Sunteți pe pagina 1din 43

CAPITOLUL I

BAZELE METODOLOGICE ALE DIAGNOSTICULUI FINANCIAR-CONTABIL

1.1. Definirea termenului de diagnostic

De unde provine termenul de diagnostic?


Φ din grecescul „diagnostikos” care semnifică „apt de a discerne”;
Φ frecvent utilizat în medicină, diagnosticul constă în recunoaşterea unei maladii pe baza
simptomelor;
Φ se recomandă a fi realizat în mod preventiv şi repetitiv pentru a depista riscurile apariţiei
maladiilor.

Ce reprezintă diagnosticul pentru domeniul gestiunii întreprinderii ?


Φ un instrument al managementului: un demers prealabil oricărui proces decizional, care permite
întreprinderii să se cunoască, să aprecieze ce produse/servicii poate oferi în raport cu resursele
disponibile sau posibil de procurat, să identifice care sunt avantajele sale concurenţiale şi poziţia sa
pe piaţă, să definească strategii.
Φ demersul prin care se apreciază „starea de sănătate” a unei întreprinderi, în corelaţie cu evoluţia
mediului în care aceasta funcţionează.
Φ demers similar cu cel utilizat de medicină pentru analizarea stării de sănătate a unui pacient,
respectiv:
 observarea simptomelor,
 depistarea cauzelor care le-a generat,
 formularea pe această bază a recomandărilor de însănătoşire sau de preîntâmpinare a
înbolnăvirii,
 administrarea tratamentului,
 controlul consecinţelor survenite în urma respectării sfatului medicului (Fig. nr. 1.).
Fig. nr.1.
Paralelă între diagnosticul medical şi cel al întreprinderii

Etapele diagnosticului:
 descoperirea, pe baza unor simptome, a disfuncţionalităţilor întreprinderii şi a evoluţiei
acestora;
Ex:
 produse neadaptate cererii;
 nerespectarea normelor de securitate şi igienă;
 costuri de producţie şi preţuri de vânzare foarte ridicate;
 deteriorarea relaţiilor cu un client principal;
 incapacitate de plată etc.
 identificarea cauzelor, factorilor şi evenimentelor care au provocat insuficienţele
întreprinderii;
Ex:
 factori umani: conflictualitate în relaţiile de muncă, calificare slabă, grad redus de motivare a
personalului;
 factori organizaţionali: comunicare defectuoasă, mecanisme de control insuficiente,
organizare deficitară;
 factori politici: conflicte de obiective şi interese între acţionari şi manageri, apariţia de noi
forme de autoritate în sistemul de management;
 factori manageriali: coordonare slabă, autoritate contestată, subestimarea riscurilor de către
factorii decizionali;
 factori tehnici: dotare tehnică necorespunzătoare, retard tehnologic, grad redus de inovare;
 factori de ruptură care derivă din evenimente precum:
- modificarea unor reglementări,
- decizii politice la nivel de ramură sau la nivel macroeconomic,
- schimbări tehnologice, acţiuni ale concurenţei,
- intrarea pe piaţă a noi „actori”,
- comportamente şi reacţii ale unor parteneri, conjuncturi economice nefavorabile,
- schimbări ale mediului de afaceri etc.
 reperarea „actorilor cheie”, interni şi externi, care au legătură cu disfuncţionalităţile
constatate şi a momentului în care aceştia au întreprins acţiuni care au condus la astfel de
disfuncţionalităţi;
Ex:
 salariaţi,
 manageri,
 acţionari,
 puterea publică,
 grupurile de clienţi,
 furnizori,
 alţi colaboratori.
 căutarea modalităţilor interne de ameliorare a disfuncţionalităţilor constatate;
Ex:
 ameliorări de natură organizaţională, referitoare la:
- capacitatea întreprinderii de a aloca şi coordona cele mai bune resurse pentru a-şi putea realiza
obiectivele prevăzute;
- creşterea gradului de flexibilitate a întreprinderii, înţeles prin abilitatea acesteia de a răspunde în
cel mai scurt timp noilor aşteptări ale partenerilor externi.
 ameliorări de natură economică menite să contribuie la obţinerea unui maximum de profit cu
un minimum de resurse;
 ameliorări sociale, care ţin de capacitatea întreprinderii de a menţine un echilibru permanent
între parteneri şi întreprindere, pentru a contribui la crearea unui climat stabil, armonios şi
pentru a asigura perenitatea întreprinderii.
 comunicarea managementului a punctelor forte, a punctelor slabe ale întreprinderii
diagnosticate, a oportunităţilor pe care le poate valorifica sau a pericolelor care pot afecta în
viitor întreprinderea.

1.2. Fazele diagnosticului întreprinderii


 Faza 1: Cunoaşterea generală a întreprinderii şi a mediului său de afaceri
- Informaţii generale despre întreprindere;
- Informaţii privind rezultatele de ansamblu ale întreprinderii;
- Informaţii privind resursele materiale, financiare, umane;
- Informaţii privind relaţiile întreprinderii cu mediul său extern.

 Faza 2: Diagnosticul propriu-zis (analiza statică a punctelor forte şi a punctelor slabe)


- Diagnosticul global al întreprinderii;
- Diagnosticul funcţional al întreprinderii:
o Mediul tehnic şi tehnologic Funcţia tehnică Productivitatea
o Mediul concurenţial Funcţia comercială Competitivitate
o Mediul financiar Funcţia financiară Fiabilitate
o Mediul social Funcţia de personal Competenţă
o Mediul social-politic Calitatea managementului Performanţă
- Diagnosticul expres a unor aspecte punctuale din activitatea întreprinderii.

 Faza 3: Diagnosticul strategic (analiza previzională a oportunităţilor şi riscurilor)


- Analiza mediului extern (tendinţele pieţei, factorii de succes, acţiunile concurenţei);
- Analiza perspectivelor şi durabilităţii întreprinderii.

Fig. nr. 2. Fazele diagnosticului întreprinderii

 informaţii generale privind:


 istoricul şi evoluţia recentă a întreprinderii;
 locul întreprinderii în cadrul ramurii de activitate;
 obiectivele curente şi cele pe termen lung ale întreprinderii.

 informaţii privind rezultatele şi mijloacele financiare ale întreprinderii:


 rezultatele economico-financiare;
 structura capitalului permanent;
 modalităţile şi condiţiile de finaţare.
 informaţii relative la personalul întreprinderii:
 structura personalului;
 competenţa personalului;
 recrutarea, formarea, promovarea şi motivarea personalului;
 absenteismul;
 securitatea condiţiilor de muncă.
 informaţii relative la procesul productiv şi mijloacele materiale:
 probleme de aprovizionare, stocaj, producţie;
 starea mijloacelor tehnice;
 politica de investiţii;
 activitatea de cercetare-dezvoltare.
 informaţii relative la mediul extern al întreprinderii:
 furnizorii de inputs şi cumpărătorii de outputs;
 acţiunea concurenţilor; ansamblul reglementărilor care exprimă voinţa politică în numeroase
domenii (economic, monetar, fiscal, social).
 Informaţiile reprezintă materia primă, dar şi principalul produs al diagnosticului.
 De cantitatea şi calitatea informaţiilor depinde pertinenţa concluziilor analizei diagnostic.

Diagnosticul întreprinderii comportă trei dimensiuni:


 una cognitivă (descriptivă), care rezultă din aplicarea propriu-zisă a metodelor, tehnicilor şi
procedelor specifice diagnosticului;
 una explicativă, care derivă din judecăţile şi interpretările efectuate asupra rezultatelor
analizei diagnostic;
 una predictivă, care are un pronunţat caracter creativ şi constă în formularea măsurilor de
redresare a activităţii întreprinderii, identificarea oportunităţilor şi schiţarea opţiunilor sale
strategice.
1.3. Formele diagnosticului întreprinderii
1. După obiectul diagnosticului poate fi:
- diagnostic global (aprofundat) - analizează întreprinderea dintr-o perspectivă globală, avându-
se în vedere atât activitatea trecută şi curentă, cât şi aspectele de ordin strategic;
- diagnostic parţial (funcţional şi expres) - analizează evoluţia unor aspecte particulare:
- diagnostic funcţional – este un diagnostic specializat pe funcţiile întreprinderii (tehnic şi
de producţie, comercial, financiar-contabil, social, organizatoric şi managerial);

Frecvent munca de diagnostic este redusă la diagnosticul financiar-contabil, care oferă răspuns la
întrebări precum:
 care este aptitudinea întreprinderii de a crea valoare?
 care este rentabilitatea degajată de întreprindere?
 care este potenţialul de dezvoltare durabilă a întreprinderii?
 care este structura resurselor financiare şi costul de procurare a acestora?
 care sunt investiţiile de realizat într-o perioada dată?
 cum vor fi finanţate respectivele investiţii şi ce randamente vor genera?
 care sunt riscurile interne şi externe cu care se confruntă întreprinderea?
 care este capacitatea întreprinderii de a rivaliza cu concurenţii?

Obiectivele diagnosticului financiar-contabil sunt:


Φ analiza creşterii şi a performanţelor economico-financiare ale întreprinderii;
Φ analiza poziţiei financiare a întreprinderii;
Φ analiza previzională a riscului.

- diagnostic expres (de urgenţă) - intervine când urgenţa şi gravitatea unor aspecte din
activitatea întreprinderii nu permit aşteptarea rezultatelor unui diagnostic global (ex: costurile,
calitatea produselor, aprovizionarea tehnico-materială, trezoreria).

- diagnostic strategic - este considerat o etapă esențială în fundamentarea strategiei oricărei


întreprinderi, care genereaze argumentele necesare pentru alegerea celor mai potrivite opțiuni
strategice.

∃ Analiza SWOT (Strenghts Weaknesses Opportunities Threats) este o formă a diagnosticului


strategic.
∃ Analiza SWOT dă managerului posibilitatea să țină seama în fundamentarea strategiei
întreprinderii de acei factori interni şi externi („factori strategici”) care vor avea impact semnificativ
şi pe termen lung asupra obiectivelor întreprinderii.
∃ Analiza SWOT este o metodă intuitivă de organizare a unei cantități semnificative de informaţii
derivate din analiza diagnostic, pe care le grupează în:
 puncte forte: factori care fac ca o întreprindere să fie mai competitivă decât concurenţii săi;
 puncte slabe: vulnerabilităţi care împiedică întreprinderea să-şi realizeze obiectivele;
 oportunităţi: situaţii, prezente sau viitoare, favorabile în mediul în care funcţionează
întreprinderea, de care nu s-a ţinut seama şi care permit întreprinderii să-şi îmbunătăţească
poziţia pe piaţă;
 ameninţări: situaţii nefavorabile, tendinţe sau schimbări iminente în mediul unei întreprinderi
care, în lipsa unor reacţii de contracarare sau apărare din partea acesteia, vor prejudicia
activitatea întreprinderii.
2. În funcţie de beneficiarii informaţiilor derivate din diagnostic deosebim:
 diagnostic solicitat de managerul întreprinderii în scop informativ-decizional, se înscrie în
procesul controlului intern de gestiune, al gestiunii previzionale şi al managementului
strategic;
∃ un manager eficace trebuie să aloce circa 50% din timpul său diagnosticului;
∃ diagnosticul orientează managerul în procesul de elaborare, evaluare, control al deciziilor şi
amplifică cunoştinţele acestuia cu privire la diferite variabile de gestiune.
 diagnosticul solicitat de terţi (stakeholder) (Tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1. Diagnosticul întreprinderii în dialog cu stakeholder

3. După periodicitate, poate fi identificat:

 diagnosticul cu caracter ocazional - determinat de situaţii de criză sau disfuncţionalităţi


grave cu care se confruntă întreprinderea la un moment dat sau de o situaţie excepţională (ex:
fuziunea cu o altă întreprindere);
 este specific întreprinderilor mici şi mijlocii, rezultatele acestuia pot fi considerate drept punct
de plecare în reproiectarea întreprinderii aflate în dificultate.
 în condiţii de totală disfuncţionalitate a întreprinderii, diagnosticul reprezintă etapa
preliminară în procesul de dizolvare şi lichidare a întreprinderii.
 diagnosticul cu caracter repetitiv - reexaminează la anumite intervale de timp, cel puţin
anual, punctele forte şi cele slabe ale întreprinderii, ţinând seama de politica sa generală, de
gradul de realizare a obiectivelor.

∃ este specific întreprinderilor care au o politică prospectivă, care îşi studiază sistemetic, voluntar
viitorul şi tind să se adapteze în mod anticipat schimbărilor din mediul de afaceri.
∃ diagnosticul este orientat spre acţiuni de previziune, verificare, control, audit.

4. În funcţie de calitatea analistului există:


 diagnostic realizat de o echipă din interiorul întreprinderii (analist intern), condusă de
managerul acesteia;
 diagnostic realizat de o echipă de specialişti externi (analist extern), care au calitatea de
experţi;
 diagnostic realizat de o echipă mixtă, alcătuită din specialişti externi şi analişti din interiorul
întreprinderii diagnosticate.

Φ Realizarea diagnosticului presupune cunoştinţe multiple, pentru că implică abordarea simultană a


aspectelor economice, financiare, de marketing, sociale, juridice, psihologice.
Φ Diagnosticul solicită celor care îl realizează:
 cunoaşterea teoriei economice,
 obiectivitate şi imparţialitate în pregătirea informaţiilor pentru diagnostic,
 o fină capacitate de analiză şi înţelegere a interacţiunilor dintre fenomenele care se produc în
activitatea întreprinderii,
 abilităţi de interpretare obiectivă a realităţii,
 aptitudinea de a „face cifrele să vorbească”,
 experienţă în a evidenţia trasăturile esenţiale şi în a nu „şterge nuanţe expresive ale unei
realităţi multiforme”,
 analiştii trebuie să evite erorile interpretative cauzate de tendinţa de simplificare sau exagerare
a unor laturi ale diagnosticului,
 analiştii nu trebuie să fie tentaţi să ofere soluţii şablon, fără a analiza situaţiile specifice.
Φ Cele trei dimensiuni ale diagnosticului unei întreprinderi (descriptivă, explicativă şi predictivă)
reclamă din partea analistului efort creativ, inteligenţă şi experienţă necesare pentru a cerceta şi a-şi
imagina soluţiile raţionale care se impun în anumite situaţii specifice.

