Sunteți pe pagina 1din 12

DIMENSIUNEA

RELIGIOASA
A EXISTENTEI

Cuprins:

1. Omul Evului Mediu


2. Tipuri de religiozitate. Emotia
religioasa
3. Religiozitate populara
4. Despre literatura romana

veche
5. Vocile vremii
1.Omul Evului Mediu
Evul Mediu este o perioada delimitata, in general, de istorici, intre sfarsitul
Antichitatii, marcat de caderea Imperiului Roman de Apus ( 476 ) si
inceputul Renasterii.

Termenul de Ev Mediu a fost creat de umanistii decolului al XV-lea , care


vedeau in aceasta epoca o perioada de tranzitie, dar si de decadenta, de la
inflorirea Antichitatii greco-latine pana la ceea ce ei considerau a fi
reinvierea acesteia, adica Renasterea.

Evul Mediu este o perioada profound religioasa. Influenta Bisericii Catolice


in Europa occidentala si centrala se face simtita la toate nivelele, de la
politica, la viata sociala si la manifestari artistice. Dupa cum arata istoricul
francez Jacques Le Goff, omul teologiei medievale este conceput ca o miza
in lupta dintre Bine si Rau, dintre Dumnezeu si Satana. De aici, se dezvolta
doua viziuni asupra omului: omul calator, pe pamant si pe drumul mantuirii,
pelerinul si cruciatul, si omul ca penitent, deci omul care patimeste pentru
pacatele sale.

Omul pentru antropologia crestina medievala este faptura lui Dumnezeu.


Natura, istoria si destinul omului se afla mai intai din cartea Genezei de la
inceputul Vechiului Testament. In a sasea zi a Creatiei, Dumnezeu l-a facut
pe om si i-a dat explicit stapanirea asupra naturii : flora si fauna care sa-i
ofere hrana. Omul medieval are deci vocatia de a fi stapanul unei naturi
desacralizate, al pamantului si animalelor.

Viziunea pesimista asupra omului, slab, vicios, injosit in fata lui Dumnezeu,
este prezenta de-a lungul intregului Ev Mediu.

Cum ar putea omul muritor sa fie drept inaintea lui Dumnezeu? Cum ar
putea cel nascut din femeie sa fie curat? Iata, nici luna nu este stralucitoare
si stelele nu sunt curate inaintea Lui ; cu atat mai putin omul muritor, care
nu este decat un vierme, fiul omului, care nu este decat un viermisor (Iov
25.4-6)

Pentru omul medieval nu exista decat un singur Dumnezeu, un Dumnezeu


bun (putand fi si manios) superior lui Satan – capetenia ingerilor razvratiti si
invinsi - , dar care i-a lasat acestuia o mare putere asupra omului. De om
tine, dupa liberul sau arbitru, sa accepte sau sa refuze harul ce l-ar mantui,
sa cedeze sau sa reziste pacatului ce l-ar osandi. Omul este miza luptei
duse in jurul mantuirii sau al damnarii sale de cele doua osti supranaturale,
demonii si ingerii, in orice clipa gata sa-l atace sau sa-l sprijine. Miza o
constituie sufletul sau, pe care unii autori medievali il vor infatisa
asemeneaunei mingi intr-o apriga partida de fotbal intre o echipa angelica
si una diabolica. Omul Evului Mediu este si imaginea sufletului sau sub
forma unui omulet cantarit in balanta Judecatii de sfantul Mihail sub ochii
atenti ai lui Satan, gata sa faca tija sa incline in partea rea, si ai Sfantului
Petru, prompt in a actiona asupra talgerului bun.

Prin esenta, prin vocatie, omul Evului Mediu este un pelerin, iar in secolele
12-13 , sub forma cea mai inalta si primejdioasa cu putinta a pelerinajului –
un cruciat. Orice om era in Evul Mediu un pelerin potential sau simbolic.
Insa aceasta chemare a drumului poate sa-l si rataceasca pe omul medieval
caci il poate smulge stabilitatii, care este si ea o conditie de moralitate si
mantuire. Pelerinajul se poate transforma in ratacire, in vagabondaj. Vai de
omul fara niciun capatai in Evul Mediu, mai ales daca e cleric.

