Sunteți pe pagina 1din 16

Agresivitate şi război la Konrad Lorenz şi Eibl-Eibesfeldt

12 februarie 2011

Teoriile asupra agresivităţii ale lui Konrad Lorenz şi Irenäus Eibl-Eibesfeldt au oferit spaţiu pentru dezvoltări filosofice foarte interesante ale celor doi autori în legătură cu tema războiului. În cele ce urmează, îmi propun să precizez conceptul de agresivitate la cei doi autori, înainte de a trece la evaluarea perspectivelor lor filosofice asupra războiului. Un element important al încercării mele o reprezintă analiza conceptelor de agresivitate intra- şi inter- specifică, respectiv agresivitatea inter- şi intra-grupală. În urma acestei analize, am constatat grave confuzii şi contradicţii în teoria lui Eibl-Eibesfeldt, care afectează în mod clar corectitudinea consideraţiilor sale despre război. În final, voi vorbi despre motivele de optimism în legătură cu războiul la cei doi cercetători şi voi emite eu însumi o ipoteză speculativă asupra legăturii dintre agresivitate şi evoluţia culturală.

1. Este agresivitatea un instinct al speciei umane?

Mai întâi, în ce măsură este o idee acceptată că agresivitatea este un instinct pe care îl are şi omul? În „imaginea manifestă despre lume” este loc pentru un element fundamental al perspectivei etologice, după care agresivitatea este un instinct, prezent chiar şi la om. Oamenii obişnuiţi sau ne-specialiştii în psihologie ar admite cu uşurinţă că agresivitatea umană e mai degrabă un dat natural decât cultural, şi în acest sens e ceva „instinctual”. În schimb, în majoritatea teoriilor din psihologie (şi în antropologie) este dominantă perspectiva după care agresivitatea este un comportament învăţat, nu înnăscut; iar în al doilea rând, e un comportament reactiv – o reacţie la frustrare sau nesatisfacerea unor trebuinţe -. Astfel, din punct de vedere motivaţional, acele dorinţe sau trebuinţe care, nesatisfăcute, induc starea de frustrare şi apoi reacţia agresivă, ar putea fi situate la un nivel de mai mare profunzime decât agresivitatea şi interpretate ca instincte sau derivate ale unor instincte (foame, dorinţă sexuală etc.).

Konrad Lorenz ilustrează prin numeroase exemple şi experimente ideea că în lumea animală agresivitatea este un instinct, ca o formă de energie mentală care se formează indiferent de stimuli, aşadar nu ca o reacţie la frustrarea unor trebuinţe. Această energie caută prilejuri în care să se consume; în lumea animală există stimuli specifici care declanşează descărcarea agresivităţii, iar în absenţa îndelungată a acestor stimuli, agresivitatea se descarcă în prezenţa unor stimuli ne-specifici, iar uneori agresivitatea de descarcă în gol, printr-o suită de mişcări ce evocă actele de agresiune îndreptate către obiectele care emit stimulii specifici. Aşadar, putem găsi în Lorenz argumente sigure pentru ideea că în lumea animală agresivitatea e un instinct şi nu un comportament învăţat sau o reacţie la frustrare. De ce ar face omul excepţie? Ce l-ar putea singulariza în lumea animală ca singura specie în care agresivitatea nu e un instinct? „The burden of proof” pare să cadă în sarcina psihologilor şi antropologilor care susţin contrariul, şi care trebuie să justifice ideea că mecanismele mentale ale omului sunt radical diferite de cele ale altor specii. De regulă, justificarea lor se bazează pe faptul că omul prezintă durata cea mai mare de trecere de la stadiul de copil la cel de adult. Argumentul se înfăţişează în felul următor: dacă omul ar avea instincte puternice, care să-i prezinte trasee predeterminate de comportamente adaptative, n-ar mai avea nevoie de „educaţie”. Durata mare de formare arată că omul trebuie să înveţe toate acele comportamente care îl vor ajuta să se adapteze. E o teorie adevărată, în linii mari, însă în privinţa teoriei agresivităţii drept comportament învăţat există posibilitatea experimentării. Teoriile „non- frustration” despre educaţie, care spun că un copil căruia nu i se oferă prilejuri să simtă frustrări şi nu i se oferă modele comportamentale agresive, nu va dezvolta comportamente agresive. Iar realitatea experimentală arată contrariul: acei copii educaţi după metoda „non-frustration” sunt mai agresivi decât ceilalţi. În cazul lor se manifestă funcţia exploratorie a agresivităţii, despre care vorbeşte Eibl-Eibesfeldt: „Copiii învaţă repede că pot obţine satisfacerea unei dorinţe printr-un protest agresiv. (…). Dacă cerinţelor lor nu li se pune o limită, atunci învăţarea prin succes conduce la o continuă escaladare a cerinţelor.[1] O interpretare alternativă ar fi că agresivitatea exploratorie e un comportament la care poate ajunge fiecare copil, printr-un fel de „inducţie” pe cont propriu[2]. Un

exemplu mai edificator este faptul că la copii se manifestă de timpuriu (de la zece luni) teama-panică de străini, care e îndreptată către oameni necunoscuţi şi nu se manifestă faţă de animale[3]; această teamă este înnăscută şi este însoţită de comportamente agresive după formarea unor deprinderi motrice[4]. Eibl-Eibesfeldt vede aici prima manifestare a agresivităţii intra-specie de tip inter-grupal[5], care duce la asimilarea „străinilor” cu „duşmanii”. Teama de străini se observă la copiii din toate culturile, motiv pentru care poate fi admisă ca fiind ceva nativ. În fine, ideea că agresivitatea umană este înnăscută are un sprijin în datele oferite de neurofiziologie. Există anumiţi centri ai agresivităţii care sunt localizaţi în lobii temporali şi nucleii amigdaloizi, iar prin stimularea lor electrică se poate determina apariţia unor accese spontane de violenţă la subiecţii umani testaţi[6].

Este dificil de dat un răspuns definitiv la problema pusă fiindcă toate comportamentele umane poartă o determinare culturală şi, astfel, e greu de analizat într-un comportament anume „cât” e instinct şi cât e comportament învăţat. Argumentele înfăţişate sunt mai degrabă cumulative şi impun ideea că agresivitatea e un instinct conform argumentului „celei mai bune explicaţii disponibile”.

