utilizarea directă ca sursă de azot,
 reducerea în nitriţi şi amoniac prin procesele de asimilare,
 reducerea propriu-zisă a nitriţilor în azot elementar sau oxid de azot, cu
pierdere reală de azot.
Alături de denitrificarea biologică are loc şi o denitrificare chimică care decurge
din instabilitatea nitraţilor în sol. În timp ce denitrificarea biologică este un proces
anaerob, denitrificarea chimică este un proces aerob.
Agenţii de denitrificare sunt numeroase bacterii care transformă nitraţii în nitriţi,
amoniac, oxid de azot şi azot elementar. Transformarea nitraţilor în nitriţi şi amoniac este
produsă de numeroase bacterii, dr numai unele realizează o denitrificare completă cu
punere în libertate de azot elementar şi oxid de azot: Bacillus denitrificans, B.
fluorescens, B. pyocyaneum, Pseudomonas, Achromobacter, Micrococcus, Spirillum.
Marea majoritate a microorganismelor denitrificatoare sunt heterotrofe deşi se cunosc şi
câteva specii autotrofe (Thiobacillus denitrificans, care în anaerobioză oxidează sulful pe
seama nitraţilor pe care îi reduce la N2).
Condiţii favorizante. Denitrificarea solului reprezintă un fenomen complex. Dacă
solul este plin cu apă, nitraţii se descompun ca în soluţii şi pun în libertate azotul
elementar. Dacă solul este saturat cu apă (40%), denitrificarea este destul de importantă,
însă variabilă de la un sol la altul.
Temperatura optimă este de 250C, iar pH-ul
70