Sunteți pe pagina 1din 14

1.

Omul Evului Mediu

Evul Mediu este o perioada delimitata, in general, de


istorici, intre sfarsitul Antichitatii, marcat de caderea
Imperiului Roman de Apus ( 476 ) si inceputul Renasterii.
Termenul de Ev Mediu a fost creat de umanistii secolului al
XV-lea , care vedeau in aceasta epoca o perioada de
tranzitie, dar si de decadenta, de la inflorirea Antichitatii
greco-latine pana la ceea ce ei considerau a fi reinvierea
acesteia, adica Renasterea.
Evul Mediu este o perioada profound religioasa. Influenta
Bisericii Catolice in Europa occidentala si centrala se face
simtita la toate nivelele, de la politica, la viata sociala si la
manifestari artistice. Dupa cum arata istoricul francez
Jacques Le Goff, omul teologiei medievale este conceput
ca o miza in lupta dintre Bine si Rau, dintre Dumnezeu si
Satana. De aici, se dezvolta doua viziuni asupra omului:
omul calator, pe pamant si pe drumul mantuirii, pelerinul
si cruciatul, si omul ca penitent, deci omul care patimeste
pentru pacatele sale
Omul pentru antropologia crestina medievala este faptura
lui Dumnezeu. Natura, istoria si destinul omului se afla
mai intai din cartea Genezei de la inceputul Vechiului
Testament. In a sasea zi a Creatiei, Dumnezeu l-a facut pe
om si i-a dat explicit stapanirea asupra naturii : flora si
fauna care sa-i ofere hrana. Omul medieval are deci
vocatia de a fi stapanul unei naturi desacralizate, al
pamantului si animalelor.

Viziunea pesimista asupra omului, slab, vicios, injosit in


fata lui Dumnezeu, este prezenta de-a lungul intregului Ev
Mediu.

Omul medieval vede libertatea ca o veche valoare. Ii


animau revoltele pe care in mod paradoxal, Biserica le da
tonul. Pentru disparitia feudalismului se invoca aceasta
libertate, care aduce cu sine mai multe privilegii. Apare
asadar, nelamurit si timid, o noua idee de libertate la
singular, cea a libertatii moderne. Omul medieval va
ramane in pragul acestei libertati intrevazute ca un
pamant al fagaduintei, dupa un proces de lupte, de
reforme, un progres mereu neincheiat.
2.Tipuri de religiozitate. Emotia religioasa

Poporul traia in general in rutina unei religii complet exteriorizate, cu


o credinta foarte ferma, care e drept ca producea temeri si extazuri,
dar nu-i punea pe oamenii fara carte in fata nici unei probleme si a
nici unei dispute spirituale.
Nu trebuie sa cautam a intelege necurmata opozitie dintre tensiunea
religioasa puternica si cea slaba, impartind turma in crediciosi si
necrendiciosi, ca si cum o parte a poporului ar fi trait in permanenta
la un inalt nivel religios, in timp ce cucernicia celorlalti n-ar fi fost
decat aparenta.
Dispretul fata de cler, care strabate ca un rau subteran intreaga
cultura medievala, alaturi de inalta cinstire a preotimii, se poate
explica in parte prin laicizarea inaltultui cler si prin extrema
declasare a celui inferior si in parte prin instincte pagane.
Notiunea dogmatica a saraciei, asa cum era materializata la ordinele
de calugari cersetori, nu mai multumea spiritual. In opozitie cu
saracia simbolica formala, ca idée spirituala, lumea incepe sa vada
mizeria sociala reala.
Tot ce aflam despre viata religioasa de toate zilele din acea epoca,
evoca fara incetare alternanta dintre doua extreme aproape opuse.
Pornirea si ura impotriva preotilor si calugarilor nu este decat
reversul unui atasament si al unui respect general si profound.
Idealului sfinteniei – aproape ca s-ar putea zice:
romantismului sfinteniei – , secolul al XV-lea nu i-a adaugat
inca nici un element care sa prevesteasca epoca noua. Nici
chiar Renasterea n-a modificat idealul sfinteniei. Departe de
marile curente care au impins civilizatia pe fagasuri noi,
idealul sfinteniei a ramas, si dupa, ca si inainte de marea
criza, ceea ce fusese intodeauna. Sfantul este afara de
timp, ca si misticul. Este de remarcat ca romantismul
sfinteniei, in toate timpurile, se complace mult mai mult in
extremele stimulatoare de fantezie ale smereniei si
abstinentei, decat in faptele mari, pus in slujba exaltarii
culturii religioase. Omul nu devine sfant pentru meritele
sale social- bisericesti, oricat de mari ar fi ele, ci pentru
minunata lui cucernicie.

