Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Caragiale este astăzi mai mult decît un clasic al literaturii române, a ajuns folclor,
o formă a spiritului dîmboviŃean, mai ales a celui cu pretenŃii. A intrat în colocvial.
Caragiale este evocat pe o suprafaŃă extrem de largă, de la articole de ziar la sesiuni
parlamentare, de la anecdotica străzii la studii academice sau la comperaje radiofonice,
talk-show-uri şi însăilări de spectacole televizionistice populare. Piesele sale continuă să
facă reŃete miraculoase pe scenele Ńării, ba chiar şi spectatori de pe continente foarte
depărtate se amuză în sarabanda hazoasă a turmentărilor caragialeşti. Opera lăsată de
Caragiale întăreşte fără îndoială linia orizontului clasicismului românesc - dar într-un
sens mai larg, cultural, aproape deloc în perspectivă strict literară sau stilistică.
Caragiale este un realist. Un observator nemulŃumit (tehnic vorbind: un critic) al
naturii umane şi al constructelor sociale. Dar spre deosebire de alŃi mari cercetători, din
specii înrudite, ai fiinŃei umane, Caragiale e sensibil cu precădere la suprafeŃele de contact
ale lumii reale a oamenilor, descrise şi definite de limbaj. Cu foarte rare excepŃii, el nu
sondează în adîncuri, nu practică etiologii comportamentale, ci înregistrează, cu o certă
fascinaŃie, fonograme. Paradigma lumii se află, pentru Caragiale, în rostirea ei. FiinŃa este
enunŃată prin opŃiunile ei sintactice, morfologice, ortografice, ortoepice. El nu studiază
caractere, precum La Bruyčre, sau puternice in-personări, ca Moličre - nu crede în pasiuni
mistuitoare, precum Shakespeare, sau în vitalism şi degenerescenŃă, ca Zola - nu vede
interioritate şi sensibilitate, cum a făcut-o Flaubert - nu citeşte, balzacian, psihologii
abisale în spectacolul lumii. Comedia umană este pentru Caragiale o farsă lingvistică.
Hazul - ca şi necazul - se dezvoltă exclusiv în/prin limbaj şi limbă. Lumea lui Caragiale
se citeşte cum se-aude.
Limbajul său este "constrîngător" - cum spunea Tudor Vianu. Îşi impune direct
dinamica, sensurile şi ideologia. Suficient şi "hrană sieşi", nu are nevoie de indicaŃii de
regie în paranteze - nici în dramaturgie, nici în proze. La fel, limbajul său este într-atît de
expresiv prin schematismul său colocvial - caracterul său tranzitiv - încît îşi îngăduie a
ignora tentaŃiile înfloriturii stilistice - reflexivitatea - şi este suficient de descriptiv pentru
a se dispensa de accesorii uzuale: mediu, recuzită, natură consonantă. Superficiile limbii
sînt, la Caragiale, şi ultima suprafaŃă a teritoriului uman. Discursul său nu înglobează
principii, reguli ordonatoare sau credinŃe. Grecii aveau nevoie de morala destinului
implacabil. Francezii: de onoare. Englezii: de forŃa copleşitoare a universului. Personajele
lui Caragiale evoluează într-un spaŃiu gol.
De altfel, într-un articol cu valoare de artă poetică, "Cîteva păreri", Caragiale se
delimitează şi teoretic de toate mijloacele literaturii tradiŃional apreciate ca aparŃinînd
vreunui clasicism. Se păzeşte de orice formă de retorică, simŃind-o condamnată la
manieră şi ridicol. Pentru Caragiale, clasicismul a eşuat iremediabil în emfaze
romanticoide şi preŃiozităŃi salonarde. Ajustîndu-l pînă şi pe un Othello, "turc prost", îi
zice Caragiale, lămurind dilemele tragediei: "Una din două: ori crimă fără discurs - ori
discurs fără crimă." Vorba lungă, aşadar, înmoaie patimile, le diluează, le turteşte.
Caragiale alege să-şi masacreze personajele în cuvinte puŃine. La obiect.