Cealalta conceptie este cea a omului ca penitent. Chiar daca nu este


calugar, penitent prin excelenta, chiar daca nu este obsedat de ideea ca
munca este o pedeapsa, omul medieval, conditionat de conceptia asupra
pacatului ce i-a fost insuflata, cauta in penitenta mijlocul de a-si asigura
mantuirea. Spre exemplu, in urma primei epidemii de ciuma neagra (1349-
1350) omul Evului Mediu este oricand gata sa raspunda la o calamitate, la
un soc printr-o penitenta exceptionala.

Incepand cu secolul 12, omul dobandeste o noua imagine – una pozitiva,


cea a unei naturi in miniatura, o natura creata, fireste, de Dumnezeu si
supunandu-se legilor date de el, dar prin care omul ii regaseste planului
stiintific, o centralitate, o plenitudine din care parea mai mult sau mai putin
cazut in Evul Mediu timpuriu.

Persoana nu se reduce la unitatea sufletului si a trupului, intrucat ea


cuprinde si functia sociala a omului.

Cavalerul traieste intre violenta si pace, sange si Dumnezeu, pradaciune si


protejarea saracilor. Are tendinta de a deveni miles Christi, cavalerul lui
Hristos. Cruciadele deschid un vast camp spiritului sau de aventura,
cucerniciei si locului sau in imaginar. El este eroul, asemeni lui Roland sau
Cidului.

Taranul in schimb, este principalul practicant al religiozitatii numite


“populare” si pe care Biserica a botezat-o – superstitie.

In Evul Mediu, intelectualul nu exista. Nu gasim un cuvant pentru el. Totusi,


exista un tip definit drept persoana care munceste “cu vorba si cu mintea”.
Poate avea diferite nume : maestru, doctor, filosof, literat – mai cu seama
daca stie latina. Este un cleric dar in acelasi timp un om al cartilor. Aparitia
intelectualului nu este usoara. El aduce idei si concepte noi, asemeni unui
profesor. Desi tinerii ii apreciaza, nu sunt niciodata vazuti bine de Biserica.
Situatia negustorului este cea mai ambigua. Trezeste suspiciuni inca din
Antichitate (Iisus ii alungase din templu pe negustori). Este considerat un
paria. Comertul in sine este ceva rusinos. Intre negustor si camatar, granita
este incerta. In toata crestinatatea, imaginea negustorului se asociaza cu
cea a jidovului. El este insa un self made man. Spre finalul secolului 13,
negustorul devine chiar un sfant (Sf. Ombono din Cremona – ajuta la
raspandirea limbilor vulgare).
Marginalizarea este echivalenta in Evul Mediu cu departarea de Biserica.
Aceasta poate veni prin infamie. Infamia se obtine prin meserii ilicite sau
necinstite. Raman infami, exclusi oamenii spectacolului, cum ar fi
menestrelii, prostituatele si camatarii. Marginali extremi sunt ereticul si
jidovul.

Cea mai inalta realizare a omului medieval este sfantul. El stabileste


legatura intre cer si pamant. El este mai intai un mort exceptional, martor
al “carnii nepasatoare”. Incepand din secolul 12, desi Biserica a controlat
productia de sfinti, poporul a ramas un creator de sfinti.

Omul medieval nu inceteaza a fi profund religios si preocupat de mantuirea


lui, ce trece de-acum incolo nu atat prin dispretul fata de lume, cat prin
transformarea acesteia. Este obsedat de pacat. Il comite lasandu-se in voia
diavolului, esuand in fata premegatorilor pacatului – viciile.
De altfel el crede in aparitii supranaturale, in paradis si iad dar si intr-un loc
intermediar. De miracole se minuneaza dar nu se socheaza.

Fiind analfabet, omul Evului Mediu are o imaginatie usor de modelat dar si o
memorie foarte buna. Este fascinat de un numar – simbolul 3 (trei) –
reprezentand Sfanta Treime, Cifra Evanghelistilor, Fluviile Paradisului,
Virtutile Cardinale.