2. Funcţiile agresivităţii

Un element care se regăseşte atât în viziunea simţului comun („imaginea manifestă”) cât şi în teoriile dominante în ştiinţă la momentul când a apărut cartea despre agresivitate a lui Lorenz, este confuzia dintre agresiune şi agresivitate, dintre comportamentul de agresiune al prădătorului şi agresivitatea manifestată faţă de indivizii din aceeaşi specie. În natură părea să fie valabilă maxima lui Hobbes, „bellum omnium contra omnes”, ideea că toate fiinţele vii luptă pentru supravieţuire cu indiferent care alt animal. Lorenz este primul care supune criticii această idee, în urma unei observaţii care ni se poate părea de o simplitate uimitoare: într-un acvariu peştii se comportă agresiv în raport cu membri ai aceleaşi specii şi doar rareori sunt agresivi cu cei din alte specii. Această observaţie l-a determinat pe Lorenz să se întrebe asupra sensului biologic al acestui tip de agresiune şi al resortului intern care-l motivează. Astfel, pasul următor a fost să studieze viaţa peştilor în mediul natural, unde a făcut o a doua descoperire:

în mediul marin, într-un perimetru dat, e mult mai probabil să găseşti câte un singur individ din fiecare specie, trăind paşnic; orice apropiere a unui membru al aceleaiaşi specii declanşează însă, şi în mediul natural, comportamentele agresive (excepţia o fac peştii care trăiesc în bancuri, la care se manifestă instinctele sociale care reprezintă alt fel de adaptare la mediu şi alt tip de agresivitate).

Lorenz face o distincţie între agresiune şi agresivitate şi cred că este important să accentuez această distincţie:

agresiunea reprezintă orice violenţă exercitată de o fiinţă asupra altei fiinţe, în special violenţa fizică (în lumea umană găsim şi alte forme – violenţă mentală sau morală); în schimb, agresivitatea este resortul interior care motivează comportamentul agresiv. În lumea animală comportamentul de agresiune e motivat de un instinct, la om însă agresivitatea duce la manifestări foarte indirecte, comportamental, ceea ce şi face dificilă identificarea sa ca instinct.

Lorenz nu insistă mult asupra caracterului interior al agresivităţii. În felul acesta probabil că eludează anumite complicaţii metodologice care s-ar putea crea, artificial, în jurul acestuia – fiindcă ar putea părea că e nevoie de ceva similar introspecţiei pentru a studia cum trebuie această formă de motivaţie.

Tocmai faptul că peste tot în natură există violenţă fizică, agresiune, a mascat fenomenul autentic al agresivităţii ca instinct, faptul că e un instinct ale cărui funcţii sunt aproape în întregime definite prin raportarea la congeneri. Agresiunea între membrii unor specii diferite are doar forma exterioară a agresiunii intraspecifice.

La Irenäus Eibl-Eibesfeldt, cel mai important elev al lui Lorenz, am găsit un alt concept de agresivitate, anume, ca „echivalent cu conceptul de agresiune”, ceea ce mi se pare că e o îndepărtare de teoria lui Lorenz, deşi Eibl-Eibesfeldt nu menţionează în nici un fel acest lucru. Apoi, Eibl-Eibesfeldt susţine că există agresivitate inter-specifică şi intra-

specifică, prima fiind îndreptată către membri ai al altor specii, iar a doua către membri ai aceleaşi specii. Presupun că o anumită idee despre ce înseamnă ştiinţă riguroasă l-a făcut pe Eibl-Eibesfeldt să folosească un concept de agresivitate definit prin aplicarea sa la comportamente observabile(în acest caz, agresiunea) şi nu la motivaţii interioare, care pot părea oarecum obscure. Asta deşi admite că există un instinct al agresivităţii. Din punctul meu de vedere, o folosire riguroasă a conceptului de agresivitate impunea păstrarea distincţiei lui Lorenz. Voi arăta, mai încolo, ce mi se pare că e greşit în teoria lui Eibesfeldt şi voi trasa care e raportul dintre această greşeală şi folosirea defectuoasă a conceptului de agresivitate. Totuşi, Eibl-Eibesfeldt face o distincţie de importanţă majoră între agresivitatea inter- şi intra-grupală, prin care îmbunătăţeşte teoria lui Lorenz. Agresivitatea intergrupală se manifestă prin agresiunea unui grup împotriva altui grup, iar cea intragrupală se manifestă mai ales prin lupta pentru un anumit statut în cadrul ierarhiei[7].

A.Funcţiile agresivităţii după Konrad Lorenz[8]:

1. Comportamentul teritorial. Un anumit teritoriu are resurse limitate de hrană, astfel că „interesul” speiciei este ca

membrii săi să fie cât mai bine distribuiţi, să-şi împartă cât mai „corect” resursele, ca să ajungă tuturor. Lorenz observă că această funcţie nu înseamnă neapărat că indivizii mai slabi, mai puţin performanţi dintr-o specie sunt automat eliminaţi prin concurenţa pentru spaţiul vital. De regulă – fenomen observat mai ales la peşti – indivizii mai puternici au un teritoriu mai mare iar cei mai slabi un teritoriu restrâns.

Vreau să menţionez faptul că teritorialitatea se manifestă mai ales prin agresivitatea intergrupală, ceea ce i-a scăpat lui Lorenz. La speciile nesociale, cum sunt multe din speciile de peşti (poate majoritatea), fiecare individ ocupă o anumită arie pe care o apără de ceilalţi membri ai speciei, dar un comportament analog găsim şi la nivel de grupuri.

2. Funcţia de selecţie sexuală. Este un comportament care se găseşte şi la animalele sociale şi la cele nesociale.

Perioadele de împerechere sunt perioade în care masculii luptă între ei pentru femele; este cert că e un comportament care aduce beneficii speciei, în lupta pentru selecţie, fiindcă astfel se reproduc indivizii fără defecte genetice[9].

3. Funcţia de apărare a puilor. În lumea animală, mamele trebuie să-şi apere puii nu doar de prădători, ci, deseori,

chiar de membrii aceleiaşi specii. De exemplu, atunci când păsările clocesc, orice fiinţă care se apropie la o anumită distanţă de cuib le declanşează agresivitatea.

Cred că este mai degrabă o agresivitate nonspecifică (deci nici intra- şi nici inter-specifică), nefiind definită prin raportarea la membri ai aceleiaşi specii.

4. O altă funcţie nonspecifică a agresivităţii se manifestă atunci când un animal este încolţit. În nici un caz nu cred că

se poate defini ca un soi de agresivitate inter-specifică[10]. Un animal încolţit de un prădător, care nu mai are unde fugi, va ataca prădătorul cu toate resursele sale fizice, cu curajul disperării. Acelaşi comportament se găseşte şi la şobolani, de exemplu, atunci când un individ din alt grup este înconjurat de şobolani din acelaşi grup. Din acest motiv, cred că poate fi considerată o formă de agresivitate non-specifică[11].

