E greu sa stai de vorba cu tine...

Ceva inexplicabil te indeamna sa fugi.

In definitiv cum poti sa-ti raspunzi propriilor acuze... te ridici si pleci, dai cu pumnul in masa, te strangi de
gat?

Nu, nimic din toate astea. Mai degraba ajungi sa rostesti jumatati de adevar, apoi astepti sa vezi daca e
loc de mai mult.

Te simti ca un hot surprins cu spatele lipit de ultimele scanduri de gard, gata sa dea coltul, eliberat. Apoi
se aude o voce careia trebuie sa-i raspunzi.

Te-ai prins. Si nu mai zici nimic. Ti-ai aruncat tie un adevar gol golut sub forma de intrebare. Tocmai cand
reuseai sa pleci.

Dai din colt in colt si cauti o salvare in ceva de pe afara. Orice. Poate chiar si o rugaciune. Caci daca
apelezi la Dumnezeu fie si pentru cateva momente, uiti de tine. Uiti ca iti esti dator cu raspunsuri, uiti sa
faci pace cu tine si-l iei martor pe Dumnezeu intr-un razboi inutil.

Singuratatea nu e un sentiment si nici o stare. E o camera in care intri si iesi cand cauti adevarul din tine.
Singuratatea e o camera in care se afla sinceritatea. Greu de suportat, sinceritatea devine o sauna
groaznica si te alunga ca pe un neinitiat.

Unii se obisnuiesc. Altii intra si ies ratacind bezmetici. Cei mai multi nu-si pun problema...