Prefață.

`O secundă, o secundă blestemată e suficientă pentru a distruge o viată o inimă…`

Lacrimi fierbinţi mi-au inundat chipul şi mi-au înceţoşat privirea.

Două braţe protectoare m-au cuprins încet.

- Totul o sa fie bine.

Am încercat să răspund, însa nu am reuşit, nu aveam suficientă forţă, eram epuizată.

Am închis ochii şi am încercat să mă gîndesc, să reflectez la ceea ce a fost, la ceea ce
va urma. Ştiam că durerea nu va dispărea niciodată, ea era acolo şi îmi sfîşia inima în
mii de bucăţele. Am blestemat pentru a mia oară momentul în care parinţii mei au
hotărît sa plecăm in nenorocita aceea de călătorie, dacă nu ne-am fi urcat in
maşina,ei ar fi fost în viaţa nu ar fi zăcut sub o movilă de pamînt. Nu suportam gîndul
că n-o să-i mai văd niciodată. Ce-o să fie viata mea fară ei…?

Un o zgomot strident m-a trezit la realitate.

` Pasagerii sînt rugaţi să-şi pună centurile de siguranţă. In 15 minute aterizăm,`

Am întors privirea spre Amanda care înca mă ţinea captivă în îmbrăţişarea sa. Ce
mult semăna cu mama! Aceeaşi ochi blînzi, aceeaşi frunte lată… M-a ridicat încet şi
mi-a pus centura… Se comporta cu mine ca cu o păpuşa fragila de porţelan care s-ar
fi putut sparge la o mişcare mai bruscă. Aceeaşi blîndete, aceeaşi dragoste…

Avionul a aterizat. La aeroport ne aştepta Robert, fiul Amandei.

- Imi pare rău! a spus el in timp ce mă strîngea într-o îmbrăţişare de urs.

- Ştiu!

Ştiam cît de mult regreta, ştiam cît de mult i-a iubit…

În timpul celor 2 ore pe care le-am petrecut mergînd spre Kennett am încercat să mă
gîndesc la viitor, însă nu am reuşit. Mă trezeam gîndindu-mă aproape invonluntar la
ceea ce am pierdut, la ceea ce nu voi mai avea niciodată…

- Am ajuns!

Am oftat usurată, aveam impresia că am mers o veşnicie. Aproape am alergat spre

intrare, nu ştiam cît mai eram în stare să rezist. Eram prea obosită, nu mai dormisem
de aproape 48 de ore. Amanda m-a condus în camera mea. Era o încapere amenajată
destul de comod. Un pat încadrat de două noptiere, un birou şi un dulap constituiau
intregul mobilier al camerei. Robert a aşezat bagajele lînga uşă. I-am mulţumit
pentru ajutor după care m-am trîntit pe pat. Au înţeles starea în care eram. Au ieşit
din camera şi au închis încet uşa.

Ştiam că nu eram în stare nici măcar să mă mişc… am rămas culcată cu faţa în jos pe
pat şi am plîns, am plîns pîna cînd încet-încet m-am cufundat în inconştienţă.

***

Era noapte. Încă 30 de minute şi ajungeam… Tata ii explica mamei ce planuri făcuse
pentru această călătorie, iar mama zîmbea încîntata. Fred era atît de fericit…
- Emma, o sa fie atît de distractiv! Un week-end pe malul mării! O sa înnot toată ziua.

- Hmm, da o sa înnoţi, dar stai – am spus eu ironic – tu nu ştii sa înnoţi!

- Iată un motiv serios pentru care nu ar trebui să o fac, a spus rîzînd Fred.

- Ştii, e ciudat, ai aproape 11 ani iar tu nu ştii să înnoţi.

- O să-l învăţ acum, a intervenit tata in discuţie.

- Tată, fii atent cum conduci! Avem nevoie de mîini şi de picioare pentru a înnota.

Am început cu toţii sa rîdem.

O lumină puternică aproape m-a orbit. Un zgomot apoi prăbusirea într-un abis…

M-am trezit ţipînd. Inima îmi bătea cu putere iar ochii îmi erau scăldaţi în lacrimi.Mi-a
luat aproape un minut să realizez că mă aflam în pat, că eram în siguranţă. M-am
sculat şi după ce m-am uitat la ceas am pornit spre baie. Era ora 7:10, dormisem
aproape 15 ore. Mi-am privit chipul răvăşit in oglindă doar pentru a realiza ca arătam
ca o epava. Am pornit apa caldă şi am intrat sub duş. Apa îmi relaxa încet muschii iar
bătăile inimii se reglau. După cîteva minute starea mea se ameliorase într-o oarecare
măsură. Am îmbrăcat primele haine pe care le-am găsit în valiză şi am coborît la
micul dejun. Robert şi Amanda erau aşezaţi la masă şi purtau o discuţie aprinsă.

- Bună dimineaţa.

- `Neata!

- Bună scumpo! Cum te simţi? a întrebat Amanda examinîdu-mă din cap pîna in
picioare.

- Mai bine!

- Ia loc Emm! Doar n-o să iei micul dejun din picioare nu-i aşa? a spus Robert
indicîndu-mi un scaun.

M-am aşezat pe scaun iar Amanda mi-a pus înainte o farfurie cu clătite şi o cafea.

- Emma, azi o să te înscriu la liceu dar…

- Emma Evans, am spus eu hotărîă.

- Ştii că schimbarea numelui de familie nu-ţi va fi de mare folos nu-i aşa? a întrebat
ea încet. Eşti actrită, cred că mulţi din Kennett au auzit de Emma Carter şi ştiu şi
cum arată.

- O să-mi vopsesc părul.

Eram sigură că la cum arătam acum nimeni nu o să mă recunoască. In două zile mă

schimbasem cît alţii în douăzeci de ani şi se părea că şi Amanda era de aceeaşi
părere pentru că nu a mai spus nimic.

- Trebuie să plec la lucru, şi tu la şcoală, a spus ea întorcîndu-se spre Robert.

Amanda era un medic extraordinar care ar fi putut lucra în clinici de prestigiu, însă ea
a hotărît să se mute în Kennett după moartea soţului său şi sînt sigură că nu a
regretat nici un moment alegerea făcută.

- Nu o putem lăsa pe Emma singură, a spus Robert, rămîn cu ea. Numai azi, mîine
merge şi ea la liceu, a adăugat cînd a văzut că mama sa se încrunta.

- Numai azi, a spus ea în timp ce se îndrepta spre ieşire.