5. O funcţie intra-specifică a agresivităţii este constituirea ierarhiei unui grup. Membrii unui grup se luptă între ei

pentru şefia grupului, şi nu doar atât. Ierarhii foarte complicate se găsesc peste tot în lumea animală. Ele se constituie prin raport de forţă, în general, în luptele pentru ierarhie fiind avantajate animalele cele mai puternice. Ce este remarcabil este faptul că liderul unui grup nu este întotdeauna animalul cel mai puternic, fizic; la multe specii se preferă animalul cel mai bătrân – care este şi cel mai slab, fizic – . Datorită experienţei sale superioare, acesta cunoaşte cele mai bune modalităţi de a evita prădătorii sau, dimpotrivă, de a găsi prada.

B. Pe lângă cele 5 funcţii descoperite de Lorenz, Eibl-Eibesfeld a mai scris despre altele două:

1. „Reacţia de respingere ca mijloc pentru păstrarea normelor grupului[12] – cum e numită, deşi nu e vorba doar de norme. În lumea animală, cea mai mică anormalitate fizică sau comportamentală a unui membru al unui grup poate determina îndepărtarea sa, uneori chiar moartea. Avantajele acestei „setări instinctuale” se văd cel mai bine în cazurile în care un animal se îmbolnăveşte şi se comportă anormal, din cauza aceasta, trezind teama şi agresivitatea congenerilor: este tocmai ceea ce salvează existenţa acelui grup. E de menţionat că genul acesta de reacţie agresivă se întâlneşte frecvent şi la om şi mai ales la copii, unde se manifestă extrem de acut dorinţa de apartenenţă la un grup[13] şi agresivitatea îndreptată către copiii care nu corespund „stereotipului” grupului – vorbesc cu un accent străin sau au anumite defecte fizice. Încă un exemplu (în cazul copiilor) de comportament agresiv neînvăţat…

2.„Avantajele grupurilor exclusive[14]. În acest caz, este vorba de funcţia agresivităţii care face ca indivizii din aceeaşi specie care nu sunt membri ai grupului să fie respinşi. Care e avantajul adaptativ conferit de această funcţie? „Cu cât grupul este mai mic, cu atât mai uşor se impun modificările genetice care aduc avantaje selective[15], ne spune Eibl- Eibesfeldt. E o afirmaţie dificil de înţeles. Interpretarea mea este următoarea: funcţia anterioară duce la respingerea mutaţiilor, de oricare tip, deci şi a celora care ar putea genera avantaje selective în raport cu alte specii. În schimb, funcţia aceasta explică faptul că totuşi uneori supravieţuiesc anumite variaţii genetice, deci, evoluţia.

Astfel, dacă animalele sociale ar trăi doar în populaţii extinse, orice mutant ar fi ucis datorită neconformităţii cu „norma” (normă genetică, în cazul ăsta) fizică sau comportamentală a grupului. Sau, cel puţin, nu ar avea capacitatea adaptativă de a trăi separat de un grup numeros, cum e cazul la insecte (excepţia care confirmă regula). Mutaţiile se transmit mai departe doar în cazul în care un mutant reuşeşte să aibă urmaşi, deci o familie, şi apoi în jurul familiei iniţiale se formează un grup. Dacă lumea animală ar fi formată din populaţii vaste, presiunea instinctuală către impunerea unei norme fizice şi comportamentale ar determina o mult mai mare uniformitate la nivelul speciei. Un motor al evoluţiei, pretutindeni în lumea animală, este conceperea acestui mecanism al agresivităţii, care determină fiinţele să trăiască în grupuri relativ restrânse şi, mai ales, să întemeieze grupuri în jurul unei familii. Există o presiune instinctuală care determină separarea grupurilor numeroase în grupuri mai mici. Indivizii care poartă în ei mutaţii, se poate specula, o dată ce sunt respinşi de un grup, dacă reuşesc să-şi transmită genele, întemeind o familie, pot organiza în jurul lor un nou grup. Astfel, există loc pentru impunerea unei mutaţii care ar reprezenta o mai bună adaptare a speciei, sau chiar trecerea la o specie nouă, superioară din punct de vedere adaptativ.

Concluzie

Urmărind clasificarea funcţiilor agresivităţii în lumea animală se poate observa că agresivitatea are un rol important în selecţie. În mod cert, mecanismele sale au apărut în urma presiunii adaptative exercitate de mediu sau alte vieţuitoare. Astfel, teoria etologică asupra agresivităţii, care îşi are originea la Lorenz, pare să contrazică o intuiţie pe care o au de regulă oamenii că agresivitatea e „ceva rău” sau condamnabil. Este motivul pentru care teoria lui Lorenz i s-au adus multe critici, deşi la mijloc este o neînţelegere, ţinând cont că Lorenz, dar şi Eibl-Eibesfeldt şi alţi etologi pun accentul tocmai pe importanţa valorilor morale, ca mijloc cultural de control al agresivităţii „rele”, criminale. Este o gravă deformare a teoriei lui Lorenz să susţii că etologia situează agresivitatea şi războiul în afara normelor morale, ca fiind produsul necesar al evoluţiei, la fel ca şi alte instincte; altruismul este şi el un rezultat al selecţiei naturale. Etologii îşi pun problema, mult mai interesantă, a relaţiei dintre formele noastre culturale şi rădăcina pe care o au în datul natural al instinctelor.

Şi totuşi, cum este posibil războiul, sau ce funcţii biologice are el, ce ne spun legile evoluţiei despre această manifestare culturală[16] a lumii umane?

3. Ce anume duce la apariţia războiului, conform teoriei lui Lorenz?

Pentru Lorenz, războiul, aşa cum îl întâlnim de exemplu în secolul XX, cu zecile sale de milioane de morţi, este ceva similar răului absolut. Resorturile interioare care explică acest fenomen ţin de agresivitatea intra-specifică[17], care este produsul adaptativ al selecţiei naturale.

În lumea vie e greu de spus dacă există sau nu morală – e o chestiune speculativă sau filosofică -. Însă războiul care se poartă în ziua de azi, cu mijloacele tehnice actuale, este un rău pentru specia umană fiindcă îi ameninţă însăşi existenţa. Ca atare, nu mai poate avea, în ziua de azi, nici un fel de rol adaptativ, conform teoriei lui Lorenz. Războiul este un bun exemplu de comportament care are la bază instincte care odinioară au însemnat un avantaj pentru adaptarea speciei, dar care, dintr-un motiv sau altul, trimit specia pe o direcţie care se îndepărtează de la scopul supravieţuirii. În natură sunt puţine cazuri similare, în care mecanismele selecţiei produc rebuturi adaptative. De exemplu elecţia sexuală poate produce diformităţi fizice ale masculilor – cum ar fi penajul păunilor, care expune aceste păsări mult mai uşor prădătorilor, deci este ceva contraproductiv din perspectiva adaptării, dar nu este mai puţin o caracteristică a speciei obţinută prin selecţie intraspecifică -.