Datoria sa este aceea de a ramane acolo unde l-a pus Dumnezeu. A te


inalta era semn de trufie, a te cobori, un pacat rusinos. In plan social si
politic, el trebuie sa asculte de superiori - de prelati daca este cleric ; de
rege, de senior, de sefii comunali, daca este laic. La nevoie, se poate
revolta, desi pana la sfarsitul secolului 13 aceasta era o erezie. Dupa
secolul 13, oamenii medievali nu mai accepta fara cracnire dominatia
superiorilor sai.

In cele din urma, vede libertatea ca o veche valoare. Ii animau revoltele pe


care in mod paradoxal, Biserica le da tonul. Pentru disparitia feudalismului
se invoca aceasta libertate, care aduce cu sine mai multe privilegii. Apare
asadar, nelamurit si timid, o noua idee de libertate la singular, cea a
libertatii moderne. Omul medieval va ramane in pragul acestei libertati
intrevazute ca un pamant al fagaduinte, dupa un proces de lupte, de
reforme, un progres mereu neincheiat.
2.Tipuri de religiozitate. Emotia religioasa

Poporul traia in general in rutina unei religii complet exteriorizate, cu o


credinta foarte ferma, care e drept ca producea temeri si extazuri, dar nu-i
punea pe oamenii fara carte in care nici unei probleme si a nici unei dispute
spirituale.

Nu trebuie sa cautam a intelege necurmata opozitie dintre tensiunea


religioasa puternica si cea slaba, impartind turma in crediciosi si
necrendiciosi, ca si cum o parte a poporului ar fi trait in permanenta la un
inalt nivel religios, in timp ce ce cucernicia celorlalti n-ar fi fost decat
aparenta.

Dispretul fata de cler, care strabate ca un rau subteran intreaga cultura


medievala, alaturi de inalta cinstire a preotimii, se poate explica in parte
prin laicizarea inaltultui cler si prin extrema declasare a celui inferior si in
parte prin instincte pagane.

Notiunea dogmatica a saraciei, asa cum era materializatala ordinele de


calugari cersetori, nu mai multumea spiritual. In opozitie cu saracia
simbolica formala, ca idée spirituala, lumea incepe sa vada mizeria sociala
reala.

Tot ce aflam despre viata religioasa de toate zilele din acea epoca, evoca
fara incetare alternanta dintre doua extreme aproape opuse. Pornirea si ura
impotriva preotilor si calugarilor nu este decat reversal unui atasament si al
unui respect general si profound.

Marele antagonism si puternicele modificari de tensiune se manifesta atat


in viata religioasa a individului cultivat, cat si in cea a masei ignorante.
Iluminarea religioasa vine intotdeauna dintr-o lovitura, este intodeauna ca o
repetare palida a ceea ce deja cunosti. Un cavaler aude slujba botezului,
asa cum a mai auzit-o poate de douazeci de ori; dar brusc e patruns de
intrega sfintenie si de minunatul effect al acelor cuvinte si isi propune ca de
acum incolo sa-l izgoneaca pe diavol numai amintindu-si de botez, fara sa
faca semnul crucii.

Evlavia inaltelor notabilitati, cu balastul greu al vietii lor de mare fast si de


placeri intense are adeseori aspectul spasmodic care caracterizeaza si
evlavia populara. Insusi Filip cel Bun este unul dintre cele mai izbitoare
exemple ale aceste combinatii de cucernicie cu spirit monden. Omul cu
ospete de pomina si cu numerosi bastarzi, cu viclene calcule politiece, cu o
forbidabila mandrie si manie, este pios de-a binele. Obisnuieste sa ramana
in capela lui mult timp dupa slujba. Posteste patru zile pe saptamana cu
apa si paine si in plus in toate zilele de ajun ale sarbatorilor Maicii Domnului
si ale apostolilor. Uneori, pana la ora patru dupa amiaza nu mananca nimic.
Da mult de pomana, si in taina. Tot in taina pune sa se faca parastase de
sufletul tuturor oamenilor sai decedati.