1.Emoții

Emma

Cînd m-am trezit mă simţeam obosită şi agitată. Adevarul e că eu învăţasem la

şcoală doar un an, după succesul primului film în care jucasem apăreau mereu
proiecte noi, de aceea părinţii mei au fost obligaţi să plătească profesori care îmi
predădeau acasă Urma să păşesc pentru prima dată pragul liceului. Am făcut repede
un duş, care nu mi-a fost de mare folos, încă simţeam o piatră în locul unde ar fi
trebuit să fie stomacul, după care am pornit în căutarea unor haine modeste, care să
nu mă scoată în evidenţă. După cîteva minute eram îmbrăcată într-o pereche de
blugi destul de comozi şi un pulover alb, simplu. Am luat de pe scaun rugzacul pe
care mi-l cumpărase Amanda şi am coborît la micul dejun. Am intrat în bucătărie şi
mi-am tras un scaun la masă, lîngă Robert.

- Arăţi de parcă te-ar fi călcat un camion, a spus el afişînd o grimasă îngrozită.

- Bună dimineaţa şi ţie, am mormăit eu enervată.

Ştiam că arătam ca un personaj din Zombieland dar nu simţeam nevoia să aud asta
din gura altcuiva.

- Hei, am glumit, daca nu luăm în considerare cearcanele arăţi extraordinar.

- Poate ar trebui să ei nişte cursuri de glumit, am spus eu sarcastic, pentru că

nu te prea pricepi.

Un zîmbet i-a luminat pentru cîteva secunde chipul după care a continuat să-şi bea
cafeaua.

- Unde e Amanda?

- O urgenţă, a spus Robert privindu-mă cu tristeţe, mereu e cîte una…

Amanda dedica mai mult timp meseriei sale decît familiei iar asta influienţase mult
asupra personalităţii fiului său. În ciuda faptului că Robert dispunea de libertate
deplină, el era mai responsabil şi mai independent decît oricare alt băiat de 17 ani.

- Ar trebui să plecăm, atfel o să întîrzii din prima zi de liceu.

Pînă la maşină m-am împiedicat de o mulţime de lucruri inexistente… Daca nu m-ar fi

prins Robert riscam să am corpul plin de vînătăi. După mai puţin de două minute
decînd porniseram maşina a oprit brusc iar uşa din partea mea s-a deschis. Am întors
agitată privirea spre băiatul care o deschisese. Era destul de înalt, cu părul aproape
blond şi ochii de un cafeniu deschis…avea o expresie nedumerita…se pare că de
obicei el stătea aici.

- În spate! A strigat Robert. Mai repede Billy, doar n-o să stăm toată ziua aici!

Billy a urcat pe bancheta din spate, iar maşina a pornit cu viteză.

- Emma, zăpăcitul din spate e prietenul meu cel mai bun, Billy. Billy, ea e
verişoara mea Emma.

- Mă bucur să te cunosc. a spus Billy întinzîndu-mi mîna.

- Şi eu, am răspuns eu strîngîndu-i mîna încet.

- Rob nu mi-a spus că vom avea o colegă nouă.

- Se pare că am uitat, s-a scuzat Robert aruncîndu-mi o privire fugară.

Restul drumului au discutat despre problemele grele de la algebră şi despre

experimentele de la chimie. Cînd am ajuns parcarea era aproape plină.
Robert a parcat maşina la capătul parcării şi m-a ajutat să cobor. Simultan privirile
celor din parcare s-au întors spre mine. Grozav! Mă simţeam ca un exponat de la
muzeul de Arta.

- Calmează-te, mi-a spus Robert cînd a văzut că mă înalbesc, sînt curioşi dar n-o
să dureze mult.

Curaj! Doar n-o să te mănînce. Am încercat eu să mă încurajez, fără prea mult

succes însă. Tot ce îmi doream era să mă fac mică-mică şi să mă ascund într-o gaură
minusculă din pămînt. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, eram obişnuită cu atenţia
celor din jur, dar aceea era o situaţie total diferită. Mă stăpînea o senzaţie nouă,
necunoscută mie pînă atunci – un amestec ciudat de frică, panică şi agitaţie.

Robert m-a condus în biroul secretarei. Ea mi-a dat o hîrtie pe care trebuia s-o duc la
sfîrşitul zilei semnată de toţi profesorii cu care aveam ore. Am analizat timp de cîteva
secunde orarul.

- Rob, ce oră ai acum?

- Istoria.

- Eu am engleza, ştii unde se ţine ora?

- Billy tot engleza are, sînt sigur că i-ar face plăcere să te conducă, nu-i aşa Bill?
a spus Robert întorcîndu-se spre el.

- Desigur! A spus Billy zîmbind.

Clădirea liceului era un adevărat labirint, pentru a ajunge la cabinetul de engleză am

străbătut mai multe culoare smiobscure şi lungi. Cînd am intrat in clasă 20 de
perechi de ochi s-au întors simultan spre mine. Nu din nou! Am oftat şi am pornit cu
paşi siguri spre biroul profesorului.

- Domnişoara Evans! A exclamat el cercetîndu-mă din cap pînă în picioare. Te

rog să iei loc lîngă Sarah, a spus el în timp ce îmi înapoia hîrtia semnată.
M-am dus şi m-am aşezat în locul indicat de domnul Bennet.

- Bună!eu sînt Sarah White, iar tu trebuie să fii Emma, a spus colega mea de
bancă cu o voce sigură.

- Aşa e!

Sarah arăta extraordinar! Avea parul lung, de o nuanţă cafenie cu reflexii blonde iar
trăsăturile feţei – conturate şi perfect simetrice. Ochii săi albaştri emanau atît de
multă bunătate…

Pe parcursul lecţiei mi-a povestit mai multe despre dînsa. Aflasem că tatăl său este
avocat şi mama sa profesoară de biologie. Avea o soră cu un an mai mare – Lizzy şi
un frate de aceeasi vîrstă – Alex.

- Cum adică? Sînteţi gemeni?

- Părinţii mei l-au înfiat pe Alex imediat ce m-am născut eu.

Orfan, ca mine.

- Ce oră ai următoarea? A întrbat ea cînd a sunat la pauză.

- Matemateca.

- Eu am chimia, a spus ea cu o notă de dezamăgire în glas, dar ne întîlnim la

prînz.

- Desigur!

După ce am rătăcit pe coridoare aproape 10 minute, am găsit într-un sfîrşit clasa in

care se tineao ora de matemateca.

Cînd am intrat clasă aceeaşi poveste – toţi ma priveau de parca ar fi vrut sa ma

manince.

Of! De ce nu se termină odată?

Alex

Linişte. Dintr-o dată s-a făcut atît de linişte încît îmi puteam auzi bătăile propriei
inimi. Am deschis ochii şi am privit cercetător în jur încercînd să găsesc motivul
pentru care tăcuseră toţi. Mi-a luat aproape două secunde să realizez că
„responsabilă” era fata care tocmai intra pe uşă. Era îmbrăcată într-o pereche de
blugi închişi la culoare şi un pulover alb. Avea părul castaniu uşor ondulat iar
trasăturile îi erau perfect simetrice. Ochii săi de un cafeniu deschis păreau pustii

şi emanau tristeţe, disperare, regret… Chipul său îmi era familiar într-o oarecare
măsură. Am mai întîlnit-o vreodată?

