Legătura organismului cu mediul înconjurător, precum si reglarea activităţii ţesuturilor, organelor

si sistemelor de organe sunt realizate de sistemul nervos. Prin intermediul acestuia, organismul se
orientează in lumea înconjurătoare şi se adaptează la condiţiile de viaţă.
Sistemul nervos reprezintă totalitatea ţesuturilor, diferenţiate în vederea primirii excitaţiilor atât din
afara cat şi din interiorul organismului, a analizarii lor, elaborării reacţiilor provocate în organism de
aceste excitaţii si tansmiterii lor la organe şi ţesuturi.
Excitaţiile culese din lumea exterioară asigură viaţa de relaţie a individului, iar excitaţiile culese din
interiorul organismului asigură viaţa şi funcţionarea tuturor organelor şi ţesuturilor.
Sistemul nervos are rolul de a pune organismul in legatură cu mediul înconjurător, de a-l adapta faţă
de condiţiile mereu în schimbare ale acestuia, stabilind prin aceasta unitatea dintre organism şi mediu,
precum şi de a conduce şi coordona funcţiile tuturor ţesuturilor, organelor şi sistemelor de organe,
realizând, prin aceasta, alaturi de sistemul conjunctiv si cel endocrin, unitatea organismului.
Sistemul nervos îndeplineşte cea mai complexă şi mai înaltă funcţie integratoare. Prin intermediul lui
se realizează, pe de o parte integrarea organismului în mediu, iar pe da altă parte, a părţilor lui într-un tot
unitar. Unitatea lui se vădeşte prin originea comună a părţilor sale dar şi prin relaţiile sale fiziologice;
astfel funcţiile de relaţie nu se pot efectua fără concursul celor vegetative şi nici cele vegetative fără
sprijinul celor de relaţie. Mecanismul fiziologic fundamental al sistemului nervos este reprezentat de actul
reflex.

Unitatea funcţională a sistemului nervos este neuronul. Un neuron este format din corp (soma) sau
pericarion şi prelungiri denumite dendrite şi axoni (cilindracşi). Axonii sunt prelungirile prin care excitaţia
pleacă, iar dendritele, acelea care vin la soma. Forma corpului celular poate fi stelată, rotundă, piramidală,
fuziformă, ovalară, piriformă etc.
După numărul prelungirilor pe care le prezintă şi după felul în care pornesc acestea din corpul celulei
nervoase neuronii se clasifică în neuroni unipolari, pseudounipolari, bipolari şi multipolari.
Din punct de vedere funcţional neuronii pot fi motori, senzitivi şi de asociaţie. Neuronii motori
sau efectori, de obicei sunt mari, multipolari, cu axonul lung ce se termină în organele efectoare (muşchi,
glande). Neuronii motori pot fi somatomotori şi visceromotori.
Neuronii senzitivi sau receptori au proprietatea de a primi excitaţiile recepţionate de celulele
senzoriale din mediul extern sau intern. Dendritele acestor neuroni senzitivi se distribuie la diferiţi
receptori externi sau interni. Exemple de astfel de neuroni sunt neuronii pseudounipolari senzitivi,
somatici şi vegetativi din ganglionul spinal, neuronii senzitivi din coarnele posterioare ale măduvei sau
neuronii din ganglionii Corti şi Scarpa etc.
Neuronii de asociaţie (intercalari), fac legătura între neuronul senzitiv şi cel motor. Sunt de
dimensiuni mici, multipolari şi se găsesc în toate etajele sistemului nervos.
Proprietăţile specifice neuronului sunt excitabilitatea şi conductibilitatea, proprietăţi generale ale
tuturor ţesuturilor vii.
 Figura 2 - Curba excitabilităţii în funcţie de timp

Figura 3a - Conducerea saltatoare Figura 3b - Curenţii Hermann

de-a lungul unui axom mielinizat

Funcţiile fundamentale ale sistemului nervos sunt funcţia reflexă şi funcţia de conducere.