Spiritul era atat de obsedat de Hristos, incat la cea mai


neinsemnata coincidenta exterioara a vreunei actiuni sau a
vreunui gand cu viata sau cu patimile Domnului, mintea
fugea numaidecat la Hristos.
3.Religiozitate populara

Neagu Djuvara ne prezinta in cartea ,,Intre Orient si


Occident’’ o alta perspectiva a vietii religioase,adunand
ganduri din intreaga lume. Dupa cum afirma inca din primele
randuri,scrierea se adreseaza ,in general, celor ,,care nu stiu
aproape nimic despre trecutul tarii noastre’’.In capitolul
reprezentativ ,,Biserica’’,acesta descrie religia poporului
roman ca fiind una bazata pe credinta si superstitii.
Dupa spusele acestuia, in Dacia crestinismul patrunde la
inceputul colonizarii umane,adus de catre legionari .Acest
lucru o dovedesc vestigiile arheologice si limba,unde toate
cuvintele despre ceea ce se poate numi –crestinism de baza-
sunt latinesti:Dumnezeu(de la Dominus
Deus),duminica,cruce,crestin,altar,rugaciune,
biserica,sant(sfant).
Din calatoriile lui de-a lungul Romaniei,acesta pune pe hartie
cateva lucruri semnificative despre cultul crestin-ortodox
roman :,,fiecare sat isi are mica lui biserica’’, ,,numarul
bisericilor de aici este necrezut de mare’’, ,,toate fetele
bisericesti sunt de obarsie modesta ,sau se trag din popor’’.
Totusi,in 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza adopta
secularizarea averilor manastiresti,cu alte cuvinte le
nationalizeaza.
Neagu Djuvara vede in aceasta religie reguli si dogme
foarte stricte si oameni devotati.In privinta
posturilor,romanii mai curand ar muri decat sa se atinga
de ,,bucatele de pe lista fara de sfarsit a lucrurilor
oprite’’.Lumea de aici crede in deochi, blesteme, farmece,
descantece, incantatii si vrajitorii, iar la inmormantari
apeleaza la jelitul bocitoarelor.Acesta mai afirma ca
romanul este prea legat de ritualurile religiei sale si ca
lepadarea de credinta semnifica o adevarata drama.
Djuvara invoca si martiriul lui Brancoveanu: ,,Brancoveanu
Constantin/boier vechi si domn crestin’’.
Pentru a demonstra ca romanul va fi mereu legat de religia
sa si ca acesta a evoluat odata cu aceasta, Neagu Djuvara
aminteste ca in manastiri se gaseau cele mai multe
tiparnite pana in sec. al-XIX-lea si ca manastirile au servit
intotdeuna in vremuri grele ca spitale,scoli,azile si uneori
drept inchisori.
4.Despre literatura romana veche

Cultura romaneasca de tip medieval nu se intemeiaza pe


documente scrise, originale, ci, in mare parte pe traduceri ale
textelor religioase in limba oficiala a cultului – slavona.
Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei
culturale din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe
temeliile traditiei bizantine. Incepand cu secolul al XVII-lea,
limba slavona, limba oficierii serviciului divin in biserica, incepe
sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta perioada s-
au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie
toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate,
cuprinzand invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui
biblic) si pravilele(corpuri de legi).
Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la
nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si
literaturea) si la nivelul culturii populare (crestinism popular si
folclor).
Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata
lor spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a
fiecarui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod.
Religia, alaturi de istorie, este cel dintai fundal de manifestare a
culturii scrise si a literaturii. Cartea religioasa romaneasca este mai
intai o carte de cult in limba slavona, apoi o carte de cult in limba
romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai exprimare a
creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida, aproape
insesizabila la inceput. Trairea religioasa determina trecerea prin
mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este cel al
identitatii si al culturii colective, altul al identitatii si al culturii
individuale.
Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de
expresie romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul
creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie
in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa.
Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt
legate de religia crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea
comunicarii in interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele
crestine in limba slavona si in limba romana, apoi tipariturile deschid
calea pentru exprimarea sentimentului religios.
5.Vocile vremii

