DEFINITIA SI PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE

I. DEFINITIA RASPUNDERII PENALE

Incalcarea preceptului normei juridice penale are drept consecinta atragerea raspunderii penale.
Raspunderea penala este o forma a raspunderii juridice care intervine in caz de incalcare
a comandamentului social impus de preceptul normei juridice penale, ea aparand ca posibila in
momentul savarsirii infractiunii, odata cu nasterea raportului juridic penal de conflict, constituind
continutul acestui raport(adica un complex de drepturi corelative ale subiectilor raportului juridic
penal, prin intermediul carora se realizeaza aplicarea si executarea sanctiunilor penale)[1].
In doctrina, unii autori definesc raspunderea penala ca fiind obligatia de a suporta si
executa o pedeapsa si dreptul corelativ al statului de a aplica o astfel de pedeapsa ca urmare a
comiterii unei infractiuni si de a obliga prin constrangere pe infractor sa execute o astfel de
pedeapsa[2].
Alti autori definesc raspunderea penala ca fiind un ansamblu de drepturi si obligatii
corelative ale subiectilor raportului juridic penal care se rea lizeaza prin constrangerea exercitata
de stat fata de infractor, ca acesta sa suporte sanctiunea prevazuta de lege pentru fapta comisa,
in vederea restabilirii ordinii de drept si a reeducarii acestuia[3]
Din definitiile de mai sus, rezulta ca raspunderea penala nu se identifica cu insusi
raportul juridic penal, ci doar cu o parte a acestuia, respectiv cu continutul sau.[4] .
Raspunderea penala se realizeaza efectiv in cadrul procesului penal, prin aplicarea si
executarea sanctiunii de catre faptuitor,deci sanctiunea apare ca o consecinta a raspunderii
penale.
Raspunderea penala este conditionata de savarsirea unei infractiuni si de capacitatea
infractorului de a raspunde penal.
Astfel , pe de o parte infractiunea este singurul temei al raspunderii penale(art.17 alin.2
din Codul penal) ,iar pe de alta parte trebuie sa existe capacitatea juridica penala a infractorului,
adica responsabilitatea acestuia,constand in aptitudinea psiho-fizica de a raspunde penal[5].

II. PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE

In doctrina se face referire la mai multe principii care guverneaza raspunderea penala[6], urmand
ca noi sa facem referire doar la unele dintre ele, pe care le consideram ca sunt mai importante.
1. Principiul raspunderii penale subiective.

In decursul evolutiei dreptului penal au fost perioade in care raspunderea penala a functionat pe
baze obiective, independent de atitudinea subiectiva a faptutorului fata de fapta comisa si rezultatul
acesteia.
Dreptul penal modern ,bazat pe ideile scolii clasice, a fundamentat, insa, raspunderea penala pe
vinovatia faptuitorului, pe reprezentarea acestuia asupra valorilor sociale lezate prin savarsirea faptei,
asupra urmarilor acestei fapte.
Fara vinovatie nu exista infractiune, iar neexistand infractiune, nu exista nici temeiul raspunderii
penale.
Vinovatia poate lipsi ca urmare a existentei, spre exemplu, a vreuneia din cauzele care inlatura
caracterul penal al faptei(art.44-51 din Codul penal).
Impartasim opinia exprimata in doctrina ca, prin exceptie, trebuie admisa, implicit, si o
raspundere penala obiectiva, mai ales in situatiile in care aplicarea unor masuri de siguranta, care sunt
sanctiuni de drept penal, se poate face si in cazul in care nu se ajunge la aplicarea unei pedepse,
putandu-se lua fara considerarea proceselor psihologice specifice vinovatiei[7].
Astfel, admitand ca exista un raport de cauzalitate intre raspunderea penala si sanctiunile penale,
raspunderea penala fiind cauza sanctiunilor penale[8], trebuie sa se admita ca si prin luarea unei masuri
de siguranta se realizeaza o raspundere juridica penala.
Aplicarea unei masuri de siguranta, asa cum s-a aratat anterior, este conditionata doar de
comiterea unei fapte prevazute de legea penala, uneori,si de existenta unui pericol social al faptuitorului
sau a lucrurilor detinute de acesta.Starea de pericol social nu este insa o stare subiectiva asemanatoare
proceselor psihice caracteristice vinovatiei, ci este o stare obiectiva,concretizata fie de anumite stari
legate de persoana faptuitorului(boala psihica, intoxicatie alcolica,etc.), fie in legatura pe care anumite
bunuri o au cu fapta comisa .
2. Principiul caracterului personal al raspunderii penale.
Rapunderea penala este in esenta ei o raspundere pentru fapta proprie. Dreptul penal modern
nu ingaduie o raspundere pentru fapta altuia sau o raspundere colectiva a unui grup social familie,
colectivitate sau comunitate umana pentru fapta unui membru al grupului.
Desi nu este consacrat expres, acest principiu rezulta implicit din prevederile art. 2 din Codul
penal potrivit carora pedepsele se aplica numai infractorilor, din prevederile art. 28 alin. 1 din Codul penal
potrivit carora circumstantele personale nu se rasfrang asupra celorlalti participanti iar cele reale se
rasfrang numai in masura in care au fost cunoscute, precum si din prevederile art. 72 din Codul penal,
care enumera printre criteriile generale de individualizare a pedepsei si pe cele privitoare la persoana
infractorului.
Nici in cazul infractiunilor colective[9] cum sunt incaierarea, complotul si asocierea in vederea
savarsirii de infractiuni, nu se consacra o raspundere colectiva, criteriile generale de individualizare a
pedepselor prev. de art. 72 din Codul penal permitand personalizarea pedepsei in raport de activitatea
infractionala desfasurata de fiecare participant. La fel, in caz de participatie penala, individualizarea
pedepsei, dupa aceleasi criterii, se realizeaza in raport de contributia fiecarui participant la savarsirea unei
fapte unice si de circumstantele personale ale infractorilor.
Rapunderea penala a persoanelor juridice inseamna practic o diluare a caracterului personal al
raspunderii penale mai ales in situatia in care dizolvarea persoanei juridice are efecte sociale asupra
personalului incadarat pe baza de contract de munca.

