INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SF.

IOSIF”

COSMOLOGIE

Lucrare prezentată la Filozofie

de studentul DAMIAN BUDĂU, Anul I,
pr. prof. BOGDAN HERCIU

IAŞI 2009
 Filozofia naturii

Filozofia naturii sau „cosmologia” sunt cele două denumiri care desemnează
partea filosofiei ce studiază natura, înţelegând prin natură lumea materială.

Elemente de istorie a cosmologiei

a) Presocraticii

Cosmologia este prima născută dintre toate ştiinţele filosofice. Pentru prima dată,
filozofii ionieni îşi pun problema originii lumii şi a unităţii sale în termeni raţionali
şi nu mitico-fantastici. Pentru Thales principiul întemeietor al tuturor lucrurilor era
apa, pentru Anaximandru era apeiron (infinitul) iar pentru Anaximene era aerul.
Pentru Pitagora şi pitagoricieni, numărul este principiul tuturor lucrurilor, în
baza constatării faptului că toate fenomenele naturale se realizează cu o anumită
regularitate potrivit raporturilor numerice.
Parmenide şi Heraclit ( sec. VI) tratează şi ei problema naturii dar încă
nediferenţiat de metafizică: problema realităţii corporale ca externă şi spaţială şi în
acelaşi timp, ca mobilă şi vremelnică este prezentată în aporia fiinţei şi a devenirii.
Parmenide în monismul său ontologic nu rezolvă problemele naturii materiale
(compoziţie, multiplicitate, devenire) ci mai degrabă le elimină. Heraclit, reluând
speculaţia predecesorilor săi subliniază caracterul dinamic al naturii dar nu reuşeşte
să se opună în mod eficient tezei eleaticilor care ajung să nege existenţa însăşi a
devenirii.
Atomiştii renunţă la abstracţionismul lui Parmenide şi propun explicarea
naturii bazată direct pe experienţă, formulată cu concepte empirice şi nu în termeni
abstracţi. Democrit susţine caracteristicile fiinţei eleatice (imutabilitatea,
omogenitatea şi indivizibilitatea) şi de asemenea realitatea devenirii.
Fiinţa e alcătuită din atomi care împreună cu vidul constituie fundamentul
cosmosului. Atomii sunt caracterizaţi de conotaţii cantitative (extensiunea, ordinea,
poziţia), fiind lipsiţi de calitate (de aici omogenitatea lor)1:datorită structurii lor nu
pot fi percepuţi prin simţuri ci sesizaţi doar prin intelect. Mişcarea atomilor
cauzează agregarea şi dezagregarea şi, deci, determină naşterea şi moartea
lucrurilor.
O sistematizare mai bogată şi mai completă a atomismului este cea a lui
Anaxagoras ce combină genial elementele fizice şi metafizice. Corpusculii din care
este alcătuit universul sunt numiţi homeomeri (realităţi care prin subdivizare dau
mereu parţi cantitativ identice).Această concepţie admite că în orice lucru sunt
cuprinse calităţi (de aici formula celebră -„totul este în tot”). Orice corp nou se naşte
prin separarea dintr-un corp precedent din care obţine homeomeri proprii lui. Cauza
1
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, , I-VI, Epistemologie, Cosmologie, II, Editioni
Studio Domenicano, Bologna 1999; trad. română Manual de filozofie sistematică. I-VI..

2
devenirii este dublă: mişcarea de rotaţie şi Mintea Supremă. De Mintea Supremă
depind armonia şi ordinea universului.

