Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi

de Camil Petrescu

Romanul a apărut în anul 1930. Despre elaborarea romanului, autorul însuşi spune
că: “A fost o ardere continuă, mistuitoare, în care rândurile se chemau unele pe altele,
fără nici un fel de răgaz, sfârşită după luni şi luni de trudă a condeiului, odată cu
căderea ultimelor frunze în băltoacele ploilor de toamnă, lăsându-l pe autor bolnav în
pat pentru multă vreme”.
Criticul G. Călinescu, înţelegând cel mai profund noutatea romanului îl
caracterizează drept “… o proză superioară”.
Stări de conştiinţă legate de război şi personaje de front, abia schiţate în Ciclul
morţii, sunt reluate, în dimensiuni mai ample, în romanul Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război, în care găsim precizarea că: “drama războiului nu e numai
ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare
sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte astfel ceea ce cunoştea
într-un anumit fel.” Ţinând să ajungă la maximum de veridicitate şi autenticitate, C.
Petrescu sondează sistematic straturile profunde ale conştiinţei. Exprimarea adevărului,
fie el cât de crud, devine o normă morală fundamentală.
Romanul este alcătuit din două cărţi aparent distincte. Prima carte cuprinde
monografia analitică a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant în viaţa
sufletească a lui Ştefan Gheorghidiu. Nu este o analiză de psihologie generală, ci
analiza sentimentului trăit de personaj în condiţii date, cele ale unei societăţi cuprinse
de febra afacerilor prilejuite de pregătirea intrării în război şi de participarea la război.
A doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului împrumutat eroului din
roman. Integrarea acestui jurnal în roman i-a schimbat caracterul de notări zilnice,
documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea unei experienţe dramatice, în
care eroul a dobândit înţelesurile profunde ale vieţii şi soluţiile juste ale chinurilor din
conştiinţa lui stăpânită de gelozie.
Cele două cărţi se îmbină într-o unitate de compoziţie de largă viziune structurală;
ele sunt două părţi care se alătură cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o
sudură organică în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din a doua
carte, ca un triumf moral al personajului principal.
Această unitate compoziţională o relevă şi titlul romanului, care subliniază că
ultima noapte de dragoste este şi întâia noapte de război. E noaptea punctului de
sudură care unifică consubstanţial cele două părţi.
Aşadar în structura romanului distingem două nervuri fundamentale: una socială şi
una psihologică şi ele aparţin celor două planuri: unul subiectiv care vizează descrierea
monografică a unei iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare şi de acord al
afectului cu spiritul la cote superioare şi de declin, şi un plan obiectiv care vizează
fundamentul pe care se desfăşoară o lume, un întreg univers în care se consumă
experienţe. Cele două planuri se dezvoltă paralel şi uneori se şi interferează.
În planul subiectiv ca şi la Proust, memoria reînvie întâmplări trecute, dar la Camil
Petrescu conştiinţa selecţionează acele fapte care vor contribui la dezvăluirea
adevărului. Retrăirea explică şi sistematizează fapte care vor conduce la opţiunea
finală. Eroul principal, Ştefan Gheorghidiu, se aseamănă cu eroii lui Stendhal, pentru
că şi acesta îşi înzestra personajele cu energie, virilitate şi loialitate.
În conştiinţa sa se derulează, într-o rememorare dramatică, viaţa lui interioară,
supusă unei autoanalize, pentru a discerne adevărul iubirii lui. E o iubire pură, ideală şi
absolută care este pătată de infidelitatea soţiei sale Ela?
Ştefan Gheorghidiu se căsătorise cu Ela din dragoste, - el student la Filozofie, ea
studentă la Litere - o dragoste care aducea în viaţa lui de student sărac unica bogăţie
spirituală pe care o năzuia. Dar o moştenire neaşteptată, lăsată lui de Tache
Gheorghidiu, unchiul său foarte bogat, îi transformă viaţa. Atrasă în lumea marii
burghezii, Ela se adaptează la morala acesteia. Noua sa condiţie socială o conduce la
mondenitate şi cochetărie erotică. Dragostea pentru soţul ei cade în conformism
conjugal, folosit cu iscusinţă ca să se apere. În psihologia lui Ştefan Gheorghidiu
explodează gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant şi-l torturează. De la nevoia
de dragoste absolută la gelozia chinuitoare - iată procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.
Analiza psihologică, pe care o urmăreşte autorul, atinge profunzimi neexplorate şi
ea poartă amprenta autenticităţii, pentru că este o introspecţie ascuţită a personajului.