Funcţia reflexă.
Reflexul reprezintă mecanismul fundamental de activitate a sistemului nervos. El reprezintă
reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la stimularea unei zone receptoare. Termenul a fost introdus în urmă
cu 300 de ani de către matematicianul şi filosoful francez Rene Descartes. Răspunsul reflex poate fi
excitator sau inhibitor.
La realizarea unui reflex participă cinci componente anatomice: receptorul, calea aferentă, centri,
calea eferentă şi efectorul. Ele alcătuiesc împreună arcul reflex.
Receptorul este de obicei o celulă sau un grup de celule diferenţiate şi specializate în celule
senzoriale (gustative, auditive, vizuale, vestibulare). Alţi receptori sunt corpusculii senzitivi alcătuiţi din
celule, fibre conjunctive şi formaţiuni nervoase dendritice (receptorii tegumentari şi proprioceptorii).
Uneori rolul de receptor îl îndeplinesc chiar terminaţiile butonate ale dendritelor (receptorul olfativ,
receptorii dureroşi).
La nivelul receptorului are loc transformarea energiei excitantului în influx nervos. Fiecare
receptor este specializat în transformarea unei anumite forme de energie din mediu (excitanţi sau stimuli)
în informaţie nervoasă specifică (influxul nervos sau potenţialul de acţiune) cu amplitudine proporţională
cu intensitatea excitantului. În acelaşi timp, fiecare receptor poate fi stimulat de orice formă de energie
dacă depăşeşte cu mult intensitatea normală; astfel celulele vizuale pot fi excitate şi de energii mecanice
mari (o lovitură cu pumnul în ochi provoacă senzaţii vizuale rudimentare).
Receptorii se pot clasifica după mai multe criterii.
Dupa localizare:
- exteroceptori, situaţi la nivelul pielii şi organelor de simţ, care culeg din mediul extern stimuli termici,
dureroşi, tactili, olfactivi, vizuali, auditivi;
- proprioceptorii, situaţi la nivelul muşchilor, tendoanelor, articulaţiilor, periostului şi ligamentelor;
- interoceptori (visceroceptori) care culeg stimulii de la nivelul arborelui vascular şi al organelor interne
(viscere).
După specializare:
- mecanoreceptori, sensibili la excitanţii mecanici;
- chemoreceptori, sensibili la acţiunea substanţelor chimice;
- osmoreceptori, sensibili la variaţiile presiunii osmotice;
- termoreceptori, sensibili la variaţiile de temperatură;
- voloreceptori, sensibili la variaţiile de volum;
- fotoreceptori, sensibili la energiile luminoase;
- algoreceptori, sensibili la stimulii nocivi, dureroşi.
Calea aferentă. Receptorii vin în contact sinaptic cu terminaţiile dendritice ale neuronilor
senzitivi din ganglionii spinali sau de pe traiectul unor nervi cranieni. Variaţiile de potenţial de receptor
produc depolarizări pasive în terminaţia dendritică care atingănd pragul critic descarcă potenţial de acţiune
după legea "tot sau nimic" ce se propagă celulipet (aferent). Informarea corectă= a centrilor privind
variaţiile energiei excitantului se face prin modulare de frecvenţă (modularea în amplitudine nu este
posibilă din cauza legii tot sau nimic). Ca urmare un potenţial de receptor de amplitudine redusă determină
numai câteva potenţiale de acţiune pe secundă, în timp ce potenţiale de receptor mai ample induc zeci sau
sute de potenţiale de acţiune pe secundă. Cea mai simplă cale aferentă este reprezentată de neuronul
senzitiv spinal şi prelungirile sale.
Centrul. În cazul unui arc reflex elementar format din doi neuroni (unul senzitiv, celălalt motor)
centrul reflex este reprezentat chiar de sinapsa dintre axonul neuronului senzitiv şi corpul neuronului
motor (exemplu reflexul miotatic). Prin centrul unui reflex se înţelege totalitatea structurilor din sistemul
nervos central care participă la actul reflex respectiv. Spre exemplu, centrii reflexelor respiratori se află în
bulb, în punte precum şi în hipotalamus şi în scoarţa cerebrală.
Complexitatea şi întinderea unui centru este în funcţie de complexitatea actului reflex pe care îl
efectuează. Centrul nervos care primeşte informaţia o prelucrează, o compară cu date din memorie,
elaborează decizii şi controlează permanent modul de execuţie efectuând corectările necesare. La nivelul
sinapselor din centrii reflecşi, transmiterea se face din nou prin modulare în amplitudine deoarece
potenţialele postsinaptice nu mai respectă legea "tot sau nimic".
Calea eferentă este reprezentată de axonii neuronilor efectori (motori sau secretori). Cea mai
simplă cale eferentă se găseşte la reflexele monosinaptice când este formată din axonul motoneuronului α.
În cazul sitemului nervos vegetativ, calea efrentă este formată dintr-un lanţ de doi neuroni motori: un
neuron preganglionar situat în coarnele laterale ale măduvei spinării sau într-un nucleu vegetativ din
trunchiul cerebral şi un neuron postganglionar situat în ganglionii vegetativi periferici. De-a lungul căilor
eferente informaţia circulă spre efectori din nou prin modulaţie de frecvenţă.
Efectorii. Principalii efectori sunt muşchiul striat, muşchiul neted şi glandele exocrine. În funcţie
de fracvenţa potenţialelor de acţiune sosite pe axon, la nivelul plăcii motorii de exemplu, se vor sparge un
anumit număr de vezicule cu acetilcolină, care va determina potenţiale postsinaptice de amplitudini
diferite în funcţie de numărul de molecule de acetilcolină eliberate. Ca urmare, pe membrana fibrei striate
apar zeci sau sute de potenţiale de acţiune pe secundă, producând contracţii de amplitudine şi forţe
corespunzătoare comenzii centrale.
Controlul îndeplinirii comenzii. Arcul reflex cu cele cinci componente al sale reprezintă un
model incomplet al desfăşurării activităţii reflexe. În ultimele decenii s-a descoperit existenţa unor noi
circuite nervoase ce leagă centrii de organele receptoare. Prin intermediul acestora, centrii nervoşi pot
regla pragul de excitabilitate al receptorilor şi implicit intensitatea stimulilor aferenţi. Un asemenea
control se exercită asupra efectorilor musculari de către centrii motori extrapiramidali şi cerebrali.
În acelaşi timp de la nivelul efectorilor porneşte spre centrii un circuit recurent care îi informează
asupra modului îndeplinirii comenzii (feed-back). Mecanismul de feed-back are caracter universal ce
se întâlneşte în toate sistemele autoreglate. Comanda şi controlul exercitate de centrii nervoşi sunt de
natură reflexă. În acest sens, centrii nervoşi nu sunt numai senzitivi sau numai motori, ci ei reprezintă
centrii de integrare senzitivo-motorie. Răspunsul reflex poate surveni imediat după acţiunea stimulului sau
poate întârzia minute, zile sau ani; în aceste cazuri informaţia ce intră în centrii este depozitată sub formă
de memorie şi va fi actualizată în momentul elaborării răspunsului.
În raport cu efectorul asupra căruia se exercită preponderent comanda, sistemul nervos poate fi
împărţit în:
- sistem nervos al vieţii de relaţie (somatic) care controlează efectorul muscular striat voluntar;
- sistem nervos al vieţii vegetative (de nutriţie) care controleazăn efectorul muscular neted şi
glandular, coordonând activitatea organelor interne (viscere). Este format din sistem nervos simpatic
(care are ca mediator chimic noradrenalina şi adrenalina) şi sistem nervos parasimpatic (a cărei activitate
este mediată chimic de acetilcolină).
Activitatea sistemului nervos somatic şi a celui vegetativ nu se desfăşoară separat ci într-o unitate
perfectă; hipotalamusul, sistemul limbic şi scoarţa cerebrală integrează şi coordonează activitatea
viscerelor, glandelor endocrine şi cea somatică. În felul acesta se realizează atât unitatea organismului în
ansamblu cât şi unitatea organism-mediu.
Funcţia de conducere.
Excitaţiile culese la nivelul suprafeţelor receptoare sunt conduse spre centrii, iar comenzile
elaborate aici sunt conduse la periferie la organele efectoare. Întreg sistemul nervos apare ca un ansamblu
imens de circuite funcţionale, bidirecţionale prin care informaţiile circulă necontenit.
Viteza de conducere a influxului nervos depinde de structura şi grosimea fibrelor nervoase.
Fibrele cu diametru mare conduc mai repede decât cele înguste, iar pentru aceeaşi grosime fibrele
mielinice conduc cu viteze mai mari decât cele amielinice. Viteza cea mai mare o au fibrele căilor
proprioceptive (120 m/s) iar viteza cea mai redusă o au fibrele amielinice ca transmit stimulii dureroşi (0,5
m/s). Conducerea excitaţiei de la periferie spre centru se numeşte conducere afentă, iar a comenzilor de la
centru la periferie se numeşte conducere eferentă.
Funcţia de conducere şi funcţia reflexă sunt strâns corelate, separarea lor se face numai în scopuri
didactice.
Atât sistemul nervos somatic cât şi cel vegetativ au o componentă centrală (centrii nervoşi)
situată în sistemul nervos central (măduva spinării şi encefalul) şi o componentă periferică (ganglioni şi
trunchiuri nervoase), ce constituie sistemul nervos periferic.
 MĂDUVA SPINĂRII

Măduva spinării prezintă cele două funcţii fundamentale ale sistemului nervos: funcţia reflexă îndeplinită
de substanţa cenuşie şi funcţia de conducere îndeplinită de substanţa albă.
Măduva spinării (medulla spinalis) este un cordon nervos aşezat în canalul neural sau rahidian al coloanei
vertebrale. Are o lungime de cca. 45 cm şi se întinde de la nivelul vertebrei atlas până la a doua vertebră
lombară (l2), unde se termină în formă de con, iar de aici se continua cu un fir terminal până la coccis.
Măduva spinării nu este un cordon perfect cilindric, ci puţin turtit dorso-ventral, având diametrul
transversal între 10 şi 13 mm, iar diametrul dorso-ventral de 8-9 mm.