1.4. Situaţiile în care se realizează diagnosticul:


 achiziţia de întreprinderi (afaceri):
 diagnosticul reprezintă o etapă preliminară procesului de evaluare necesar pentru stabilirea
valorii întreprinderii (afacerii);
 diagnosticul este un mijloc de evitare a surprizelor neplăcute, prin intermediul căruia
investitorul care cumpără întreprinderea doreşte să cunoască:
- potenţialul întreprinderii,
- rezistenţa şi flexibilitatea întreprinderii la schimbări,
- măsurile urgente de întreprins după cumpărarea întreprinderii (reorganizare, recrutarea de
personal, rezolvarea unor litigii etc.),
- perspectivele reale de dezvoltare a întreprinderii achiziţionate.
 verificarea fezabilităţii politicii de dezvoltare promovate de întreprindere (decizia de a se
implanta într-o anumită ţară, deciziile de diversificare a obiectului de activitate, de inovare în
produse, de creare de noi capacităţi de producţie etc.):
 prin diagnostic se cuantifică:
- resursele materiale, financiare şi umane necesare;
- riscurile pe care le implică materializarea politicii de dezvoltare;
- implicaţiile financiare ale acestor decizii asupra întreprinderii;
- responsabilitatea socială a întreprinderii care promovează astfel de proiecte.
 validarea pertinenţei unui proiect de reorganizare (schimbări organizaţionale şi funcţionale):
 diagnosticul va realiza o analiză critică a procesului de reorganizare, căutând răspuns
următoarelor întrebări cheie:
- în ce scop se realizează reorganizarea?
- care categorii de personal vor fi afectate de respectivele schimbări?
- care sunt responsabilii direct implicaţi în gestionarea procesului de restructurare?
- care este cea mai bună perioadă pentru iniţierea proiectului de reorganizare?
- care sunt resursele mobilizate, costurile şi beneficiile reorganizării?
 evaluarea unui concurent sau a unui partener:
 prin diagnostic se poate aprecia poziţia concurenţială a întreprinderii în raport cu „rivalii” săi;
 diagnosticul poate repera noi competitori, noi practici şi politici la concurenţi, în intenţia
transferării lor în cadrul întreprinderii.

1.5. Raportul diagnosticului întreprinderii


 Întregul efort de diagnosticare a întreprinderii se sintetizează în raportul diagnosticului.
 Raportul de diagnostic reprezintă un document care se prezintă în formă scrisă şi care va fi
consultat, în timp, de numeroase persoane, fapt pentru care este important ca acesta să fie
minuţios pregătit, astfel încât să aibă o formă de prezentare clară şi să respecte anumite reguli
de fond.
 Reguli de formă:
 redactarea sintetică;
 utilizarea unui vocabular accesibil chiar şi nespecialiştilor;
 claritatea exprimării;
 necesitatea anexării de documente, tabele, diagrame, reprezentări grafice care ar putea facilita
înţelegerea rezultatelor diagnosticului şi ar putea susţine propunerile formulate.
 Fondul raportului diagnostic:
 o parte introductivă care prezintă mai puţin detaliat:
 scopul diagnosticului,
 componenţa echipei care realizează diagnosticul,
 sarcinile specifice fiecărui membru al echipei în corelaţie cu competenţele specifice,
 perioada pentru care se realizează diagnosticul,
 sursele de provenienţă a datelor analizate,
 un scurt istoric al întreprinderii.
 o parte de prezentare a faptelor constatate în întreprindere care descrie detaliat şi obiectiv:
 rezultatele,
 potenţialul întreprinderii,
 abaterile înregistrate între realizările întreprinderii şi resursele existente,
 comportamentele umane,
 influenţele favorabile şi ostile ale mediului de afaceri asupra activităţii întreprinderii,
 tendinţele pieţei, acţiunile concurenţei, relaţiile cu clienţii etc.
 o parte care prezintă concluziile (puncte slabe, puncte forte, oportunităţi, ameninţări),
respectiv sinteza constatărilor efectuate ca urmare a aplicării metodelor, tehnicilor,
procedeelor specifice diagnosticului;
 se menţionează care au fost cauzele ce au condus la constatările respective;
 când se semnalează o pluralitate de cauze se recomandă utilizarea tablourilor arborescente
pentru prezentarea concluziilor diagnosticului.
 o parte ce include recomandările analistului care defineşte ceea ce urmează să se întreprindă
în diversele domenii din activitatea întreprinderii.
 prezentarea recomandărilor în raportul diagnostic trebuie să fie însoţită de:
- descrierea mijloacelor materiale, financiare, umane necesare pentru transpunerea practică a
recomandărilor propuse;
- definirea unui calendar şi a unui program de acţiune în timp, în funcţie de urgenţa şi
importanţa măsurilor recomandate a fi realizate;
- definirea sarcinilor şi responsabilităţilor în materie de execuţie, coordonare şi control;
- stabilirea bugetului pe care îl presupune realizarea practică a recomandărilor;
- definirea indicatorilor de rezultat ce vor face obiectul controlului, în urma aplicării măsurilor
recomandate.

Φ Raportul diagnosticului, redactat după toate aceste exigenţe, va fi prezentat de analist echipei
manageriale pentru a fi studiat şi pentru ca aceasta să-şi prezinte punctul de vedere precizând, dacă
este cazul, în ce măsură echipa managerială este în dezacord cu recomandările formulate.

REZUMAT
Diagnosticul reprezintă un instrument al managementului, este demersul prin care se
apreciază "starea de sănătate" a unei întreprinderi, în corelaţie cu evoluţia mediului în care aceasta
funcţionează. Diagnosticul răspunde exigenţelor crescânde de informaţii solicitate de mediul de
afaceri concurenţial, el poate schimba mentalitatea managerilor cu privire la utilitatea informaţiilor
derivate din analiză în orientarea deciziilor lor spre performanţă. Un manager eficace trebuie să aloce
circa 50% din timpul său diagnosticului. Diagnosticul prin caracterul lui cognitiv, orientează
managerul în procesul de elaborare, evaluare, control al deciziilor şi amplifică cunoştinţele acestuia
cu privire la principalele variabile de gestiune. Practic, diagnosticul întreprinderii se înscrie în
secvenţa: informare – analiză – judecată – pronostic. Întregul efort de diagnosticare a întreprinderii se
sintetizează în raportul diagnosticului.

CAPITOLUL II
SITUAŢIILE FINANCIARE ANUALE – SURRSĂ DE INFORMAŢII PENTRU DIAGNOSTICUL
FINANCIAR-CONTABIL

Fig. nr. 1. Situaţiile financiare anuale - surse de informaţii pentru diagnosticul financiar-contabil

Contul de profit şi pierdere - Performanţele economico-financiare


 Contul de profit şi pierdere explică formarea rezultatului exerciţiului (profit/pierdere), ca
expresie a ajustărilor parţiale sau globale între diferite tipuri de venituri şi cheltuieli, generate
de activităţile care au loc în întreprindere pe durata unui exerciţiu financiar.
 Fluxurile de venituri şi cheltuieli specifice celor trei activităţi (de exploatare, financiară,
extraordinară) dau conţinut unor rezultate intermediare (SIG) ce condiţionează mărimea
rezultatului exerciţiului.
Contul de profit şi pierdere - Performanţele economico-financiare
Venituri ㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ  Ü Cheltuieli
Venituri din exploatare Ch. de exploatare
+→ Rezultat din exploatare (1) ←-
Venituri financiare ㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ  Ü Ch. financiare
+→ Rezultat financiar (2) ←-
㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ  Ü Rezultat curent (3)=(1)+(2) ㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ 
Ü
Venituri extraordinare ㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ  Ü Ch. extraordinare
+→ Rezultat extraordinar (4) ←-
㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ  Ü ㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ  Ü ㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ 
Ü
㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ  Ü Rezultat brut (5)=(3)+(4) ㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ 
Ü
㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ  Ü ㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ  Ü ㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ 
Ü
Total venituri + → Rezultatul exerciţiului ←- Total ch.

Contul de profit şi pierdere - Performanţele economico-financiare


Venituri din exploatare Ch. de exploatare
 venituri din producţia vândută;  cheltuieli cu materiile prime şi
 venituri din vânzarea mărfurilor; materialele consumabile;
 venituri din dobânzi înregistrate de  alte cheltuieli materiale;
entităţile al căror obiect principal de  alte cheltuieli externe;
activitate este leasingul;  cheltuieli privind mărfurile;
 venituri din subvenţii de exploatare  cheltuieli cu personalul;
aferente cifrei de afaceri;  cheltuieli de exploatare privind
 variaţia stocurilor de produse finite şi amortizarea imobilizărilor;
a producţiei în curs de execuţie;  pierderi din creanţe şi debitori diverşi;
 venituri din producţia de imobilizări;  cheltuieli de exploatare privind
 alte venituri din exploatare. ajustările pentru deprecierea activelor
circulante;
 alte cheltuieli de exploatare;
 cheltuieli privind dobânzile de
refinanţare înregistrate de entităţile al
căror obiect de activitate este
leasingul;
 cheltuieli de exploatare privind
provizioanele.
Rezultatul din exploatare măsoară performanţele realizate de întreprindere din activităţile de
producţie şi comercializare, fiind independent de:
 politica financiară (nu include veniturile şi cheltuielile financiare),
 politica de dividend (nu este afectat de deciziile echipei manageriale privind repartizarea
profitului net),
 politica fiscală (nu ia în calcul impozitul pe profit),
 evenimentele extraordinare.
∃ Un rezultat de exploatare negativ, pe mai multe perioade consecutive, indică incapacitatea
întreprinderii de a realiza în mod performant obiectul de activitate pentru care a fost creată.
Venituri financiare Cheltuieli financiare
 venituri din interese de participare;  cheltuieli financiare privind
 venituri din alte investiţii şi amortizările şi ajustările pentru
împrumuturi care fac parte din activele pierdere de valoare;
imobilizate;  cheltuieli privind dobânzile;
 venituri din dobânzi; alte cheltuieli financiare.
 alte venituri financiare.
Total venituri financiare Total cheltuieli financiare
+ ←Rezultatul financiar→ -

În practica economică, de cele mai multe ori, rezultatul financiar este negativ din cauza cheltuielilor
financiare care grevează asupra veniturilor financiare.
∃ este posibil ca sporirea cheltuielilor financiare să fie efectul unei politici de îndatorare ce va asigura
finanţarea unor proiecte de investiţii care vor ameliora rezultatul exploatării şi vor permite
rambursarea datoriilor financiare.
 Cumulul celor două rezultate ale activităţilor cu caracter repetitiv din întreprindere (de
exploatare şi financiară) reprezintă rezultatul curent.
 Un rezultat curent favorabil, derivat dintr-un rezultat de exploatare mai mare, pozitiv şi un
rezultat financiar negativ evidenţiază faptul că activitatea de exploatare este rentabilă şi
permite absorbirea pierderii financiare.

Venituri extraordinare Cheltuieli extraordinare


 venituri din subvenţii pentru  cheltuieli privind calamităţile şi alte
evenimente extraordinare şi altele evenimente extraordinare.
similare;
Total venituri extraordinare Total cheltuieli extraordinare
+←Rezultat extraordinar→ -

Φ Rezultatul extraordinar reflectă incidenţa evenimentelor extraordinare (inundaţii, cutremure,


incendii, exproprierea averii de către un stat străin) asupa rezultatului exerciţiului, evenimente
defavorabile pe care întreprinderea nu le poate controla decât parţial.
Rezultatul net al exerciţiului (profitul/pierderea) are o dublă semnificaţie:
 confirmarea rentabilităţii globale a întreprinderii;
 măsoară fluxul resurselor adiţionale create de întreprindere (în cazul profitului) sau fluxul
resurselor consumate de către aceasta în cursul exerciţiului (în cazul pierderii).
Rezultatul net este unul dintre cei mai importanţi indicatori pentru acţionari:
 este baza distribuirii dividendelor sau punerii în rezervă a profitului,
 permite efectuarea previziunilor cu privire la politica de investiţii şi dezinvestiţii a
întreprinderii,
 este un mijloc de a evalua capacitatea echipei manageriale în legătură cu activitatea
întreprinderii,
 este o modalitate de a remunera suplimentar salariaţii, prin participarea la profit.

Situaţia modificărilor capitalului propriu - performanţa „lărgită”


Φ Imaginea despre performanţa întreprinderii, oferită de Contul de profit şi pierdere, este incompletă
dacă nu se completează cu informaţia din Situaţia modificărilor capitalului propriu.
Φ Este motivul pentru care la nivel internaţional a apărut conceptul de rezultat economic
(comprehensive income), el măsoară performanţa „lărgită” a întreprinderii, incluzând:
 pe lângă rezultatul contabil,
 toate variaţiile activului net, cu excepţia celor din tranzacţiile cu acţionarii (aporturi de capital,
dividende etc.).
Φ Variaţiile activului net reflectate în Situaţia modificărilor capitalului propriu se explică prin:
 relaţiile întreprinderii cu proprietarii, concretizate în: investiţiile de capital ale acestora
(aporturile în bani şi în natură); remunerarea acţionarilor prin dividende; restituiri de capital,
în cazul retragerii acţionarilor din afacere etc;
 performanţele activităţii întreprinderii, deoarece:
• veniturile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei
contabile, sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori descreşteri ale datoriilor, care se
concretizează în creşteri ale capitalului propriu;
• cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei
contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi ale activelor sau creşteri ale datoriilor, care se
concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele cauzate de tranzacţiile cu
acţionarii;
 „activităţile accesorii” cu influenţă directă asupra capitalului propriu, care nu se reflectă în
veniturile şi cheltuielile Contului de profit şi pierdere, ci se recunosc direct în capitalul
propriu, ca de exemplu:
• câştigul obţinut din reevaluarea activelor,
• diferenţele de curs valutar ca urmare a conversiei situaţiilor financiare ale entităţilor autonome
aflate în străinătate etc.;
 politicile contabile utilizate care grupează ansamblul principiilor, convenţiilor, regulilor şi
practicilor aplicate de o entitate la întocmirea situaţiilor financiare.