b) Platon

„Filosofia naturii la Platon se sprijină pe trei principii fundamentale: Ideile, care

servesc drept modele, Demiurgul, care serveşte drept cauză eficientă, şi spaţiul ce
serveşte drept recipient”2.Demiurgul contemplând Ideile şi cu ajutorul potenţelor,
plăsmuieşte materia şi umple spaţiul, astfel producând lumea materială. După ce
face lumea, Demiurgul îi insufla un suflet universal care dă viată acesteia fără a mai
fi nevoie de o intervenţie continuă a Demiurgului.
În unele dintre Dialogurile sale, Platon examinează şi problema raporturilor
dintre lumea sensibilă şi cea inteligibilă. Platon concepe relaţia fie ca imitaţie fie ca
participare a sensibilului la ideal. Relaţia nu poate fi concepută drept imitaţie
(fiindcă Ideea este postulată pentru a explica asemănarea dintre realităţile
materiale), şi nici ca participare, pentru că lucrurile sunt părtaşe la întreaga idee
(atunci nu este nevoie sa fie multe idei de acelaşi fel) fie sunt părtaşe numai la o
parte (iar atunci ideea trebuie sa fie divizibilă)3.
Cosmologia la Platon se dovedeşte prea statică, explicând multiplicitatea,
afinităţile şi ordinea, dar nu devenirea.

c) Aristotel

Un reprezentant de seamă al cosmologiei a fost şi Aristotel care în „Fizica” sa oferă

o sistematizare a tuturor conceptelor fundamentale ce privesc această disciplină, o
îmbogăţeşte cu concepte şi învăţături noi. Tot în „Fizica” Aristotel defineşte natura
ca ansamblul realităţilor schimbătoare care nu au în ele însele sau în specia lor
cauza propriei schimbări4.
Mişcarea (devenirea) e caracteristica fundamentală a lucrurilor materiale. Ea
este cea care deosebeşte lucrurile neschimbătoare şi veşnice de lucrurile
naturale.
Prin inducţie Aristotel ajunge să constate că lucrurile care există prin natură,
sau toate, sau în parte, sunt mişcate.
Fizica aristotelică se constituie ca o „ontologie a devenirii” adică o analiză a
fiinţei în devenire în toate aspectele ei.
Aristotel consideră că pentru a obţine o explicaţie plauzibilă a devenirii
trebuie admise două condiţii sau elemente: materia sau substratul (ceva care se
schimbă, adică trece dintr-o stare în alta) şi forma sau configuraţia (ceva în care
2
PR.TADEUSZ ROSTWOROWSKI, Istoria filosofiei antice, Iaşi 1997,pag 5.
3
Cf. B. MONDIN, Manuale di filosofia sistematica, I-VI, Epistemologie, Cosmologie, II, Editioni
Studio Domenicano, Bologna 1999; trad. română Manual de filozofie sistematică. I-VI, pag 98.
4
PR.TADEUSZ ROSTWOROWSKI, Istoria filosofiei antice, Iaşi 1997,pag 37.

3
substratul se schimbă). Materia şi forma nu pot exista separat una de cealaltă.
Materia este sursa caracteristicilor individuale şi de aceea se numeşte prin
principium individuationis. Forma conferă caracteristici specifice şi de aceea se
spune că forma este principium specificationis.
„Devenirea are loc întotdeauna în spaţiu şi timp; însa potrivit lui Aristotel
nici una nici alta nu sunt realităţi autonome ci accidente ale substanţei în devenire;
spaţiul e distanţa dintre corpuri, timpul este măsura potrivit lui înainte şi după”5.
Aristotel spune că sunt patru feluri principale de devenire: schimbarea substanţei,
a calităţii, a cantităţii şi a lucrurilor. Acesta ajunge să constate că tot ceea ce se
mişcă este mişcat de altceva pe care îl numeşte Mişcătorul nemişcat.

c)Stoicismul
Stoicii îşi însuşeau substanţial sistemul cosmologic al lui Aristotel. În
explicarea fenomenologiei corporalităţii, aceştia se bazau pe admiterea a două
principii: unul dinamic, logos-ul, şi unul pasiv, materia. Logos-ul este înţeles ca foc
sau eter, sau că principiu natural dătător de viaţă pentru lume, dar şi ca formă a
lucrurilor adică drept principiu ce permite cunoaşterea şi face ca lucrurile să fie
raţionale în sine. Logos-ul e principiul prim al tuturor lucrurilor. Logos-ul are ca
scop în acţiunea sa pe care o exercită asupra materiei desăvârşirea cosmosului.
„După legi bine determinate logos-ul duce lumea la un grad de desăvârşire din ce în
ce mai mare. O dată atins cel mai mare grad de perfecţiune, lumea va suferi ciclic o
distrugere prin conflagraţie şi apoi se va reforma mereu la fel de un infinit număr de
ori. Totul se întâmplă după soarta care în acelaşi timp este şi providenţă.