Funcţia de centru nervos

Funcţia de centru nervos este indeplinită de aparatul elementar prin care se efectuează reflexe
somatice (ale vieţii de relaţie) şi reflexe vegetative (ale vieţii vegetative).Reflexele somatice se produc pe
calea arcului reflex, reprezentat de nervul rahidian. Excitaţia primită de terminaţiile din piele ale nervilor
rahidieni, se propagă sub forma de influx nervos prin neuronul centripet din ganglionul spinal, si prin
rădăcina dorsală patrunde în substanţa cenuşie a măduvei.Acest proces se numeste act reflex
medular.Actul reflex medular este deci procesul fiziologic care se petrece pe traiectul arcului reflex
medular si reprezinta raspunsul organismului la excitant, cu participarea măduvei spinarii. Măduva
spinării este imparţită în segmente corespunzătoare celor 31 de perechi de nervi rahidieni. Astfel, arcurile
reflexe ale unor acte reflexe corespund unor anumite segmente ale măduvei. Dacă excitaţia este insă mai
intensă, ea iradiază şi poate cuprinde şi segmentele învecinate; cand este foarte puternică se răspandeşte în
toată măduva.

Funcţia de conducere

Funcţia de conducere este îndeplinita de substanţa albă a măduvei, prin fasciculele care
alcătuiesc cordoanele ventrale, laterale si dorsale.
 ENCEFALUL
 partea sistemului nervos central adăpostită în cutia craniană.
 alcătuit din:
 parte axilară (mijlocie) denumită trunchi cerebral (înapoia căruia se găseşte cerebelul)
 creier sau cerebrum (situat superior de trunchiul cerecbral).

TRUNCHIUL CEREBRAL
 aşezat în etajul inferior al endobazei, pe clivus (faţa dorsală a apofizei bazilare).
 are aspectul unei fâşii longitudinale de fibre albe, peste care trece un alt mănunchi de fibre, care
formează puntea, ca o bandă transversală.
Configuraţia externă
 faţă antero-laterală şi faţă posterioară
 Are 3 componente :
 bulbul,
 puntea şi
 pedunculii cerebrali ai mezencefalului (superior)
FAŢA ANTERIOARĂ

EMISFERELE CEREBRALE
 în număr de două
 sunt separate de fisura interemisferică,
 formează, împreună cu diencefalul, creierul sau cerebrum.
 scoarţa cerebrală are întinderea maximă şi o structură complexă la om, devenind centrul superior de
integrare a tuturor funcţiilor somatice şi vegetative ale organismului
 sunt legate prin comisuri, graţie cărora funcţionează simultan
 în interior conţin cavităţi denumite ventriculi laterali.
Cele 2 emisfere cerebrale sunt interconectate printr-un pachet de fibre nervoase, denumite corp calos.
Diencefalul, sau creierul mijlociu, este situat la joncţiunea celor două emisfere. El conţine talamusul,
regiune a creierului ce filtrează toate informaţiile senzoriale ce provin de la întregul organism.
Sub talamus, hipotalamusul este centrul de reglare a foamei, a setei şi a temperaturii: împreună cu
hipofiza, el comandă secreţiile hormonale.
La baza creierului, trunchiul cerebral este implicat în controlul funcţiilor vitale(funcţia cardiacă,
respiratorie, digestivă...); cerebelul, în spatele trunchiului cerebral, coordoneaza mişcările şi echilibrul.

CEREBELUL
Cerebelul sau creierul mic este o porţiune a sistemului nervos central. Se află în cutia craniană în partea
inferioară, posterioară a acesteia. Este poziţionat în spatele trunchiului cerebral. Se compune din
emisferele cerebeloase care se prezintă ca două părţi laterale dispuse de o parte şi de alta a unei porţiuni
mediane care le leagă şi care se numeşte vermis. Cele două părţi laterale numite emisfere cerebeloase sunt
alcătuite din doi lobi: lobul anterior (paleocerebel) şi lobul posterior (neocerebel). Vermisul este unit de
asemenea cu o porţiune alungită numită lob floculonodular (arhicerebel). Cerebelul este legat de trunchiul
cerebral prin pedunculi cerebeloşi, la trei nivele anatomice ale acestuia. Astfel pedunculii inferiori leagă
bulbul de cerebel, pedunculii mijlocii leagă puntea de cerebel, iar pedunculii superiori fac legătura între
mezencefal şi cerebel. Pedunculii cerebeloşi sunt compuşi din fibre aferente şi fibre eferente (de
proiecţie). Aspectul exterior este definit de o suprafaţă tăiata de adâncituri paralele de mărimi diferite.
Adânciturile mici creează lamele, adânciturile mijlocii delimitează lobuli iar cele mai mari separă lobi ai
cerebelului. Şanţurile cele mai adânci sunt şanţul primar şi şanţul postero-lateral. Şanţul primar lasă în faţă
lobul anterior al cerebelului. Între şanţul primar şi şanţul postero-lateral se situează lobul posterior.

DIENCEFALUL

Diencefalul este situat in continuarea trunchiului cerebral, deasupra maxilarului, sub emisferele cerebrale.
La nivelul diencefalului se află ventriculul III.

- este partial acoperit de emisferele cerebrale

- prezinta pe partea ventrala un grup de nuclei care formeaza hipotalamusul; acestia apartin sistemului
nervos vegetativ; ei controleaza activitatea organelor interne, compozitia mediului intern, metabolism,
comportamentul alimentar, sexual si afectiv etc

- la suprafata se vede doar locul de intrare a nervilor optici (care fac parte dintre nervii cranieni) si o parte
din marginea inferioara; substanta cenusie a diencefalului formeaza nuclei; cei mai voluminosi nuclei
diencefali primesc impulsuri pe cai senzitive: vizuala, auditiva, gustativa, tactila, termica, dureroasa,
propioceptiva inconstienta si vestibulara (nu si pe cea olftactiva care intra direct in emisferele cerebrale);
axonii neuronilor de aici fac sinapsa in scoarta cerebrala; nuclei sunt situati pe caile sensitive; in
componenta lui se gasesc si nuclei vegetativi.
- in partea inferioara a diencefalului, numita hipotalamus, se afla nuclei vegetativi cu diferite functii:
regleaza temperatura, continutul in apa al organismului, pofta de mancare, activitatea organelor sexuale,
determina menifestari legate de emotii etc.