Situaţia fluxurilor de trezorerie - performanţa întreprinderii de a genera cash


 Raţiunile întocmirii Situaţiei fluxurilor de trezorerie:
 situaţiile financiare sunt întocmite conform contabilităţii de angajament şi în baza principiului
independenţei exerciţiului:
o efectele tranzacţiilor şi evenimentelor din întreprindere sunt recunoscute în
contabilitate atunci când acestea se produc şi nu pe măsură ce numerarul şi
echivalentele de numerar sunt încasate sau plătite de întreprindere.
 rezultatul exerciţiului, reflectat în Contul de profit şi pierdere, este afectat de o serie de
convenţii contabile (de exemplu, regimul de calcul al amortizării) şi nu exprimă performanţa
reală a întreprinderii:
Situaţia fluxurilor de trezorerie exprima „realităţi neconvenţionale”, deoarece nu ia în calcul
veniturile şi cheltuielile de exploatare considerate “calculate”, care nu generează încasări şi plăţi în
exerciţiul analizat (cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele, venituri din provizioane, venituri din
subvenţii pentru investiţii etc.).
 în condiţii de sublichiditate, analiza fluxurilor de trezorerie devine prioritară analizei
rezultatelor:

Contul de profit şi pierdere permite determinarea rentabilităţii fără să permită măsurarea


directă a lichidităţii. O rentabilitate semnificativă evidenţiază că diferenţa dintre venituri şi cheltuieli
asigură remunerarea capitalului investit. Însă, veniturile nu corespund întotdeauna încasărilor şi nici
cheltuielile plăţilor. Anumite încasări nu reprezintă venituri (împrumuturile) şi anumite plăţi nu
determină imediat cheltuieli (investiţiile). O lichiditate suficientă sau insuficientă nu corespunde, prin
definiţie, unei rentabilităţi semnificative sau inexistente.
∃ Pe termen lung, lipsa de rentabilitate poate duce la lipsă de lichiditate.
 Situaţia fluxurilor de trezorerie oferă cele mai inteligibile şi obiective informaţii, care prezintă
faptele fără a lăsa loc interpretărilor subiective:
- informaţia de tip cash-flow constituie esenţa unor metode moderne de evaluare a afacerilor
(metoda bazată pe actualizarea/capitalizarea cash-flow-rilor viitoare).
 Situaţia fluxurilor de trezorerie oferă un plus de informaţii despre aspecte care au fost deja
analizate, în mod static, pe seama situaţiilor financiare:
EX: modificarea activului net este analizată în mod static plecând de la bilanţ, ea fiind expresia
unor tranzacţii nedecontate.
Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă modificarea activului net materializată în încasări şi
plăţi ale respectivelor tranzacţii realizate în cursul exerciţiului.
EX: structura financiară este analizată plecând de la Bilanţ şi Situaţia modificării capitalurilor proprii
şi reflectă sumele aparţinând finanţatorilor, rămase de rambursat la sfârşitul exerciţiului.
Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă încasările şi plăţile privind capitalurile externe provenite
de la acţionari, creditori, ca şi remunerarea acestora prin dividende şi dobânzi.
IAS 7 “Situaţiile fluxurilor de numerar” sintetizează că informaţiile cuprinse în Situaţia fluxurilor
de trezorerie constituie baza pentru:
 evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar şi echivalente de numerar;
 identificarea momentului apariţiei numerarului şi echivalentelor de numerar;
 cunoaşterea destinaţiei respectivelor fluxuri de numerar (pentru reluarea ciclului de
exploatare, efectuarea de investiţii, remunerarea finanţatorilor).
Situaţia fluxurilor de trezorerie descrie măsura în care activităţile de exploatare, investiţii şi
finanţare determină fluxuri pozitive (încasări) şi negative (plăţi) de trezorerie în cursul exerciţiului
financiar:
 fluxurile de trezorerie din activităţi de exploatare - de mărimea lor depinde aptitudinea
întreprinderii de a: menţine capacitatea de producţie, realiza noi investiţii, acorda noi
dividende, rambursa împrumuturi fără a apela la surse de finanţare externe costisitoare;
Situaţia fluxurilor de trezorerie transformă rezultatul de exploatare într-un rezultat efectiv încasat.
 fluxurile de trezorerie din activităţi de investiţie sunt imputabile operaţiunilor de
investiţii/dezinvestiţii în/din imobilizări corporale şi financiare şi reflectă deficitul sau
excedentul născut din astfel de operaţiuni;
 fluxurile de trezorerie din activităţi de finanţare prezintă încasările şi plăţile aferente
finanţărilor din surse externe la care recurge întreprinderea, atunci când trezoreria rezultată
din activităţile de exploatare a fost insuficientă pentru acoperirea operaţiunilor de investiţii şi
pentru remunerarea finanţatorilor.
Metodele de determinare a fluxurilor de trezorerie:
 Metoda directă operează numai cu informaţii de tip încasări şi plăţi:
 fluxurile de trezorerie aferente celor trei activităţi se calculează ca diferenţă între încasările şi
plăţile efective ce corespund evenimentelor care s-au produs în întreprindere, pe durata unui
exerciţiu financiar.
Metoda directă este agreată de investitori deoarece este punctul de plecare în realizarea
previziunilor asupra cash-flow-urilor, în vederea stabilirii valorii întreprinderii.
 Metoda indirectă preferată de managerii care nu doresc să prezinte utilizatorilor externi
imaginea reală despre lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii lor. Metoda indirectă
determină fluxurile de trezorerie din activităţile de exploatare cu ajutorul informaţiilor din
contabilitatea de angajament (Contul de profit şi pierdere, Bilanţ), iar fluxurile de investiţii şi
finanţare utilizând informaţii de tip încasări şi plaţi, după relaţia:
Rezultatul net -
- Venituri calculate* -
- Venituri din operaţiuni de investiţii şi finanţare +
+ Cheltuieli calculate** +
+ Cheltuieli legate de operaţiuni de investiţii şi finanţare -
- Variaţia necesarului de fond de rulment de exploatare =
= Trezorerie netă din activităţi de exploatare (FTE)

* venituri din provizioane, venituri din subvenţii pentru investiţii etc.


** cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele
Fluxul de trezorerie net sau cash-flow (FTN) se determină după relaţia:
FTN = FTE + FTI + FTF
Fluxul de trezorerie net se poate calcula şi ca diferenţă între trezoreria şi echivalentele de
trezorerie de la sfârşitul (TN1) şi de la începutul (TN0) exerciţiului financiar, astfel:
FNT = TN 1 −TN 0

Bilanţul – poziţia financiară a întreprinderii


 Bilanţul, potrivit OMF nr. 2374/2007 privind modificarea OMFP nr. 1752/2005 pentru
aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, are forma de
prezentare verticală (în listă).
 Bilanţul se bazează pe ecuaţia fundamentală:
Active – Datorii = Capitaluri proprii
 Posturile de activ sunt grupate după natură şi lichiditate (în ordinea crescătoare a lichidităţii
lor) în active imobilizate şi active circulante.
 Clasificarea datoriilor în bilanţ se face după natură şi exigibilitate (în ordinea descrescătoare a
exigibilităţii lor) în datorii care devin exigibile într-o perioadă mai mică de un an şi datorii cu
scadenţă mai mare de un an.
Elaborarea bilanţului financiar
 Bilanţul financiar pune în evidenţă riscul de insolvabilitate a întreprindeirii, respectiv
capacitatea sau incapacitatea întreprinderii de face faţă exigibilităţii pasivului cu activul de
care dispune.
 Bilanţul financiar este redactat în optică lichidativă, dacă întreprinderea îşi încetează
activitatea, oferă informaţii privind capacitatea acesteia de a rambura datoriile către terţi.
Toate operaţiunile de transformare a bilanţului contabil în bilanţ financiar au ca obiectiv asigurarea
unei omogenităţi maxime a valorilor înscrise în bilanţ.
Φ Operaţiunile de transformare au numai valoare de recomandare, necesitatea lor s-a născut din
experienţă şi reflectă un consens relativ între analiştii financiari, fără a face obiectul unei normalizări.
 În bilanţul financiar posturile de activ şi pasiv sunt poziţionate faţă în faţă, sub formă de cont.
 Aşezarea posturilor de activ se face în ordinea crescătoare a lichidităţii lor, iar posturile de
pasiv figurează în bilanţ în ordinea crescătoare a exigibilităţii lor.
 În activ :
activele imobilizate = necesarul permanent de finanţat
!!! elementele de activ imobilizat (imobilizări financiare) care pot deveni lichide într-o perioadă mai
mică de un an să fie încadrate în categoria activelor circulante;
activele circulante = necesarul temporar de finanţat
!!! elementele de activ circulant care devin lichide într-o perioadă mai mare de un an să fie
asimilate imobilizărilor corporale;
!!! individualizarea activelor de trezorerie (investiţiile pe termne scurt; casa şi conturi la bănci);
!!! cheltuielile în avans cu termen de lichiditate mai mare de un an vor fi inserate printre elementele
care alcătuiesc necesarul permanent de finanţat, iar cele cu termen de lichiditate mai mic de un an se
vor încadra în necesarul temporar.
 În pasiv:
totalul capitalurilor proprii, patrimoniul public, provizioane mai mari de un an şi datoriile care
trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an = resurselor permanente
!!! datorii care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an ajung la scadenţă într-o perioadă
mai scurtă de un an, vor fi asimilate datoriilor pe termen scurt;
datoriile cu scadenţă de până la un an = resurse temporare
!!! individualizarea pasivelor de trezorerie (creditelor bancare pe termen scurt);
!!! veniturile în avans cu termen de exibilitate mai mare de un an vor fi încadrate la resursele
permanente, iar cele cu termenul de exigibilitate mai mic de un an se vor alătura resurselor temporare.
Necesar permanent Resurse permanente
A. I. nete mai mari de un an Capitaluri proprii total
Imobilizări necorporale Capitaluri proprii
Imobilizări corporale Patrimoniu public
Imobilizări financiare Provozioane
Venituri în avans mai mari de un an
Active circulante mai mari de un an Datorii mai mari de un an
Creanţe comerciale ㌌㏒좈໱琰茞 ᓀ  Ü
Cheltuieli în avans mai mari de un an
Necesar temporar Resurse temporare
Active circulante mai mici de un an Datorii până la un an
Imobilizări financiare Avansuri încasate
Stocuri Datorii comerciale
Creanţe comerciale Alte datorii
Active de trezorerie Pasive de trezorerie
Cheltuieli în avans mai mici de un an Venituri în avans mai mici de un an
Total activ Total pasiv

Elaborarea bilanţului funcţional


 Bilanţul funcţional este redactat în optica continuării activităţii întreprinderii şi a exercitării
funcţiilor sale.
 Bilanţul funcţional răspunde nevoilor managerului întreprinderii.
 Obiectivul principal al bilanţului funcţional este de a reprezenta fluxurile de mijloace
(utilizări) şi resurse pe care le-a acumulat întreprinderea de la crearea sa.
 Elementele de activ (utilizările) şi cele de pasiv (resursele) sunt poziţionate în raport cu
funcţiile cărora le aparţin: de exploatare, de investiţie, de finanţare.
 În activul:
utilizările stabile (la valoare brută) specifice funcţiei de investiţii:
!!! imobilizările de exploatare:
 imobilizările necorporale,
 terenurile (în cazul întreprinderilor agricole),
 construcţiile,
 instalaţiile tehnice,
 utilajele şi maşinile care participă efectiv la procesul exploatării,
 avansurile şi imobilizările corporale în curs care vor avea legătură directă cu activitatea de
exploatare.
!!! imobilizările în afara exploatării:
 terenurile,
 construcţiile anexe,
 imobilizările financiare, care nu au legătură directă cu activitatea de exploatare.
utilizările ciclice specifice funcţiei de exploatare:
!!! active circulante de exploatare:
 stocuri,
 creanţe comerciale,
 creanţe în legătură cu personalul, asigurările şi protecţia socială, bugetul statului (TVA
deductibilă aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate), cheltuielile în avans.
!!! activele circulante în afara exploatării:
 sume de încasat de la entităţi afiliate,
 sume de încasat de la entităţi în virtutea intereselor de participare,
 creanţe pentru cedarea de imobilizări,
 alte creanţe (creanţe în legătură cu impozitul pe profit, creanţe în legătură cu subvenţiile,
decontări din operaţii în participaţie etc.),
 decontări cu acţionarii/asociaţii privind capitalul,
 cheltuieli în avans care nu au legătură cu exploatarea.
!!! investiţiile pe termen scurt:
 acţiuni deţinute la entităţi afiliate,
 obligaţiuni emise şi răscumpărate,
 obligaţiuni,
 alte investiţii pe termen scurt şi creanţe asimilate,
 efecte de încasat,
 efecte remise spre scontare.
!!! casa şi conturi la bănci:
 cecuri de încasat,
 conturi curente la bănci, casa, alte valori, acreditive,
 avansuri de trezorerie.
 În pasiv:
resursele durabile specifice funcţiei de finanţare:
!!! resursele proprii:
 total capitaluri proprii (inclusiv amortizarea*),
 patrimoniul public.
!!! datoriile financiare stabile:
 împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni şi dobânzile aferente,
 creditele bancare pe termen lung,
 alte împrumuturi, datorii asimilate şi dobânzile aferente).
*amortizarea se înscrie în pasivul bilanţului, ca şi componentă a resurselor proprii (element al
autofinanţării)
resursele ciclice specifice funcţiei de exploatare:
!!! datoriile de exploatare:
 datorii comerciale,
 efecte de comerţ de plătit,
 alte datorii (în legătură cu personalul; asigurările şi protecţia socială; impozite, taxe şi
vărsăminte asimilate care au legătură cu exploatarea),
 venituri în avans aferente exploatării.
!!! datoriile în afara exploatării:
 sume datorate entităţilor afiliate,
 sume datorate entităţilor în virtutea intereselor de participare,
 alte datorii (datorii aferente furnizorilor de imobilizări, vărsăminte de efectuat pentru alte
imobilizări financiare, datorii fiscale aferente impozitului pe profit),
 venituri în avans care nu au legătură cu eploatarea.
!!! resursele de trezorerie:
 creditele bancare pe termen scurt.

Utilizări stabile Resurse durabile (stabile)


Active imobilizate de exploatare brute Capitaluri proprii total
Imobilizări necorporale Capitaluri proprii
Imobilizări corporale de exploatare Amortizarea
Patrimoniu public
Provizioane
A. imobilizate în afara exploatării brute Datorii m. mari de un an
Utilizări ciclice Resurse ciclice
Active circ. de exploatare Datorii de exploatare
Stocuri Avansuri încasate
Creanţe comerciale Datorii comerciale
Alte creanţe Alte datorii
Ch. în avans pt. exploatare Venituri în avans pt. expl.
Active circ. în afara expl. Datorii în afara exploat.
Creanţe pt. cedarea de imob. Datorii furnizori de imob.
Ch. în avans în afara exploat. Dat. fisc. impoz. pe profit
Venit. în avans în af. exp.
Utilizări de trezorerie Resurse de trezorerie
Total activ Total pasiv

CAPITOLUL III
DIAGNOSTICUL PERFORMANŢELOR ÎNTREPRINDERII – FLUXURILE GLOBALE DE
REZULTAT

Conceptul de performanţă

Φ Termenul de performanţă are semnificaţia unui „rezultat prestigios” a unei „realizări deosebite”.
Φ În mediul de afaceri, conceptul de performanţă semnifică o „bună reuşită” sau un „succes” obţinut
ca efect al gestiunii activităţii întreprinderii.
Φ Acest „succes” este cuantificat cu ajutorul unui ansamblu de indicatori sau criterii de natură
cantitativă şi calitativă:
- profit, rentabilitate, cifră de afaceri, cash-flow;
- cotă de piaţă, cost de externalitate, imagine de marcă;
- climat social, reputaţia echipei manageriale, capacitatea întreprinderii de a se responsabiliza
social etc.
Φ Evantaiul foarte larg al criteriilor care caracterizează performanţele întreprinderii a transformat
performanţa într-un concept multicriterial.
Φ Fiecare întreprindere îşi selectează criteriile de performanţă în raport cu finalităţile (obiectivele)
sale.
Φ Finalităţile (obiectivele) întreprinderii sunt corect stabilite dacă:
 se acordă atenţie supravieţuirii durabile a întreprinderii şi dezvoltării sale în concordanţă cu
aspiraţiile „protagoniştilor” (stakeholder) săi,
 atenţia managerului este focalizată spre viitorul pe termen lung a întreprinderii,
 predomină un ideal de excelenţă,
 există impulsuri pentru creşterea sa economică.
De la clasic la modern în măsurarea performanţelor întreprinderii

Tabelul 1. Performanţa – concept multicriterial


Criterii de Frecvenţa de Valenţe şi limite în Aspecte specifice
Caracteristici
performanţă utilizare comunicarea financiară României
- Determinate pe baza
situaţiilor financiare,
redactate conform Comunicare
* Utilizate, aproape
contabilităţii de* Cea maistandardizată, care
în exclusivitate,
angajament şi afectatefrecventă practică,raspunde nevoilor
Contabile pentru comunicarea
de diverse convenţiiîn special, îninformaţionale ale
tradiţionale cu fiscul, creditorii şi
contabile; întreprinderile miciorganelor fiscale, ale
pentru controlul
* Au caracter static; si mijlocii. creditorilor şi controlului
intern.
* Oferă o viziune pe intern de gestiune.
termen scurt asupra
performanţei.