"SimŃ enorm şi văz monstruos" - pe semne, sensibilitate mare la sistem neuro-
vegetativ. Mărturisirea lui Caragiale sună dramatic, jeluire de boală parcă, nici vorbă de
om zdravăn şi rumen în obraji, pus pe zeflemea. Şi totuşi Caragiale este citit tot mai cu
debordare în veselire. Simeză de tembeli, hahalere, zaharisiŃi. FandosiŃi şi moftangi. FanŃi
şi conŃi de mahala. Rîsete prelungite cînd ZiŃa îşi reclamă "pastramagiul" de fost soŃ că a
vrut s-o "sinucidă". Forma "cremenal" înceŃoşează într-un abur de haz perspectiva altfel
oribilă a detenŃiei. AmeninŃarea cu "vitrion" stîrneşte chicotiri vesele. Intrarea în acŃiune a
haidamacilor lui GhiŃă Pristanda aduce hohote. Pînă şi moartea lui Mitică este pusă în
pagină sub semnul farsei - tragică, dar farsă. "SimŃ enorm" e uşor de înŃeles: lumea lui
Caragiale este o hipertrofie generalizată. Nici o trăsătură nu e de peniŃă, ci tuş gros, întins
cu bidineaua. Dar "monstruos"? [Ce-a vrut oare să ne spună Caragiale cel rîzător?]
Comicul de limbaj obturează în textele lui însemne ale unei realităŃi care este mai curînd
înfiorătoare: bastonul "pastramagiului" are un şiş ascuns sub măciulie - haidamacii pitesc
sub şube mioritice bîte adevărate, gata să sfarme Ńeste - "vitrionul" este totuşi vitriolul
care arde fără cruŃare şi leac - "tras pistoale" este "obicei mitocănesc" dar poate fi mai ales
act criminal. Batjocura lui Caragiale este mai curînd semnul său lexical pentru spaimă - o
haină croită grotesc pentru o goliciune înspăimîntător diformă. Personajele lui sînt doar
aparent de tot hazul - în realitate, sînt dezgustătoare. Privite sub speŃă artistică sînt
caricaturi - privite antropologic, sînt regresii genetice în specii cvasi sau pseudo-
cuvîntătoare. Menajeria lui Caragiale este o colecŃie de jalnici mutanŃi. O coajă de
umanitate golită de orice substanŃă morală. AşezaŃi orice personaj caragialian lîngă
idealul clasic al omului antichităŃii eline - sau lîngă modelul desenat de marea artă a
Renaşterii - toŃi acei semizei din marmorele lui Michelangelo sau din schiŃele lui
Leonardo - toată acea înălŃare ce respiră din fiecare fibră încordată într-un efort
supraomenesc şi înnobilator pentru fiinŃa umană. PriviŃi slugărnicia şmecheră a lui
Pristanda şi încercaŃi a vi-l închipui la picioarele rugului pe care a ars Giordano Bruno.
LuaŃi-i pe Zaharia Trahanache sau pe AgamiŃă Dandanache şi duceŃi-i cu puterea fanteziei
în Turnul Londrei alături de Thomas Morus care refuză să-şi abjure încredinŃările, cu
preŃul descăpăŃînării - ori la Bastilia, alături de Robespierre sau Danton, aşteptînd
dimineaŃa ghilotinei. PuneŃi mintea lui Nae Girimea lîngă cea a enciclopediştilor -
comparaŃi profilul MiŃei Baston cu efigia Ioanei D'Arc - încercaŃi să-i daŃi lui Spiridon
numele lui Spartacus: ce s-a ales din umanitate în zaŃul penibil al lumii lui Caragiale? O
mocirlă fără nici o sclipire dătătoare de speranŃă. Aici creşte monstruosul: în degradarea
oribilă şi definitivă a ideilor de om şi demnitate umană. În această distanŃă măsurată cu
disperare faŃă de idealurile clasice ale ideii de umanitate stă, paradoxal, şi singura legătură
a lui Caragiale cu spiritul clasicismului.
Paul Silvestru