- alti nuclei diencefalici formeaza doua mase laterale - talamusul; ei primesc impulsuri prin caile senzitive
si le dirijeaza spre alte strucutri ale creierului;

- in legatura stransa cu diencefalul sunt doua glande endocrine hipofiza pe partea ventrala si epifiza pe
partea dorsala

Diencefalul e format din următoarele regiuni dispuse in jurul ventriculului III:

1. Talamus
2. Epitalamus
3. Subtalamus
4. Metatalamus
5. Hipotalamus

Hipotalamusul formează o conexiune cu hipofiza prin legăturile nervoase (tractul hipotalamo-hipofizar) şi

prin legăturile vasculare. Prin aceste legături sunt vehiculaţi spre hipofiză neurohormonii care controlează
secreţia hormonilor adenohipofizari si funcţia secretorie a celorlalte glande endocrine. Substanţa albă e
formată din fibre care realizează legături cu măduva spinării, trunchiul cerebral, talamusul, scoarţa
cerebrală şi hipofiza. Rolul hipotalamusului: centru superior de integrare a funcţiilor vegetative ale
organismului; prin legăturile cu sistemul limbic participă la integrarea vegetativo-somatică şi la elaborarea
reacţiilor instinctive şi emoţtionale; coordonează activitatea glandelor endocrine; intervine în reglarea
metabolismului intermediar; intervine în reglarea echilibrului hidric al organismului; intervine în
termoreglare, în reglarea comportamentului alimentar, comportamentului sexual, generarea si reglarea
ritmului somn-veghe; întărirea unor comportamente.

Dinamica proceselor fundamentale corticale se desfăşoară după trei legi: legea iradierii şi concentrării,
legea inducţiei reciproce, legea analizei şi sintezei.
Legea iradierii şi concentrării. Atât procesul de excitare cât şi cel de inhibiţie au o fază iniţială
de extindere pe suprafeţe mari de cortex (iradiere) urmată de o fază de răstrângere într-o zonă limitată
(concentrarea).
Legea inducţiei reciproce. Orice proces de excitaţie, determină în jurul său apariţia unui proces
inhibitor, care îi limitează iradierea. La fel se întâmplă şi în cazul inhibiţiei; aceasta este o inducţia
reciprocă simultană. O altă formă este inducţia reciprocă succesivă care constă în faptul că fiecare proces
excitator este urmat de unul inhibitor şi invers. Se realizează astfel imaginea unui mozaic cortical cu
nenumărate zone de excitaţie-inhibiţie ce iradiază, se concentrează şi se înlocuiesc reciproc.
Legea analizei şi sintezei. Scoarţa cerebrală, pe baza mecanismelor menţionate anterior, operează
în fiecare moment analiza fină a tuturor stimulilor din mediul exten şi intern şi elaborează reacţii de
sinteză complexă acre asigură atât integrarea tuturor funcţiilor într-un tot unitar cât şi integrarea
organismului în mediul extern natural şi social.
Reflexele condiţionate reprezintă o modalitate mai evoluată, mai economică de adaptare la
mediul extern în continuă schimbare. Pentru om, existenţa mediului social a produs mutaţii esenţiale în
structura şi funcţia scoarţei. Apariţia limbajului reprezintă un exemplu al acestui salt. Condiţionarea la
animale se face pe baza excitanţilor din mediul natural, pe care Pavlov îi denumeşte semnale. Principala
funcţie a cortexului animal este dsemnalizarea. Ansamblul structurilor ce participă la acestă activitate
(receptori, căi, centrii) reprezintă primul sistem de semnalizare comun animalelor şi omului.
Cuvântul este un "semnal al semnalelor". Totalitatea structurilor ce participă la transmiterea
informaţiilor prin cuvinte reprezintă al doilea sistem de semnalizare, specific omului. Pe baza cuvântului,
noţiunilor şi judecăţilor, se realizează cea mai înaltă formă a activităţii creierului uman, care este gândirea
abstractă.

Cortexul feţei externe a emisferei stângi (Brodmann)

FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV.

Structura funcţională a sistemului nervos vegetativ.