* Asigură comunicarea
internă, verifică
capacitatea managerului* Cunoscute de
Criterii care
de a promova investiţiicercetători, analişti,
deschid calea spre
eficiente; consultanţi, experţi;
o abordare* Îşi au originea în* Utilizate mai
* În cazul EVA se* Aplicate pentru
modernă ateoria financiară afrecvent în
impune prudentă înaprecierea eficienţei
performanţei creării de valoare pentruîntreprinderile
comunicare; proiectelor de
(Economic Valueacţionari. cotate.
* MVA evalueazăinvestiţii, alături de
Added şi Market
trendul creării de valoarealte criterii
Value Added)
pentru acţionari, înfinanciare.
funcţie de dinamica
pieţei externe.

* Au ca punct de
plecare situaţia * Agreate de investitori* S-au impus în
fluxurilor de trezorerie; pentru că reprezintăpractica entitaţilor
* Frecvent utilizate
* Sunt obiective şi punctul de plecare înodată cu adoptarea
Criterii de tip de investitori,
inteligibile; măsurarea valoriireglementărilor
cash-flow anlişti financiari,
* Permit o analiză întreprinderii şi încontabile armonizate
experţi evaluatori.
dinamică şi exprimarea estimarea durabilităţiicu directivele
rezultatului contabil în dezvoltării. europene şi cu IFRS.
rezultat efectiv încasat.
* Unele sunt de natură * Asigură dialogul cu
contabilă: EPS, PER, rata piaţa de capital şi
Criterii bursierede capitalizare a perceperea de către
de recunoaştere aprofitului, randamentul * Frecvent utilizateinvestitori a
* Utilizate de
performanţei dividendelor; de analiştiiperspectivelor
investitorii de pe
globale de către* În optică modernă bursieri, evaluatoriîntreprinderilor cotate,
piaţa de capital.
participanţii lamodelele Gordon-Shapiro şi investitori. chiar dacă volatilitatea
piaţa de capital şi modelul Bates apreciază titlurilor este influenţată
„comportamentul” şi de factori exogeni
cursului bursier. întreprinderii.
* Apreciază
performaţa prin * Folosite în
* Utilizate de
prisma activelor practica evaluării
cercetători care
intangibile deţinute; * Inserate, în special,entităţilor;
elaborează
* Derivate din în sistemul de* Utilizate de
Criterii non- sisteme de
comportamentul raportare a entităţilorcercetători,
financiare măsurare
socialmente tranzacţionate pe pieţeevaluatori;
integrată a
responsabil; reglementate. * Percepute ca o
durabilităţii
* Apreciază constrangere de
dezvoltării.
durabilitatea entităţile mici.
performanţei.

 Eşantion de 157 întreprinderi, în majoritatea lor din Regiunea de Nord-Est.


 Structura eşantionului este dată de:
 6,37% societăţi cotate la Bursa de Valori Bucureşti, în categoria I,
 93,63% întreprinderi necotate mici şi mijlocii, din care 51,70% microîntreprinderi şi 48,30%
întreprinderi mijlocii.
 Eşantionul a fost compus dintr-un mozaic de întreprinderi, respectiv:
 industria constructoare de maşini (15,91%);
 comerţ cu utilaje, autovehicule, materiale de construcţii, combustibil (15,91%), servicii de
salubritate, igienă, sănatate (12,10%);
 construcţii (11,46%);
 industria alimentară (10,82%);
 industria lemnului (5,10%);
 industria farmaceutică (5,10%);
 industria chimică (5,10%);
 industria textilă (4,46%);
 agricultură şi mediu (3,83%);
 industria energetică (3,18%);
 turism (3,18%);
 transport (2,55%) şi silvicultură (1,30%).
 perioada 2006-2007

De la clasic la modern în măsurarea performanţelor întreprinderii


Concluzii:
 Pentru 43,69% din subiecţii chestionaţi profitul rămâne criteriul cel mai relevant pentru a
aprecia performanţele şi perspectivele întreprinderii.
 Iniţiativele sociale (crearea de locuri de muncă şi securitatea muncii, protecţia mediului,
implicarea în viaţa comunităţii, acţiunile de sponsorizare etc.) sunt considerate foarte
importante doar de 1,18% din subiecţii intervievaţi, în timp ce 29,29% plasează acest criteriu
pe locul zece din zece.
 Indicatorii contabili tradiţionali de performanţă, în ciuda valenţelor lor informaţionale
limitate pentru comunicarea financiară a întreprinderii şi în pofida dinamismului ce
caracterizează secolul XXI, sunt cei mai prezenţi şi mai frecvent comunicaţi de către
întreprinderi.
Criterii contabile tradiţionale
 Capacitatea de autofinanţare (CAF) este cunoscută şi sub numele de marjă brută de
autofinanţare.
 CAF reflectă resursele financiare generate de activitatea curentă (de bază) şi rentabilă a
întreprinderii, după deducerea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadenţă, fără a lua
în calcul fluxurile financiare degajate sau absorbite de operaţiuni precum:
 investiţiile/dezinvestiţiile în/din active imobilizate,
 finanţările externe sub formă de majorări/reduceri de capital,
 contractarea/rambursarea împrumuturilor externe, repartizarea profitului).
Destinaţia CAF este să:
 remunereze capitalurile proprii angajate în activitatea întreprinderii (prin dividende),
 finanţeze investiţiile de creştere (prin partea din rezultatul net lăsată în rezervă),
 finanţeze investiţiile de menţinere sau de înlocuire (prin amortizarea ce are caracterul unei
resurse care permite înlocuirea imobilizărilor depreciate) din exerciţiile viitoare.
 Calculul CAF se poate realiza în două moduri:
 fie plecând de la excedentul brut de exploatare, pe baza procedeului deductiv,
 fie plecând de la rezultatul net al exerciţiului, pe baza procedeului aditiv.
Φ Deosebirea dintre EBE şi CAF constă în faptul că EBE reflectă surplusul de resurse financiare
rezultat numai din activitatea de exploatare, în timp ce CAF evidenţiază surplusul monetar potenţial
a fi creat de activitatea globală a întreprinderii.
Conform procedeului deductiv (substractiv), CAF se determină după modelul următor:
Excedentul brut de exploatare +
+ Alte venituri din exploatare (a) -
- Alte cheltuieli de exploatare (b) +
+ Venituri financiare (c) -
- Cheltuieli financiare (d) +
+ Venituri extraordinare -
-Cheltuieli extraordinare -
- Impozitul pe profit =
= CAF

(a) cu excepţia:
veniturilor din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital (contul 7583);
veniturilor din subvenţii pentru investiţii (contul 7584);
veniturilor din provizioane (cont 7812);
(b) cu excepţia:
cheltuielilor privind prestaţiile externe* (grupele de conturi 61 şi 62);
cheltuielilor cu alte impozite, taxe şi varsăminte asimilate** (contul 635);
cheltuielilor privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital (contul 6583);
cheltuielilor de exploatare privind provizioanele (contul 6812);
{* Cheltuielile privind prestaţiile externe, inserate în consumurile intermediare, au fost deja deduse
din valoarea adăugată,
** Cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate au fost luate în calculul excedentului
brut de exploatare.}
(c) cu excepţia:
veniturilor din investiţii financiare cedate (contul 764);
veniturilor financiare din ajustări pentru pierderea de valoare (contul 786);
(d) cu excepţia:
cheltuielilor privind investiţiile financiare cedate (contul 664);
cheltuielilor financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare
(contul 6863);
cheltuielilor financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a activelor circulante (contul
6864).

Φ Conform procedeului aditiv, CAF se determină după modelul următor:


Rezultatul net +
+ Cheltuieli de exploatare privind amortizările, provizioanele şi ajustările pentru depreciere -
- Venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare +
+ Cheltuieli financiare privind amortizările şi ajustările pentru pierdere de valoare -
- Venituri financiare din ajustări pentru pierdere de valoare +
+ Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital -
- Venituri din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital +
+ Cheltuieli privind investiţiile financiare cedate -
- Venituri din investiţii financiare cedate -
- Venituri din subvenţii pentru investiţii =
= CAF
 CAF este considerat un indicator limitat, introdus pentru a satisface nevoile de informare ale
utilizatorilor externi întreprinderii, interesaţi să obţină o evaluare rapidă a fluxurilor de
trezorerie potenţiale (nu efective) a fi degajate sau absorbite de activitatea întreprinderii,
într-o perioadă considerată.
 CAF este în majoritatea cazurilor superioară rezultatului exerciţiului, din această cauză, este
mai confortabil pentru întreprinderile care înregistrează pierderi să comunice utilizatorilor
externi CAF, mai degrabă decât rezultatul net.
 Validitatea CAF, ca indicator de performanţă şi ca resursă potenţială de finanţare, este totuşi
discutabilă deoarece:
 CAF este afectată de implicaţiile fiscale ale politicilor de amortizare şi, constituire a
provizioanelor, ceea ce pune sub semnul întrebării mărimea acestui indicator; cheltuielile cu
amortizarea micşorează baza de impozitare şi crează posibilitatea sporirii CAF.
 Prin deducerea din CAF a dividendelor distribuite şi a altor repartizări, cum ar fi participarea
salariaţilor la profit, se determină autofinanţarea globală: A f = CAF − Div − Ps

 Ea exprimă capacitatea efectivă a întreprinderii de a se finanţa prin mijloace proprii.


 Destinaţia esenţială a autofinanţării:
 finanţarea investiţiilor (de creştere, menţinere, înlocuire)
 consolidarea structurii financiare a întreprinderii, autofinanţarea fiind o resursă internă,
derivată din activitatea proprie.
 Autofinanţarea globala are două componente:
 autofinanţarea de menţinere: îşi are originea în amortizarea ce corespunde deprecierii
imobilizărilor şi are rolul de a menţine potenţialul productiv al întreprinderii, prin reînnoirea
activelor imobilizate şi acoperirea riscurilor de exploatare;
 autofinanţarea netă: provine din profitul net rămas după participarea salariaţiilor la profit şi
din fondul de amortizare ce depăşeşte deprecierea imobilizărilor; este destinată finanţării
creşterii întreprinderii.
 Autofinanţarea globala are două componente:
 autofinanţarea de menţinere: îşi are originea în amortizarea ce corespunde deprecierii
imobilizărilor şi are rolul de a menţine potenţialul productiv al întreprinderii, prin reînnoirea
activelor imobilizate şi acoperirea riscurilor de exploatare;
 autofinanţarea netă: provine din profitul net rămas după participarea salariaţiilor la profit şi
din fondul de amortizare ce depăşeşte deprecierea imobilizărilor; este destinată finanţării
creşterii întreprinderii.
 Autofinanţarea este un indicator cu o bogată valoare informaţională pentru:
 întreprindere - reprezintă cea mai sigură resursă de finanţare, care îi asigură
independenţa financiară;
 creditori - este un indiciu cu privire la accesul întreprinderii la credite şi la capacitatea
sa de a le rambursa (riscul de neplată);
 investitori - convinge că întreprinderea are capacitatea de a utiliza eficient capitalurile
încredinţate spre gestionare şi de a garanta investitorilor o remunerare atrăgătoare pentru
riscurile asumate prin investiţii.
Criterii bazate pe crearea de valoare
 Valoarea economică adăugată (Economic Value Added) - indicator propus de autorii J. Stern
şi G. B. Stewart pentru a măsura capacitatea întreprinderii de a-şi sporii valoarea, ca efect al
gestiunii eficiente a activităţii sale:  NOPAT 
EVA = NOPAT − CMP ⋅ Ci EVA =  − CMP  ⋅ Ci
 Ci 

în care: NOPAT
- ( Net Operating Profit After Taxes) - profitul din exploatare după
impozitare;
- CMP - costul mediu ponderat al capitalului;
- Ci - capitalul investit.

 EVA > 0, dacă profitul din exploatare după impozitare este mai mare decât remunerarea
aşteptată de finanţatori ( > ) → întreprinderea crează valoare pentru acţionari.

!!! O valoare economică adăugată semnificativă, într-un exerciţiu, nu este expresia sigură a unei
politici creatoare de valoare durabilă.
 Valoarea de piaţă adăugată (Market Value Added) - evaluează trendul creării de valoare
pentru acţionari:
n
EVAt n
NOPATt − ( CMP ⋅ Ci ) t
MVA = ∑ = ∑
t =1 (1 + CMP) t =1
t
(1 + CMP) t

Pentru a creşte valoarea capitalului acţionarilor se impune:


 creşterea profitului din exploatare după impozitare:
- printr-o mai bună organizare a muncii,
- prin promovarea tehnologiilor inovative,
- prin creşterea flexibilităţii întreprinderii la cerinţele pieţei,
- utilizând noile tehnologii informaţionale pentru reducerea costurilor administrative,
- ca urmare a dezvoltării de noi produse şi activităţi,
- prin crearea unor avantaje competitive în raport cu concurenţa;
 mai buna controlare a capitalului investit în activitatea de exploatare, în sensul minimizării
nevoii de fond de rulment prin:
- eficientizarea gestiunii stocurilor,
- acţionând asupra termenelor de plată a furnizorilor şi a termenelor de încasare a clienţilor,
- prin rentabilizarea activelor imobilizate,
- recurgând la închirieri şi nu la cumpărări de active imobilizate nonstrategice etc;
 minimizarea costului mediu ponderat al capitalului prin optimizarea structurii financiare a
întreprinderii.