- Domnişoară Evans ia loc acolo, a chiţcăit domnul Wilson, şi i-a indicat singurul
loc liber din clasă, cel de lîngă mine.

A mers cu paşi înceţi pînă la bancă şi s-a aşezat oftînd pe scaun.

- Bună, sînt Alex White, iar tu eşti…

- Emma Evans, a spus ea încet afişînd un zîmbet. Eşti fratele Sarei nu-i aşa?

- Să înţeleg că ai cunoscut-o pe sora mea…

A dat încet din cap şi si-a întors atenţia spre profesor, pe care se parea că îl deranja
discuţia noastră.

Hm! Unde o mai văzusem? Emma… Emma Carter. Ştiam că suna stupid, ce ar fi
putut căuta o actriţă de talia ei aici în Kennett? Privisem odată un film cu ea, era
talentată, foarte talentată…

Şi totuşi de ce s-a mutat în cel mai neînsemnat orăşel din America? Găsisem un
singur răspuns logic la întrebare: voia să-şi facă publicitate. Mai devreme sau mai
tîrziu presa va afla că ea este aici şi atunci practiv vor invada orăşelul. Totuşi, totul ce
ţinea de ea denota modestie, părea atît de simplă… şi ochii aceia trişti…. E actriţă,
ştie să-şi joace rolul! Nici măcar nu presupui cîtă ambiţie şi cîtă ipocrizie se ascunde
după aceasta mască! ţipa în mine dispreţul…

Am hotărît să o ignor, nici măcar nu mă gîndeam să spui cuiva cine este ea cu

adevărat, nu o voi ajuta tocmai eu să-şi ducă planurile la sfîrşit.

Cînd a sunat la pauză am ieşit aproape fugind din clasă, decisesem să o întîlnesc cît
mai rar posibil… uram persoanele ipocrite.

La prînz, cînd am intrat în cantină am realizat, spre nenorocirea mea, ca Emma era
aşezată la masa unde stăteam de obicei eu şi surorile mele. Lîngă dînsa stăteau
Robert şi Sarah. M-am pornit încruntat spre ei.

- Bună Alex, a ţipat Sarah cînd am ajuns lîngă dînşii, ai făcut deja cunoştinţă cu
verişoara lui Robert nu-i aşa?

Verişoara lui Rob? Vestea m-a cutremurat ca un şoc electric. Îi cunoşteam pe Robert
şi pe mama sa de mai mult de zece ani şi eram sigur că pentru nimic în lume nu ar fi
făcut ceva care să distrugă liniştea acestui orăşel. Hm! N-am ştiut că Emma Carter
este nepoata Amandei.

- Da, desigur, am mormăit eu cînd am realizat că aşteptau un răspuns.

După cîteva minute a venit Liza. După ce Sarah le-a făcut cunoştinţă au început să-i
pună Emmei întrebări despre viaţa sa. Majoritatea răspunsurilor date de ea erau
evazive şi practic nu conţineau informaţii aproape deloc.

Am răsuflat uşurat cînd s-au sculat cu toţii de la masă şi au plecat grăbiţi la ore.

Restul săptămînii am fost nevoit să suport toate comentariile făcute de Sarah şi Lizzy
despre Emma.

- E o persoană minunata!

- Şi o prietenă extraordinară!

Mă simţeam tot mai frustrat, iar naivitatea surorilor mele nu făcea decît să crească
ura pentru ipocrita care le manipula atît de uşor. Am încercat să aflu mai multe
despre ea de la Rob, dar el nu făcea decît să mă cufunde mai adînc în beznă.
Încercam să stau cît mai departe de Emma, la ore o ignoram iar la prînz vorbeam cu
ea numai cînd nu aveam de ales.

Sîmbătă, la micul dejun Liza vorbea cu mama despre planurile pe care şi le făcu-se
pentru week-end.

- O să organizez o petrecere în pijamale, a spus Lizzy veselă.

- Sper că nu ai invitat toate fetele din liceu, a spus mama zîmbind.

- Nu, va fi ceva restrîns… doar eu Sarah şi Emma.

Cînd i-am auzit numele sîngele mi-a îngheţat în vine.

- De ce ai invitat-o pe Emma?

- Pentru că e prietena noastră cea mai bună! Au exclamat simultan Lizzy şi

Sarah.

- Nici măcar nu o cunoaşteţi cu adevărat! Am ţipat eu enervat.

Sarah s-a încruntat.

- Ce vrei să spui Alex?

- Că numele ei e Emma Carter!

Am regretat imediat cele spuse. Îmi jurasem că n-o să spun nimănui…

- Ştim! A răspuns scurt Liza.

Le-am privit şocat pentru cîteva secunde. Ştiu! Cum adică ştiu?

- De unde…?

- Ne-a spus-o chiar ea. Ţi-am spus şi ţi-o mai repet: e prietena noastră Alex, are
încredere în noi.

Am trîntit cu pumnul în masă şi am ieşit alergînd din cameră. M-am urcat în maşină
şi am pornit spre plajă. Trebuia să mă gîndesc în linişte, iar eu cunoşteam un singur
loc potrivit pentru asta…

2. Adevărul
Emma

Într-o singură săptămînă s-au întîmplat atît de multe… Am păşit pentru prima oară
pragul liceului. Înainte nu regretasem nici un moment că am avut profesori
particulari, însă acum realizez cît am pierdut. Le-am cunoscut pe Sarah şi pe Lizzy –
cele mai minunate şi mai înţelegătoare prietene pe care le poate avea cineva. Mă
simţeam prost minţindu-le aşa că ieri le-am spus numele meu adevărat.

- Trebuie să vă spun ceva! Am şoptit eu în timp ce ne îndreptam spre parcare.

Sarah şi Liza s-au oprit. Privirile lor blînde parcă spuneau Ai încredere în noi!
- Ăă… numele meu de familie este de fapt Carter nu Evans, Evans era familia
mamei.

- Emma Carter, deci, a spus Lizzy zîmbind.

Mă aşteptam la oricare altă recţie numai la zîmbete nu.

- Nu … nu sînteţi supărate? Am şoptit cu o voce pierdută.

- Sigur că nu prostuţo, a spus Sarah, ştiam că ne vei spune mai devreme sau
mai tîrziu.

- Cum adică… ştiaţi?

Vocea îmi tremura. Teama punea stăpînire încet-încet pe fiecare celulă din mine.
Dacă m-au recunoscut ele atunci cu siguranţă au făcut-o şi alţii.

