Sunteți pe pagina 1din 5

Etica deontologic

n sens larg, etica vizeaza valorizarea unei actiuni (bine/bun, rau) in termeni de mijloace
si scop si in acest sens se disting doua pozitii majore.
Etica deontologica sustine ca valoarea morala a unei actiuni consta in respectarea regulii,
indiferent de cinsecintele ei, iar etica teleologica sustine ca valoarea unei actiuni este data de
scopul ei final.Sustinatorii eticii teleologice afirma fericirea ca scop suprem al vietii, desi difera
mijloacele prin care este obtinuta. Hedonismul (Aristip, J. St. Mill) promoveaza absenta durerii
din corp si a suferintei din suflet ca mijloc de realizare a suferintei, iar eudemonismul (Platon,
Aristotel) teoretizeaza cautarea rationala a fericirii. Ambele teorii privilegiaza ideea ca valoarea
mijloacelor (placerea, intelepciunea) este determinata de valoarea scopului si se centreaza pe
continutul actiunii morale. Totusi, hedonismul si eudemonismul nu stabilesc cadrul necesar si
universal in care continutul unei actiuni are deplina valabilitate morala.Etica deontologica (Imm.
Kant) apreciaza ca, indiferent de scop, actiunile au valoare morala doar daca sunt guvernate de
principii normative a caror respectare asigura unei actiuni caracter necesar si universal.In replica
la normativitatea principiilor morale si a demersului deductiv, etica aplicata depaseste domeniul
strict teoretic si adopta un demers inductiv derivand principiile morale din analiza unor fapte
concrete. Astfel, etica aplicata (M. Tooley) poate fi considerata un demers reflexiv adecvat la
situatiile concrete.O alta obiectie adusa teoriilor teleologice si deontologice o constituie
universalismul lor nefondat, pentru ca nu tine cont de contextul cultural caruia ii apartin
indivivizii, de codul moral presupus in infaptuirea unei actiuni.
Obiective si istoric
Indiferent ca se numeste cod etic, al onoarei, de conduita sau charta a jurnalistilor, reguli
de conduita sau declaratie de principii, adoptarea acestuia nu inlatura insuficienta si nici
pericolele nerespectarii sale, intrucat codul etic isi va dovedi utilitatea in momentul in care
jurnalistul , subiectului caruia i se adeseaza poseda un simt moral. Claude Jean Bertrand sublinia
importanta si obiectivele codului deontologic: codul informeaza publicul asupra profesiei ,
semnaleaza faptul ca acesta are reguli de conduita , ii sporeste credibilitatea, protejeaza clientul,
creaza si solidaritatea in interiorul grupului, mentine prestigiul profesiei.
Prin emiterea valorilor si principiilor unanim recunoscute Codul ofera un sentiment de securitate,
evitand totodata interventia statului.
Din punct de vedere istoric, codurile s-au multiplicat la inceputul sec.XX sub efectul
miscarilor progresiste care denuntau abuzurile capitalismului salbatic in presa.
In 1896 jurnalistii polonezi din Galitia si-au redactat o lista de obligatii si au constituit un
tribunal al onoarei.
In 1910, o asociatie a presei din Kansas, S.U.A. a adoptat un cod privitor la editori si
directori, urmand ca in 1924, 6 cotidiene sa aiba propria carta. Primul cod national a fost cel
francez: Charta indatoririlor apartinand sindicatului national al jurnalistilorfrancezi adoptata in
1918, primul cod international fiind cel din 1926, cel al Asociatiei interamericane a presei.
Codul onoarei a fost adoptat in 1939 de Federatia internationala a jurnalistilor.
Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, a determinat o aparitie peste tot in lume a codurilor
deontologice. O.N.U. a incercat adoptarea unui cod, refuzat insa de organizatiile profesionale.
Urmatorul val de interes pentru normele deontologice s-a remarcat in cadrul Unesco la inceputul
anilor 70 si ulterior dupa razboiul din Golf (1991).
Etica s-a constituit n Antichitate, punnd problema adevratei destinaii a omului. Avnd
o att de ndelungat istorie i un obiect att de discutabil, evident c exist o mulime de teorii,
greu de grupat. Vom ncerca, avnd contiina inevitabilelor limite, o clasificare elementar.
Dup rspunsul la problema sensului existenei umane, putem s distingem ntre etici ale
fericirii i etici ale virtuii sau datoriei. Conform primelor, scopul suprem al omului este
obinerea fericirii, conform celorlalte, scopul ultim al vieii este dobndirea virtuii prin
practicarea datoriei. Eticile fericirii au fost numite i etici teleologice, cci ele ne indic scopul
vieii, telos-ul ei (grecescul telos el, scop).
a) Eticile teleologice sunt construite, aadar, pe axa mijloc-scop. ntrebarea fundamental
pe care i-o pun reprezentanii eticii teleologice este urmtoarea: care trebuie s fie elul vieii,
scopul acesteia? Care este, prin urmare, cel mai mare bine pentru om (summum bonum)? Din
acest motiv au fost numite (destul de echivoc) i etici ale binelui. Elementul comun al acestor
etici l constituie ideea c valoarea unei aciuni este dat de scopul acesteia (plcerea, fericirea,
nelepciunea). Dup scopul indicat n calitate de bine suprem al vieii umane, eticile teleologice
pot fi grupate n etici hedoniste i etici eudemoniste.
a1) Eticile hedoniste (grecescul hedone - plcere) consider c scopul vieii omului este
acela de a se bucura de ct mai multe plceri, evitnd suferina. Dup accentele puse pe trirea
plcerii i, respectiv, pe evitarea suferinei, putem distinge n interiorul hedonismului mai multe
nivele.