d) Plotin

O data cu Plotin se atinge culmea gândirii metafizice clasice. El extrage

întreg multiplul, inclusiv lumea corpurilor din metafizica Unului.
„Unul este puterea tuturor lucrurilor. Daca n-ar fi, n-ar exista nimic, nici
inteligenţa nici viaţa dintâi, nici viata universală”6. Pe lângă Unu, există alte două
realităţi veşnice care sunt însă emanaţii ale Unului: Inteligenţa care gândeşte fiinţa
iar cu fiinţa toate Ideile, şi Sufletul ce comunică viaţă tuturor lucrurilor.
După marile ipostaze primare ale întregului - Unul, Inteligenţa şi Sufletul -
Plotin plasează lumea sensibilă pe care o defineşte nu ca o ipostază a unului ci ca o
copie decolorată a lumii adevărate, în timp ce lumea inteligibila este definită ca o
copie produsă de a treia ipostază, Sufletul.
Pentru ca Sufletul să poată da formă concretă ideilor pe care le contemplă în
inteligenţă, trebuie să dispună de materie. Sufletul nu produce doar forme după
modelul ideilor ci produce şi materie. Materia este un nimic, o non-fiinţă de care a

5
Cf. B. MONDIN, Manual de filozofie sistematică.
6
Cf. B. MONDIN, Manual de filozofie sistematică,pag. 102.

4
treia ipostază, Sufletul, are nevoie aşa cum avea nevoie Demiurgul lui Platon care
contemplând Ideile, impunea forme materiei.
In „spaţiul gol” evanescent care e materia, Sufletul comprimând formele dă
naştere întregii lumi sensibile. Acesta este rodul colaborării Sufletului cu
Inteligenţa.

e) Sf. Augustin şi Sf. Toma de Aquino

Elementul nou şi decisiv al cosmologiei gânditorilor creştini este „teorema”

creaţiei, o învăţătură de origine biblică. Această teoremă comportă trei adevăruri
fundamentale despre lumea materială:
 Lumea materială este produsă direct de Dumnezeu;
 Lumea materială este produsă după un plan ideal cunoscut de mintea
dumnezeiască;
 Nu există materie preexistentă din care se extrage lumea ci materia e
creată direct de Dumnezeu;
Sf. Augustin foloseşte această teoremă pentru a restructura cosmologia platonică,
în timp ce Sf. Toma o foloseşte pentru a da o nouă ordine cosmologiei aristotelice.
Potrivit Sf. Augustin Dumnezeu a creat o dată întreaga lume destinată să se
desfăşoare în timp, a creat lucrurile din nimic după ideile arhetip ce se află în
Cuvânt, Fiul lui Dumnezeu şi a întipărit în lucruri „rationes seminales”7.
În ceea ce priveşte răul, Augustin îl concepe ca privare de bine (privatio boni),
privare datorită limitelor intrinseci ale oricărei făpturi sau voinţe pervertite ale
făpturilor inteligente, îngerii şi oamenii. Răul îşi are originea la creatură, nu la
Dumnezeu. Însă, deşi nu îşi are originea la El, Dumnezeu face să intre şi răul în
ordinea generală a lucrurilor.
Sf. Toma urmându-l pe Aristotel îi recunoaşte lumii un dinamism propriu: toate
lucrurile datorită formei lor sunt şi principiu de acţiune. Pentru a explica natura
corpurilor, Sf. Toma preia de la Aristotel învăţătura hilemorfismului, dar refuză să
facă din hilemorfism linia de despărţire dintre Creator şi creaturi.