3. Principiul individualizarii raspunderii penale.
Conform acestui principiu trebuie sa existe o proportie a reactiei sociale, prin aplicarea unor
sanctiuni de drept penal in raport cu valoarea sociala lezata prin infractiune.
In doctrina s-a exprimat opinia ca a proportiona cat mai desavarsit pedeapsa, inseamna a realiza
o cat mai perfecta justitie[10].
Individualizarea sanctiunilor de drept penal, ca o consecinta a raspunderii penale, ofera
posibilitatea adaptarii acestora la marea diversitate a infractorilor si a conditiilor in care se comit
infractiunile.
Individualizarea sanctiunilor penale se realizeaza in trei etape : o individualizare legala,
facuta de legiuitor prin prevederea in norma juridica penala de incriminare a sanctiunilor si a limitelor
acestora, in raport de pericolul social generic al infractiunii; o individualizare judiciaraa sanctiunilor,
realizata de instantele judecatoresti sesizate cu judecarea unei cauze concrete, in raport de pericolul
social concret al faptei savarsite si de celelalte criterii de individualizare a pedepselor prevazute de art. 72
din Codul penal; o individualizare post-judiciara a sanctiunilor realizata fie de organele judecatoresti
in cazurile de modificare ulterioara a pedepsei (liberare conditionata, aplicarea unei legi mai favorabile,
etc.) fie de catre organele administratiei penitenciarelor cu ocazia stabilirii regimului de executare a
pedepsei ( individualizare administrativa).

4. Principiul unicitatii raspunderii penale.
Principiul, cunoscut si prin adagiul latin non bis in idem, este consacrat in conventiile
internationale ratificate de Romania si inclus in prevederile art. 20 din Constitutie.
Acest principiu exclude sanctionarea penala a unei persoane de doua sau mai multe ori pentru
aceeasi fapta.
Autoritatea de lucru judecat a hotararii judecatoresti de condamnare pronuntata de o instanta
straina, nu impiedica insa punerea in miscare si exercitarea actiunii penale in fata instantelor nationale
pentru aceeasi fapta, daca aceasta a fost comisa pe teritoriul Romaniei, ori de cetateanul roman sau
apatrid domiciliat in Romania sau dupa caz, daca infractiunea face parte dintre cele care pot fi urmarite in
baza principiului realitatii legii penale (art. 5 din Codul penal). In acest caz principiul se restrange la
neexecutarea unei noi sanctiuni, astfel ca perioada de detentie executata in strainatate se deduce din
pedeapsa aplicata de instantele nationale.
La fel, principiul nu exclude aplicarea pentru aceeasi fapta a mai multor sanctiuni penale de
natura diferita, cum ar fi pedepsele principale, complementare si accesorii, ori masurile de siguranta. De
asemenea acest principiu nu exclude cumulul formelor de raspundere juridica (penala, civila, disciplinara).
Raspunderea penala nu poate insa coexista cu raspunderea administrativa contraventionala,
aceeasi fapta neputand fi in acelasi timp contraventie si infractiune. De aceea inchisoarea
contraventionala se deduce din pedeapsa inchisorii, daca ulterior aceeasi fapta a fost calificata ca
infractiune[11].

5. Principiul celeritatii si al prescriptibilitatii raspunderii penale.
Acest principiu se refera la tragerea la raspundere penala in timp a celor care au savarsit
infractiuni.
Pentru ca raspunderea penala sa-si realizeze functia sociala, este necesar ca momentul tragerii la
raspundere sa fie cat mai apropiat de momentul comiterii infractiunii. Ordinea sociala va fi astfel
reinstaurata, iar sentimentul realizarii justitiei sociale va asigura securitatea persoanelor si bunurilor
acestora.
Aceasta idee, exprimata de timpuriu in doctrina penala moderna, in sensul de aplicare a pedepsei cat mai
prompta, mai apropiata in timp de savarsirea infractiunii, pentru a-si indeplinii scopul[12], se regaseste
consacrata cu valoare de principiu in art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, potrivit carora
inculpatul are dreptul la un proces echitabil, intr-un termen rezonabil'.
Pe de alta parte, timpul indelungat scurs de la savarsirea unei fapte penale,diminueaza
necesitatea si oportunitatea interventiei statului, prin organele judiciare, pana la disparitia acestora.
Astfel, o interventie a autoritatilor judiciare dupa trecerea unui timp mai indelungat, nu mai este nici
necesara, nici oportuna, fiind de natura sa transforme in victima infractorul si sa trezeasca sentimente de
reprobare fata de realizarea actului de justitie.
De aceea, ca si in legislatia penala moderna, in general, exista si in dreptul penal roman o cauza
de inlaturare a raspunderii penale sau dupa caz a executarii pedepsei, prevazuta in concret in dispozitiile
art. 121 130 din Codul penal, repectiv prescriptia, cu precizarea ca infractiuniule impotriva pacii si
omenirii sunt imprescriptibile.