De fapt, gelozia lui Ştefan Gheorghidiu apare ca o altă faţă, în fond firească, a
intensităţii sentimentului său de dragoste, a setei sale după dragostea absolută.
Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la Odobeşti,
organizat de Anişoara, care avea mania excursiilor “în bandă”. Femeia de lume, Ela,
face în aşa fel încât să-l aibă alături în maşină pe G., “dansatorul abia cunoscut cu două
săptămâni înainte”. Gândurile lui Gheorghidiu devin amare, şi sufletul lui începe să
fiarbă înăbuşit. Excursia astfel devine o tortură pentru Gheorghidiu. Fiecare gest al
soţiei sale lua proporţii de cataclism al geloziei în conştiinţa lui.
Despărţirea a devenit iminentă, altfel risca desfiinţarea lui ca personalitate. A fost o
despărţire chinuitoare, cu căutări îndelungi, cu momente de nepăsări parţiale, cu
intenţii de împăcare, cu hotărâri întrerupte, cu aruncări orbeşti în mocirle instinctuale
pentru a se răzbuna. Noua lui experienţă nu-i scoate din suflet totuşi dragostea pentru
Ela; ea devenise parte componentă, din fiinţa lui. Împăcarea a fost “o beţie de dureri
amare, transformată în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool.
Totul, trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după
fericirea ei, acum nestăpânită”.
Dar “fericirea” e scurtă: concentrat la Dâmbovicioara, Gheorghidiu şi-aduce soţia
la Câmpulung ca să-i fie mai aproape. Aici trăieşte însă “ultima noapte de dragoste”
zvârcolindu-se din nou în apele tulburi, ale geloziei. Începe însă “întâia noapte de
război”. C. Petrescu a transpus în paginile romanului, războiul autentic, concret, fără
idealizare romantică şi fără grotescul naturalist, războiul crud şi inutil, blamat de cei
care îl duc efectiv, exploatat de cei care îl provoacă. Scenele prezentate sunt de un
profund realism şi ele par a fi notate la faţa locului. Stările sufleteşti ce preced prima
luptă denotă o prospeţime răscolitoare. Pe front, se întretaie ordine contradictorii,
tragicul întâlnindu-se cu absurdul; eroismul alternează cu panica. Împreună cu oamenii
din plutonul său, Şt. Gheorghidiu, în retragerea din Transilvania, trebuie să asigure
retragerea batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei duşmane răstoarnă
planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu
înregistrează situaţii dramatice, fiind o ilustrare excepţională, de înaltă realizare
artistică, a unei psihologii a groazei şi a panicii. Cu această experienţă tragică, la care
se adaugă altele, ulterior, Şt. Gheorghidiu acumulează o cunoaştere exactă a războiului
şi a realităţii în general, încât conştiinţa lui se limpezeşte de frământările minore care îi
umpluseră sufletul de veninul geloziei. Înapoiat acasă după zilele de spital, în care şi-a
vindecat rana dobândită în război, Şt. Gheorghidiu este cuprins de o linişte
caracteristică. Un bilet anonim îi dezvăluie că nevastă-sa îl înşeală “cu un individ
Grigoriade, care e la cenzură, vezi bine”. Când aceasta vine acasă, îi arată scrisoarea
“zâmbind”. La protestele şi explicaţiile ei cu “platitudini încălecate”, îi spune cu
acelaşi zâmbet binevoitor :”- Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?”.
A doua zi se mută la hotel şi-i lasă “absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la
cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfăşoară drama lui Ştefan
Gheorghidiu, fundal concentrat pe două realităţi: moştenirea şi războiul. Apoi
moştenirea generează conflictul cu o seamă de personaje: mai întâi cu familia. Apoi la
masa de la unchiul Tache, îl va înfrunta pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu, într-o
scemă şi decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: “casă
veche, mare cât o cazarmă”. Unchiul Tache este şi el un personaj balzacian: ursuz,
avar, bătrân. Locuia într-o singură cameră, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor.
Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuşeşte să-l cunoască tot
datorită moştenirii, este Vasilescu Lumânăraru, milionarul analfabet.
O lume de negustori îi înfăţişează lui Gheorghidiu viaţa ca pe un imens hipodrom, în
care toţi joacă la întâmplare şi câştigă la întâmplare.