Criterii de tip cash-flow

 Fluxurile de trezorerie parţiale ca şi fluxul de trezorerie net pot îmbrăca forma insuficienţei
sau excedentului de trezorerie.
 FTE >0 fluxurile de trezorerie din activităţi de exploatare pozitive şi cu o valoare cât mai
mare → performanţele activităţii de exploatare, deoarece:
- activitatea de exploatare, eficient gestionată, a generat mai multe lichidităţi decât a consumat,
ceea ce reduce necesitatea de a recurge la surse externe de finanţare, amplifică autonomia financiară a
întreprinderii, crează premisele pentru creşterea durabilă a întreprinderii.
!!! Când FTE prevalează în totalul fluxurilor nete de trezorerie → echilibrul de trezorerie este în
mare parte atins prin forţele proprii ale întreprinderii.
 FTE<0 valoarea negativă a acestui flux → insuficienţă de trezorerie, provocat de cauze
multiple, precum:
- imobilizarea de resurse financiare în stocuri de materii prime peste necesar sau în stocuri de
produse greu vandabile;
- o politică de credite comerciale neadaptată situaţiei întreprinderii;
- obligaţii de plată în creştere faţă de terţi.
!!! Dezechilibrul de trezorerie de exploatare are efect nefavorabil asupra politicii de investiţii şi de
distribuire a dividendelor întreprinderii.
 FTI>0 fluxurile de trezorerie din activităţi de investiţii pozitive sunt expresia superiorităţii
încasărilor în raport cu plăţile generate de operaţiunile de investiţii, aceasta poate indica:
- intenţia de restructurare a activităţii întreprinderii, care îşi disponibilizează activele
imobilizate;
- credite comerciale mari acordate de furnizorii de imobilizări;
- dividende semnificative încasate de la entităţile afiliate etc.
!!! La astfel de surse de lichiditate întreprinderea nu poate recurge în mod curent, având în vedere că
operaţiunile care le generează au caracter ocazional.
 FTI<0 fluxurile de trezorerie din activităţi de investiţii negative → insuficienţa trezoreriei
derivate din activitatea de investiţii, care va contribuie la reducerea lichidităţii întreprinderii;
- acesta se explică prin realizarea de investiţii din a căror exploatare se aşteaptă fluxuri viitoare
de trezorerie. Finanţarea lor se poate face parţial din dezinvestiţii de imobilizări, însă proiectele de
investiţii ample necesită utilizarea finanţării externe.
 FTF>0 fluxurile de trezorerie din activităţi de finanţare pozitive → excedent de trezorerie
provenit din operaţiunile de finanţare.
- la originea sa stau sursele de finanţare externă, menite să completeze fluxurile de trezorerie
generate de activitatea de exploatare.
 FTF<0 fluxurile de trezorerie din activităţi de finanţare negative → rambursarea datoriilor,
cel mai probabil din activitatea de exploatare, remunerarea acţionarilor pentru capitalul
investit în întreprindere sau lipsa unui prgram de investiţii în perioada imediat următoare.
!!! Se diminuează astfel gradul de dependenţă faţă de terţi şi cheltuielile financiare, cu consecinţe
favorabile asupra rentabilităţii întreprinderii.
 FTN>0 creşterea netă de trezorerie şi echivalente de trezorerie → excedent monetar
temporar destinat creşterii economice a întreprinderii.
- lichiditatea generată de activitatea de exploatare a permis acoperirea nevoilor curente şi a celor
din investiţii, nefinanţate din vânzarea de imobilizări, precum şi o politică de finanţare echilibrată.
 FTN<0 fluxul de trezorerie net negativ → deficitul de disponibilităţi derivat din activitatea
întreprinderii în decursul unui exerciţiu, care perturbă efectuarea plăţilor curente.
- întreprinderea nu a avut capacitatea de a genera suficientă lichiditate şi se va confrunta în
viitor cu crize de trezorerie.
- deficitul poate fi acoperit fie din excedentul de trezorerie şi echivalentele de trezorerie
existente la începutul perioadei, fie din sursele externe.

Analiza fluxurilor de trezorerie prin rate

1. rata de acoperire din fluxurile de trezorerie aferente activităţilor de exploatare a obligaţiilor de


plată (Ro) către creditori, acţionari şi a obligaţiilor derivate din operaţiuni de investiţii:

!!! Indicatorul se calculează ca raport între fluxurile de trezorerie din activităţi de exploatare şi suma
dintre anuitatea de rambursat a datoriilor care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an (rata
scadenţă anuală plus dobânzile aferente plătite), dividendele plătite şi plăţile pentru achiziţionarea de
imobilizări:
FTE
Ro =
A + Div p + Inv

!!! Când Ro>1, → întreprinderea a autogenerat numerar din activitatea de exploatare, care a permis
acoperirea obligaţiilor mai sus amintite.
2. rata de rambursare a datoriilor la termen (Rr) exprimă ponderea anuităţii de rambursat a
datoriilor mai mari de un an în fluxurile de trezorerie din activităţi de exploatare:
A
Rr = ⋅100
FTE

!!! reducerea indicatorului pe seama sporirii fluxurilor de trezorerie pozitive din activităţi de
exploatare → creşterea performanţelor activităţii de exploatare, care a fost în măsură să remunereze
furnizorii de capital, să ramburseze ratele scadente şi să promoveze noi proiecte de investiţii.
!!! descreşterea raportului pe seama diminuării numărătorului → absenţa unei politici de investiţii în
întreprindere sau creşterea autonomiei sale financiare.
3. rata de plată a dividendelor (RDiv) reflectă ponderea dividendelor plătite în fluxurile de trezorerie
din activităţi de exploatare: Div p
RDiv = ⋅100
FTE

!!! tendinţa de creştere a raportului ca urmare a majorării în ritm mai rapid a numitorului în raport cu
ritmul de creştere a numărătorului → creşterea aptitudinii întreprinderii de a genera suficient de
excedent de trezorerie din exploatare ceea ce a permis remunerarea aşteptărilor acţionarilor.
4. rata de reinvestire (RInv) pune în evidenţă ponderea plăţilor pentru achiziţionarea de imobilizări
(corporale, financiare) în fluxurile de trezorerie din activităţi de exploatare:
Inv
RInv = ⋅100
FTE

!!! tendinţa de descreştere a raportului, datorită diminuării numărătorului, → absenţa obiectivelor de


investiţii în strategia întreprinderii, şi disponibilizarea unui excedent de trezorerie de exploatare
pentru acoperirea altor obligaţii de plată.
5. rata capacităţii globale de rambursare (Rgr) exprimă numărul de ani în care ar fi posibilă
rambursarea datoriilor totale din fluxurile de trezorerie din activităţi de exploatare:
Dt
Rgr =
FTE
!!! intervalul de timp de rambursare va fi cu atât mai mic cu cât mai mari vor fi fluxurile de
trezorerie din activităţi de exploatare.

6. rata rentabilităţii comerciale în termeni de fluxuri (Rc) se calculează raportând fluxurile de


trezorerie din activităţi de exploatare la încasările din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii:
FTE
Rc = ⋅100
Vbs

!!! Raportul arată ce fluxuri de trezorerie din activităţi de exploatare se realizează la 100 lei venituri
din vânzarea de şi prestarea de servicii.

Criterii bursiere - abordarea bazatã pe comparaţia de piaţã

Φ Criteriile de performanţă bursieră, utilizate pentru a face aprecieri asupra evoluţiei preţului de
piaţă al unor societăţi cotate sau al unor societăţi care urmează să fie inroduse la Bursă, sunt
grupate în:
1. criterii specifice abordării bazate pe comparaţia de piaţă,
2. criterii specifice abordării actuariale.

1.a. rezultatul (profitul) net pe acţiune (Earning Per Share) calculat, în mai multe variante:
P
EPS = net
Nra
Dacă există acţiuni preferate (privilegiate), se calculează profitul net pe acţiunile comune, astfel:
Pnet − Div p
EPS =
Nrac

Dacă investitorul vrea să cunoască potenţialul de autofinanţare a societăţii în raport cu numărul de


acţiuni, se determină capacitatea de autofinanţare pe acţiune, după relaţia:
CAF
CAF a =
Nra

1.b. Dividendul pe acțiune este un indicator cu valoare informaţională mare pentru acţionarii
minoritari care sunt preocupaţi de o rentabilitate pe termen scurt: Div t
Div =
Nra

!!! informaţii despre numărul şi valoarea totală a fiecărui tip de acţiuni emise, acţiuni
răscumpărabile, acţiuni emise în timpul exerciţiului financiar etc. se găsesc în Nota 7 ”Participaţii şi
surse de finanţare”.
!!! profitul pe acţiune se poate calcula pe baza numărului de acţiuni existent la închiderea exerciţiului
sau în funcţie de numărul mediu de acţiuni din cursul exerciţiului.
1.c. Coeficientul de capitalizare bursieră, în limbaj anglo-saxon Price Earning Ratio (PER) - utilizat
pentru a aprecia reacţia investitorilor la modificările rezultatului net al societăţii cotate.
P P
PER = PER =
CAF a EPS

!!! PER arată preţul pe care investitorii sunt gata să-l plătească pentru profitul net pe acţiune;
!!! PER arată de câte ori investitorii sunt dispuşi să plătească profitul pe acţiune (“multiplu curs-
profit”);
!!! PER poate evidenţia câţi ani (exerciţii financiare) de rezultat net pe acţiune sunt necesari pentru
a recupera investiţia într-o acţiune;
!!! PER arată în cât timp (exerciţii financiare) preţul (cursul) unei acţiuni capitalizează rezultatul net
pe acţiune.

Tabelul nr. 1. Valori de referință pentru PER


Nr.
PER Interpretare
crt.
Acțiunile societății cotate sunt puternic subevaluate pe piața
1. <5
financiară („vot de neîncredere” din partea investitorilor)
2. 5 - 10 Acțiunile societății cotate sunt subevaluate pe piața financiară
Piața financiară este îndreptăţită să facă aprecieri favorabile cu
3. 10 - 15
privire la rezultatele viitoare ale societății cotate
4. 15 - 20 Acțiunile societății cotate sunt supraevaluate pe piața financiară

 Într-o altă variantă, PER rezultă raportând valoarea societății cotate (capitalizarea bursieră)
la rezultatul (profitul) net, astfel: PER = CB
Pnet

!!! PER indică de câte ori rezultatul net al societății cotate se regăsește în valoarea acesteia
(capitalizarea bursieră).
!!! PER are mai mare relevanţă dacă se utilizează în analize comparative, se preferă comparaţia între
PER al societăţii analizate şi PER mediu al sectorului.
!!! societatea cu cel mai scăzut PER este considerată a fi cea mai puţin scumpă pentru investitori.
1. d. Coeficientul de creştere a profitului net estimat sau Projected Earning Growth (PEG) - măsoară
gradul în care o acţiune este sau nu supraevaluată pe piaţă; se determină raportând PER la rata
anuală estimată de creştere a profitului net (RPnet) al societăţii:
PER
PEG =
RPnet

!!! PEG se analizează, în special, când PER al societăţii are valori peste media sectorului sau peste
nivelul mediu al lui PER de pe piaţa financiară.
!!! valoarea recomandată pentru PEG este unu.
!!! PEG > 1 → preţul (cursul) acţiunii include o parte din profitul viitor estimat, adică investitorul
plăteşte mai mult în prezent pentru profitul prognozat, ceea ce îl poate determina să se orienteze spre
alte oportunităţi de investiţii, spre acţiuni al căror PEG se apropie cât mai mult de valoarea unitară.
!!! PEG < 1 → marchează scaderea ritmului viitor de creştere a rezultatului net şi prin urmare un
plasament riscant pentru investitor.
!!! PEG pierde din credibilitate pentru că este dificil de estimat potenţialul de creştere a rezultatului
net, motiv pentru care se recomandă calculul indicatorului în funcţie de istoricul creşterii profitului
net.
1.e. Coeficientul de capitalizare a dividendelor (PER1) este o variantă a PER, calculat fie raportând
preţul (cursul) acţiunii (P) la dividendul pe acţiune (Div), fie raportând preţul (cursul) acţiunii la
rezultatul net pe acţiune distribuit (d=Div/EPS):
P P
PER 1 = PER 1 =
Div d

!!! PER1 are în vedere că, în realitate, rezultatul net nu va fi niciodata integral distribuit, din acest
motiv este luat în calcul doar partea din rezultatul net pe acţiune distribuită.
!!! PER1 reflectă cu adevărat termenul de recuperare a investiţiei efectuate în titlurile unei societăţi,
din dividendul pe acţiune.
!!! PER1 tinde să privilegieze societăţile a căror rată de distribuire a dividendelor este relativ
ridicată, respectiv societăţile aflate în faza de maturitate a ciclului lor de viaţă, care înregistrează
profituri stabile.

1.f. Coeficientul de capitalizare a cash-flow-ului (PER2) este raportul dintre preţul (cursul) acţiunii
(P) şi cash-flow-ul pe acţiune (CFa) sau raportul dintre valoarea întreprinderii (capitalizarea
bursieră) şi cash-flow (CF): P CB
PER 2 = PER 2 =
CF a CF

!!! PER2 are în vedere că rezultatul net nu permite măsurarea directă a lichidităţii societăţii cotate,
pentru că rezultatul net contabil nu este întotdeauna un rezultat efectiv încasat.
!!! PER2 reflectă preţul pe care acţionarul este dispus să-l plătească pentru cash-flow-ul pe acţiune.
Acţiunile vor fi mai atractive pentru investitori când cash-flow-ul pe acţiune are tendinţă crescătoare.
1.g. Coeficientul de capitalizare a activului net, în limbaj anglo-saxon Price Book Ratio (PBR), se
calculează raportând prețul (cursul) acţiunii (P) la activul net contabil pe acţiune (ANCa) sau ca
raport între valoarea societăţii (capitalizarea bursieră) şi activul net contabil (ANC):
P CB
PBR = PBR =
ANC a ANC

!!! PBR < 1 (în realitate se întâmplă rar) → societatea este subevaluată pe piaţa financiară, ceea ce
echivalează cu faptul că societatea valorează mai puţin decât valoarea sa contabilă sau ca preţul
unei acţiuni este mai mic decât valoarea contabilă divizată la numărul de acţiuni ale societăţii.
!!! PBR < 1 → valori decotate sau subcotate ale acţiunilor, acesta reprezentând un semnal de
cumpărare pentru investitori.
!!! PBR > 1 → titlul va fi supraevaluat sau supracotat în raport cu valoarea sa contabilă, ceea ce
pentru posesorul de titluri reprezintă un semnal de vânzare.
1.h. Coeficientul capitalizării bursiere globale (PERg) – raportul dintre capitalizarea bursieră
globală (CBG) şi unul dintre soldurile intermediare de gestiune (cifra de afaceri, valoarea adăugată,
excedentul brut de exploatare etc.):
 CBG
  CBG
   CBG
 
( CB + Dt ) ( CB + Dt )
PERg =
( CB + Dt )
PERg = PERg =
CA EBE Vad
!!! CBG = valoarea societăţii sau preţul pe care un investitor ar trebui să-l plătească pentru a
achiziţiona societatea în integralitatea sa, liberă de datorii, adică: capitalizarea bursieră plus suma
necesară pentru plata tuturor datoriilor.
!!! PERg arată de căte ori se regăseşte cifra de afaceri, valoarea adăugată, excedentul brut de
exploatare în valoarea societăţii (capitalizarea bursieră globală) sau de câte ori se vinde cifra de
afaceri, valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare al societăţii analizate .
!!! Societăţile ai căror PERg vor avea valori mai mari sunt considerate mai scumpe decât societăţile
concurente cotate.
1.k. Randamentul plasamentului (rp) este inversul lui PER, respectiv raportul dintre profitul net pe
acţiune (EPS) şi prețul (cursul) acţiunii (P) sau raportul dintre profitul net al exerciţiului (Pnet) şi
capitalizarea bursieră (CB): EPS 1 P
rp = = rp = net
P PER CB

!!! rp - interesează acţionarii majoritari şi reflectă remunerarea aşteptată de acţionari ca urmare a


capitalului investit într-o acţiune.
!!! rp creşte preţul (cursul) acţiunilor pentru care s-a previzionat un rezultat net pe acţiune egal
cu EPS, situaţie favorabilă pentru investitorii care înregistrează astfel o plusvaloare sau o creştere a
capitalului iniţial investit într-o acţiune.
!!! rp investitorii pieţei financiare nu sunt semnificativ atraşi de acţiunile societăţii, pentru că pe
termen lung nu se anticipează obţinerea unui rezultat net pe acţiune superior celui care ar putea fi
obţinut din investiţii în alte titluri care presupun un nivel de risc similar.
!!! Randamentul dividendelor sau Dividend Yield (DIVY) - calculat ca raport între dividendul pe
acţiune (Div) şi preţul (cursul) de piaţă al unei acţiuni (P) sau dividendele totale (Divt) şi
capitalizarea bursieră (CB): Div Div t
DIVY = DIVY =
P CB
!!! DIVY are semnificaţia randamentelor aşteptate de acţionarii minoritari de la plasamentele
efectuate.
!!! DIVY redus poate indica o creştere a cursului sau un rezultat net mediocru care nu a permis
distribuirea semnificativă a dividendelor.
!!! DIVY foarte ridicat poate evidenţia că acţiunile societăţii nu sunt apreciate la valoarea lor şi că
perenitatea dividendelor nu este asigurată.