- Bănuiam că numele tău de familie este de fapt Carter. Filmul nostru preferat
te are pe tine în rol principal. Dar nu-ţi face griji, doar noi ştim despre asta…
Sunetul scos de valurile ce se spărgeau de stînci m-a trezit din visare. Mă lăsasem
purtată de gînduri şi fără să-mi dau seama mersesem spre o zonă pustie a plajei. Nu
venea nimeni aici din cauza stîncilor de lîngă mal. Mi-am continuat drmul mergînd pe
pietrele şlefuite în timp de valuri. Cîteva minute mai tîrziu mă aflam pe o mică plajă
izolată de două stînci şi un deal care suţinea o pădure. Aş fi vrut să merg să mă plimb
prin pădure, însă am alungat ideea imediat ce mi-am dat seama cît înalt şi abrupt era
dealul. M-am aşezat pe nisip şi mi-am cuprins picioarele cu braţele. Erma hotărîtă să
stau acolo toată ziua să admir locul magic pe care tocmai îl decoperisem. Cerul
senin, valurile, stîncile, pescăruşii mi-au amintit de prima vacanţă pe care o
petrecusem cu familia pe plajă. Freddie făcuse primii săi paşi pe nisipul fierbinte.

- Tom, uite, a ţipat mama fericită, fiul nostru merge…

Freddie bătea vesel din mînuţe, era încîntat de noua sa descoperire… Am urmărit
timp de cîteva minute încercările sale de a face cîţi mai mulţi paşi după care am
pornit să explorez plaja. Atenţia mi-a fost atrasă încă de la început de peştişorii mici
ce înotau printre pietre. Erau atît de mulţi… În timp ce priveam jocul peştişorilor am
observat că în apă mai era ceva… nişte creaturi transparente, cu corpul moale.
- Tati!

Tata s-a apropiat cu paşi repezi de mine.

- Ce e asta? am întrebat luînd în mînă o creatură moale.

- O meduză.

- E vie? am întrebat eu apăsînd încet corpul meduzei.

- Da… ai grijă s-ar putea să te muşte!

Am scos un ţipăt, am aruncat meduza în valuri şi am fugit departe de apă. Abia cînd
am păşit pe nisipul fierbinte mi-am dat seama că meduza nu avea dinţi… de fapt nu
avea nici ochi, nici gură… nici măcar nu mişca.

- Hei! am strigat eu întorcîndu-mă spre tata care rîdea. M-ai amăgit. Pregăteşte-
te să suporţi consecinţele, am spus afişînd un zîmbet diabolic şi am început să arunc
cu apă în el.

În curînd ni s-a alăturat şi mama cu Fred în braţe. Am aruncat cu apă unii în alţii pînă
cînd am obosit… ne-am întors acasă uzi, flămînzi, extenuaţi şi fericiţi… mai fericiţi ca
niciodată…

Lacrimi ferbinţi îmi scăldau chipul… în timp ce îmi ştergeam lacrimile am realizat că
nu eram singură, la cîţiva paşi de mine stăte Alex şi mă privea uimit. Am lasat capul
în jos… uram ca alţii să mă vadă în momentele mele de slăbiciune.

Alex

Stătea aşezată pe nisip… Grozav! Venisem tocmai pînă aici pentru a fi departe de
ceilalţi şi găsesc tocmai ultima persoană pe care aş fi vrut s-o văd. Totuşi ce caută ea
aici? M-am apropiat încet de ea, iar cînd ne mai despărţeau doar cîţiva paşi m-am
oprit. Nu observase că eram şi eu acolo, privea abătută valurile şi plîngea… Confuzia
mea creştea cu fiecare secundă… atîtea întrebări fără răspuns… Cînd a realizat
prezenţa mea m-a privit mirată cîteva secunde după care a lăsat capul în jos.

- Mă urăşti, a spus zîmbind amar cînd tăcerea dintre noi a devenit apăsătoare,
dar nu ştiu de ce.

Cuvintele ei m-au făcut să tresar. De ce o uram? Din cauza unor motive prosteşti
inventate de imaginaţia mea bolnavă probabil.

- Nu înţeleg… am spus cu o voce răguşită… ce cauţi aici.

- Deci ştii şi tu, a şoptit privindu-mă trist.

Liza şi Sarah mă obligase să privesc cu ele de cîteva ori fimul acela nenorocit… chipul
său mi se întipărise atît de bine în minte încît ar fi fost imposibil să nu o recunosc,
chiar şi aşa schimbată cum era.

- Ce caut aici… a spus Emma mai mult pentru ea şi mi-a făcut semn să mă aşez
pe nisip.

Nu aveam degînd să aştept o nouă invitaţie aşa că m-am aşezat lăsînd o anumită
distanţă între noi… nu voiam să o incomodez.

- În ultimii ani am acordat mai mult timp şi atenţie filmărilor, decernărilor de

premii şi călătoriilor de promovare decît propriei mele familii.

A oftat. Chipul îi era crispat de durere şi de regret…

- Practic devenisem ca o străină pentru ei, ne vedeam doar la paşte sau la crăciun
şi atunci doar pentru cîteva ore… Părinţilor mei le era dor să petreacă puţin timp cu
fiica lor, iar mie imi era dor de familia mea aşa că am acceptat propunrea lor de a
petrece un week-end împreună pe malul mării. Era noapte, tata conducea maşina
spre aeroport… cînd … un camion a intrat pe contrasens. Tata a încercat sa-l evite,
în schimb a ieşit de pe drum şi a a alunecat în rîpă.
Vocea îi tremura, ochii îi erau plini de lacrimi şi durere. Mă detestam, mă detestam
pentru că eram un nemernic, pentru că o făceam să sufere… aş fi vrut să-i spun să se
oprească, dar era prea tîrziu.

- … după ce s-a rostogolit de mai multe ori s-a oprit într-un copac. Mama şi Fred
au murit la impact, tata a murit în timp ce îl scoteau din maşină… eu… eu am scăpat
doar cu cîteva zgîrieturi şi cu inima frîntă.

A închis ochii şi a oftat.

- Eu i-am ucis, a spus ea cu o voce sfîrşită, dacă aş fi petrecut mai mult timp cu ei
ar fi fost acum în viaţă, nu ar fi zăcut între patru scînduri sub un morman de pămînt.
Ştii cum e să fii vinovat pentru moartea propriei tale familii? A şoptit apoi a lăsat
capul în jos.

Tot corpul îmi era paralizat. Nu mă puteam mişca, nu puteam vorbi, nici măcar nu
puteam respira. Cum am putut să mă înşel atît de tare? O făcusem să sufere din
cauza unei prostii. Mă lăsasem condus orbeşte de imaginaţia mea bolnavă, crezusem
ceea ce vroiam eu să cred. Eşti un idiot Alex! Cel mai mare idiot de pe pămînt!

- Indiferent care sînt motivele ai tot dreptul să mă urăşti, o merit.