In toate acestea nu trebuie cautat nici falsa evlavie, nici bigotism van, ci o
incordare intre doi poli spirituali, care in constiinta moderna aproape ca nu
mai exista. Dualismul absolute in modul de a concepe lumea pacatoasa in
opozitie cu imparatia lui Dumnezeu ingaduie aceasta posibilitate. In
spiritual medieval, toate sentimentele mai inalte si mai pure sunt absorbite
de religie, in timp ce instinctele firesti, senzoriale, respinse constient,
trebuie sa scada pana la nivelul lumesc, considerat pacatos. In constiinta
medievala se formeaza, ca sa spunem asa, doua perceptii de viata
concomitente; conceptia cucernica, ascetica, a atras spre sine toate
simtamintele morale, cu atat mai neinfrnat se razbuna conceptia lumeasca,
lasata cu totul in seama diavolului. Cand una dintre aceste doua conceptii
domina complet, atunci il vedem ori pe pacatosul sfant, ori pe cel
desfranat; de de obicei, ele ajung in echilibru nestabil, cu o larga
amplitutudine de oscilatie, si vedem niste oamnei patimasi. Ale caror
pacate flagrante fac uneori sa erupa cu atat mai violent copesitoarea lor
evlavie.

Idealului sfinteniei – aproape ca s-ar putea zice: romantismului sfinteniei – ,


secolul al XV-lea nu i-a adaugat inca nici un element care sa prevesteasca
epoca noua. Nici chiar Renasterea n-a modificat idealul sfinteniei. Departe
de marile curente care au impins civilizatia pe fagasuri noi, idealul sfintenie
a ramas, si dupa, ca si inainte de marea criza, ceea ce fusese intodeauna.
Sfantul este afara de timp, ca si misticul. Este de remarcat ca romantismul
sfinteniei, in toate timpurile, se complace mult mai mult in extremele
stimulatoare de fantezie ale smereniei si abstinentei, decat in faptele mari,
pus in slujba exaltarii culturii religioase. Omul nu devine sfant pentru
meritele sale social- biserciesti, oricat de mari ar fi ele, ci pentru minunata
lui cucernicie.

Incpepand din epoca in care mistica lirico-dulceaga a lui Bernard de


Clairvaux, in secolul al XII-lea, deschisese intrecerea in domeniul induiosarii
produse de suferintele lui cristos, aceasta inflorise, iar sufletul se umpluse,
tot mai mult, de o fierbinte emotie starnita de patimile Domnului, fiind
patruns si saturat de Cristos si de cruce. In cea dinatai copilarie, imaginea
Rastignitului era intiparita in mintea frageda intr-un mod atat de mareti si
de sumbru, incat, prin gravitatea sa, eclipsa orice alte emotii. Cand Jean
Gerson era copil, tatal lui se lipise de perete cu bratele intinse si spuse:
“uite, baiatul tataei, asa a fost rastignit si a murit Domnul tau, care te-a
facut si te-a mantuit.” Aceasta imagine i-a ramas baiatului in minte pana la
adanci batranei, accentuandu-se cu trecerea anilor.

Spiritul era atat de obsedat de Hristos, incat la cea mai neinsemnata


coincidenta exterioara a vreunei actiuni sau a vreunui gand cu viata sau cu
patimile Domnului, mintea fugea numaidecat la Hristos. O biata calugarita
cara lemne de foc pentru bucatarie si isi inchipui ca in felul acesta poarta
crucea: numai ideea de a purta lemn este de ajuns pentru a-si aureola
actiunea cu luina dragostei supreme. Femeia oarba care spala rufe ia albia
si spalatoria drept staul si iesle.