f) Galilei si Descartes

O dată cu Galilei îşi are începutul ştiinţa naturii. Cercetarea fizicii nu se mai
îndreaptă spre esenţele lucrurilor şi spre cauzele lor ci spre fenomene şi legile lor,
iar limbajul folosit este cel matematic.
Descartes urmând împărţirea suareziană a metafizicii în cosmologie, psihologie
şi teologie naturală, construieşte o cosmologie pe tipar mecanicist, ce va constitui
una dintre principalele paradigme ale cosmologiei moderne. Pornind de la ideea de

7
Cf. B. MONDIN, Manual de filozofie sistematică,pag.103

5
Dumnezeu, Descartes încearcă să deduce orice altă realitate, inclusiv cea a lumii
materiale.
Metafizica lui Descartes este o metafizică platonică şi de aceea este construită de
sus şi nu de jos . În gândirea acestuia nu există filosofia naturii ci ştiinţa naturii,
fizica căreia îi atribuie o valoare neîndoielnică. În filosofia naturii Descartes nu ia în
considerare cauzalitatea finală ci numai cauzalitatea eficientă. Conform lui
Descartes, elementele ce alcătuiesc lumea fizică sunt două: întinderea şi mişcarea.
Cauza formării corpurilor este mişcarea; ea dă întinderii diferite forme şi astfel da
naştere la diferite lucruri.
La Descartes există o netă distincţie între ştiinţă şi metafizică: metafizica se
ocupă de lumea lui res cogitans (lumea spiritelor) iar ştiinţa se ocupă de lumea lui
res extensa (lumea corpurilor). Trecerea de la ştiinţă la metafizică are un singur
scop: întărirea pe baza de neclintit a credinţei ştiinţei în ea însăşi. „O dată autonomă
ştiinţa este readusă la metafizică, nu ca o cauză ci ca la o garanţie a ei. De aceea
după cum scrie Hamelin: Pe planul sistematic al filosofiei carteziene, metafizica
precede şi întemeiază fizica de care se leagă ca aplicaţii complementare cele trei
ştiinţe practice ale mecanicii medicinii şi moralei”8.

g) Leibniz

Leibniz îşi construieşte cosmologia în opoziţie cu Descartes: acolo unde

Descartes vede doar materie şi întindere, Leibniz vede doar ordine şi viaţă iar dacă
pentru Descartes corpurile sunt doar întindere, pentru Leibniz sunt doar activitate.
Astfel Leibniz devine părintele vitalismului. Pentru acesta elementul fundamental al
oricărui lucru este monada ce se defineşte ca „ substanţă simplă care intră în tot ce e
compus; simplă, adică fără părţi”9. Toate monadele au facultatea de a voi şi de a
cunoaşte (apetenţă şi concepţie).
„Dacă monada este o realitate fără întindere, cum se poate vorbi de corpuri, care
au atributul întinderii?” Aceasta este problema cosmologiei lui Leibniz care, fără a
renunţa la principiul sau şi fără a recunoaşte o distincţie de structura între spirite şi
corpuri, justifică într-un fel distincţia însăşi spunând: întindere înseamnă
„multiplicitate unificată”; întinderea e definită ca ordine a monadelor coexistente
(continuus ordo coexistend). În mod analog timpul este întemeiat pe ordinea
monadelor, întrucât sunt succesive pe definirea lor (continuus ordo existendi
succesive)10.
Atât Leibniz cât şi Descartes în gândirea lor pierd noţiunea de „compus
material”, ce-i îngăduia lui Aristotel să plaseze raţiunea celor două aspecte antitetice
(întindere- activitate) în două principii constituente diferite, dar într-un singur
synolon.
8 9 10
Cf. B. MONDIN, Manual de filozofie sistematică.
9
10

6
 Descartes, atent la aspectul întinderii, ipostatizează principiul material care astfel
exclude activitatea; Leibniz ipostatizează principiul formal care astfel exclude
întinderea.