Sistemul nervos vegetativ integrează şi coordonează, în strânsă legătură cu sistemul nervos
central, funcţiile viscerale. El dirijează activitatea organelor interne şi intervine în reglarea funcţiilor
metabolice. În prima jumătate a sec. XIX, funcţiile organismului erau împărţite în două mari categorii:
funcţii animale, de relaţie (mişcări) şi funcţii vegetative (respiraţia, digestia, excreţia), comune animalelor
şi plantelor (lat. vegetativus = vegetal).
Tot în această perioadă s-au descris marii nervi simpatici ce realizează legături, simpatii între
organele interne pe care le inervează (gr. sympathes = simpatie). Deşi sistemul nervos vegetativ este
separat la periferie de cel somatic, la nivelul formaţiunilor centrale, superioare, există o strânsă legătură
între funcţiile vegetative şi cele somatice. Sistemul nervos vegetativ inervează muşchii netezi ai organelor
interne, vasele sanguine, muşhiul cardiac şi glandele.
Există, totuşi, unele diferenţe structurale între sistemul nervos vegetativ şi cel somatic. Neuronii
efectori ai sistemului nervos somatic se găsesc numai în sistemul nervos central (în coarnele ventrale ale
măduvei spinării sau în nucleii motori ai nervilor cranieni), în timp ce neuronii sistemului nervos
vegetativ, care îşi trimit axonii la efectori, sunt situaţi în ganglionii nervoşi dispuşi extranevraxial.
O altă caracteristică este şi aceea că fibrele vegetative se termină la nivelul organelor interne sub
formă de terminaţiuni libere, deci nu găsim acele formaţiuni speciale (plăcile neuromusculare) de la
terminaţia nervilor somatici.
Sub aspect funcţional, secţionarea nervilor vegetativi efectori nu produce paralizia muşchilor
netezi sau suprimareas ecreţiilor glandulare. O altă deosebire constă în modalitatea de transmitere a
impulsului nervos la efector. Aplicarea unui excitant pe un nerv efector somatic determină apariţia unui
singur potenţial de acţiune şi contracţia muşchiului.
Dacă aplicăm, însă, un stimul pe un nerv efector vegetativ, apare un singur potenţial de acţiune,
dar electromiograma prezintă o serie de deflexiuni asincrone ce se menţin mai mult timp, răspunsul fiind
deci, de lungă durată. Acest aspect ne sugerează faptul că fibrele vegetative îşi exercită acţiunea prin
intermediul unor substanţe chimice a căror efect continuă şi după încetarea excitării lor.
Sistemul nervos vegetativ este constituit dintr-o porţiune centrală şi alta periferică.
-Porţiunea centrală cuprinde centrii nervoşi vegetativi situaţi în măduva spinării, trunchiul
cerebral, diencefal şi scoarţa cerebrală. În scoarţa cerebrală există centrii vegetativi în ariile 13, 14, 24, 25,
32, de pe feţele inferioare şi interne a lobilor frontali, precum şi în hipocamp. Stimularea electrică a ariilor
24, 25, determină o rărire a bătăilor inimii, efecte respiratorii, piloerecţie, dilatarea pupilei, modificări
tensionale. Stimularea ariilor 13, 14 poate opri mişcările respiratorii, modifică presiunea sângelui şi
mişcările gastrointestinale.
Dintre centrii vegetativi subcorticali cel mai important este hipotalamusul, care prezintă legături
strânse cu hipocampul prin intermediul talamusului şi al trigonului cerebral. De asemeni, legături între
scoarţa cerebrală şi hipotalamus se realizează prin intermediul corpilor striaţi. Activitatea hipotalamusului
este controlată de scoarţa cerebrală, iar la rândul său, hipotalamusul constituie principalul centru
subcortical de reglare a activităţii simpatice şi parasimpatice.
Centrii vegetativi de la nivelul măduvei spinării şi al trunchiului cerebral sunt consideraţi centrii
vegetativi inferiori.
-Porţiunea periferică este situată în afara sistemului nervos centrală, fiind reprezentată prin
ganglionii vegetativi şi fibre nervoase vegetative.
Ganglionii vegetativi au diferite dispoziţii: unii sunt situaţi de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale - ganglionii paravertebrali sau laterovertebrali; alţii sunt aşezaţi în faţa coloanei vertebrale
numiţi ganglioni prevertebrali sau previscerali; alţii sunt dispuşi în pereţii viscerelor şi sunt numiţi
ganglioni intramurali.
Fibrele nervoase vegetative sunt alcătuite din fibre senzitive şi motorii. Fibrele motorii, la rândul
lor, sunt preganglionare şi postganglionare (amielinice).
Arcul reflex vegetativ reprezintă unitatea elementară în mecanismul de funcţionare a sistemului nervos
vegetativ şi este format dintr-o cale aferentă, un centru nervos şi o cale eferentă.
 Structura arcului
reflex vegetativ simpatic

Funcţiile sistemului simpatic

Sistemul simpatic exercită multiple funcţii asupra diferitelor organe; aceste funcţii sunt redate
succint în tabelul alăturat.

Organul inervat Efectele stimulării Efectele stimulării

simpaticului parasimpaticului
Fibrele musculare Contracţie cu dilatarea Nu este inervat
 Organul inervat Efectele stimulării Efectele stimulării
simpaticului parasimpaticului
radiare din iris pupilei (midriază)
Fibrele musculare – Contracţie cu micşorarea
circulare din iris pupilei (mioză)
Muşchiul corpului Contracţia fibrelor Contracţia fibrelor circulare
ciliar radiare Acomodare pentru vederea de
Acomodare pentru aproape
vederea la distanţă
Glande lacrimare şi Vasoconstricţie Vasodilataţie şi secreţie
conjunctiva
Glandele salivare Vasoconstricţie Vasodilataţie
Secreţie de salivă Secreţie apoasă abundentă
vâscoasă bogată în
mucină
Bronhii Vasoconstricţie Bronhoconstricţie
Bronhodilataţie Stimularea glandelor mucoase
Inimă şi artere Creşterea forţei de Scăderea frecvenţei cardiace
coronare contracţie şi a frecvenţei Scurtarea perioadei refractare
cardiace a miocardului Coronaroconstricţie
Dilatarea vaselor
coronare
Stomac şi intestin Scăderea tonusului şi a Creşterea tonusului şi a
motilităţii motilităţii
Contracţia sfincterlor Relaxarea sfinctelor
Stimularea secreţiei
Depozitele de lipide Eliberarea de acizi graşi –
liberi în sânge
Ficatul Glicogenoliză –
Căile biliare Contracţie Scăderea fluxului biliar
extrahepatice Creşterea fluxului biliar
Splină Contracţie –
Pancreas – Creşterea secreţiei endocrine
şi exocrine
Vezica urinară Relaxarea muşchiului Contracţia muşchiului
detrusor detrusor
Contracţia sfincterului Relaxarea sfincterului vezical
vezical intern intern
Uretra Creşterea tonusului şi a –
motilităţii
Medulosuprarenala Secreţie de noradrenalină –
şi adrenalină
Vezicule seminale Contracţia sfincterului –
vezical intern
Glandele sudoripare Secreţie –
Muşchii pilomotori Contracţie –
Vasele pielii Vasoconstricţie Vasodilataţie în unele zone
Vasele muşchilor Vasodilataţie –
 Organul inervat Efectele stimulării Efectele stimulării
simpaticului parasimpaticului
Vasele creierului Vasoconstricţie –

Sistemul nervos parasimpatic

La fel ca şi cel simpatic este format dintr-o porţiune centrală şi alta periferică

Structura arcului reflex parasimpatic sacrat

Funcţiile sistemului parasimpatic

Ca şi simpaticul, sistemul nervos parasimpatic are funcţii motoare, secretoare şi trofice.
Parasimpaticul inervează musculatura netedă, cardiacă şi glandele. Acţiunea sa este opusă celei simpatice.
Produce, de obicei, vasodilataţie la nivelul organelor pe care le inervează, dar efectele vasodilatatorii şi
motoare sunt, de obicei, foarte localizate.
 Acţiunile segmentului parasimpatic sunt mai discrete şi mai difuze comparativ cu cele simpatice.
Efectele parasimpatice au un caracter mai localizat şi de refacere. Aşa de exemplu, asupra inimii are ca
efect scăderea frecvenţei cardiace şi a puterei de refacere, protejând inima de effort şi de un consum prea
mare de energie; constricţia pupilei (mioză) protejează ochiul de o lumină prea intensă, care ar fi
dăunătoare.
Efectele generale ale parasimpaticului sunt de a favoriza digestia, asimilaţia, somnul. Datorită
efectului excitator asupra aparatului digestiv, prin stimularea secreţiei glandelor digestive şi a intensificării
motilităţii digestive, parasimpaticul este socotit ca fiind un sistem anabolic, în opoziţie cu simpaticul care
este predominant catabolic.
Acţiunea sistemului nervos parasimpatic asupra diferitelor organe a fost deja prezentată
schematic anterior, în tabel, împreună cu acţiunea simpaticului. Mediatorul chimic parasimpatic este
acetilcolina, ce determină depolarizarea membranelor organelor efectoare pentru care parasimpaticul are
acţiune excitatoare şi hiperpolarizarea membranelor organelor efectoare, asupra cărora are un efect
inhibitor. Efectul acetilcolinei este rapid, de scurtă durată, strict localizat, deoarece ea este foarte repede
descompusă de o enzimă – colinesteraza.