Personaj balzacian este şi Nae Gheorghidiu, îmbogăţit prin zestre, ahtiat de a face
cât mai multă avere, un Stănică Raţiu ajuns în stadiul de a fi considerat “unul din cei
mai deştepţi şi mai periculoşi oameni din ţara românească”. Împrejurările moştenirii i-
o dezvăluie pentru prima dată pe Ela într-o altă lumină. Intervenţia acesteia i-o
relevează vulgară.
Problema războiului, a intrării în război, apare, în prima parte a cărţii, în gura
proprietarului, a avocatului, lătrător şi demagog. Problema războiului este dezbătută în
tren, la Cameră, în ziarele vremii, Discuţia din tren, ca şi cele de la Cameră, reînvie
spiritul lui Caragiale atât prin personaje cât şi prin atmosferă.
În prima parte a cărţii, problema războiului este dezbătută astfel, încât să justifice
psihologic numeroasele motive şi detalii care vor interveni în “jurnalul de front”, cum
a fost considerată cea de-a doua parte.
Subiectul romanului analizează deci ascuţit tema căsniciei nerealizate, devenită
calvar pentru cei doi soţi care, neputând comunica în mod esenţial, trăiesc într-un
climat de suspiciune, gelozie şi minciună. Este o poveste de dragoste cu accese
dramatice de gelozie, interpolată în povestea, trăită aievea, a unui fragment din primul
război mondial. Tragismul războiului schimbă optica eroului asupra lumii şi a
sensurilor ei.
Şi-a cunoscut Şt. Gheorghidiu soţia, în esenţa feminităţii sale? Desigur. Dar a
socotit că o poate aduce în sfera unei purităţi a iubirii, care să înfrângă obişnuitul,
comunul, din relaţiile sociale curente. Soţia sa însă a rămas înăuntrul acestor relaţii,
adaptându-se perfect.
Pe Şt. Gheorghidiu moştenirea însă nu l-a integrat în societatea burgheză a
timpului său, ca pe soţia sa; a rămas un neadaptat, un inadaptat superior pentru că
revolta lui izvorăşte din setea de cunoaştere şi din credinţa că nu există salvare fără
curajul adevărului. Este, deci, Şt.Gheorghidiu un învins? Este un învins în cadrul
societăţii burgheze pe care o detestă şi deasupra căreia se ridică. Dar el se desparte de
soţia sa- şi implicit de anturajul acesteia - lăsându-i “tot trecutul”. Face acesta cu
convingerea că nu poate aparţine unei asemenea lumi. Moraliceşte, eroul nu este un
învins. El a învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizează; i-a nimicit
dimensiunile, pe care le socotea “enorme”; a pus într-un raport just frământările din
conştiinţă cu frământările obiective ale vieţii sociale, cele din urmă cântărind mai greu
în balanţa conştiinţei. Într-un cuvânt şi-a învins trecutul şi şi-a salvat astfel
personalitatea morală.
Ela, soţia lui Gheorghidiu, nu înţelege valoarea morală a acestuia. Este o
instinctivă pentru care dragostea este un joc de societate, în condiţiile prielnice ale
bogăţiei materiale. Nu sensul dragostei soţului ei o interesează, în fond, ci averea
acestuia, ca platformă pentru cochetăria ei erotică. Luxul în care trăieşte trebuie să aibă
pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea. Şt. Gheorghidiu îi dezvăluie lăcomia şi
vulgaritatea şi i le alimentează lăsându-i cu mărinimie şi dispreţ suveran, o bună parte
din avere. În gestul lui e o răzbunare, dar şi o eliberare morală.
Tănase- Vasilescu- Lumânăraru şi Nae Gheorghidiu sunt personaje prin crearea
cărora Camil
Petrescu părăseşte problemele de conştiinţă, rămânând în planul social. Observaţia
subtilă şi exactă relevă tablouri demne de o largă frescă socială. Lumânăraru îl
concurează pe Nae Gheorghidiu la cumpărarea unei fabrici de metalurgie, iar Nae
Gheorghidiu. printr-o stratagemă bancară, îl anihilează pe Lumânăraru şi-l scoate din
concurenţă, umilindu-l. Asociaţia lor, este o asociaţie banditească, pusă sub egida
“deşteptăciunii” politice a lui Gheorghidiu. În curând devin rechini ai războiului,
făcând afaceri necurate cu duşmanul, în defavoarea ţării. Cei doi asociaţi sunt tipuri
balzaciene, pe care însă a utorul nu le dezvoltă până la capăt, dar le reia în romanul
Patul lui Procust.
Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate