Conexiuni si modalitati de agregare ntre infra- si suprastructura.

La ora actuala n implantologie, se descriu trei mari posibilitati de agregare ale

suprastructurii protetice la infrastructura:
a. agregarea prin cimentare;
b. agregarea prin n3urubare
c. agregarea prin mijloace speciale de mentinere, sprijin si stabilizare
Agregarea ntre suprastructura protetica si implantul propriu-zis se face prin
intermediul stlpului implantului. Acesta se poate fixa la corpul implantului prin
trei modalitati: nsurubare, cimentare sau nsurubare si cimentare. Stlpii
implantelor la care suprastructura se agrega prin nsurubare sunt prevazuti cu un
filet interior. Stlpii adaptati pentru agregare prin cimentare au, de obicei, o forma
tronconica si sunt prevazuti cu macroretentii pentru a facilita aceasta modalitate de
agregare. Adeseori, n restaurarile protetice pe implante se apeleaza la agregari
speciale, prin telescopare, culisare, magneti etc. Aceste constructii protetice sunt
mobilizabile. Mijloace speciale de mentinere, sprijin si stabilitate se folosesc
frecvent n cazul protezarilor hibride. nainte de a aborda cele trei modalitati de
agregare amintite, vom descrie cele doua posibilitati de conexiune ntre implantul
propriu-zis (infrastructura) si stlpul acestuia, conexiune care se face sau nu prin
intermediul unei piese intermediare (extensie permucozala sau element
transgingival) vorbim de o conexiune indirecta.
Conexiuni directe ntre implant si stlp
n cadrul conexiunilor directe stlpii protetici se nsurubeaza sau se lipesc la
implant fara vreo piesa intermediara. Conexiunea protetica se situeaza intragingival
(intrasulcular). Suprastructura se fixeaza prin intermediul unui 3urub ntraimplantar
care se adapteaza gratie unor dispozitive sub forma de teaca cu rol antirotational ele
sunt cunoscute sub numele de UCLA de la universitatea americana care le-a
preconizat. Amprenta se ia utiliznd un stlp din doua parti (tinnd cont de
elementul antirotational) care are corespondent la nivelul stlpului analog din
laborator.
Avantajele conexiunilor directe:
- simplitatea procedeului de amprenta si a constructiei protetice de tip monolit;
- pret scazut (putine elemente accesorii);
- posibilitati de ablatie.
Dezavantajele conexiunilor directe:
- nu se pot utiliza la toate sistemele
- conexiune se face la nivel subgingival deci precizia pieselor turnate pe baza
metodei cerii pierdute nu garanteaza o adaptare la fel de optima ca si in cazul unei
piese turnate;
- n cadrul demontarilor, pacientul nu poate fi lasat mai mult de 30 minute fara
proteza deoarece apar modificari gingivale; reinserarea protezei necesitnd n
acest caz anestezie si aplicare de metode de ndepartare a inelului de gingia
periimplantara.
Conexiuni indirecte ntre implant si stlp
Cele mai multe implante osteointegrate sunt ngropate n os conexiunea lor
protetica fiind transgingivala (extensie permucozala).
Suprastructura poate avea oconexiune directa cu implantul sau aceasta conexiune
se poate face prin intermediul unei piese intermediare, mai mult sau mai putin
complicata. Aceasta piesa intermediara poate fi prefabricata sau poate fi turnata
(dupa o macheta prealabila). Ea poate fi: o simpla extensie permucozala nsurubata,
o piesa sub forma de incrustatie prefabricata sau turnata si nsurubata. Extensia
permucozala (element transgingival) Acesta piesa este prevazuta pe de o parte cu
un filet care se nsurubeaza n implant, iar pe de alta parte este prevazuta cu un filet
intern n care se poate ancora: o bara de conjunctie, stlpul unui implant etc.
. Avantajele extensiei permucozale sunt:
- permite adaptarea transgingivala a unor piese prefabricate sau confectionate n
laborator, pe care se va adapta primul etaj al supratsructurii;
- mpiedica instalarea unor eventuale iritatii parodontale;
- au naltimi variabile care compenseaza diferentele mari ale naltimii spatiului
protetic; - pot fi blocate cu un produs siliconic evitnd astfel desurubarile spontane.

Agregarea prin cimentare
Fixarea unei punti pe implante la infrastructura (la stlpii implantelor) se poate face
prin cimentare sau n3urubare. De obicei pacientul se prezinta cu o lucrare
provizorie fixata cu un ciment temporar, sau implantul prevazut cu surubul de
acoperire. Spre deosebire de fixarile din protetica traditionala, ntr-o prima faza
trebuie fixati stlpii artificiali la corpul implantelor. Aceasta se poate realiza prin
unul din cele trei procedee:
nsurubare, cimentare sau nsurubare si cimentare ( n functie de tipul sau sistemul
de implante utilizat).
Peste acesti stlpi artificiali, sau pe acestia si pe pilierii naturali ( n situatia
agregarilor mixte), urmeaza etapa de fixare a suprastructurii protetice. Aceasta se
poate si ea desfasura n doua modalitati: cimentare sau nsurubare. Cimentarea
pun tilor pe implante, ca procedeu de fixare se practica mai ales n situatii cu stlpi
paraleli, cnd elementele de agregare prezinta delimitari clare ale terminatiei n
zona cervicala si cu precadere n agregarile pur implantare. n agregrile de tip mixt
exista riscuri mai mari de descimentare dact n cele prin implantare datorita
diferentelor de mobilitate a stlpilor. n fixarea puntilor pe implante se utilizeaza
att procedeul de cimentare ct si cel de lipire.
Premiza pentru obtinerea unei retentii optime este existenta unui anumit grad de
rugozitate a suprafetelor. Stlpii artificiali ai implantelor prezinta de obicei pe
suprafata lor diferite sisteme de macroretentii, nainte de cimentare ei putnd fi
sablati.
La ora actuala exista tipuri de stlpi de implante destinate cimentarii, a caror
caracteristica consta n existenta unor santuri circulare si/sau verticale cu
adncimea de 1 mm. Principalul rol al acestor santuri este antirotational,
mpiedicnd eventualele miscari de rotatie la nivelul zonei de agregare a
suprastructurii cu infrastructura. Un alt rol este cel de retentie aditionala, n vederea
mbunatatirii cimentarii. Alte mijloace de retentie aditionala sunt reprezentate de
microretentii obtinute prin gravaj acid al intradosului scheletului metalic.
O alta caracteristica a puntii cimentate pe implant consta n faptul ca ntre
infrastructura si suprastructura exista un spatiu de aproximativ 40m, destinat
cimentului si care poate fi extins pna la marginea restaurarii, deoarece n cazul
implantelor nu se pune problema cariilor secundare. Datorita acestui spatiu,
suprastructura protetica este pasiva, adica amortizeaza si distribuie uniform spre
tesutul osos stressul ocluzal. Acest fapt constitue un avantaj considerabil pentru o
punte cimentata pe implante, deoarece o distributie inadecvata a fortelor constitue
cauza primara a resorbtiei osoase, fracturii si mobilitatii implantului.
Agregare prin nsurubare
Daca din ratiuni estetice este necesara supraconturarea componentei fizionomice
si/sau asocierea cu o proteza gingivala atunci puntea pe implante va fi ntotdeauna
demontabila. Una din modalitatile de agregare a puntilor demontabile este aceea
prin nsurubare. Puntile conditionat mobilizabile fixate prin nsurubare la
infrastructura ofera o siguranta n plus fata de cimentare si datorita faptului ca
permit oricnd accesul la implant. Aceasta modalitate de agregare permite si
efectuarea unor reoptimizari sau reparatii, precum si unele extinderi ulterioare.
Dezavantajele lor sunt legate de o tehnologie mai complicata de realizare ca si de
aparitia n timp a unor accidente datorate oboselii ce poate interveni la nivelul unor
componente. Agregarea prin nsurubare presupune existenta unor suruburi de
fixare a suprastructurii la infrastructura protetica. Aceste suruburi se nfileteaza n
niste orificii speciale situate pe fata ocluzala a stlpilor implantelor.
Deoarece ele sunt vizibile pe fata ocluzala a suprastructurii, n cazul unor cerinte
estetice deosebite, se pot acoperi (placa) cu diferite materiale fizionomice.
Acoperirea (placarea) se va face n asa fel nct sa nu fie afectata ocluzia. S-a
demonstrat ca existenta unor forte de torsiune supraliminare la nivel ocluzal pot
produce deplasari ale surubului de fixare ceea ce antreneaza implicit resorbtii
osoase, mobilizarea implantului sau/si fracturarea lui. Deoarece stressul functional
la nivelul suprafetelor ocluzale ale suprastructurilor este maxim, fracturile maselor
ceramice sau a rasinilor diacrilice compozite de la nivelul trapelor ocluzale sunt
destul de frecvente. n cazul acestor fracturi, corectia este dificila, necesitnd etape
suplimentare de laborator sau manopere clinice de detaliu.

Agregarea prin mijloace speciale de mentinere sprijin si stabilizare
Utilizarea acestui tip de agregare ntre infrastructura si suprastructura s-a impus n
protetica implantologica datorita faptului ca permite o igienizare perfecta a regiunii
jonctionale implant-tesuturi moi si totodata reduce si amortizeaza o parte din fortele
ocluzale.
Agregarea prin telescopare
Acest tip de agregare presupune utilizarea unei cape cilindrice confectionata din
metal, care se cimenteaza pe stlpul implantului. Peste capa se aplica suprastructura
restaurarii protetice. Mentinerea si stabilitatea puntii pe implante se realizeaza prin
frictiunea dintre capa si suprastructura. Capa poate fi realizata manufacturier prin
turnare n laboratorul de tehnica dentara dar exista si sisteme de telescoape
prefabricate. Agregarea telescopata asigura:
sprijin la nivelul fetei ocluzale;
ncercuirea stlpului implantului pe toata circumferinta coronara;
mentinerea restaurarii protetice prin intermediul frictiunii existente ntre capa si
suprastructura protetica;
distributia adecvata a fortelor masticatorii suportului parodontal (la dintii
naturali) si suportului osos (la stlpii implantelor).
Agregarea prin intermediul magnetilor
Pentru realizarea unei agregari magnetice, este necesar ca n portiunea endoosoasa
a implantului sa fie introduse elemente din aliaj feromagnetic, iar n intradosul
suprastructurii sa fie pozitionat magnetul, cu ajutorul unei rasini acrilice
autopolimerizabile. Deci agregarea prin intermediul magnetilor asigura o retentie
buna, aceasta modalitate de agregare prezinta si unele dezavantaje unul din acestea
viznd n special rezistenta scazuta la coroziune a aliajelor feromagnetice. La acest
tip de agregare se apeleaza n special la cazurile unde se practica supraprotezarea.
Agregarea prin sisteme speciale de tip culisa
Sistemul culisa este un sistem alcatuit din doua componente, gen matrice- patrice.
Una din cele doua componente va fi fixata n elementul de agregare a
suprastructurii (patricea), iar cealalta va fi solidarizata la corpul de punte (matricea).
n protetica implantologica patricea este atasata elementului de agregare,
reprezentat din una sau mai multe coroane cimentate pe stlpii implantelor, iar
matricea este realizata sub forma unei cavitati retentive n corpul de punte al
suprastructurii. Stabilitatea restaurarii protetice se realizeaza prin frictiunea care
apare ntre cele doua suprafete aflate n contact. Acest tip de agregare este
recomandat cu precadere atunci cnd exista o infrastructura mixta (dinti naturali si
implante).
De exemplu, absenta primului si al celui de al doilea molar mandibular sau
maxilar, cnd arcada antagonista este reprezentata de dinti naturali, poate fi
rezolvata protetic printr-o punte sprijinita pe doua implante cu o lungime de cel
putin 12 mm. Cnd conditiile clinice impun utilizare unor implante mai scurte, de 8-
10 mm, iar arcada antagonista este reprezentata de dinti naturali cu parodontiu
intact, se recomanda o agregare mixta, elementele de agregare a puntii fiind proteze
unidentare pe dintii limitrofi bresei. Daca n cazul mentionat anterior, pentru doi
molari absenti se indica un singur implant scurt, ca stlp distal, mezial, este
obligatorie includerea n constructia protetica a celor doi premolari. Elementele de
agregare vor fi cimentate pe bonturile dintilor naturali, iar agregarea pe implante va
fi de tip nsurubat. ntre corpul de punte si protezele unidentare (de obicei coroane
mixte) va fi utilizata o agregare de tip culisa completata cu un surub de retentie.
Culisele folosite n protetica pe implantologica pot fi prefabricate sau de
semiprecizie (confectionate n laborator).
Agregarea prin intermediul unor bare cu calareti
Ancorarea pe implante prin intermediul unor bare cu rol de mezostructura si cu
calareti n suprastructura este unul din sistemele de ancorare foarte cunoscut si
frecvent utilizat n protetica implatologica. Bara cu calareti reprezinta elementul
de ancorare predilect n toate cazurile cnd este indicata supraprotezarea, dar si
pentru puntile care din diferite motive trebuie sa fie mobilizabile. Bara, ca
mezostructura, cimentata sau fixata prin suruburi de implante, are rolul de
solidarizare a acestora si de retentie pentru suprastructura. Bara cu calareti de tip
Dolder (bara ovala) sau bara rotunda sunt folosite n special n protezari pe
implante n regiunea interforaminala, deoarece permit o rotatie a protezei n jurul
axei barei. Uneori, n cadrul puntilor mobilizabile se folosesc sisteme bare-calareti
culisabile care pot fi prefabricate sau confectionate individual de tehnician. Datorita
formei triunghiulare a barei, nu este posibila rotatia corpului de punte n care este
integrat calaretul (deci o rotatie a suprastructurii) pe bara (mezostructura) fixata la
infrastructura. Frictiunea dintre bara si calareti garanteaza o retentie buna
suprastructurii. Cu toate ca frictiunea poate fi marita prin activarea calaretului sau a
stifturilor de frictiune, exista multiple posibilitaiti de combinare ale acestui sistem
de ancorare cu alte elemente speciale de mentinere, sprijin si stabilizare. Cnd se
solidarizeaza mai multe implante prin intermediul unei bare, fiind necesar ca n
restaurarea protetica sa fie inclusi si dinti naturali, legatura ntre bara, cu rol de
mezostructura si coroana(coroanele) dintelui (dintilor) natural(i) se face prin
intermediul unei culise intra- sau extracoronare prefabricate sau confectionate
individual. Coroanele solidarizate se cimenteaza, iar mezostructura pe implante
ramn demontabila.
Agregarea prin combinarea mai multor mijloace speciale de mentinere sprijin si
stabilizare
Datorita unor particularitati clinice n agregarea mai multor punti pe implante,
clinicianul, dar n special tehnicianul este pus n situatia de a recurge la mai multe
sisteme speciale de agregare. Agregarea unei punti demontabile pe implante si dinti
naturali este posibila prin folosirea unui singur tip de sisteme speciale (de exemplu
culisa), al caror numar variaza n functie de numarul dintilor naturali (sau de
grupurile de dinti solidarizate prin coroane). Aceasta presupune ca agregarea la
nivelul implantelor sa fie prin nsurubare. Atunci cnd suntem pusi n situatia de a
executa o punte demontabila (care poate fi ndepartata numai de clinician) pe dinti
naturali si pe implante monocorp care nu prezinta un stlp cu filet interior (pentru
surubul ocluzal), trebuie sa recurgem n general la mai multe sisteme. Alegerea
sistemelor care urmeaza sa fie combinate trebuie facuta att dupa criterii care
satisfac cerintele mecanice de asigurare a stabilitatii ct si dupa retentia oferita.
Totodata trebuie tinut cont ca un element de ancorare special sa nu influenteze
negativ fizionomia lucrarii. Puntile mobilizabile pe dinti naturali si implante
necesita combinarea mai multor elemente speciale de mentinere, sprijin si
stabilizare. n reusita acestor lucrari, relativ complicate din punct de vedere tehnic,
ingeniozitatea precizia si priceperea tehnicianului joaca un rol hotartor.















UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINA SI FARMACIE NICOLAE TESTEMITANU







Conexiuni si modalitati de agregare ntre
infra- si suprastructura










A efectuat:Craciun Daniela
Gr.3502



Chisinau,2014