Rezultatul activităţii sistemului nervos vegetativ este menţinerea constantelor funcţionale ale
organismului, a homeostaziei. Menţinearea în limite fiziologice a constantelor lichidelor mediului intern, a
temperaturii lor, se realizează prin intermediul sistemului nervos vegetativ care acţionează asupra
circulaţiei, respiraţiei, aparatului glandular. De exemplu, la menţinerea unui anumit nivel a glicemiei
intervine ficatul, pancreasul, medulosuprarenala, glande ce se găsesc sub controlul sistemului nervos
vegetativ.
Între sistemul nervos vegetativ şi cel al vieţii de relaţie există o strânsă interdependenţă anatomică
şi funcţională. Cele două sisteme se influenţează reciproc, contribuind în felul acesta, la realizarea
adaptării funcţiilor organelor interne la condiţiile variabile ale mediului intern şi extern.
Substanţa reticulată a trunchiului cerebral, pe lângă funcţiile sale de reglare a sistemelor
somatomotorii, mai îndeplineşte şi importante funcţii vegetative; aici sunt situaţi o serie de centri:
respirator, al deglutiţiei, al masticaţiei, al vomei, al motricităţii vaselor sanguine etc. Toţi aceşti centri
integrează reacţii foarte complexe somatice şi vegetative. În declanşarea acestor efecte somatice şi
vegetative, în urma activării formaţiei reticulate, un rol deosebit îl are secreţia de adrenalină al cărei efect
este stimulativ asupra substanţei reticulate.

SISTEMUL ENDOCRIN

Glandele endocrine sunt:

1. HIPOFIZA
2. EPIFIZA
3. TIROIDA
4. PARATIROIDELE
5. TIMUSUL
6. PANCREASUL
7. SUPRARENALELE
8. OVARELE
9. TESTICULELE

Sistemul endocrin este alcatuit din totaliatea glandelor endocrine, ai caror produşi de secreţie
HORMONII=mesageri chimici sunt eliberati direct in sange sau limfa care ii transporta la celulele sau
organele tintaunde se fixeaza de receptorii specifici din membranele celulare.
Din punct de vedere chimic, hormonii se clasifica in:
- CATECOLAMINE:adrenalina(epinefrina) si noradrenalina(norepinefrina).
- POLIPEPTIDE si GLICOPROTEINE: hormonul antiduretic, insulina si hormonul
tirostimulant
- STEROIZI: cortizolul, testosteronul

I. HIPOFIZA=GLANDA PITUITARA
E situata la baza encefalului, inapoia chiasmei optice, in saua turceasca. Are forma si marimea
unui bob de fasole, cantarind cca 0,5 g.
E formata din :
1. corp neuronal
2. axonii neuronilor secretori
3. eminenta mediana
4. tija pituitara
5. lob posterior= neurohipofiza
6. lob intermediar
7. lob anterior=adenohipofiza
8. capilare
9. artera hipofizara superioara

A. ADENOHIPOFIZA reprezinta 75% din masa hipofizei.

Parenchimul glandular are cellule ce secreta hormonii: somatotrop STH, tireotrop TSH,
corticotrop ACTH, gonadotrop (FSH- foliculostimulant, LH- luteinizant), prolactina.
Prin hormonii tropi TSH, ACTH, FSH, LH si netropi STH si prolactina , adenohipofiza
participa la reglarea umorala(prin sange) a secretiei glandelor tiroida, corticosuprarenale si
sexuale, prin mecanismul de feedback. Activitatea adenohipofizei e controlata si coordonata de
catre hipotalamus prin intermediul unor neurohormoni care ajung la adenohipofiza prin
SISTEMUL VASCULAR PORT-HIPOFIZAR.

STH- somatotropina= hormonul de crestere este secretat de celulele acidofile.

PROCESE:
- cresterea tesuturilor moi si a oaselor in grosime si in lungime.
- metabolismul intermediar
MOD DE ACTIUNE:
- stimuleaza biosinteza proteinelorla nivel cellular
- creste glicemia
- mobilizeaza acizii grasi din depozite
 CONTROL/REGLARE
-secretia este controlata de hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol inhibitor si unul cu rol
stimulator
- alti factori stimulatori sunt:hipoglicemia, starile de stress, somnul.
HORMONII TROPI
TSH(tireotropina) e secretat de celulele bazofile
ACTH(corticotropina) e secertat de celulele bazofile
FSH(hormonul foliculostimulant) e secretat de celulele bazofile
LH(hormonul luteinizat) e secretat de celulele bazofile

PROCESE INFLUENŢATE
- stimuleaza secretia tiroidiana TSH
- stimuleaza secretia corticosuprarenalei ACTH
- stimuleaza secretia gonoadelor FSH

CONTROL/REGLARE
- secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, printr-un hormon eliberator de
tireotropina(TRH), si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii
crescute de hormoni tiroidieni asupra adenohipofizei. TSH
- secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, printr-un hormon eliberator de
corticotropina CRH si prin mecanism umoral feed-back negativ declansat de concentratii crescute
ale hormonilor corticosuprarenalei asupra adenohipofizei. ACTH
- secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, prin hormonul eliberator de
gonadotropine(GNRH) si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii
crescute ale hormonilor sexuali asupra adenohipofizei. FSH

PROLACTINA e hormonul mamotrop secretat de celulele acidofile.