Lorenz susţine că la animalele sociale există mecanisme inhibitorii care au ca efect limitarea agresivităţii. Cele mai puternice inhibiţii se întâlnesc la animalele carnivore mari – cum ar fi lupul, leul – unde individul poate să-şi ucidă congenerul cu o singură muşcătură sau lovitură de labă, deci acolo unde agresivitatea, dacă s-ar manifesta nezăgăzuit, ar duce la eliminarea speciei. Selecţia a avantajat acei lei şi lupi cu puternice mecanisme inhibitorii. În schimb, la speciile ne-prădătoare e mult mai probabil să găseşti exemple de rară cruzime şi manifestare fără limite a agresivităţii. Lorenz dă exemplul unei căprioare care a torturat ore în şir o altă căprioară, înainte să o ucidă, lucru pe care nu-l vom întâlni, crede el, niciodată la hiene, şacali, lupi etc. Concluzia care se desprinde este că trebuie să deplângem faptul că nu avem forţa fizică de a ne ucide uşor aproapele, fiindcă din acest motiv nu a existat o presiune evolutivă pentru a ne crea puternice mecanisme biologice de inhibare a violenţei.

Totuşi, aceste mecanisme nu sunt inexistente. În primul rând, există, se pare, un adevărat tabu instinctual în legătură cu exercitarea violenţei asupra copiilor. La Eibl-Eibesfeldt am găsit o frumoasă ilustrare a acestui principiu: „Cândva am asistat la o scenă în care un hoţ care nu număra mai mult de 10 ani era urmărit de un adult. Trecătorii au luat imediat apărarea copilului. Este vorba probabil de o reacţie de protecţie elementară, comparabilă cu reacţia de protejare a progeniturii întâlnită la multe vertebrate.[18] Tot la Eibl-Eibesfeldt se găsesc multe exemple despre ritualuri de încheiere a unui conflict războinic la populaţiile native din Noua Guinee, sau la populaţii care merg în vizită la alt grup şi vor să evite războiul: de fiecare dată războinicii care se apropie de celălalt grup au lângă ei copii, ceea ce se pare că demontează instantaneu posibilele porniri agresive ale celorlalţi.

Apoi, se poate admite existenţa unor inhibiţii, chiar dacă nu la fel de puternice ca la animalele carnivore exemplificate, referitor la uciderea altui om, mai ales când victima recurge la un comportament submisiv – acţiuni care sunt de natură să demonteze resorturile agresivităţii celuilalt -.

Şi atunci, având asemenea inhibiţii, cum se poate explica nefârşitul lanţ de violenţe din secolul XX, în teoria lui Lorenz? Explicaţia pe care o oferă este următoarea: o dată cu progresul tehnologic şi apariţia unor arme care ucid la distanţă, lupta directă dintre combatanţi a fost eliminată, din război, în cea mai mare parte. Oamenii pot să-şi ucidă mult mai uşor semenii dacă nu sunt faţă în faţă, întrucât dispare posibilitatea ca mecanismele inhibitorii să fie confruntate cu stimulii specifici – în special acele comportamente submisive, gesturile prin care victima arată că se predă -. În cazul lansării unei bombe, pentru cel care apasă un simplu buton, consecinţele actului său nu au impact emoţional (sau au, dar prea puţin).

Din perspectiva lui Lorenz, omul a evoluat prea rapid din punctul de vedere al complexităţii vieţii sociale şi mai ales la nivelul tehnologiei războiului, şi şi-a lăsat instinctele, mecanismele de supravieţuire mult în urmă. Agresivitatea războinică este doar unul din mecanismele cu care suntem înzestraţi de evoluţie, dar care nu e compatibil cu viaţa în societatea modernă. Lorenz susţine că „majoritatea viciilor şi păcatelor mortale condamnate în ziua de azi corespund unor înclinaţii care aveau un scop pur adaptativ sau cel puţin nu erau dăunătoare pentru omul primitiv[19]. De asemenea, lăcomia era perfect justificată ţinând cont de puţinătatea resurselor de hrană; lenea reprezenta impulsul de a se odihni ori de câte ori nu era absolut vital să acţioneze, impuls necesar în viaţa agitată a omului primitiv; avariţia era şi ea necesară unui individ care avea extrem de puţine posesiuni, fiecare fiindu-i necesară în lupta pentru supravieţuire.

4. Teoria lui Eibl-Eibesfeldt despre război

a) Are războiul la bază un dat instinctual?

Pentru Eibl-Eibesfeldt, războiul este o instituţie umană. Ca să înţelegem ce este războiul, ne spune el, trebuie să înţelegem, mai întâi, faptul că nu e un accident cultural şi că însoţeşte existenţa oamenilor de-a lungul întregii sale istorii. Mulţi antropologi susţin că războiul a apărut o dată cu trecerea la societatea agrară şi că triburile de vânători- culegători erau constituite din oameni paşnici, ne-teritoriali, care nu cunoşteau violenţa faţă de alte grupuri. S-au dat ca exemple actuale de populaţii paşnice de vânători-culegători triburile de eschimoşi, pigmei, boşimani, populaţia Hadza. Eibl-Eibesfeldt a studiat la faţa locului unele triburi de boşimani, pentru celelalte având la dispoziţie mărturii indirecte ale unor cercetători. Constatarea sa a fost că peste tot a existat sau există şi azi instituţia războiului, că omul este în mod universal teritorial în stadiul de civilizaţie al vânătorilor-culegătorilor. Eschimoşii, boşimanii şi ceilalţi devin paşnici doar după ce contactul cu civilizaţia (şi bolile sale!) sau războaiele i-au decimat într-o asemenea măsură încât nu prea mai are rost să-şi dispute teritoriile: pământul e suficient pentru toată lumea, în urma depopulării. În plus, peste tot în aceste culturi primitive au fost descoperite mituri şi relatări ale unor episoade războinice petrecute într-o istorie nu foarte îndepărtată.

Dacă agresivitatea nu e un accident cultural sau vreun caz episodic de degenerescenţă a vreunei civilizaţii, atunci ce este? Faptul că războiul se întâlneşte în toate culturile, toate rasele, toate epocile implică o motivaţie mai profundă. Este războiul motivat de instinct, un program filogenetic, o adaptare la mediu înscrisă în genele noastre? Eibl- Eibesfeldt nu e pregătit să admită acest lucru! În mod paradoxal, susţine că războiul este un produs al selecţiei culturale şi nu efectul unei achiziţii filogenetice.

Voi aduce două argumente că etologul austriac se află într-o postură autocontradictorie.

1.Există locuri unde vorbeşte despre existenţa unor „universalii” în legătură cu reacţii comportamentale nonverbale. Exemple, printre multe altele:

a) Frica panicată de străini, care se întâlneşte la copiii de boşimani încă de la vârsta de şapte luni[20] şi se găseşte şi la copiii din alte culturi; despre acest fenomen, Eibl-Eibesfeldt ne spune că este un „universal”.

b) Privirea fixă, despre care ni se spune că „este folosită pentru a crea la partener o stare de nesiguranţă şi pentru a-l

convinge. La baza acestui comportament se află dorinţa agresivă de dominaţie.[21] Privirea fixă implică, aşadar, agresivitatea. Tocmai de aceea, alternanţa dintre privirea fixă şi întreruperea contactului optic semnifică disponibilitatea către dialog şi inhibarea agresivităţii. La toate acestea Eibesfeldt aplică termenul de „universal”.

Evident, e imposibil să se demonstreze, de exemplu, că în toate culturile copiii de şapte luni sunt învăţaţi să se teamă

de străini şi să întoarcă privirea când se află în contact vizual cu străinii. Aceşti „universali” sunt o manifestare directă

a

unei achiziţii filogenetice, iar proba o constituie tocmai prezenţa în toate culturile. Atunci, de ce războiul nu e numit

şi

el un „universal”?

Consider că primul argument adus de mine nu e decisiv, fiindcă se mai poate specula, încă, în jurul acestui concept de „universal”. Poate că există un contra-argument care să justifice statutul universaliilor comportamentale ca date culturale şi nu manifestarea a ceva înnăscut.

2. Al doilea argument implică un front ceva mai larg pe care vreau să-l fac contra teoriei lui Eibl-Eibesfeldt. Acuzaţia mea este de inconsecvenţă şi confuzie conceptuală.

În cartea pe care o comentez există un capitol III, intitulat „Teritorialitate şi agresivitate la maimuţele antropomorfe”, care începe cu subcapitolul „Agresivitatea interspecifică”. La pagina 53 agresivitatea interspecifică a fost definită drept agresivitate îndreptată către o fiinţă din altă specie iar cea intraspecifică drept agresivitate faţă de congener. Or, în subcapitolul „Agresivitatea interspecifică” se vorbeşte pe larg numai şi numai despre funcţiile agresivităţii intraspecifice în cazul cimpanzeilor! Mă întreb câţi cercetători oneşti i-au atras atenţia autorului asupra acestui lucru![22]

O explicaţie pentru această folosire paradoxală a termenilor este faptul că Eibl-Eibesfeldt prezintă aici felul cum se

manifestă agresivitatea inter-grupală. Însă acest tip de agresivitate nu este mai puţin agresivitate intraspecifică, conform propriei definiţii!

Cazurile relatate sunt foarte interesante fiindcă demonstrează că la cimpanzeu, specia de maimuţă cea mai apropiată

de om, există agresivitate inter-grupală, ceea ce am văzut deja că se găseşte, sub forma războiului, şi la om. Unii cercetători au încercat să demonstreze că omul este de la natură o fiinţă paşnică prin argumentul că şi cimpanzeul ar

fi paşnic, ceea ce nu e cazul, arată Eibl-Eibesfeldt, care urmează cercetările lui Jane van Lawick-Goodall. Ideea

fundamentală e că „Membrii diferitor comunităţi se evită sau se alungă reciproc[23]. Din categoria gesturilor cu potenţial agresiv este şi patrularea zonelor periferice de către grupuri mai mari de cimpanzei. Printre exemplele de agresivitate „interspecifică” (corect ar fi: intergrupală) se numără şi cel în care două femele dintr-un grup au atacat şi bătut o femelă din alt grup. Într-un caz asemănător, agresorii sunt masculi, victima e tot o femelă străină, iar puiul acesteia este ucis şi parţial devorat. Exemplul e notat tot în cadrul acestui capitol, însă exemple de canibalism figurează şi în capitolul următor, care se numeşte „Agresivitatea de prădător[24]. Faptul că ambele capitole conţin acelaşi tip de exemple ridică întrebarea la ce bun mai sunt tratate separat „agresivitatea interspecifică” şi

„agresivitatea de prădător”. Mai ales că, dacă urmărim definiţiile conceptelor oferite de Eibl-Eibesfeldt, ele desemnează acelaşi lucru! Singura diferenţă este că în „Agresivitatea interspecifică” se descriu pe larg şi manifestări ale agresivităţii care sunt îndreptate către membrii aceluiaşi grup (aşadar, agresivitate intra-grupală), pe când în „Agresivitatea de prădător”, pe lângă canibalism, adică uciderea şi mâncarea altor exemple de cimpanzei, sunt notate

şi agresiuni împotriva altor specii de maimuţe, caz în care se poate admite cu uşurinţă că e vorba de agresivitate de

prădător.

Ceea ce eu numesc „confuzie conceptuală” are la Eibl-Eibesfeldt rolul unui efect stilistic: forţa de sugestie. Ceea ce reţine un cititor grăbit este, pe lângă „dificultatea textului”, ideea că grupurile de cimpanzei atacă deseori alte grupuri

ca şi cum ar aparţine unor specii diferite. Asta ar fi, aşadar, „agresivitatea interspecifică” – capacitatea de a-i trata pe

congeneri ca şi cum ar fi din altă specie!

Pentru a evita acutizarea crampelor mentale, voi înlocui termenul de „agresivitate interspecifică[25] cu cel de agresivitate intergrupală în cceea ce voi scrie de acum înainte, atunci când e vorba de agresivitate orientată către membri ai aceleaşi specii, dar din grupuri diferite.

Dincolo de contradicţiile şi impreciziile terminologice, reţin un aspect de o importanţă maximă: şi în cazul cimpanzeilor există agresivitate între grupuri, la fel ca la om. Şi aici este punctul nodal al argumentului meu că Eibl-Eibesfeldt se contrazice singur susţinând că războiul e rezultatul selecţiei culturale, nu naturale: cimpanzeii nu sunt fiinţe culturale, însă au analogul perfect al războiului, luptele intense, permanente, între grupuri![26] De fapt, nici nu e cazul să numesc „războiul” cimpanzeilor doar un analog al războiului uman, întrucât diferenţa este doar una graduală, de complexitate. Ceea ce se întâlneşte doar la specia umană este faptul că uneori războiul are o desfăşurare ritualizată, fără violenţă efectivă, sau una redusă la minim.

Concluzia argumentului meu este că agresivitatea intergrupală este un dat biologic, ceva instinctual, fiind prezentă la om ca şi la alte specii animale, cazul cel mai relevant fiind cimpanzeii.

b) Ce raport există între agresivitatea intergrupală şi cea interspecifică? Care e funcţia biologică a agresivităţii intergrupale?

Am reţinut faptul că agresivitatea intergrupală nu e cazul să fie definită drept agresivitate interspecifică. Confuzia prezentă în cartea lui Eibesfeldt, în capitolul despre cimpanzei, între atacurile prădătoare faţă de alte maimuţe – atacuri care sunt comportamente de căutare a hranei – şi cele faţă de cimpanzei din aceeaşi specie, este prezentă şi în alte capitole, unde agresivitatea războinică e categorisită drept „agresivitate interspecifică”. Agresiunea comportamentul observabil– poate fi extrem de asemănătoare în cazul vânătorii pentru hrană şi în cazul „vănătorii” unui semen din alt grup. Şi aici se vede efectul confuziei iniţiale între agresiune şi agresivitate! Când o fiinţă se comportă precum un prădător faţă de un semen din alt grup, comportamentul său manifest este cel care are multe în comun cu cel al unui prădător, nu şi motivaţia, „experienţa” agresivităţii.

Reis, citat de Eibl-Eibesfeldt[27], face o paralelă interesantă între cele două tipuri de agresivitate, cea de prădător şi cea intraspecifică, pe care el o numeşte „agresivitate afectivă”:

Agresivitatea afectivă

Agresivitatea de prădător

1.

Activarea intensă a sistemului autonom

1. Activare slabă a sistemului autonom.

(simpatoadrenal)

2.

Adoptarea de posturi de ameninţare sau

2. Furişarea.

apărare

3. Sunete de ameninţare.

3. Absenţa sunetelor de ameninţare.

4. Atac „furios” cu ghearele care răneşte

4. Atac cu dinţii orientat spre ceafa prăzii cu

adversarul.

scopul de a ucide.

5.

Oscilaţii ale disponibilităţii pentru acţiune

5. Absenţa variaţiei în reacţii.

(coborârea pragului).

6. Atât intraspecifică, cât şi interspecifică[28].

6. Interspecifică.

7.

Limitată adesea la comportamentul de

7. Tinzând întotdeauna spre succes (ucidere).

impunere.

8. Absenţa raportării la obţinerea hranei.

8. Relaţie cu obţinerea hranei.

9. Poate fi considerabil influenţată de hormoni.

9. Nu poate fi influenţată de hormoni.

Pe planul comportamentului manifest, agresiunea îndreptată către „străin”, cel din alt grup, poate împrumuta elemente din ambele tipuri descrise în tabel. Agresivitatea îndreptată către un membru din acelaşi grup este, însă, din punct de vedere manifest sau comportamental, aproape întotdeauna de felul „agresivităţii afective”.Pe planul experienţei nu am cuvânt mai bun – agresivităţii, diferenţa e maximă. Agresiunea prădătorului este o suită de comportamente efectuate cu grija pentru eficacitatea lor în vederea obţinerii hranei. O pisică va captura cu tot atâta sânge rece un şoarece şi o bucată de caşcaval din bucătăria cuiva.

Pentru a înţelege mai clar de este greşită categorisirea agresivităţii intergrupale drept „interspecifică”, voi da un citat din Eibesfeldt, prin care îşi invalidează singur speculaţiile:

„S-ar putea ca tendinţa de a alunga un congener din teritoriu să aibă la bază un alt mecanism neurofiziologic decât motivaţia de a-l învinge în lupta pentru o poziţie superioară în ierarhie[29]. Totuşi până în prezent nu a putut fi demonstrată existenţa unor motivaţii diferite. Cel puţin eu nu cunosc vreun caz în care un animal să se fi comportat diferit în lupta pentru ocuparea unei poziţii în ierarhie faţă de lupta pentru teritoriu.[30]

Or, şi la cimpanzei şi la oameni agresivitatea faţă de membri ai aceleaşi specii, dar din alt grup, are la bază lupta pentru teritoriu! De astea cimpanzeii patrulează la marginea teritoriilor şi ucid ocazional (sau sistematic, în anumite cazuri, după Jared Diamond) alţi cimpanzei. De asta se poartă războaie, o susţine în mod explicit Eibl-Eibesfeldt:

pentru teritorii, resurse, aşadar pentru şanse sporite de supravieţuire. Congenerul din alt grup nu este el însuşi hrană,

ci un competitor pentru hrană. Eibl-Eibesfeldt nu face altceva decât să recunoască, implicit, faptul că agresivitatea

teritorială, intergrupală, face parte din categoria agresivităţii intraspecifice.

Dacă Eibl-Eibesfeldt ar fi stăruit mai mult asupra „teritorialităţii” ca funcţie a agresivităţii intraspecifice la oameni şi-

ar fi dat seama că ea nu se manifestă doar la nivel individual şi în interiorul unui grup. Cum am mai spus, deja, ea se

manifestă la nivel de grup, în special în societăţile primitive. În societatea actuală ea este parte din conceptul de patriotism: ataşamentul faţă de graniţele fizice ale unei ţări. Sau ataşamentul faţă de un loc, „patriotismul local”.

Dar dacă Eibesfeldt ar fi analizat în profunzime conceptul de teritorialitate, ar fi fost constrâns să acorde războiului, agresivităţii intergrupale, statutul de comportament înnăscut, întrucât teritorialitatea a fost definită drept agresivitate intraspecifică, iar Eibl-Eibesfeldt nu contestă teoria lui Lorenz despre această formă de agresivitate, după care e o achiziţie filogenetică

Concluzie: agresivitatea intergrupală are elemente asemănătoare cu cea interspecifică pe planul comportamentului observabil, însă pe plan motivaţional este exprimarea la alt nivel a teritorialităţii[31] care se manifestă la nivel individual.

c) De ce are nevoie Eibl-Eibesfeldt să susţină că războiul este rezultatul selecţiei culturale?

Răspunsul este, foarte simplu: fiindcă Eibl-Eibesfeldt refuză să-şi asume concluzia care pare să fie necesară din perspectivă etologică, anume: războiul este înscris în genele omului, există o determinare naturală pentru om de a face războaie.

Ideea că ar exista un avantaj biologic, pentru specii, în formarea de grupuri exclusive, acceptată de Eibl-Eibesfeldt, implică ideea că între aceste grupuri exclusive vor exista conflicte – iar la om războaie -. Acest avantaj poate fi corelat cu ideea accelelerării evoluţiei” a lui Conrad, comentat de pe o poziţie foarte critică de Eibesfeldt[32]. După Conrad, războiul este explicaţia pentru rapiditatea cu care omul a ajuns, din maimuţă hominidă, pe treapta actuală de dezvoltare. Se pare că nicăieri în lumea animală nu există conflicte intergrupuri pe o scară aşa de largă cum au existat

între oameni. Războiul a provocat o intensă presiune selectivă, care probabil la început s-a manifestat şi prin evoluţie fizică, iar pe urmă prin evoluţie culturală. La nivel cultural, supravieţuieşte cel care câştigă un război. Tot ce poate formula Eibl-Eibesfeldt ca argument critic împotriva acestei teorii conform căreia războiul este o achiziţie filogenetică este: „Mecanismele pseudospeciaţiei care conduc la excluderea şi dezumanizarea celorlalţi, precum şi inventarea armelor ambele fiind premize ale distructivităţii războiului – sunt rezultate ale evoluţiei culturale[33] (sublinierea îmi aparţine). Însă problema nu este cât de distructiv este războiul. Pentru a purta războaie, oamenii nu au avut nevoie dintotdeauna de arme performante. Conflictele intergrupale ale cimpanzeilor, lupilor, leilor etc. se poartă cu ghearele şi dinţii. Iar mecanismele care „conduc la excluderea şi dezumanizarea celorlalţi” sunt înscrise în tendinţa înnăscută a fiinţelor vii de a constitui grupuri exclusive, urând de moarte apoi pe toţi cei care nu fac parte din grupul în care trăiesc.

Însă pot fi de acord cu ideea că agresivitatea intergrupală îmbracă astăzi forme în mare măsură culturale, şi nu cea din paleolitic, a luptelor cu topoare între cei aflaţi pe teritorii vecine.

d) Care sunt motivele optimismului lui Eibl-Eibesfeldt

Am scris în paginile anterioare despre frica înnăscută de străini care se manifestă la copii. Frica aceasta e determinată de un fel de presupoziţie înnăcută: că străinul este un agresor. Ţinând cont că e o adaptare filogenetică, acest „universal” uman arată că şi agresivitatea străinilor a fost, cândva, atât de puternică încât să se constituie într-o presiune selectivă. Copiii care se ascundeau, instinctiv, erau „selectaţi natural”.

Eibl-Eibesfeldt susţine că nu „străinul” trezeşte teama, ci „omul” însuşi, în măsura în care este străin. În acest fel, deschide poarta către o dialectică interesantă în favoarea ideii că omul are o şansă să-şi depăşească agresivitatea războinică. Astfel, omul pe care-l cunoşti nu mai are statut de străin, nu trezeşte frica şi agresivitatea.

Raportându-ne la conştiinţa unui adult, singura şansă să nu dezvolte comportamente de agresiune intergrupală este să conştientizeze apartenenţa „celuilalt” la aceeaşi specie. Problema este, crede Eibl-Eibesfeldt, doar intervalul care separă ceea ce conştientizezi la nivel intelectual şi ceea ce simţi efectiv. „Putem iubi doar oamenii pe care-i cunoaştem[34]. Una este capacitatea de a înţelege, la nivel abstract, că şi celălalt este un om sau că „trebuie să ne iubim aproapele” şi alta este realizarea efectivă a acestei maxime, pentru care este nevoie de o cunoaştere personală aprofundată a celui considerat iniţial „străin”.

Presupun că şi sârbii, croaţii, bosniacii musulmani ştiau, unii despre ceilalţi, că sunt oameni foarte asemănători ca origine, limbă, stil de viaţă. Şi mai cred că se cunoşteau destul de bine. Însă agresivitatea teritorială, prin forţa pe care o are instinctul, a pus în paranteze toate aceste elemente care ţin de conştiinţa morală şi culturală. Se pot da şi alte exemple de exemplu, din Caucaz -. Până la urmă, pax sovietica, deşi motivată de exploatarea resurselor naturale, a funcţionat ca un remediu pentru multe popoare stăpânite de agresivitatea teritorială din zona Caucazului. În Africa, unde s-a petrecut şi în istoria recentă acte de violenţă, ar trebui să funcţioneze mereu ca element mediator şi pentru prevenirea războaielor ONU, neexistând interese economice care să motiveze o putere sau alta să-şi asume faţada de forţă pacificatoare.

Ce arată toate aceste exemple? Faptul că agresivitatea teritorială este activă şi în prezent. Nu din cauză că popoarele implicate în aceste violenţe ar fi situate pe o treaptă culturală inferioară. Ca să dau un singur exemplu: sârbii şi croaţii fac parte, cultural, din popoarele europene şi sunt pe acelaşi stadiu de civilizaţie ca şi celelalte. Însă ar fi o dovadă de şovinism cultural să se afirme că africanii şi popoarele din Caucaz sunt inferioare, cultural, europenilor.

Ura faţă de imigranţi, care mocneşte în prezent în ţările occidentale, în ciuda argumentului raţional că imigranţii sunt necesari din punct de vedere economic, se poate să izbucnească, într-o zi, sub forma pogroamelor şi a unor noi Heider-i aflaţi în fruntea guvernelor occidentale. „Motivul” rămâne unul biologic: teama şi agresivitatea îndreptate către cei percepuţi ca străini. Teamă şi agresivitate care nu pot fi depăşite prin cunoaşterea culturii celuilalt, prin „familiarizarea” fizică sau perceptivă cu cei plasaţi în acelaşi spaţiu.

Până la urmă, singurul motiv de optimism al lui Eibl-Eibesfeldt este constatarea că avem resursele biologice să ne raportăm la celălalt om ca la aproapele nostru, că „iubirea faţă de semen” are rădăcini în adaptări filogenetice. Totul este să proiectăm ataşamentul faţă de grup asupra întregii omeniri ca un fel de „grup mai mare” cu care să ne identificăm. Optimismul său este susţinut însă şi de o idee greşită: rădăcinile ataşamentului sunt mai profunde – sunt rezultatul unor adaptări ale speciei -decât agresivitatea intergrupală, care este doar „ceva cultural” şi astfel uşor de corectat. Am văzut însă că şi agresivitatea intergrupală e ceva instinctiv. Ca atare, singura poziţie raţională este realismul care are în vedere ambele posibilităţi – catastrofa dar şi continuitatea civilizaţiei -.

e) Care e motivul optimismului lui Konrad Lorenz?