Ortodoxul e organic inradacinat in credinta sa; masa credinciosilor e in


ortodoxie de o impresionanta stabilitate. Intr-un grad mult mai mare decat
catolicul si evanghelistul, ortodoxul e crestin prin structura sa
subconstienta, si toata cresterea I se face de altfel in acest sens. In
ortodoxie se cultiva instinctive subconstientul uman in spirit crestin.
Nicaieri crestinismul n-a avansat atat de mult pana in zone subconstiente
ca in masele ortodoxe, de aceea ortodosul reuseste sa fie crestin in sens
mai organic decat catolicul sau evanghelicul. In ortodoxie nu se accepta
inovatii decat dup ace sunt supuse unui criteriu instinctive de selectie, sau
inovatii care se potrivesc cu organicitatea sa deja constituita.
3.Religiozitate populara
Neagu Djuvara ne prezinta in cartea ,,Intre Orient si Occident’’ o alta
perspectiva a vietii religioase,adunand ganduri din intreaga lume. Dupa
cum afirma inca din primele randuri,scrierea se adreseaza ,in general, celor
,,care nu stiu aproape nimic despre trecutul tarii noastre’’.In capitolul
reprezentativ ,,Biserica’’,acesta descrie religia poporului roman ca fiind una
bazata pe credinta si superstitii.

Dupa spusele acestuia, in Dacia crestinismul patrunde la inceputul


colonizarii umane,adus de catre legionari .Acest lucru o dovedesc vestigiile
arheologice si limba,unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi –
crestinism de baza- sunt latinesti:Dumnezeu(de la Dominus
Deus),duminica,cruce,crestin,altar,rugaciune,
biserica,sant(sfant).

Din calatoriile lui de-a lungul Romaniei,acesta pune pe hartie cateva lucruri
semnificative despre cultul crestin-ortodox roman :,,fiecare sat isi are mica
lui biserica’’, ,,numarul bisericilor de aici este necrezut de mare’’, ,,toate
fetele bisericesti sunt de obarsie modesta ,sau se trag din popor’’.

Totusi,in 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza adopta secularizarea


averilor manastiresti,cu alte cuvinte le nationalizeaza.

Neagu Djuvara vede in aceasta religie reguli si dogme foarte stricte si


oamnei devotati.In privinta posturilor,romanii mai curand ar muri decat sa
se atinga de ,,bucatele de pe lista fara de sfarsit a lucrurilor oprite’’.Lumea
de aici crede in deochi,blesteme,farmece,descantece,incantatii si
vrajitorii,iar la inmormantari apeleaza la jelitul bocitoarelor.Acesta mai
afirma ca romanul este prea legat de ritualurile religiei sale si ca lepadarea
de credinta semnifica o adevarata drama.Djuvara invoca si martiriul lui
Brancoveanu:,,Brancoveanu Constantin/boier vechi si domn crestin’’.

Pentru a demonstra ca romanul va fi mereu legat de religia sa si ca acesta


a evoluat odata cu aceasta,Neagu Djuvara aminteste ca in manastiri se
gaseau cele mai multe tiparnite pana in sec. al-XIX-lea si ca manastirile au
servit intotdeuna in vremuri grele ca spitale,scoli,azile si uneori drept
inchisori.

4.Despre literatura romana veche


Cultura romaneasca de tip medieval nu se intemeiaza pe documente scrise,
originale, ci, in mare parte pe traduceri ale textelor religioase in limba
oficiala a cultului – slavona.

Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din


rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine.
Incepand cu secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului
divin in biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta
perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie toti
credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzand
invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si
pravilele(corpuri de legi).

Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la nivelul


culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si literaturea) si la
nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor).

Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor


spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui
individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi de
istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii.
Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba
slavona, apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea
dintai exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca
timida, aproape insesizabila la inceput. Trairea religioasa determina
trecerea prin mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este
cel al identitatii si al culturii colective, altul al identitatii si al culturii
individuale.

Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie


romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei
individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca
literatura de inspiratie religioasa.

Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate de


religia crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea comunicarii in
interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si
in limba romana, apoi tipariturile deschid calea pentru exprimarea
sentimentului religios.

5.Vocile vremii
Cea mai importanta opera a vremii este cartea domnitorului Neagoe
Basarab, „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie”, lucrare
scrisa in secolul al XVI-lea in limba slavona, lucrare care include meditatii si
sfaturi religioase legate de rolul domnitorului.

Printre personalitatile marcante ale epocii se numara mitropolitul Dosoftei


(1624-1693) si Antim Ivireanul (cca. 1660-1716).