- Nu ai ucis pe nimeni, a fost un accident… am spus pe un ton care se voia

convingător. Îmi pare rău, nu am ştiut…

Nu a spus nimic, a stat cu capul aplecat trasînd cu mîna cercuri pe nisip şi plîngînd.
Nu m-am mişcat din locul în care mă aflam. Am stat şi am privit-o urînd fiecare celulă
din mine şi aşteptînd să iasă din starea în care se afla. Probabil credea că sînt un
mizerabil, probabil mă detesta.
După cîteva minute s-a sculat şi a pornit clătinîndu-se spre trecătoare de pietre.

- Unde te duci? am întrbat-o pornind după dînsa. Aveam impresia că o să cadă

în orice moment.

- Acasă! Le-am promis surorilor tale că-mi voi petrece seara cu ele.

Desigur, petrecerea în pijamale.

- Te conduc eu.

- Ba nu! Mă duc singură, a spus pe un ton care nu accepta comentarii.

M-am oprit şi m-am lăsat să cad pe nisip. Eram sigur că nu avea sens să insist, era
hotărîtă să meargă singură şi nu avea să mă lase să o conduc oricît de mult aş fi
insistat.

Şi ştii de ce? Pentru că eşti un idiot!

3. Petrecerea în pijamale
Emma

Alex White este un om destul de ciudat. Şi nu mă refer la reacţiile sale faţă de mine…
Încă din prima zi am observat că nu este cea mai sociabilă persoană. În ciuda faptului
că este unul din cei mai populari băieţi din şcoala are un singur prieten. Ciudat, nu?
Mă aşteptam să umble cu o ceată de prieteni pe coridoare, zîmbind şi făcînd glume
pe seama celor din jur, cu o turmă de fete salivînd după el … însă aşteptările mi-au
fost înşelate. Pe mine mă ura. Am văzut asta în comportamentul şi privirile lui.
Încerca să stea cît mai departe de mine… nu îl condamnam, meritam asta.

Am fost destul de uimită cînd l-am văzut stînd lîngă mine pe plajă. Se pare că locul
acesta nu-i chiar atît de pustiu pe cît credeam eu. După cîteva replici schimbate am
realizat ce vroia… iar eu am hotărît să-i spun indiferent de cît de mult m-ar durea. Nu
mai vorbisem cu nimeni despre accident şi ştiam că-mi va fi greu. Am încercat să-mi
reprim lacrimile care-mi inundau chipul în timp ce vorbeam dar nu am reuşit, era
peste puterile mele. Cînd am terminat de povestit mă simţeam extenuată, eram
sigură că dacă încercam să mă ridic probabil voi cădea jos aşa că am hotărît să nu
mă mişc pînă cînd va trece slăbiciunea care mă cuprinsese. După o anumită perioadă
mă simţeam mai bine. M-am sculat clătinîndu-mă ş am pornit spre trecătoarea de
pietre.

- Unde te duci? a întrebat Alex alergînd după mine.

- Acasă! Le-am promis surorilor tale că-mi voi petrece seara cu ele.

Ştiam cît de dezamăgite ar fi dacă nu m-aş duce…

- Te conduc eu.

- Ba nu! Mă duc singură, am spus pe un ton categoric.

Singurătate, asta era tot ce îmi doream. Se părea că înţelesese mesajul pentru că nu
m-a urmat. Am mers încet pînă acasă sufocată de remuşcări, vină şi regrete. Am
intrat în casă şi am încerat să mă furişez fără să fac zgomot pînă în camera mea,
dar..nu am reuşit. Robert s-a întors încruntat spre mine tocmai cînd puneam piciorul
pe prima scară.

- Bună şi ţie Em!

- Ăăăă… bună Robert, am spus dintr-o suflare fără să mă întorc.

- Vino aici.

- De fapt, mă grăbesc… am spus sperînd să nu insiste.

- Acum!

Am oftat şi m-am întors încet. Cînd mi-a văzut faţa Rob s-a încruntat. Asta nu e bine,
nu e bine deloc.

- La naiba, Emma, tu chiar vrei să te distrugi singură nu-i aşa?

Am lăsat capul în jos… nu voiam să-i întîlnesc privirea.

- Nu poţi lăsa o tragedie să-ţi distrugă viaţa… a continuat el.

- Care viaţă? am şoptit întorcîndu-mă şi alergînd sus pe scări.

Am intrat în camera mea şi am trîntit uşa după mine. M-am culcat pe pat, mi-am
îngropat faţa într-o pernă şi am început să plîng… Am simţit uşa camerei
deschizîndu-se, însă nu m-am mişcat. Patul s-a lăsat sub greutatea persoanei care se
aşezase şi care mă cuprinsese încet în braţe. Amanda. Am lăsat capul pe umărul ei şi
am continuat să plîng. Am stat aşa pînă cînd mi-am amintit că făcusem o promisiune.

- Trebuie să plec… am spus cu o voce stinsă.

- Nu poţi să pleci în starea asta.

- Nu vreau să le dezamăgesc Amanda, erau atît de încîntate…

- Indiferent de ceea ce voi spune tu tot te vei duce nu-i aşa?

Am dat încet din cap.

- Te duce Robert cu maşina.

I-am mulţumit Amandei şi m-am dus să fac un duş… care m-a ajutat într-o oarecare
măsură, cînd am ieşit din baie mă simţeam mai bine. M-am îmbrăcat într-o pereche
de blugi şi un maiou albastru şi am coborît. Robert mă aştepta în maşină. Drumul
pînă la casa familiei White a fost mai scurt decît mă aşteptam. Cînd am ajuns, i-am
mulţumit lui Rob şi am coborît din maşină. Am străbătut în cîteva secunde aleea, am
urcat cîteva scări şi m-am oprit în faţa uşii. Am ridicat mîna şi am apăsat încet pe
sonerie. Uşa s-a deschis încet iar de după ea a apărut chipul familiar al lui Alex.

