In herniile inghinale abordul poate fi anterior, in regiunea inghinala sau posterior( hernioplastie

properitoneala) prin incizie abdominala sau prin tehnicile laparoscopice.

Cele mai folosite tehnici de hernioplastie prin abord clasic anterior sunt: Marcy, Bassini-Shouldice si Mc
Vay-Lotheissen.
Abordul prorperitoneal, desi este o achizitie recenta in spectrul tratamentului herniilor inghinale este de
fapt o tehnica imaginata inca din secolul XIX de Cheatle (1920) si Henry (1936).
Tratamentul laparoscopic al herniei inghinale const n acoperirea zonei slabe miopectineale descrise de
Fruchaud cu o protez posterioar introdus pe cale laparoscopic.
Primul abord laparoscopic a fost realizat de Ger, n 1979, care a practicat nchiderea orificiului inghinal
profund cu agrafe Michel, fr s excizeze sacul herniar.
Tehnica de protezare pe cale properitoneala frecvent folosita astazi este Stoppa marea proteza de
intarire a sacului visceral care poate fi uni- sau bilaterala.
Hernioplastia laparoscopica nu este inca intens folosita (aprox. 5%) desi prezinta avantajul unei anatomii
facil de identificat si a unui discomfort postoperator mai redus, dar principalul dezavantaj il reprezinta
riscurile unui incident si curba de invatare mai mare decat abordul anterior.
S-au dezvoltat trei procedee laparoscopice: plasarea unei proteze intraperitoneale peste defectul
miopectineal (intraperitoneal only mesh IPOM), plasarea properitoneal a unei proteze prin abord
intraperitoneal (TAPP), introducerea i fixarea protezei prin abord total extraperitoneal (TEP).
Procedeul TEP care nu fixeaz plasa se asociaz cu o evoluie simpl, far dureri la o lun postoperator,
inciden sczut a reteniei urinare i a seroamelor, spitalizare scurt si reluare rapid a activitatii.
Comparativ cu procedeul Lichtenstein, TEP are avantajul scderii durerilor postoperatorii, reintegrare
socioprofesional rapid, mbuntirea calittiiii vietii, la o rata de recidive echivalente.