PROCESE INFLUENŢATE
- la femeie stimuleaza dezvoltarea glandelor mamare si mentine secretia lactate.
- la barbate, efectul nu este cunoscut.
MOD DE ACTIUNE
 - inhiba actiunea FSH de stimulare a maturarii foliculilor ovarieni in perioada alaptarii.
CONTROL/REGARE
- secretia este controlata de hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol stimulator si altul cu rol
inhibitor.
- alti factori stimulatori sunt: efortul fizic, stresul, somnul, graviditatea.
B. LOBUL INTERMEDIAR HIPOFIZIAR
Reprezinta 2% din masa hipofizei si are forma unei lame epitelialecare, la adult adera strans la
neurohipofiza, motiv pentru care este greu de delimitat.
Secreta hormonul melanocitostimulator MSH care stimuleaza secretia de melanina= pigment ce da culoare
pielii si parului. Acest hormone se pare ca intervine si in procesele de sinteza a rodopsinei.
C. NEUROHIPOFIZA
Reprezinta 15-25%din masa hipofizei si e formata din lobul posterior hipofizar si tractul hipotalamo-
hipofizar(tract nervos).
Cei doi hormoni antidiuretic ADH si ocitocina sunt secretati de nucleii anteriori ai hipotalamusului,
transportati prin tractul hipotalamo-hipofizar in lobul posterior si, de aici, eliberati in sange.
ADH(hormonul antidiuretic sau vasopresina)
PROCESE INFLUENŢATE:
- conservarea apei in organism
MOD DE ACŢIUNE
- creste permeabilitatea pentru apa a celulelor din peretii tubilor contorti distali si colectori.
- Creste volemia

OCITOCINA este un hormone peptidic cu 9 aminoacizi

PROCESE INFLUENŢATE
- eliminarea laptelui din glandele mamare
- contractia musculaturii netede a uterului in timpul travaliului.
MOD DE ACTIUNE
- contractia celulelor mioepiteliale din peretii canalelor galactofore.

II. EPIFIZA( glanda pineala)

Este situata intre tuberculii cvadrigemeni superiori si intra in componenta epitalamusului.Are
conecxiuni cu epitalamusul, formand impreuna cu el un sistem neurosecretor EPITALAMO-
EPIFIZAR.
Contine cellule gliale si fibre vegetative simpatice.
Celulele gliale secreta MELATONINA, un hormon cu rol in dezvoltarea si cresterea
organismului, in metabolismul mineral,protidic si glucidic, in inhibarea dezvoltarii sexuale
precoce.
Epifiza are legaturi stranse cu retina. Stimulii luminosi produc, prin intermediul nervilor simpatico,
o reducere a secretiei de melatonina. In intuneric, secretia de melatonina creste, franand functia
gonoadelor.
 III. TIROIDA
Este cea mai mare glanda cu secretie interna a organismului. Poarta numele dupa cartilajul nepereche
laringian in dreptul caruia se afla. Cantareste 30 g. E localizata in fata anterioara a gatului intr-o capsula
fibroasa numita loja tiroidei.
Este formata din 2 lobi laterali uniti intre ei prin istmul tiroidian.
Tesutul secretor e format din celule epiteliale organizate in foliclui. Acestia sunt formatiuni veziculoase
continute in stroma conjunctivo-vasculara a glandei. In interiorul foliculilor tiroidieni se afla un material
omogen, vascos numit COLOID cu rolul de a depozita hormonii.
Coloidul contine TIREOGLOBULINA, forma de deposit a hormonilor tiroidieni.
Tiroida este formata din:
1. celule foliculare
2. coloid
3. foliculi
Tireoglobulina=proteina sintetizata de celulele foliculare al carei constituient principal este aminoacidul
TIROZINA.
Glanda tiroida prezinta o vascularizatie farte bogata.
Secreta TIROXINA, TRIIODOTIRONINA si CALCITONINA.
Primii doisunt considerati adevaratii hormoni tiroidieni.
TIROXINA, TRIIODOTIRONINA
PROCESE INFLUENŢATE:
- cresterea si dezvoltarea organisului si a creierului la copii
MOD DE ACTIUNE
- influenteaza diferentierea neuronilor, formarea tecii de mielina si a sinapselor, precumsi
dezvoltarea gonoadelor in timpul vietii intrauterine.
- Produc iritabilitate si neliniste

CALCITONINA
- mentine echilibrul fosfocalcic.
- la nivelul oaselor, inhiba activitatea osteolitica si formarea osteoclastelor
- stimuleaza osteogeneza la organismele tinere
- scade calcemia

IV. GLANDELE PARATIROIDE

Sunt 4 glande mici situate cate doua pe fata posterioara a lobilor tiroidieni in afara capsulei
acesteia.
Sunt constituite dintr-o stroma conjnctiva bogat vascularizata si inervata si din parenchim
organizat in cordoane celulare anastomozate.
Secreta PARATHORMONUL PTH cu rol esenţial alaturi de calcitonina in mentinerea
echilibrului fosfocalcic, asigurand cresterea si dezvoltarea normala a scheletului cu fixarea
adecvata a calciului in oase.

V. TIMUSUL
Are rol de glanda endocrina in prima parte a ontogenezei pana la pubertate.
Este o glanda cu structura mixta de epiteliu secretor si organ limfatic.
 Are localizare retrosternala.
La pubertate involueaza fara a disparea complet.
Este invelt intr-o capsula conjunctiva din care pleaca septuri care il impart in lobuli.. Fiecare
lobul e format din foliculi.
Foliculul timic prezinta 2 zone:
zona corticala e formata din timocite care provin din celulele primordiale hematopoietice din
maduva osoasa. Timocitele migreaza din timus in organele limfoide periferice.
zona medulara contine corpusculi Hassal formati din cellule turtite dispuse ca foitele de ceapa.
Timusul indeplineste 2 fc importante:
1. LIMFOPOIEZA=formarea limfocitelor T care au rol in imunitate
2. ORGAN ENDOCRINsecreta TIMOCRESCINA care are un rol important in metabolismul
calciului, in controlul cresterii scheletului si in dezvoltarea organelor sexuale.

VI. GLANDA SUPRARENALA

E situata la polul superior al rinichiului fiind formata dintr-o regiune corticala si una medulara, diferite din
pc de vedere embriologic, anatomic si functional.