Alex
Schimbam încet canalele TV, gîndindu-mă la cele întîmplate mai devreme. Mă
mustram în gînd pentru nesăbuința mea și speram ca ea să mă fi iertat... M-am
încruntat cînd am auzit soneria sunînd.
- Alex dragule, deschide tu! a strigat mama din camera alăturată.
M-am sculat încet de pe canapea și m-am pornit cu pași leneși spre ușă. Am deschis-
o și am analizat pentru cîteva secunde persoana care stătea în prag. Arăta ca o
epavă.
- Intră! i-am spus făcîndu-i loc să treacă.
După doar cîțiva pași Liza și Sarah au prins-o strîns în brațe.
- Ai venit! au exclamat ele în același timp.
- Sigur că am venit, a spus ea încercînd să schițeze un zîmbet.
După ce au ajutat-o să-și dezbrace haina au tîrît-o pînă în salon.
- Emm, el e tatăl nostru, Richard, tata ea e Emma Evans, prietenea noastra, a
facut Sarah rapid prezentările.
Tata stătea pe fotoliu, înconjurat de o mulțime de cărți din care studia despre
creaturile mitologice. La început a fost doar un hobby, cu timpul însă a început să
acorde mai mult timp de cît ar fi fost normal studiului.
- Bună seara Emma! a spus el zîmbind.
- Bună seara domnule White!
- Spune-mi Richard, adresările de genul „domnule„ sau „domnule White„ mă fac
să mă simt bătrîn.
- Da, desigur Richard, i-a răspuns încet Emma.
Tata a lăsat capul în jos și și-a continuat lectura. Lizzy a apucat-o pe Emma de mînă
și a tîrît-o spre bucătărie... să o prezinte mamei.
- E draguță Emma nu-i așa? a întrebat Sarah zîmbind.
Am dat încet din cap. Sarah a oftat după care a pornit s-o ajute pe Liza care venea
din bucătărie încărcată cu tacîmuri. Au aranjat masa și după ce au reușit să-l
desparta pe tata de cărți am început să mîncăm.
- Gătiți extraordinar doamnă White! a exclamat Emma în timp ce-și umplea
farfuria cu cotlete.
- Mulțumesc dragă, mă bucur că a remarcat cineva asta, a spus mama privindu-
ne cu subînțeles.
Într-adevăr mama era o bucătăreasă extraordinară, însă noi nu i-am spus asta
niciodată. Brusc m-a cuprins un val de vinovăție.
- Așa e mamă, mîncarea e delicioasă, am murmurat eu fixînd cu privirea farfuria
din fața mea.
- Eram sigură că o să remarcați asta într-o zi, a răspuns ea zîmbind.
Toți am început să rîdem...
- Emma, te-ai mutat aici de curînd, nu-i așa? a întrebat mama cînd starea de
euforie generală s-a epuizat.
- Așa e!
- Dar.... părinții tăi unde sînt?
M-am încruntat la auzul acestei întrebări. Am ridicat capul și i-am întîlnit privirea
Emmei. Durerea din ochii ei m-a izbit ca un pumnal în inimă.
- Au... au murit, a soptit ea...
- Îmi pare rău, draga mea, a spus mama privind-o cu compasiune.
Cina a continuat în liniște. Cînd au terminat de mîncat Liza și Sarah s-au sculat în
picioare, și-au cerut scuze și au ieșit din cameră tîrînd-o pe Emma după ele.
- Fără părinți, la o asemenea vîrstă... a șoptit tata oftînd.
Știam ce urma să fie... o discuție lungă în care fiecare își va exprima părerile de rău.
Nu voiam să aud asta. M-am sculat mulțumind mamei pentru masă și am ieșit ieșit
afară.