Criterii bursiere - abordarea actuarialã

Φ Abordarea actuarială se fundamentează pe ideea că un investitor nu va investi într-o societate


pentru performanţele sale trecute, ci pentru fluxurile viitoare de rezultat.
Φ Acest raţionament este perfect aplicabil şi în cazul investiţiilor bursiere.
2.a. Modelul Irving Fisher - valoarea actuală a capitalului investit într-o acţiune (preţul actual al
unei acţiuni) este egală cu suma randamentelor viitoare (dividendele pe acţiune) actualizate, generate
prin investiţia într-o acţiune: n
Div1 Div2 Divn Pn Divt Pn
P0 = +
(1 + r ) (1 + r ) 2
+ ... + n
+ n
= ∑ t
+
(1 + r ) (1 + r ) t =1 (1 + r ) (1 + r ) n
în care: P0 - preţul (cursul) actual al unei acţiuni;
Divt - dividendele pe acţiune aferente perioadelor de previziune t;
Pn - preţul de revânzare a acţiunii în ultimul an al perioadei considerate;
r - rata de actualizare (rată de rentabilitatecerută de acţionari ).
2.b. Modelul Gordon-Shapiro (simplificat) - valoarea actuală a capitalului investit într-o acţiune
(preţul actual al unei acţiuni) se determină astfel: Div1
P0 =
(r − g)
!!! r - randamentul global al unui plasament, dependent de randamentul dividendelor (Div1/P0) şi de
rata de creştere a dividendelor sau plusvaloarea pe acţiune (g) înregistrată când preţul (cursul) la
sfârşitul perioadei este mai mare decât preţul (cursul) la începutul perioadei (P1>P0):
Div1
r= +g
P0
!!! g este dependentă de proporţia din profitul net pe acţiune care se reinvesteşte (1-d) şi de
rentabilitatea (randamentul) profitului reinvestit (k):
EPS ⋅ (1 − d )
g = (1 − d ) ⋅ k k=
P0

!!! între rentabilitatea profitului net pe acţiune reinvestit (k) şi randamentul global al unui plasament
(r) se stabilesc următoarele relaţii: d = Div1 / EPS

 k > r - interesul investitorului ca partea din profitul reinvestit să fie maximă, deoarece cursul
bursier a înregistrat o creştere;
 k = r - investitorul este indiferent în ceea ce priveşte reinvestirea sau distribuirea sub formă
de dividende a profitului;
 k < r - declinul cursului bursier, investitorul are în acest caz interesul ca un maximum din
profit să fie distribuit.

!!! Termenul de recuperare actualizat (T) - reflectă intervalul de timp în care se recuperează
investiţia efectuată într-o acţiune, din rezultatul net pe acţiune (EPS) previzionat a fi obținut:
d = Div1 / EPS n

∑ EPS t
P0 = T =1

(1 + r ) t
!!! T va fi acela pentru care suma rezultatelor nete pe acţiune previzionate, actualizată cu o rată de
actualizare egală cu o rată de rentabilitate cerută de acţionari, va fi egală cu preţul (cursul) actual al
unei acţiunii.
2.c. Metoda de actualizare a cash-flow-ului disponibil (Free Cash-Flow) - răspunde direct
preocupării acţionarilor majoritari de a evalua performanţele viitoare ale societăţii.
!!! Valoarea actuală a societății (V0) este egală cu suma actualizată a cash-flow-urilor viitoare
(CFt) (Discounted Cash-Flow) degajate prin desfăşurarea activităţii societăţii:
n
CFt VRn
V0 = ∑ +
t =1 (1 + r ) (1 + r ) n
t

!!! Valoarea reziduală se calculează ca produs între PER, apreciat în funcţie de referinţele pieţei, şi
rezultatul net previzionat al societăţii pentru anul n: VR n = PER n ⋅ Rnet n

Relaţia de calcul a valorii întreprinderii prin actualizarea cash-flow-ului disponibil devine:


n
CFt PERn ⋅ Rnet n
V0 = ∑ +
t =1 (1 + r ) (1 + r ) n
t

!!! Specialiştii pieţei financiare utilizează aproape în exclusivitate modelul de evaluare bazat pe
actualizarea cash-flow-urilor disponibile.
Criterii non-financiare
 Criterii care apreciază performaţa prin prisma activelor intangibile (imateriale) deţinute
1.a. Indicatori care reflectă mărimea şi variaţia cheltuielilor de cercetare şi formare profesională:
 - cheltuieli de cercetare / cifra de afaceri;
 - cheltuieli pentru cercetare fundamentală / cheltuieli totale de cercetare;
 - cheltuieli cu pregătirea profesională / cifra de afaceri;
 - cheltuieli pentru formarea personalului specializat / cheltuieli totale de formare
profesională.
1.b. Indicatori care reflectă mărimea şi variaţia cheltuielilor de marketing :
 - cheltuieli cu publicitatea / cifra de afaceri;
 - cheltuieli cu publicitatea locală / cifra de afaceri;
 - cheltuieli cu publicitatea naţională / cifra de afaceri;
 - cheltuieli cu lansarea produselor noi / cifra de afaceri din vânzarea produselor noi.
1.c. Indicatori de performanţă propriu-zisă:
 - numărul de noi mărci si brevete;
 - cifra de afaceri din vânzarea produselor noi / cifra de afaceri totală;
 - cifra de afaceri / numărul de clienţi noi;
 - cifra de afaceri / numărul de clienţi fideli;
 - cifra de afaceri de la clienţii noi / cifra de afaceri totală;
 - durata medie a raportului cu clienţii;
 - numărul de reclamaţii de la clienţii noi;
 - cifra de afaceri din vânzarea produselor noi / total personal;
 - valoarea adăugată aferentă produselor noi / total personal;
 - valoarea adăugată aferentă produselor noi / total personal cu funcţii de conducere.

CAPITOLUL IV
DIAGNOSTICUL SOLVABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII PE BAZA BILANȚULUI

Analiza situaţiei nete şi a situaţiei modificărilor capitalului propriu

 Situaţia netă (SN) sau activul net oferă, în viziune contabilă tradiţională, o primă apreciere cu
privire la valoarea întreprinderii (averea acţionarilor):
SN = At − Dt

!!! SN reprezintă „activul neangajat în datorii”, respectiv capitalul propriu al întreprinderii.


!!! SN > 0 - expresia unui management eficace, care a avut ca rezultat creşterea averii acţionarilor,
în principal, prin reinvestirea unei părţi din profitul net.
!!! SN < 0 - reflectă o stare de dificultate a întreprinderii, chiar falimentul, fiind consecinţa încheierii
cu pierderi a exerciţiilor anterioare care au erodat capitalul propriu al întreprinderii.
Analiza echilibrului pe baza bilanţului funcţional
 analiza echilibrului pe baza bilanţului funcţional = = analiză internă - permite managerului
să aprecieze influenţa pe care operaţiunile specifice funcţiilor de investiţii, exploatare şi
finanţare proprii întreprinderii le exercită asupra trezoreriei.
 analiza echilibrului pe baza bilanţului funcţional - studiază suficienţa sau insuficienţa
resurselor durabile şi a celor ciclice pentru finanţarea utilizărilor aferente şi consecinţa
acestui fapt asupra echilibrului funcţional global, reflectat în trezoreria netă a întreprinderii.
a)Analiza prin indicatori în marime absolută implică calculul şi interpretarea:
 fondului de rulment funcţional;
 necesarului de fond de rulment de exploatare;
 necesarului de fond de rulment în afara exploatării;
 trezoreriei nete.

 Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG) = partea resurselor
durabile, rămasă după acoperirea utilizărilor stabile brute, care concură la finanţarea
utilizărilor ciclice.
 FRNG apreciază modul în care:
 întreprinderea face faţă alegerilor strategice în materie de investiţii, repartizare a profitului,
îndatorare;
 întreprinderea reuşeşte să conserve o parte din resursele stabile de care dispune pentru
finanţarea ciclului de exploatare.
!!! în optică funcţională, echilibrul nu presupune doar existenţa unui fond de rulment net global
pozitiv, ci existenţa unui fond de rulment care să acopere în întregime necesarul de finanţat al
ciclului de exploatare.
 Există două modalităţi de calcul al FRNG:
 una care compară resursele durabile (RD) cu utilizările stabile (US)
 alta care pune în relaţie utilizările ciclice (UC) şi utilizările de trezorerie (AT) cu resursele
ciclice (RC) şi resursele de trezorerie (PT), după modelele:
FRNG = RD −U S FRNG = (U C + AT ) − ( RC + PT )

!!! dacă utilizările ciclice realizabile şi disponibile (UC şi AT) vor fi superioare resurselor ciclice şi
celor de trezorerie (RC şi PT), înseamnă că întreprinderea dispune de lichidităţi şi nu va trebui să
angajeze credite bancare pe termen scurt suplimentare pentru finanţarea necesarului de exploatare.
 În majoritatea întreprinderilor există un decalaj între achiziţiile pentru exploatare sau în
afara exploatării şi vânzările de produse finite, mărfuri, alte elemente de activ derivate din
exploatare sau din afara exploatării.
 Ansamblul acestor decalaje determină necesarul de fond de rulment total (NFRT) în
întreprindere, care se descompune în necesarul de fond de rulment pentru exploatare (NFRE)
şi necesarul de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE):
NFRT = U C − RC NFRT = NFRE + NFRAE

!!! NFRT < 0 înseamnă că activitatea de exploatare şi cea în afara exploatării au degajat o resursă în
fond de rulment, respectiv un excedent de resurse de exploatare şi în afara exploatării, în raport cu
necesarul.
!!! NFRE se datorează decalajelor dintre necesarul reflectat în activele circulante de exploatare
(ACE) şi resursele (datoriile) de exploatare (DE): NFRE = ACE − DE

!!! ACE > DE evidenţiază angajarea în activitatea de exploatare a unui capital mai mare decât cel
care a putut fi atras prin datoriile de exploatare.
!!! Mărimea NFRE este influenţată de modificările care intervin în structura şi volumul producţiei,
care la rândul lor antrenează modificări la nivelul stocurilor şi creanţelor, precum şi la nivelul cifrei
de afaceri, prin intermediul căreia se reînnoiesc aceste elemente de activ circulant şi se recuperează
resursele financiare angajate în activitatea de exploatare.
 Necesarul de fond de rulment din afara exploatării se calculează deducând din activele
circulante în afara exploatării (ACAE) datoriile în afara exploatării (DAE):
NFRAE = ACAE − DAE
Trezoreria netă se determină fie ca diferenţă între utilizările (AT) şi resursele de trezorerie (PT), fie
plecând de la egalitatea care trebuie să existe între totalul utilizărilor (UT) şi totalul resurselor (RT)
bilanţului funcţional: TN = AT − PT
US +  ACE+ACAE
  + AT = RD + DE+ DAE
  + PT
U T = RT ⇒U S +U C + AT = RD + RC + PT
UC RC

(ACE − DE ) + ( ACAE − DAE) + ( AT − PT ) = RD − U S


       + NFRAE
NFRE   + TN = FRNG
NFRE NFRAE NFRT
TN FRNG

!!! FRNG > NFRT → TN > 0 - excedent de resurse stabile care a permis acoperirea integrală a
necesarului total de fond de rulment şi formarea unei trezorerii pozitive; în această situaţie trebuie
verificat dacă trezoreria netă pozitivă nu corespunde unei subutilizări a capitalului;
!!! FRNG < NFRT → TN < 0 - insuficienţa resurselor stabile şi ciclice pentru finanţarea necesarului
total de fond de rulment ce are caracter permanent; acesta se va finanţa din resurse de trezorerie, fapt
care lasă o trezorerie netă negativă şi face necesară reînnoirea permanentă a creditelor bancare pe
termen scurt;
!!! FRNG < 0, FRNG > NFRT → TN < 0 - finanţarea din credite bancare pe termen scurt a unei
părţi din utilizările stabile, a necesarului de fond de rulment total şi a utilizărilor de trezorerie;
situaţia este foarte critică pentru întreprindere dacă nu are caracter ocazional;
!!! FRNG > 0, NFRT < 0 → TN > 0 - la excedentul de resurse durabile se adaugă resursele degajate
din activitatea curentă; excedentul de lichidităţi astfel constituit trebuie orientat spre plasamente
avantajoase din punct de vedere al rentabilităţii şi riscului pe care îl implică;
!!! FRNG < 0, NFRT < 0, FRNG >NFRT → TN < 0 - insuficienţa resurselor durabile pentru
finanţarea utilizărilor stabile; o parte a acestora este finanţată din resursele degajate de activitatea
de exploatare şi în afara exploatării, precum şi din credite bancare pe termen scurt; astfel, cresc
dependenţa întreprinderii de resursele financiare provenite de la terţi şi riscurile aferente;
!!! FRNG < 0, NFRT < 0, FRNG <NFRT → TN > 0 - resursele de fond de rulment degajate de
activitatea de exploatare şi de cea în afara exploatării finanţează parţial utilizările stabile şi degajă o
trezorerie netă pozitivă pentru care trebuie găsite plasamente eficiente.