Cea mai importanta opera a vremii este cartea domnitorului


Neagoe Basarab, „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau
Theodosie”, lucrare scrisa in secolul al XVI-lea in limba slavona,
lucrare care include meditatii si sfaturi religioase legate de rolul
domnitorului.

Printre personalitatile marcante ale epocii se numara mitropolitul


Dosoftei (1624-1693) si Antim Ivireanul (cca. 1660-1716).
Dosoftei a tiparit numeroase traduceri, imbogatind literatura
religioasa nu numai cu cele mai populare carti de lectura in acest
domeniu (Psaltirea in versuri, Vietile sfintilor), dar si cu texte de
ritual, de slujba bisericeasca (Liturghia, Molitvenicul, Octoihul), pe
care le-a publicat, pentru prima oara, in limba romana.
A fost unul dintre cei mai mari carturari din trecutul nostru, fiind
primul poet naţional, primul versificator al Psaltirii in tot Rasaritul
ortodox, primul traducator din literatura dramatica universala şi din
cea istorica in romaneste, primul traducator al carţilor de sluijba in
romaneste in Moldova, primul carturar roman care a copiat
documente si inscriptii, unul dintre primii cunoscatori si traducatori
din literatura patristica şi post patristica la noi şi care a contribuit la
formarea limbii literare romanesti.
Ca monarh la Probota, a tradus, pentru prima oara in
romaneste, Istoriile lui Herodot, Cronograful lui Matei
Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mantuirea pacatosiior a
lui Agapie Landos si fragmente din Viata si minunule Sf.
Vasile cel Nou. Ca episcop de Roman a revizuit traducerea
Vechiului Testament facuta de Nicolae Milescu, care s-a
tiparit la Bucuresti, în 1688.

Prin predicile sale (“Didahiile”), Antim Ivireanul, rostite de


la inaltimea amvonului Mitropoliei din Bucuresti , unde erau
ascultate cu mare interes, se apropie sensibil de literatura.
Desi imitau stralucitele omilii (cuvantari religioase) ale
bisericii, predicile mitropolitului au multe parti originale.
Preocupat de viata morala a credinciosilor, el surprinde
slabiciunile si excesele contemporanilor pe care, dupa
modelul Sf. Ioan Hrisostomul (Gura de Aur), se simte dator
sa le indrepte. Antim nu este prin Didahii numai un teolog,
ci si un indrumator care prin mijloacele artei oratorice
incearca sa patrunda in inima celor rataciti si sa-i aduca pe
calea cea dreapta. El afirma cu hotarare deptul pastorului
de a veghea asupra credinciosilor sai, ale caror suflete ii
sunt date in paza de Dumnezeu.
Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai
existenta, dar si conceptia celor care au scris in
aceasta perioada. Ei cred ca tot ce se petrece pe
pamant este hotarat de Dumnezeu, dupa cum
marturiseste si Miron Costin: Orice nevointa
pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este
oranduit, a-l clati nime nu poate.

Dintotdeauna religia a fost piatra de temelie a


umanitatii, fiind nu numai motivul evolutiei dar
totodata si centrul acesteia. Lucrul acesta a fost
posibil prin credinta si prin cultura diferitelor
popoare in diferite momente ale istoriei.
Bibliografie:
Neagu Djuvara – „Intre Orient si Occident”
Johan Huizinga – „Amurgul Evului Mediu”
Jacques Le Goff – „Omul medieval”
Lucian Blaga – „Opere”
Nicolae Manolescu – „Istoria critica a
literaturii romane”
Manualul de literatura universala

Proiect realizat de urmatorii elevi:


Gheorghe Ana-Maria
Onesemniuc Irina
Dragota Iulia Daniela
Metelet Maria Cristina
Bacaoanu Mihai Andrei
Gabor Stefan