Dosoftei a tiparit numeroase traduceri, imbogatind literatura religioasa nu


numai cu cele mai populare carti de lectura in acest domeniu (Psaltirea in
versuri, Vietile sfintilor), dar si cu texte de ritual, de slujba bisericeasca
(Liturghia, Molitvenicul, Octoihul), pe care le-a publicat, pentru prima oara,
in limba romana.

A fost unul dintre cei mai mari carturari din trecutul nostru, fiind primul
poet naţional, primul versificator al Psaltirii in tot Rasaritul ortodox, primul
traducator din literatura dramatica universala şi din cea istorica in
romaneste, primul traducator al carţilor de sluijba in romaneste in Moldova,
primul carturar roman care a copiat documente si inscriptii, unul dintre
primii cunoscatori si traducatori din literatura patristica şi post patristica la
noi şi care a contribuit la formarea limbii literare romanesti.

Ca monarh la Probota, a tradus, pentru prima oara in romaneste, Istoriile lui


Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mantuirea
pacatosiior a lui Agapie Landos si fragmente din Viata si minunule Sf. Vasile
cel Nou. Ca episcop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament
facuta de Nicolae Milescu, care s-a tiparit la Bucuresti, în 1688.

Prin predicile sale (“Didahiile”), Antim Ivireanul, rostite de la inaltimea


amvonului Mitropoliei din Bucuresti , unde erau ascultate cu mare interes,
se apropie sensibil de literatura. Desi imitau stralucitele omilii (cuvantari
religioase) ale bisericii, predicile mitropolitului au multe parti originale.
Preocupat de viata morala a credinciosilor, el surprinde slabiciunile si
excesele contemporanilor pe care, dupa modelul Sf. Ioan Hrisostomul (Gura
de Aur), se simte dator sa le indrepte. Antim nu este prin Didahii numai un
teolog, ci si un indrumator care prin mijloacele artei oratorice incearca sa
patrunda in inima celor rataciti si sa-i aduca pe calea cea dreapta. El afirma
cu hotarare deptul pastorului de a veghea asupra credinciosilor sai, ale
caror suflete ii sunt date in paza de Dumnezeu.

Cea mai importanta personalitate a vremii, pe care George Calinescu o


compara cu Lorenzo de Medici, este Dimitrie Cantemir, domnitor al
Moldovei si autor de texte istorice si literare.
Dimitrie Cantemir explica:
“Astazi toata populatia se tine de biserica crestina si orientala. Nu primeste
idei straine de credinta lor, face tot ce aceasta le porunceste si nu face
ceea ce este oprit de ea. Nu s-a pomenit in Moldova vreun eretic sau vrei
erezie. Asemenea lucru nu a putut avea aici obarsie, poate fiindca neamul
acesta n-a vrut sa primeasca teologia scolastica si mestesugurile sofistice
ale dialecticilor si a crezut ca pentru mantuirea sufletului e de ajuns
simplitatea evangheliei si invatatura sfintilor parinti chiar fara scoala.”
(‘Descrierea Moldovei’)

Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai existenta, dar si conceptia celor


care au scris in aceasta perioada. Ei cred ca tot ce se petrece pe pamant
este hotarat de Dumnezeu, dupa cum marturiseste si Miron Costin: Orice
nevointa pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este oranduit, a-l clati
nime nu poate.

Dintotdeauna religia a fost piatra de temelie a umanitatii, fiind nu numai


motivul evolutiei dar totodata si centrul acesteia. Lucrul acesta a fost
posibil prin credinta si prin cultura diferitelor popoare in diferite momente
ale istoriei.

Proiect realizat de
urmatorii elevi:
Gheorghe Ana-Maria
Onesemniuc Irina
Dragota Iulia Daniela
Metelet Maria Cristina
Bacaoanu Mihai Andrei
Gabor Stefan

Bibliografie:
Neagu Djuvara – „Intre Orient
si Occident”
Johan Huizinga – „Amurgul
Evului Mediu”
Jacques Le Goff – „Omul
medieval”
Lucian Blaga – „Opere”
Nicolae Manolescu – „Istoria
critica a
literaturii romane”
Manualul de literatura
universala