!!!Ameliorarea echilibrului funcţional se realizează prin acţiuni menite să determine:


 creşterea fondului de rulment net global (în principal, prin alegerea strategiilor optime
investiţii şi finanţare),
 diminuarea necesarului de fond de rulment total (în esenţă, prin optimizarea gestiunii ciclului
de exploatare şi a politicii de finanţare pe termen scurt).
!!! Separarea în bilanţul funcţional a imobilizărilor în active imobilizate de exploatare şi active
imobilizate în afara exploatării este utilă pentru determinarea mai multor categorii de capitaluri, care
intervin în calculul unor rate de rentabilitate economică:
 capitalul economic : Cec = AIE + NFRE

 capitalul investit : Cinv = AIAE + Cec

 capitalul angajat : Ca = Cinv + NFRAE + AT

b) Analiza echilibrului functional prin sistemul de rate:


 ratele de structură a utilizărilor şi resurselor bilanţului (analiză pe verticală a bilanţului
funcţional );
 ratele de finanţare sau de acoperire financiară.
b.1. Ratele de structură: U
 rata utilizărilor stabile: RU = S ⋅100
S
A t

!!! Creşterea ponderii utilizărilor stabile în totalul utilizărilor întreprinderii semnifică sporirea nevoii
de finanţat a utilizărilor stabile, ceea ce în anumite condiţii poate diminua flexibilitatea financiară a
întreprinderii.
UC
RU C = ⋅100
 rata utilizărilor ciclice: At

!!! Reflectă ponderea deţinută de utilizările ciclice în activul total al întreprinderii, respectiv gradul
de importanţă a activelor circulante de exploatare şi în afara exploatării ca necesar de finanţat a
utilizărilor ciclice. ACE
RACE = ⋅100
 rata utilizărilor ciclice de exploatare: At

!!! Sporirea indicatorului poate fi efectul creşterii volumului de activitate a întreprinderii sau
consecinţa gestiunii ineficiente a ciclului de exploatare.
ACAE
R ACAE = ⋅100
 rata utilizărilor ciclice din afara exploatării: At

!!! Arată ponderea activelor circulante din afara exploatării, ca necesar de finanţat, în totalul
utilizărilor întreprinderii. A
 rata utilizărilor de trezorerie: R A = T ⋅100
A T
t

!!! Trendul crescător al raportului indică nevoi descrescătoare de credite bancare pe termen scurt
pentru finanţarea activităţii curente, în special, dacă fondul de rulment net global creşte mai rapid
decât necesarul de fond de rulment.
RD
RRD = ⋅100
 rata resurselor durabile: Pt

!!! Un trend ascendent al acestui raport reprezintă o situaţie comodă pentru întreprindere în ceea ce
priveşte stabilitatea finanţării şi o garanţie pentru o politică de investiţii care să asigure creşterea
întreprinderii.
Rp
 rata resurselor durabile proprii: RR = ⋅100
Dp
Pt

!!! Prezintă gradul de participare a resurselor proprii la finanţarea activităţii întreprinderii.


!!! Tendinţa în creştere a indicatorului denotă întărirea poziţiei financiare a întreprinderii, în raport
cu finanţatorii.
Ri
RRDi = ⋅100
 rata resurselor durabile împrumutate: Pt

!!! Creşterea indicatorului nu este riscantă pentru întreprindere atunci când procurarea resurselor
se realizează cu cost minim, iar capitalul împrumutat este rentabilizat prin activitatea întreprinderii.
 rata resurselor ciclice: R
R = C ⋅100
RC
Pt
!!! Un indicator crescător reflectă flexibilitatea finanţării, datorită unei politici comerciale eficiente,
care antrenează reducerea decalajelor dintre încasarea clienţilor şi plata furnizorilor şi diminuarea
intervalelor de stocare.
DE
RDE = ⋅100
 rata resurselor ciclice de exploatare: Pt

!!!Reflectă importanţa participării datoriilor de exploatare la finanţarea activităţii întreprinderii.


 rata resurselor ciclice din afara exploatării: DAE
RDAE = ⋅100
Pt

!!!Exprimă contribuţia acestor resurse la finanţare.


 rata resurselor de trezorerie: PT
RPT = ⋅100
Pt

!!!Trendul crescător al indicatorului indică finanţarea activelor ciclice din credite bancare pe termen
scurt.

b.2. Ratele de finanţare: RD


 rata finanţării durabile: R fd =
US
!!! Arată suficienţa sau insuficienţa resurselor durabile pentru finanţarea utilizărilor stabile.
!!! Rfd>1 – corespunde unui excedent de fond de rulment net global în raport cu utilizările stabile,
destinat să finanţeze total sau parţial utilizările ciclice.
R
 rata finanţării durabile proprii: R fdp = p
US
!!! Indică gradul de acoperire a utilizărilor stabile din capitaluri proprii.
!!! Valorile crescătoare, apropiate de unu, exprimă creşterea autonomiei (independenţei) financiare
durabile a întreprinderii, cu consecinţe favorabile asupra finanţării ciclice.
 rata finanţării durabile străine: R
R fds = i
US

!!! Reflectă măsura în care datoriile financiare stabile finanţează utilizările stabile.
!!! Valorile crescătoare ale raportului pot fi expresia unei politici de investiţii intense susţinută de
întreprindere, care implică recurgerea la un grad mai mare de îndatorare.
 rata finanţării ciclice: R
R fc = C
UC

!!! Indică posibilitatea finanţării utilizărilor ciclice din resurse ciclice.


!!! Când indicatorul are valori supraunitare, înseamnă că întreprinderea dispune de resurse ciclice în
exces în raport cu utilizările ciclice de finanţat.
!!! Aceasta echivalează cu un necesar de fond de rulment total negativ, deci, activitatea curentă a
întreprinderii eliberează resurse de fond de rulment.
 rata finanţării ciclice a exploatării: DE
R fce =
UC

!!! Indicatorul este expresia relativă a necesarului de fond de rulment de exploatare, care evidenţiază
gradul de acoperire a utilizărilor ciclice din datorii de exploatare.
!!! Trendul crescător evidenţiază creşterea gradului de atragere a resurselor de la terţi pentru
finanţarea utilizărilor ciclice, fapt pozitiv pentru întreprindere dacă se are în vedere că datoriile
comerciale constrâng mai puţin întreprinderea, în ceea ce priveşte costul şi condiţiile de acordare.
 rata finanţării ciclice din afara exploatării: DAE
R fca =
UC

!!! Arată gradul de acoperire a utilizărilor ciclice din datoriile în afara exploatării.
!!! Raportul supraunitar indică un necesar de fond de rulment din afara exploatării negativ, respectiv
eliberarea de resurse din activitatea curentă în afara exploatării.
 rata finanţării globale: FRNG
R fg =
NFRT

!!! Un indicator supraunitar reflectă un echilibru funcţional în întreprindere, deoarece fondul de


rulment net global pozitiv permite finanţarea integrală a necesarului de fond de rulment total şi
obţinerea unei trezorerii nete pozitive.
!!! Valorile subunitare ale raportului exprimă insuficienţa fondului de rulment net global pozitiv
pentru finanţarea integrală a necesarului de fond de rulment, ceea ce conduce la o trezorerie netă
negativă.

CAPITOLUL V
DIAGNOSTICUL RISCULUI ȘI AL ÎNTREPRINDERII ÎN DIFICULTATE
Riscul în teoria economică
 Conceptul de risc are accepţiuni diverse şi nu întotdeauna negative:

!!! teoria financiară percepe riscul prin prisma variabilităţii indicatorilor de rezultat (a
randamentelor).

 variabilitatea rezultatelor se referă la neconcordanţa dintre ipotezele realizate în legătură


cu rezultatele aşteptate şi ceea ce s-a realizat efectiv.

 riscul să fie înţeles în dublu sens:


- ca o oportunitate de a obţine mai mult decât s-a sperat;
- ca o daună sau pierdere posibilă.

 riscul este cu atât mai mare, cu cât mai mare va fi amplitudinea variaţiei rezultatului în
jurul valorii rezultatului aşteptat.
 riscul poate fi consecinţa influenţei unor factori aleatori, care imprimă traiectorii
imprevizibile activităţii întreprinderii, care fac imposibilă adaptarea sa în cel mai scurt
timp şi cu cel mai mic cost modificărilor mediului.

 riscul este mai mult legat de posibilitatea apariţiei unor evenimente nefavorabile în
activitatea întreprinderii.

 riscul are semnificaţie dacă se apreciază în legătură cu viitorul întreprinderii, respectiv


dacă există posibilitatea prevederii fluctuaţiilor rezultatelor în urma acestor evenimente.
 analiza riscului se concentrează spre cuantificarea şi menţinerea unui nivel de risc care să
nu antreneze variaţii nefavorabile ale indicatorilor de rezultat.
Riscul de faliment. Starea de insolvabilitate a întreprinderii
 falimentul unei întreprinderi este rezultatul unui proces continuu de degradare a stării
sale economico-financiare;

 falimentul este un proces previzibil, după părerea specialiştilor, în circa 70% din cazuri pe
baza unor simptome care anticipează eşecul întreprinderii.
 cauzele şi factorii care determină falimentul acţionează în mod înlănţuit şi conduc de
fiecare dată la scăderea rentabilităţii şi lichidităţii întreprinderii.
 Simptome probabile ale falimentului întreprinderii:

1. Cheltuielile excesive consecinţa:


 tehnologiilor depăşite sau, din contră, a spiritului inovativ excesiv şi neadecvat
întreprinderii;
 gestiunii ineficiente a stocurilor;
 incompetenţei şi lipsei de motivare a personalului;
 tensiunilor sociale;
 controlului de gestiune insuficient etc.

2. Diminuarea valoarii adăugate care poate deveni inferioară cheltuielilor cu personalul -


întreprinderea este în imposibilitatea remunerării participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea
sa, din cauza:

 cheltuielilor excesive;
 preţului ridicat al unor factori de producţie;
 existenţei stocurilor de produse finite.
3. Insuficienţa rentabilităţii cauzată de:

 neadaptarea producţiei la cererea pieţei;


 pierderea unor cote de piaţă;
 o lipsă de dinamism comercial.

4. Capacitatea de autofinanţare insuficientă în raport cu investiţiile - cauzată de lipsa de


rentabilitate.

5. Lipsa de lichiditate şi îndatorarea excesivă - rentabilitatea redusă nu-i permite atragerea


capitalurilor de la investitori.
6. Cheltuielile financiare, care grevează şi mai mult cheltuielile deja foarte ridicate ale
întreprinderii, afectează solvabilitatea din cauza:

 îndatorării excesive;
 imposibilităţii întreprinderii de a-şi onora la scadenţă obligaţiile faţă de creditori.

7. Creşterea presiunilor din partea creditorilor determină „strangularea” trezoreriei


(incapacitatea de plată) din cauza:
 imposibilităţii recurgerii la noi împrumuturi.
!!! Este de maximă însemnătate pentru funcţionalitatea şi perenitatea întreprinderii ca
echilibrul economic, exprimat printr-un înalt grad de rentabilitate, să coexiste cu echilibrul
monetar, tradus prin constanţa lichidităţii şi solvabilităţii.
!!! “starea de sănătate” a unei întreprinderi se apreciează prin prisma corelaţiei rentabilitate-
lichiditate (Tabelul 1.).
Tabelul 1. Rentabilitatea, lichiditatea şi sănătatea financiară a întreprinderii
Rentabilitate
Lichiditate
+ _
1 3
+
„în formă” „maladie cronică”
2 4
_
„maladie pasageră” „sfârşit apropiat”
!!! Categoriile: 2, 3, 4 – sunt întreprinderi în dificultate:

 2 „maladie pasageră” - întreprinderi rentabile, dar au importante probleme de


lichiditate, puţin vulnerabile riscului de faliment dacă pot depăşi problemele de
lichiditate;

 întreprinderi tinere, în plină creştere, a căror investiţii în imobilizări pentru exploatare şi


în necesar de fond de rulment depăşesc capacitatea lor de autofinanţare.
 3 „maladie cronică” - probleme cronice de rentabilitate, datorate dificultăţilor de a se
menţine pe piaţă, ponderii ridicate a cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor întreprinderii,
pierderilor reportate care erodează capitalul propriu;

 dacă îşi limitează investiţiile şi nu sunt constrânse de creditori, lichiditatea lor poate fi
satisfăcătoare, ceea ce lasă întreprinderii timpul necesar pentru a se restructura, astfel
încât rentabilitatea să se amelioreze.
 4 „sfârşit apropiat” - cumulează atât handicapul rentabilităţii insuficiente cât şi al lipsei
de lichiditate - cele mai evidente semnale de faliment;

 realizarea unor investiţii indispensabile sau rambursarea datoriilor contractate anterior


accentuează blocajele financiare cronice;

 întreprinderile nu pot supravieţui decât în condiţiile unei restructurări profunde, urmată


de o intrare importantă de resurse financiare externe.
 Metode de predicţie a riscului de faliment:
1. metode patrimoniale;
2. metoda scorurilor.

1. Potrivit metodei patrimoniale întreprinderea îşi dovedeşte solvabilitatea dacă respectă


ecuaţiile echilibrului financiar:

Active imobilizate = Capitaluri permanente


Active curente = Datorii curente

 investigarea riscului de faliment, conform metodelor patrimoniale, se realizează în


manieră statică utilizând:

 fondul de rulment,
 ratele de solvabilitate,
 ratele de structură ale pasivului.
 Analiza fondului de rulment:
Fondul de rulment (FR) = excedentul rezultat atunci când resursele permanente depăşesc
necesarul permanent de finanţat al întreprinderii.

FR are caracterul unei marje de siguranţă care permite întreprinderii să-şi conserve o
anumită independenţă financiară faţă de creditori, în cazul în care intervin dificultăţile
financiare la nivelul activităţii curente.