A. CORTICOSUPRARENALA secreta hormonii corticosteroizi derivati din cholesterol de

natura lipidica.
Rolul hormonilor steroizi este vital.
In functie de actiunea principala exercitata de acesti hormoni, ei sunt impartiti in 3 grupe:
1. mineralocorticoizireprezentantul principal este ALDOSTERONUL,mai este
CORTICOSTERONUL. Sunt secretati de zona glomerulara.
2. glucocorticoizireprezentati in special de CORTIZON si
HIDROCORTIZON(CORTIZOL). Sunt secretati in zona fasciculara.
3. hormoni sexuali sunt reprezentati de ANDROGENI, asemanatori celor secretati de
testicul. Mai sunt hormonii ESTROGENI, PROGESTERON.
Sunt secretati in zona reticulara.
ALDOSTERONUL intervine in metabolismul apei si electrolitilor mentinand echilibrul Na, K.
Actioneaza rapid, salvad viata.
In caz de hipersecretie, produce boala lui Conn caracterizata prin cresterea masei sangelui circulant si
hipertensiune arteriala.
In caz de hiposecretie apare boala Addison care se caracterizeaza prin pierdere de sare si apa, urmata de
hipotensiune si adinamie=scaderea capacitatii de efort.
GLUCOCORTICOIZII au efecte:
- metabolice:cresc eliminarile de azot, produc hiperglicemie, cresc lipemia si stimuleaza
catabolismul proteic.
- Sangvine: cresc nr. De elemente figurate.
- Digestive: scad absorbtia de lipide, cresc secretia de HCI si pepsinogen.
- Renale:scad permeabilitatea tubilor distali pt apa stimuland eliminarea excesului de apa, cresc
filtrarea glomerulara.
- Nervoase: cresc sensibilitatea la stimuli olfactivi si gustative, induc modificari ale
EEG( electroencefalogramei) si iritabilitatea, scad puterea de concentrare.
HORMONII SEXUALI sunt secretati in cantitati foarte mici si au actiuni asemanatoare cu cei
secretati de gonade.
 Impreuna cu acestia contribuie la aparitia si dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la
pubertate.

B . MEDULOSUPRARENALA
Reprezinta portiunea medulara a glandei suprarenale.
Este considerata un ganglion simpatic de dimensiuni mari, deoarece contine neuroni
postganglionari simpatici care si-au pierdut axonii si secreta hormoni:
ADRENALINA(EPINEFRINA) 80% si NORADRENALINA(NOREPINEFRINA) 20%.
Hormonii secretati de medulara se numesc CATECOLAMINE.
Cei doi hormoni au efecte multiple in organism.
ADRENALINA
Mod de actiune:
1. la nivelul sistemului nervos:
- stimuleaza SRAA determinand o stare de alerta corticala, anxietate si frica.
2. la nivelul sistemului cardiovascular:
- creste forta de contractie a miocardului, frecventa cardiaca si viteza de conducere a sangelui
- produce vasodilatatia vaselor coronare, pulmonare si a celor din muschii scheletici
- produce vasodilatatia usoara a vaselor gastrointestinale
3. la nivelul musculaturii netede viscerale:
- relaxeaza musculature tractului digestiv, a bronhiilor si a vezicii urinare
- produce contractia splinei, a muschilor erectori ai firelor de par, a muschilor dilatatori ai pupilei
4. in metabolism:
- hiperglicemie, glicogenoliza hepatica si musculara

NORADRENALINA
1. la nivelul sistemului nervos:
- aceleasi efecte, dar mai reduse
2. la nivelul sistemului cardiovascular:
- efecte similare dar mai reduse
- vasocontractie usoara
3. la nivelul musculaturii netede viscerale:
- aceleasi efecte, dar attenuate
4. in metabolism:
- acelesi efecte, dar attenuate

VII. PANCREASUL ENDOCRIN

Este implicat in controlul metabolismului intermediar al glucidelor, lipidelor, proteinelor prin
hormonii secretati si consta din insulele de cellule endocrine INSULELE LANGERHANS.
Acestea contin mai multe tipuri de cellule secretorii:
- celulele A 20% secreta glucagon
- celulele B 60-70% secreta insulina. Ele sunt dispuse in interiorul insulelor.
- celulele D 10% secreta somatostatin
- celulele F secreta polipeptidul pancreatic
INSULINA este un hormon proteic ce contine 51 de aminoacizi fiind secretata sub forma unor
precursori prin a caror transformari succesive rezulta insulina ce se depoziteaza la nivelul granulelor
din celulele B.
Mod de actiune:
 1. la nivelul ficatului are rol hipoglicemiat si stimuleaza sinteza de proteine si lipide.
2. la nivelul tesutului adipos stimuleaza patrunderea glucozei.

Hipersecretie:
1. se caracterizeaza prin hipoglicemie, care afecteaza in special SNC (mare consummator de
glucoza), mergand pana la instalarea comei(pierderea starii de constienta).
Hiposecretie:
1. duce la aparitia DIABETULUI ZAHARAT, caracterizat prin: hiperglicemie,
glicozurie(eliminarea glucozei prin urina), poliurie(eliminarea unor cant. crescute de urina),
polifagie(ingerarea unor cant. mari de alimente), polidipsie(ingestia de cant. f. mari de lichide),
scaderea in greutate.
Control/Reglare
Reglarea secretiei de insulina se face prin doua mecanisme:
- UMORAL(mecanismul principal) se realizeaza prin feedback: cresterea concentratiei de glucoza
sangvina mareste secretia de insulina, iar insulina determina transportul glucozei in ficat, muschi,
diverse cellule.
- NERVOS(mecanismul secundar) este declansat de variatii ale glicemiei care stimuleaza
chemoreceptorii din sistemul vascular.
Acestia transmit impulsuri la centrii glicoreglarii din hipotalamus, de unde pornesc comenzi spre
centrii parasimpatici ce stimuleaza secretia de insulina.
- secretia de insulina este reglata si de alti hormon cum ar fi: *adrenalina si noradrenalinao inhiba
*secretina, colecistokinina, gastrina, glucagonulo stimuleaza
*STH, cortizolul, progesteronul si estrogeniicresc secretia de insulina

GLUCAGONUL este un hormon proteic format din 29 de aminoacizi ce secreta si el sub forma unor
precursori.
Efectele sale se exercita asupra:
1. metabolismului glucidic:
- stimuleaza glicogenoliza la nivel hepatic
- stimuleaza glucogeneza hepatica
- creste extragerea aminoacizilor din sange de catre hepatocite
2. metabolismul lipidic:
- efect lipolitic si determina cresterea nivelului plasmatic al acizilor grasi si glicogerolului
- este essential in cetogeneza() datorita oxidarii acizilor grasi
3. metabolismul proteic
- efect proteolitic la nivel hepatic
- efect antianabolic prin inhibarea sintezei proteice

BIBLIOGRAFIE
1. Guyton Arthur G. "Fiziologie", Ed. Medicală, Bucureşti, 1996
2. Hăulică I. "Fiziologie umană", Ed. Medicală, Bucureşti, 1996
3. Mişcalencu D., Maxim Gh. şi colab. "Anatomia omului", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983
4. Mogoş Gh., Ianculescu A. "Compendiu de anatomie şi fiziologie", Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973
5. Voiculescu I.C., Petricu I.C. "Anatomia şi fiziologia omului", Bucureşti, 1971