Un prim nivel, mai grosier, cu dominant senzorial, se materializeaz n sintagma
triete-i clipa, bucur-te n fiecare moment al vieii tale de orice plcere i iese n cale; nu
rata nimic, cci fericirea vieii este dat de suma plcerilor trite. Cel mai reprezentativ susintor
al acestei poziii este elevul lui Socrate, Aristip din Cirene (430-355), ntemeietorul colii
cirenaice.
a2) Spre deosebire de hedonism, eudemonismul raional (grecescul eudaimonia - fericire)
consider c cel mai mare bine (scopul vieii) este fericirea, scop n sine, celelalte valori
(plcerea, onoarea, bogia, sntatea) fiind doar mijloace pentru a fi fericit. Scopul vieii este
pentru Aristotel o via fericit, iar aceasta este conform virtuii specific umane, care este
raiunea. Ca urmare, a fi fericit echivaleaz cu a tri n conformitate cu raiunea. Justificarea
const n nelegerea virtuii ca esen a fiindului: virtutea toporului e de a tia, a navei de a pluti,
iar a omului de a gndi. Binele fiecrui lucru corespunde cu nsi esena, virtutea i scopul lui.
Ca urmare, fericirea omului const n activitatea contemplativ, punnd sub controlul raiunii
plcerea, averea, onoare, ca mijloace pentru a fi fericit. Aceasta nu nseamn ns nici o via
ascetic i nici decizie doar n urma deliberrii raionale. Utilizarea raiunii este necesar, dar nu
i suficient, unele aciuni necesitnd reacie imediat, conform aspectului dispoziional al
comportamentului.
b) Etica deontologic. Spre deosebire de etica teleologic, ce evalueaz aciunile bune n
raport cu consecinele lor, fiind, aadar, consecinialist, etica deontologic (gr. deon = datorie)
este una a ndatoririlor. Conform eticii deontologice aciunile sunt corecte sau incorecte prin ele
nsele i nu prin consecinele lor. Spre exemplu, a mini este o aciune incorect prin ea nsi,
indiferent care ar fi consecinele minciunii respective. Reprezentantul cel mai important al eticii
deontologice a fost Immanuel Kant (1724 - 1804).
c) Contractualismul etic. Potrivit contractualismului, care-i are rdcinile n filosofia
greac, dar se impune n modernitate prin Th. Hobbes (1588 1679) i J.J. Rousseau (1712
1778), normele morale sunt rezultatul acordurilor, conveniilor prin care oamenii i rezolv
panic divergenele de interese. Supunerea la norm i afl justificarea n faptul c ea este
rezultatul acordului liber consimit al contractanilor. Conform acestuia, oamenii acioneaz
moral dac o fac n avantaj reciproc (tradiia hobbesian) sau dac o fac potrivit principiului
imparialitii (tradiia kantian). n prima abordare, nu e nimic considerat ru n a leza sau a-l
face s sufere pe altul, atta vreme ct nu avem o convenie dup care este n avantajul reciproc
s nu ne lezm. Rul moral se produce atunci cnd, consimind la o fapt nclcm convenia pe
care am stabilit-o (deci, dup ce am definit lezarea ca rea). S nu furi, s nu neli pe cei crora le
promii, s-i respeci i s-i ajui pe alii, nu sunt percepte care ne vin din intuiie i nclinaie, nu
sunt "naturale" i nici divine, ci sunt norme create de ctre contractanii care au czut de acord c
este reciproc avantajos s ne abinem s facem anumite acte i, dimpotriv, s facem altele.
Principiile invocate ar putea fi formulate astfel:
1. Principiul libertii maximale: fiecare persoan care particip la o practic, sau care
este influenat de aceasta, are un drept egal cu cea mai larg libertate care e compatibil cu o
libertate de acelai fel a celorlali. Potrivit acestui principiu, fiecare persoana trebuie sa aib un
drept egal la cel mai extins sistem de liberti, compatibil cu un sistem similar de liberti pentru
toi. Cu alte cuvinte, fiecare persoana are dreptul sa aib la fel de mult libertate ca oricare alta:
libertate politic, a cuvntului, a contiinei, a gndirii. Acest principiu este de prima prioritate,
trebuie realizat naintea celui de-al doilea.
2. Principiul admiterii inegalitilor: inegaliti sunt permise cu condiia ca ele s
acioneze n favoarea tuturor, s fie legate de statusuri, deschise tuturor n condiiile egalitii de
anse. Sunt admise inegaliti ce in de beneficii i rspunderi (de exemplu: inegalitatea n a
ocupa funcii, posturi n condiiile egalitii de anse, preuirea i recompensele, salariile,
prestigiul, averea dobndit). Inegalitile de acest tip sunt permise fiindc avantajeaz toi
participanii la o practic. O norm este dreapt dac aplicarea ei avantajeaz i pe cel mai
dezavantajat membru al comunitii n care ea se aplic.
d) Pe lng aceste tipuri clasice de etic, putem identifica n istoria filosofiei morale i
etici ale sentimentului, conform crora actul bun este cel ce trezete simpatia (Adam Smith), etici
intuiioniste sau ale inspiraiei, conform crora actul bun este cel inspirat de natura noastr
uman, printr-o intuiie ce strnete entuziasmul tuturor fiinelor umane (Fichte, Bergson), etica
grijii sau etici feministe (Carol Gilligan, Nel Noddings, Anette Baier). n prelungirea eticii grijii,
conform creia accentul n judecata moral nu cade pe eul individual, ci pe relaie se situeaz
eticile fenomenologice, ale druirii sau ale dialogului subaltern, conform crora relaia trit, fa
ctre fa, este datul ontic fundamental al existenei de tip uman, iar eticul se nate n
dezechilibrul relaiei care l plaseaz n avans pe cellalt (M. Buber, Emm. Levinas, J.L.
Marion).