h) Kant

Kant încearcă sa elaboreze o cosmologie proprie întemeind-o pe conceptele

de materie şi mişcare. Pentru Kant materia este ceea ce se mişcă. Materia este
rezultatul a două forte antitetice, atracţia şi respingerea, la fel de necesare pentru că
fără prima forţă materia s-ar răspândi la infinit iar fără cea de-a doua s-ar concentra
într-un singur punct11. De aceea se poate vorbi în cosmologia lui Kant despre o
interpretare dinamică a naturii.
O problemă importantă este învăţătura deosebită a spaţiului si timpului
desfăşurată în estetica transcedentală ce încheie o lungă dezbatere ale cărei poziţii
externe erau reprezentate de Clarke si Leibniz. Clarke accentuează realismul întâlnit
în învăţătura lui Newton, până la a identifica spaţiul cu imensitatea divină. Leibniz
redusese spaţiul şi timpul la „fenomene bine întemeiate”. Fenomenizării spaţiului şi
timpului începută de Leibniz, Kant îi dă o nouă semnificaţie încadrând-o în
învăţătura sintezei a priori: „avem o totală subiectivare a spaţiului ţi timpului,
identificate cu forme a priori ale sensibilităţii”.
Kant face distincţia clară între ştiinţa naturii, fizica si filosofia naturii,
cosmologia.
Considerată în sens material, pentru Kant natura este „complexul tuturor
lucrurilor întrucât pot fi obiect al simţurilor noastre şi deci al experienţei: prin
aceasta se înţelege totalitatea fenomenelor, adică lumea sensibilă, cu excluderea
obiectelor non-sensibile”12.

i) Hegel

Distincţia între ştiinţa naturii şi cosmologie este înlăturata de idealişti, care

fac din natură un moment al evoluţiei spiritului. Hegel concepe natura ca alienare de
sine a ideii, ca negare dialectică a ideii, şi de aceea, timpul însuşi ca „reflex” al ei.
Hegel vorbeşte şi despre „subzistenta indiferentă” şi „izolarea reciprocă” ce
arată determinaţiile conceptuale exteriorizate ca natură, precum şi lipsa de libertate
a naturii, ce arată doar „necesitate şi hazard”.De aceea natura „nu trebuie deci
divinizată…Natura estre în sine, în idee, divină; dar aşa cum este, fiinţa ei nu
corespunde conceptului ei; ea este dimpotrivă contradicţia nerezolvată”.

j) De la fizicalismul pozitivist la o noua filosofia naturii

1111 12
Cf. B. MONDIN, Manual de filozofie sistematică.
12

7
 In timp ce idealiştii dizolvaseră cosmologia, mai întâi pozitivismul lui Comte iar
apoi neopozitivismul vienezilor readuc cosmologia la un simplu calcul ştiinţific al
fenomenelor materiale. In pozitivism şi neopozitivism toate cercetările,
interpretările şi teoriile asupra naturii se pot rezolva din punct de vedere empiric.
Pentru aceştia singura activitate productivă este cea a ştiinţei care nu face altceva
decât să descrie şi să coordoneze fenomenele, iar cosmologia ca explicaţie în sens
filosofic este o himeră.
Epistemologia mai recentă (a lui Popper, Kuhn, Lakatos) depăşeşte „diktat-ul”
pozitivist şi arată limitele oricărei explicaţii ştiinţifice a universului. Epistemologia
acestora caută să interpreteze sensul câtorva mari teorii fizice arătând ce urmări pot
avea pe plan filozofic, pentru a sugera o concepţie mai amplă asupra realităţii
naturii, luând ca punct de vedere cel al întregului.
Cosmologia încearcă să înţeleagă întregul în sensul că elaborează şi analizează
acele concepte şi principii mai generale ale realităţii ce ne poate ajuta la a o înţelege
în diversitatea tuturor conceptelor ei şi aceasta se deosebeşte găsind unele concepte
şi principii de mare generalitate13.

13
Cf. B. MONDIN, Manual de filozofie sistematică.