FR astfel rezultat poate fi „rulat” pentru reluarea ciclului de exploatare, respectiv pentru
reînnoirea stocurilor şi creanţelor.
Accepţiunile fondului de rulment:
 fondul de rulment brut - toate elementele de activ susceptibile a fi transformate în
lichidităţi, într-o perioadă mai mică de un an (necesarul temporar).
 fondul de rulment net - surplusul de capital permanent rămas după finanţarea activelor
imobilizate nete: FR = CP − A
N in

Rf = CP
Ain >1 FR N > 0 ⇒ CP > Ain

Cauzele care determină un fond de rulment net pozitiv şi în creştere sunt:


 sporirea capitalului permanent ca urmare a majorării capitalului propriu (aporturi noi în
numerar şi în naturǎ; încorporarea rezervelor; fuziunea şi absorbţia) sau cu riscul
pierderii autonomiei financiare a întreprinderii, adică prin recurgerea masivă la datorii
care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an.

 diminuarea valorii activelor imobilizate nete prin procesul deprecierii, precum şi prin
dezinvestiţii, cesiuni de active imobilizate, vânzarea acţiunilor deţinute la alte entităţi etc.
FR N < 0 ⇒ CP < Ain

Cauzele care determină un fond de rulment net pozitiv şi în creştere sunt:


 creşterea activului imobilizat net ca efect al investiţiilor, situaţie în care pe termen lung se
speră la un fond de rulment pozitiv datorită creşterii rentabilităţii economice ca urmare
a exploatării investiţiei;

 diminuarea capitalului permanent, fie prin rambursarea împrumuturilor, cu efect pozitiv


asupra autonomiei financiare a întreprinderii, fie în urma diminuării capitalului propriu,
cu efect negativ asupra posibilităţii de contractare a noi credite.
 fondul de rulment net capital de lucru (working capital statement) = criteriu de lichiditate:
FR N = Ac − Dc Ac
Rl g = >1
Dc
Lichiditatea va fi suficientă dacă activele circulante realizabile şi disponibile vor depăşi
exigibilitatea angajamentelor întreprinderii pe termen scurt.

 fondul de rulment propriu - autonomia de care dispune întreprinderea în finanţarea


investiţiilor.
FR Pr = C pr − Ain FR Pr = FR N − D>1an = CP − Ain − D>1an = C pr − Ain
fondul de rulment propriu este de regulă negativ, puţine întreprinderi îşi pot finanţa necesarul
lor permanent numai din capitalurile proprii:
Rf = CP
Ain <1

= FRNde
FRSfondul − FR Pr = ( CP − Ain ) − ( C pr − Ain ) = CP − C pr = D>1an
 rulment străin - contribuţia datoriilor care trebuie plătite într-o perioadă mai
mare de un an la finanţarea necesarului permanent:
FR N > FR P r
CP > C pr

 capitalul propriu insuficient pentru finanţarea investiţiilor în active imobilizate a


determinat întreprinderea să recurga la îndatorare pe termen mai mare de un an.
 Analiza solvabilităţi întreprinderii:
 solvabilitatea (soliditatea patrimonială) = capacitatea întreprinderii de a face faţă
scadenţelor pe termen mediu şi lung, respectiv rambursării datoriilor şi plăţii regulate a
dobânzilor.

 solvabilitatea este dependentă de:


 măsura în care activul total al întreprinderii este suficient pentru plata datorilor totale,
 gradul de îndatorare şi/sau de independenţă faţă de terţi.
At
 rata solvabilităţii generale: Rs g =
Dt

 Rsg este echivalentul, în mărimi relative, a situaţiei nete.

 de mărimea Rsg depinde posibilitatea reînnoririi contractelor de creditare cu finanţatorii.

 Rsg < 1,66 explică faptul că întreprinderea se caracterizează prin insolvabilitate şi este
riscantă pentru „furnizorii” de capital, care pot refuza acordarea de noi împrumuturi;
aceasta echivalează cu o situaţie netă negativă.

Dt Dt
 rata îndatorării globale: RIG1 = RIG 2 =
Pt C pr

 RIG1 < 0,66 atunci când întreprinderea nu se caracterizează prin risc de insolvabilitate şi
dispune încă de capacitate de îndatorare.

 RIG1 = 1 numai în cazul în care capitalul propriu devine negativ, situaţie specifică
întreprinderilor aflate în stare de faliment, la care pierderea reportată a erodat capitalul
întreprinderii.

 RIG2 = 2 capacitatea de îndatorare a întreprinderii este considerată saturată, îndatorarea


peste acestă limită conduce la apariţia riscului de insolvabilitate, atât pentru împrumutat
cât şi pentru finanţator.
D D
RIT1 = >1an RIT = >1an
 rata îndatorării la termen: CP C pr
2

 Riscul de insolvabilitate este, în principal, determinat de datoriile pe termen lung, care


cumulează ratele scadente şi cheltuielile cu dobânda aferentă.
 RIT1 ≤ 0,50 şi RIT2 ≤ 1 - întreprinderea dispune de capacitate de îndatorare la termen.

Dt
 rata capacităţii globale de rambursare: RRG =
CAF

 RRG - exprimă, în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa datoriile totale.


D>1an
 rata capacităţii de rambursare la termen: RRT =
CAF

 RRT - exprimă aptitudinea întreprinderii de a rambursa, din capacitatea de autofinanţare,


datoriile care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an.

 RRT ≤ 3 - când valoarea indicatorului depăşeşte această limită, capacitatea de


autofinanţare disponibilă este insuficientă pentru rambursarea datoriilor la scadenţă, iar
întreprinderea trebuie să găsească alte resurse pentru a face faţă scadenţelor
(dezinvestiţii, noi împrumuturi pe termen scurt etc.).

 întreprinderea trebuie să dispună de o capacitate de autofinanţare capabilă să satisfacă


cel puţin obligaţiile de plată reprezentate de credite, dobânzi şi comisioane aferente.

 RRG ≤ 4 - cu cât valoarea indicatorului este mai mică, cu atât întreprinderea este
capabilă să suporte o îndatorare suplimentară.

Ch f Ch f
 rata prelevării datoriilor financiare: RPD 1 =
EBE ; RPD = 2
CA

 RPD1 > 0,6 sau depăşirea excedentului brut de exploatare de către cheltuielile financiare
este un semnal că întreprinderea nu poate suporta costul îndatorării; dacă situaţia persistă
pe termen lung, întreprinderea devine insolvabilă.

 RPD2 ≤ 0,03 - cheltuielile financiare să nu reprezinte mai mult de 3% din cifra de


afaceri, pentru ca întreprinderea să nu se expună riscului de insolvabilitate.

 raportul autonomiei (independenţei) financiare globale:


C pr C pr
R AF1 = RAF 2 =
Pt Dt

 capitalul propriu constituie o garanţie a solvabilităţii întreprinderii; dacă această garanţie


este insuficientă, finanţatorii vor cere garanţii suplimentare.

 RAF1≥ 0,33 - caracterizează o autonomie financiară normală a întreprinderii.

 când RAF1 descreşte, creşte riscul băncilor finanţatoare.


 RAF1 poate lua valori negative când capitalul propriu este negativ, situaţie proprie
întreprinderilor falimentare.
 RAF2 cuprins între 0,7-0,8 pentru a reflectǎ o autonomie financiarǎ ridicatǎ a
întreprinderii.

 când RAF2 are valori mai mici decât limitele menţionate, întreprinderea se expune
riscului de insolvabilitate datoritǎ dependenţei prea mari faţă de creditori.

 tendinţa de creştere a RAF2 este de dorit să se realizeze pe seama creşterii, într-un ritm
mai rapid, a profitului net al exerciţiului decât a celorlalte componente ale capitalului
propriu.

 diminuarea RAF2 ca urmare a creşterii capitalului propriu într-un ritm mai lent decât
ritmul de creştere a datoriilor totale, este o situaţie normală numai dacă se realizează pe
seama creşterii datoriilor ce trebuie rambursate într-o perioadǎ de până la un an, ca efect
al prelungirii termenelor de platǎ acordate de furnizori.

 raportul autonomiei (independenţei) financiare la termen:


C pr C pr
R AT 1 = RAT 2 =
CP D>1an

 RAT1 ≥ 0,5 - măsura în care capitalul propriu participǎ la formarea capitalului


permanent.

 sub acestă valoare întreprinderea se confruntǎ cu risc de insolvabilitate.

 reducerea RAT1 este normală în perioadele în care întreprinderea contractează noi


împrumuturi pe termen mediu şi lung, care exercită efect de levier financiar pozitiv.
 RAT2 ≥ 1 - datoriile mai mari de un an trebuie să fie acoperite integral de capitalurile
proprii, datorită activităţii rentabile desfăşurate de întreprindere.
2. metoda scorurilor, fundamentată pe tehnicile statistice (tehnicile analizei discriminante),
transformă informaţiile oferite de indicatorii economico-financiari într-un „scor critic”, în
funcţie de care se apreciază succesul sau falimentul unei întreprinderi.

 metodologic, determinarea scorului implică parcurgerea mai multor paşi:

a. formarea unui eşantion de întreprinderi, care include întreprinderi în dificultate


financiară şi întreprinderi normale;
b. formarea unui eşantion de întreprinderi, care include întreprinderi în dificultate
financiară şi întreprinderi normale;
c. compararea, într-o succesiune de perioade de timp, a unui set de indicatori aparţinând
celor două grupuri de întreprinderi şi selectarea indicatorilor care realizează cea mai
bună discriminare a celor două colectivităţi;
d. elaborarea funcţiei scorurilor, care este o combinaţie liniară de indicatori semnificativi
ce diferenţiază cel mai bine întreprinderile sănătoase de cele falimentare;

 Modelul Altman este aplicabil întreprinderilor cotate la Bursă.


 Funcţia scor: Z =1,2 R1 +1,4 R2 + 3,3R3 + 0,6 R4 + 0,999 R5
Ac − Dc
R1 = =
At
R1 este expresia flexibilităţii întreprinderii, apreciată în funcţie de ponderea deţinută de
fondul de rulment (working capital statement) în activul total al întreprinderii;
Preinv . Af
R2 = =
At At

R2 reflectă potenţialul de finanţare internă a întreprinderii, calculat ca raport între profitul


reinvestit (autofinanţarea) şi activul total al întreprinderii;
Rec
R3 =
At
R3 este raportul dintre profitul, înainte de plata dobânzii şi impozitului pe profit (rezultatul
economic = rezultat din exploatare + venituri financiare), şi activul total, respectiv rata de
rentabilitate economică a întreprinderii;
C pr
R4 =
Dt

R4 este raportul dintre capitalul propriu şi datoriile totale, care reflectă autonomia financiară a
întreprinderii;
CA
R5 =
At

R5 este raportul de rotaţie a activului total în cifra de afaceri, care explică eficienţa
utilizării activului total al întreprinderii.
Z <1,8
Riscul de faliment inevitabil
1,8 ≤ Z ≤ 2,67 Dificultăţi financiare, apropiere de riscul de faliment
Z > 2,67 Risc de faliment inexistent, solvabilitate bună

 Modelul Conan & Holder este aplicabil în special întreprinderilor industriale.


 Funcţia scor: Z = 0,24 R1 + 0,22 R2 + 0,16 R3 −0,87 R4 −0,10 R5
EBE
R1 =
Dt
R1 este raportul dintre excedentul brut de exploatare şi datoriile totale, indicând
capacitatea brută de rambursare a datoriilor;
CP
R2 =
At

R2 reprezintă rata stabilităţii financiare, care indică măsura în care întreprinderea dispune de
resurse financiare cu caracter permanent;
A −S
R3 = c
At
R3 evidenţiază ponderea utilizărilor cu caracter ciclic, mai puţin stocurile, în totalul
activelor întreprinderii, după părerea unor autori, indicatorul reflectă indirect lichiditatea
redusă a întreprinderii;
Ch f
R4 =
CA
R4 raportul indică ponderea cheltuielilor financiare în cifra de afaceri, care se doreşte a
fi cât mai redusă;
Ch p
R5 =
Vad
R5 oferă informaţii privind ponderea cheltuielilor cu personalul în valoarea adăugată;
când valoarea raportului tinde spre 80% întreprinderea este pe calea falimentului.

Z > 0,16 Situaţia întreprinderii foarte bună, riscul de faliment < 10%
0,10 < Z < 0,16
Situaţia întreprinderii bună, riscul de faliment 10% - 30%
0,04 < Z < 0,10
Situaţia întreprinderii în alertă, riscul de faliment 30% - 65%
−0,05 < Z < 0,04
Situaţia întreprinderii în pericol, riscul de faliment 65% - 90%
Z < −0,05
Situaţia întreprinderii eşec, riscul de faliment > 90%

 Modelul Centralei Bilanţurilor Băncii Franţei


 Funcţia scor:
100 Z = −1,25 R1 + 2,003 R2 − 0,824 R3 + 5,221 R4 − 0,689 R5 −1,164 R6 + 0,706 R7 +1,408 R8 − 85 ,544

Ch f
R1 =
EBE

R1 raportează cheltuielile financiare la excedentul brut de exploatare, exprimând rata


de prelevare a cheltuielilor financiare (capacitatea întreprinderii de a suporta costul capitalului
împrumutat);
CP
R2 =
Ci
R2 este rata stabilităţii financiare, ce raportează capitalul permanent la capitalul investit
(imobilizările pentru exploatare, în afara exploatării şi necesarul de fond de rulment pentru
exploatare);
CAF
R3 =
Dt

R3 exprimă rata de acoperire a datoriilor totale din capacitatea de autofinanţare a


întreprinderii;
EBE
R4 =
CA
R4 intitulată rata marjei brute de exploatare, indicatorul are semnificaţia unei rate de
profitabilitate;
Dcom
R5 = ⋅ 360
A fz

R5 indicatorul exprimă termenul (în zile) de rambursare a datoriilor către furnizori,


raportând datoriile comerciale la valoarea achiziţiilor de la furnizori;
∆Vad
R6 =
Vad 0
R6 rata de variaţie a valorii adăugate; creşterea lui indică întărirea poziţiei
concurenţiale a întreprinderii;
Cc
R7 = ⋅ 360
CA
R7 raportează valoarea creanţelor comerciale la cifra de afaceri pentru a reflecta, în număr de
zile, termenul de recuperare a creanţelor clienţi;
Inv
R8 =
Vad

R8 rata investiţiei reflectă rolul investiţiilor pentru exploatare în crearea valorii


adăugate a întreprinderii

Z < −1,875 Probabilitatea stării de faliment 100% - situaţie nefavorabilă

−1,875 ≤ Z < −0,875 Probabilitatea stării de faliment 95,6% - situaţie nefavorabilă

−0,875 ≤ Z < −0,25 Probabilitatea stării de faliment 73,8% - situaţie nefavorabilă

−0,25 ≤ Z < 0,125 Probabilitatea stării de faliment 46,9% - situaţie de incertitudine


0,125 ≤ Z < 0,625 Probabilitatea stării de faliment 33,4% - situaţie favorabilă
0,625 ≤ Z <1,25 Probabilitatea stării de faliment 17,7% - situaţie favorabilă
Z ≥1,25
Probabilitatea stării de faliment 9,5% - situaţie de favorabilă

 Băncile din ţara noastră au elaborat modele proprii de analiză a riscului de insolvabilitate.

 Modelele includ un set de indicatori exprimaţi sub formă de rate suplimentat cu alte
informaţii privind:

 posibilităţile de garantare a împrumuturilor solicitate,


 relaţiile contractuale cu partenerii,
 poziţia în raport cu concurenţa,
 performanţele echipei manageriale,
 conflictualitatea în relaţiile de muncă etc.