Emma
Nu uitasem nici o secundă de accident, totuși cînd doamna White m-a întrebat de
părinții mei, m-am blocat. Am încercat sa-mi înăbuș durerea însă nu am reușit... eram
sigură că toti au putut citi asta în tonul meu cînd am răspuns. O atmosferă tensionată
a cuprins întreaga încăpere. Eram sigură că toți mă priveau cu milă de aceea am
hotărît să nu ridic privirea din farfurie. Cînd Sarah și Lizzy s-au sculat și cerîndu-și
scuze au ieșit din cameră tîrîndu-mă după ele am început să mă simt mai bine.
Mușchii mei încordați s-au destins și presiunea care îmi apăsa umerii a dispărut.
Dragostea, respectul și considerația mea creștea cu fiecare secunda pentru aceste
persoane minunate care ar fi făcut orice ca eu să fiu fericită. Viața de vedetă nu mi-a
permis să am prietene adevărate. Așa zisele mele „prietene” de atunci, mă priveau
cu dispreț și invdie și făceau orice pentru a mă simți inferioară lor. Liza și Sarah erau
altfel. Ele chiar mă apreciau. Apreciau persoana din mine nu numele meu. Am urcat
niște scări, am traversat un coridor lung și am intrat într-o cameră cufundată în
întuneric. Lumina s-a aprins. Nu mi-a luat decît cîteva secunde să-mi dau seama că
era camera lui Sarah. Sarah avea o mare obsesie - hainele. Îi plăcea să încerce cele
mai trăsnite combinații și își schimba mereu lookul iar camera sa arăta ca un
magazin de firmă dotat cu un salon modern de frumusețe. Sarah s-a așezat pe pat și
ne-a făcut semn să ne așezăm lîngă ea.
- Și acum ce urmează? a întrebat Lizzy privind-o pe Sarah zîmbind.
- Pai, am o listă cu lucrurile care ar trebui să facă o petrecere în pijamale, a spus
Sarah scoțînd o hîrtie din buzunar. A examinat-o timp de cîteva secunde după care a
început să citească.
- Începem cu probarea hainelor pe care le-am cumpărat de curînd. Apoi, desigur,
vom gasi machiajul și coafura perfectă pentru fiecare.
„Nu e bine! Nu e bine” îmi dădea semnale de alarma rațiunea.
- După aceea vom privi un film, iar după film facem ce doriți voi dar, să fie clar, nu
dormim pînă dimineața.
Urma o noapte lunga iar eu mă simțeam epuizată. ”Nu o să rezist!„
Sarah m-a îngropat sub un munte de haine și m-a împins spre baie. Am intrat
clătinîndu-mă sub greutatea mormanului pe care îl purtam în brațe. Am pus hainele
jos și am îmbrăcat prima rochie pe care am pus mîna. Am deschis ușa și m-am oprit
în prag. Fetele m-au analizat din cap pînă în picioare și au clătinat din cap în același
timp. Am oftat și m-am dus să probez altă rochie. Aceeași reacție. La fel s-a întîmplat
și cu celelalte outfituri pe care le încercasem. Cînd, într-un sfîrșit, am obosit m-am
întors în baie hotărîtă să aleg hainele cu mai multă atenție. După cîteva minute m-am
întors în dormitor îmbrăcată îmbrăcată într-o rochie de un albastru deschis. Sarah a
zîmbit iar Lizzy a început a început să aplaude. Am răsuflat ușurată, tortura luase
sfîrșit. Sarah a sărit de pe pat și a dispărut pe o ușă... s-a întors după cîteva secunde
cu o pereche de pantofi albaștri cu botul tăiat.
- Extraordinar! a răsunat vocea lui Lizzy cînd am făcut o piruetă.
- A mai rămas machiajul și coafura, mi-a șoptit Sarah împingîndu-mă spre unul din
scaunele din fața oglinzii. M-am așezat resemnată pe scaun, am închis ochii și am
lăsat-o să mă tortureze.
- Gata!
Wow! a fost rapidă. Am deschis ochii și m-am privit mirată în oglindă. Cearcănele
dispăruseră... arătam exact ca înainte... de accident. Cît de mult te poate schimba o
persoană pricepută cu o trusă de cosmetice.
- Așa o să cobori mîine la micul dejun.
Am clătinat încet din cap.
- O, ba da! a spus Lizzy, o să cobori așa pentru noi.
De ce-mi făceau asta?
- Bine, am spus eu, dar eu aleg hainele cu care o să vă îmbrăcați voi.
- S-a făcut! au spus amîndouă în același timp.
M-am cufundat în garderoba uriașă a Sarei și după zece minute am ieșit cu un zîmbet
victorios pe buze. Pentru Liza alesesem o rochie alba și o pereche de sandale de
aceeași culoare. Eram sigură că vor arăta extraodinar pe ea. Pentru Sarah luasem o
pereche de blugi deschiși la culoare , un maiou alb, o cămașă de un albastru deschis
și o pereche de pantofi albi. Au analizat hainele și au dat din cap în semn de
acceptare.
- Ce film privim?
- A walk to remember?
- Nu, am spus eu pe un ton categoric, să privim o comedie.
- Comedie atunci!
Liza a fugit spre raftul cu CD-uri și a luat unul.
Filmul era extraordinar... totuși, oboseala m-a învins. Deși am încercat să rămîn
trează... m-a cuprins somnul.
4. Ashville
Alex
- Neața mama, am spus eu încercînd din răsputeri să-mi țin ochii deschiși, cu ce
opere culinare ne mai încînți papilele gustative astăzi?
- Ouă și șuncă... nu știu daca pot fi numite opere culinare dar... s-a oprit brusc iar
zîmbetul i-a dispărut de pe buze... Ce-i cu tine? a întrebat ea alarmată.
- Ăăăă... ce-i cu mine? am întrebat eu nedumerit.
- Arăți de parcă ar fi dat un camion peste tine!!! Ce-ai făcut toata noaptea?
- Păi... am dormit, dar am avut un somn foarte agitat... am adăugat cînd mama a
ridicat încet o sprînceană.
Nu-mi plăcea să o mint, dar nu-i puteam spune adevărul. Cum ar fi reacționat dacă i-
aș fi spus că nu dormisem toată noaptea? Ce ar fi spus daca ar fi știut că timp de 8
ore mă gîndisem la Emma?
- Mănîncă ceva, cred că o să te ajute.
M-am așezat la masă și am început să mănînc delicioasele ouă cu șuncă.
- Extraordinar mamă! am mormăit cu gura plină.
- Ca întotdeauna! a spus mama chicotind.
Da, ca întotdeauna... sentimentul de vinovăție a început să pună din nou stăpînire pe
mine... De ce nu-i spusesem mamei niciodată în 18 ani ce bucătăreasă extraordinară
era? Am oftat și am întors capul spre ușă... Dumnezeule!!! Am început să tușesc
puternic înecîndu-mă cu opera culinară a mamei.
- Alex! De ce nu ești atent? Ai putea să te sufoci... a țipat mama lovindu-mă cu
palma în spate.
- Scuze mama! am reușit cu greu să articulez fixind cu privirea pe cea care aproape
mă omorîse...
Mama a întors capul în aceeași direcție...
- Emma! Nici nu mă mir că Alex s-a înnecat cînd te-a văzut, a țipat ea cu o notă
evidenta de uimire în glas, arăți extraordinar!!!
„Extraordinar e puțin spus” mi-am spus în gînd și am zîmbit cînd Emma a roșit...
actrițele nu roșesc, ele sînt obișnuite cu complimentele... Cînd într-un sfîrșit am fost
capabil să privesc și alt altceva sau pe altcineva înafară de îngerul îmbrăcat în rochie
albastră am observat că și surorile mele erau îmbrăcate extraodinar.
- Neața frățioare, neața mamă! au strigat ele în același timp îndreptîndu-se spre
masă și tîrînd-o pe Em după ele.
- Bună dimineața Kate, a spus ea pe o voce timidă mamei, bună dimineața Alex...
- Bună fetelor... luați loc, vă dau imediat micul dejun.
Sarah și Lizzy s-au așezat lîngă mine iar Emma și-a tras un scaun în fața mea...
Oboseala dispăruse de pe chipul ei, arăta exact ca în vremurile bune... ei bine
aproape, ochii săi încă erau triști, cei mai triști ochi pe care îi văzusem...
- Ce planuri aveți pentru ziua de azi? a întrebat mama încercînd să le cuprindă pe
toate trei cu privirea.
- Ne-am gîndit să mergem în Ashville... cumpărături, film, pizza... a răspuns Sarah
zîmbind.
Cumpărături... pizza... paradisul pentru ea.
- Iar tu?
- Nu stiu mama, cred că voi merge la Ben...
- O, nu! m-a întrerupt Lizzy, tu mergi cu noi... planurile noastre te includ și pe tine.
Nu pot să spun că îmi displăcea ideea... adică, o zi întreagă alături de Emma... suna
destul de interesant.
- Nu vreau să vă deranjez! am răspuns fără prea multă convingere.
- Frățioare, crede-mă, compania ta ne va face mare plăcere.
- Atunci, cred că îl pot vizita altădată pe Ben... am spus vesel încercînd ,cred că fără
prea mult succes, să-mi ascund un zîmbet.
- Grozav! Ai terminat să mănînci?
- Da! am răspuns privind farfuria goală din fața mea.
- Atunci ce mai aștepți? a întrebat pe un ton care s-ar fi vrut mirat Sarah, du-te și te
pregătește, peste jumătate de oră plecăm!
I-am mulțumit mamei pentru masă după care am alergat să mă pregătesc pentru o zi
care presupuneam că urma să fie minunată...
Emma
Am deschis ochii încet încercînd să mă acomodez cu lumina puternică care trecea
prin geam.
- Bună dimineața rază de soare! a spus vesel Sarah trăgînd mai tare draperiile.
- Bună! am mormăit eu căscînd.
Lizzy a scos capul dintre perne și și-a dat de pe față părul încîlcit.
- Mi-e foame! a șoptit ea pe un ton somnoros.
Am început să rîd ... două perechi de ochi s-au întors și m-au privit cu mirare.
- Scuze! am spus eu nedumerită, dar nu m-am putut abține. Ăăăă... de ce mă priviți
așa?
- Pentru că tocmai ai rîs... e prima oară cînd te vedem rîzînd.
- Păi... am început eu să mă bîlbîi neștiind ce să spun... ăăă... Lizzy arăta atît de
amuzant, iar tonul pe care a vorbit...
- Așa e, Lizzy chiar arătai caraghios, a aprobat Sarah îndreptîndu-se spre baie, eu
mă duc să mă îmbrac.
M-am culcat înapoi pe pat și mi-am acoperit capul cu pătura. Încercam să-mi
amintesc cum adormisem... cum ajunsesem îmbrăcată în pijamale... cînd am simțit
presiunea aplicată de ceva moale care tocmai se lovise de mine. Am ridicat încet
pătura de pe cap și am privit mirată grimasa amenințătoare pe care o avea Lizzy pe
față în timp ce ridica perna și o aruncă spre mine.
- Hey! am exclamat eu amuzată... Ce faci?
- Arunc cu perna în tine, a răspuns ea simplu.
- Crede-mă am remarcat asta, am întrebat în timp ce aruncam perna înapoi în ea,
dar, de ce?
- Pentru că irosești minute prețioase din viață lenevind sub pătură, în plus e rîndul
tău să te îmbraci.
- Dar Sarah abia a intrat în baie!
- Eu sînt gata! a exclamat Sarah care stătea așezată pe pat lîngă mine.
- Waw! am exclamat eu pe jumătate speriată, pe jumătate uimită... te-ai mișcat
repede!
- Aha! a aprobat ea dînd din cap. Acum, fugi și te îmbracă...
M-am sculat încet de pe pat, am luat rochia de pe umeraș și am pornit cu pași leneși
spre baie. Am făcut un duș cu apă rece după care m-am îmbrăcat. Cînd am ieșit din
baie mă simțeam mult mai bine... odihnită, plină de energie... În timp ce Sarah m-a
machiat și mi-a aranjat părul, Liza s-a îmbrăcat și ea. Zece minute mai tîrziu intram
toate trei în bucătărie. Alex era deja acolo... mînca ouă cu șuncă. Cînd ne-a văzut s-a
înecat cu mîncarea... am reușit cu greu să-mi ascund un zîmbet. Mi-am simțit fața
arzînd cînd doamna White mi-a spus că arăt extraordinar. Mi se făcuseră multe
complimente însă nu reacționasem niciodată ca acum... nu roșisem... Ciudat! se pare
că vechile mele reacții nu funcționau și în Kennett. Cînd aprape am terminat de
mîncat Sarah și Lizzy l-au invitat pe Alex să meargă cu noi în Ashville. „Cu noi?” Mie
nu-mi spuseseră că vom merge în Ashville așa că mi-a fost destul de greu să-mi
maschez uimirea și curiozitatea. Film... Pizza... Magazine... în alte împrejurări ar fi
sunat extraordinar, acum însă însemnau un singur lucru: tortură. Am oftat clătinînd
din cap cînd Sarah l-a trimis pe Alex să se îmbrace... nu mă simțeam capabilă să
rezist... totuși dacă aș fi refuzat să merg le-aș fi supărat... Cîteva minute mai tîrziu
Alex s-a întors îmbrăcat într-o pereche de jeanși albaștri închis și un maiou negru...
„Hm... arată bine!” a spus admirativ o voce în capul meu. „Nu abera” i-am ordonat
eu supărată în timp ce mă sculam de la masă și mă îndreptam spre ieșire.
Alex.
Am deschis ușile dulapului „O nu...!” Sarah îmi reînnoise garderoba... din nou... „Cum
poți să găsești ceva aici?” După cîteva minute de căutări intense am găsit o pereche
de jeanși închiși la culoare.
- Ha! am exclamat mîndru pe mine cînd țineam în mînă in maiou negru. Mă simțeam
un fel de Sherlok Holmes al hainelor. Cu o soră ca Sarah chiar ai nevoie de un
detectiv pentru a găsi ceva în garderobă. M-am îmbrăcat repede și am coborît la
bucătărie.
- Mergem? a întrebat Sarah făcîndu-mi din ochi cînd am apărut în prag.
Cred că asta însemna că-i plăcea cum mă îmbrăcasem.
- Dacă sînteți gata...
- Luăm mașina mea, a spus Lizzy aruncîndu-mi cheile, dar tu conduci.
„Wow!” Practic veneram Lexus-ul ei dar nu mi-a permis să-l conduc... pînă azi. Am
prins cheile și le-am examinat entuziasmat, cred că arătam ca un copil care tocmai a
primit o jucărie nouă. I-am trimis o privire plină de recunoștință sorei mele după care
am alergat spre garaj. Fetele au încercat să țină pasul însă entuziasmul meu, în acel
moment, nu putea fi egalat. Am deschis ușa și m-am așezat pe locul șoferului.
„Grozav!” Sarah și Emma s-au așezat pe bancheta din spate iar Liza în față. „Nu are
încredere deplină în mine... încă...” mi-am spus zîmbind la ideea genială care tocmai
îmi invadase mintea. Eram hotărît să conduc atît de bine încît Lizzy să-mi dea mașina
și cu alte ocazii, însă o voce mică pe care încercam zadarnic să o arunc din minte, îmi
spunea că, probabil, asta n-o să se mai întîmple niciodată.
Am ajuns repede în Ashville în ciuda faptului că am mers destul de încet iar iar
distanța dintre Kennett și oraș era mare. Pe drum fetele, sau mai bine zis Sarah, a
hotărît să începem cu cumpărăturile. Emma nu părea pera entuziasmată, vedeam
asta pe chipul ei, însă nu a spus nimic. Ea nu-și dorea să fie aici, făcea asta de dragul
prietenelor sale...
- Pot să rămîn în mașină? am întrebat plin de speranță după ce parcasem în fața
unui Mall uriaș.
- Sigur că nu! a exclamat Lizzy și mi-a trimis o privire a cărui mesaj l-am înțeles
perfect: Dacă nu cobori acum din mașină n-o s-o mai atingi niciodată. Am oftat și am
coborît privind cu regret scaunul moale și confortabil. Sarah s-a oprit la intrarea în
Mall.
- Să înceapă distracția! a spus ea cu un zîmbet uriaș pe față.
- Da, să înceapă tortura, am murmurat eu încet.
Emma a trecut pe lîngă mine chicotind. „Cel puțin nu-s singurul care crede asta.” am
încercat să mă consolez sperînd ca asta să mă ajute.
Sarah s-a oprit în fața unei vitrine, a examinat-o atent timp de cîteva secunde după
care practic ne-a tîrît în interiorul magazinului. După ce a trecut de cîteva ori ca o
tornadă pe fiecare rînd, aveam de probat un munte de haine... și nu eram singurul.
Am privit amuzat expresia îngrozită pe care o afișase Emma și am pornit spre cabina
de probă. Eu scăpasem ușor, 20 de minute mai tîrziu plăteam prețul cumpărăturilor
la casă. însă fetele au terminat două ore mai tîrziu. Cînd am ieșit din magazin eu
eram lihnit, Emma epuizată iar Sarah și Lizzy radiau.
- Dumnezeule! Cum poate considera cineva asta odihnă? m-a întrebat încet Emma
privindu-le șocată pe surorile mele care înaintau cu pași grațioși pe coridor.
- Nu știu, am răspuns sincer. Nu înțelegeam cum putea să te revigoreze probatul
încontinuu al tuturor hainelor din magazin. Am dus pachetele în mașină după care
am mers la o cafenea. Nu eram sigur cît mai eram în stare să rezist, toată agitația de
mai devreme m-a înfometat. „Cumpărăturile nu-s de mine” am concluzionat în timp
ce mă așezam la masă.