Una din descoperirile făcute de Konrad Lorenz este ceea ce el numeşte „legătura”, o suită ritualizată de acţiuni cu o desfăşurare stereotipă care la origine sunt expresia directă a instinctului agresiv. Ritualizarea înglobează expresia şi a altor instincte sau stări afective. „Ceremonialul victoriei” la majoritatea gâştelor sălbatice presupune adoptarea unor posturi agresive îndreptate către un adversar imaginar, cum ar fi aplecarea gâtului şi schiţarea unei lovituri în gol, pentru ca apoi gâsca să-şi întoarcă imediat capul spre partenerul de sex opus împreună cu care practică ritualul. La păsări întâlnim ceva asemănător – una din păsări desfăşoară o serie de acte „agresive” îndreptate către „exterior”, care poate însemna orice, de la un adversar imaginar la „lumea ostilă din jur”, pentru ca apoi să se întoarcă repede către partener. Momentul imediat următor ostilităţilor exercitate în gol este o schematizare a mişcării de retragere şi corespunde, crede Lorenz, fricii care se manifestă alături de apetenţa agresivă, în confruntarea reală. Observaţia sa uimitoare este că la animalele sociale, la cele la care există recunoaşterea între membrii grupului şi un fel de conştiinţă de grup – care se manifestă prin eliminarea străinilor, de exemplu -, o mare parte din viaţa socială este constituită din exersarea acestor ritualuri care repetă, în mare parte, mişcările care iniţial erau expresia directă a agresivităţii. De unde Lorenz trage concluzia că agresivitatea este, filogenetic, precursoarea legăturii afective, a iubirii sau prieteniei care ţin laolaltă membrii unui grup de animale sociale între care există recunoaştere reciprocă. În acelaşi timp, ritualizarea agresivităţii se găseşte peste tot în lumea animală. Însă funcţia de liant social o are doar la speciile de animale cu o viaţă socială superioară – în sensul că la gâşte, maimuţe, etc. exercitarea ritualului este o formă de comunicare permanent exercitată. De exemplu, la una din speciile de gâşte sălbatice[35] se formează legături care durează chiar şi 50 de ani, adică toată viaţa, şi în care nu instinctul sexual formează resortul legăturii – perioadele de împerechere sunt limitate, într-un an ci exercitarea ritualului numit „legătură”. Aceste ritualuri sunt o necesitate pentru viaţa psihică a animalului, având caracterul unui instinct, în sensul că fără stimulii specifici (ca de exemplu prezenţa unui partener), se poate exercita şi în gol, doar pentru consumarea tensiunii produse spontan.

Interpretarea lui Lorenz este una speculativă – originea afecţiunii, iubirii sau prieteniei în agresivitate -. Ceea ce face credibilă interpretarea sa este că ritualul „legăturii” se practică de anumite specii nesociabile doar pe perioada de rut, perioadă în care se manifestă şi agresivitatea intraspecifică, întrucât tot atunci trăiesc în grupuri. Doar în perioada de rut indivizii din acele specii manifestă recunoaşterea[36] şi afecţiunea faţă de un partener de sex opus. Ceea ce este greu de admis, pentru mine, e transformarea oarecum magică a urii în iubire sau prietenie, pe care Lorenz o postulează ca un miracol al evoluţiei, alături de alte miracole mai „fizice”, cum ar fi transformarea unui membru reptilian în aripa unei păsări, sau a aripioarelor peştilor în membrele reptiliene. Ce pot admite cu uşurinţă este că agresivitatea „contribuie”, într-o măsură greu de evaluat, ca susţinere energetică pentru formarea altor forme de afectivitate. Deci o variantă atenuată a ideii că prietenia sau iubirea se „dezvoltă” din agresivitate. Astfel, agresivitatea

găseşte alte forme, foarte indirecte, de manifestare comportamentală. Până la urmă şi faptul că la speciile sociale superioare există o ierarhie bine determinată a grupului este tot un produs indirect al agresivităţii, o exprimare non- fizică a sa. Comportamentele care duc la formarea şi menţinerea ierarhiei grupului sunt „irigate” de energia oferită de agresivitate.

Ceea ce-l face pe Lorenz optimist în privinţa agresivităţii umane este că agresivitatea se dovedeşte a fi un instinct polimorf peste tot în lumea animală. Că agresivitatea nu e neapărat un instinct legat în mod indisolubil de satisfacerea sa prin acte fizice de violenţă. Lorenz găseşte o manifestare a agresivităţii în viaţa socială contemporană în lupta intensă dintre indivizi pentru statut social. Intensitatea acestei lupte e văzută de el ca un fenomen negativ, chiar, datorită coeficientului mare de agresivitate implicat. Ceea ce limitează optimismul lui Konrad Lorenz este faptul că la om „legătura” se transpune în ataşamentul faţă de grup şi valorile sale şi nu în ataşamentul faţă de comunitatea largă a tuturor oamenilor.

Ceea ce am spus despre instinctul agresivităţii intergrupale, că este, în ciuda consideraţiilor lui Eibl-Eibesfeldt, un instinct autonom care îi face pe oameni să fie predispuşi să facă război, să-şi ucidă semenii, poate fi corelat cu cele spuse despre „legătură” de Lorenz. Oamenii sunt predispuşi genetic[37] să se ataşeze de un grup, există mecanisme instinctuale care ţin de furia războinică, de entuziasmul cu care individul simte că e de datoria sa să apere valorile grupului împotrivaaltor oameni. Însă, în ultimă instanţă, agresivitatea rămâne un instinct plastic, care găseşte multe forme prin care să-şi consume energia. Tot agresivitatea îi motivează, în forme foarte indirecte, pe oameni să se „lupte” pentru valori pacifice, pentru idealuri ştiinţifice şi în general pentru scopuri altruiste, nu doar pentru binele unui grup restrâns. Problema ar fi dacă este ceva realizabil la scară largă ca oamenii să înveţe să-şi transpună agresivitatea în scopuri altruiste. Iar pentru asta nu am nici un fel de răspuns.

f) O ipoteză speculativă

Un aspect al agresivităţii pe care l-am sesizat este rolul său în selecţia naturală. Comportamentele agresive sunt un mecanism important al selecţiei, şi nu doar prin aportul la selecţia sexuală. Selecţia se manifestă şi în teritorialitate:

are acces la resurse şi supravieţuieşte individul mai puternic sau mai inteligent, care dovedeşte astfel că e superior genetic[38]. Însă ceea ce mi se pare foarte relevant este că specia care a dobândit un imens avans asupra celorlalte specii, nemaiavând nici un duşman natural – omul – este acea specie la care a existat o selecţie intraspecifică intensă prin agresivitatea intergrupală. Această formă de selecţie nu este absentă la alte animale superioare este foarte activă, de exemplu, la rozătoare precum şobolanii sau şoarecii, care duc războaie de distrugere totală între ei şi a făcut din ele animale cu o putere de adaptabilitate asemănătoare celei a omului. Aşadar, selecţia naturală a promovat specia (dacă nu cumva speciile – ţinând cont de succesul adaptativ al rozătoarelor, care s-au acomodat perfect şi la mediul urban) care prezintă particularitatea că între membrii ei există o concurenţă, deci o selecţie, acerbă.

Aceeaşi constatare se poate face cu referire la selecţia culturală. În prezent, aproape peste tot în lume, s-a impus organizarea capitalistă a sistemelor economice, într-o mai mare măsură chiar decât democraţia. Or, capitalismul este organizarea social-economică în care este promovată concurenţa (cel puţin în principiu). Democraţia, care tinde să fie adoptată de majoritatea statelor ca sistem politic, este, de asemenea, acel sistem politic în care este promovată concurenţa pentru un loc în ierarhia socială, spre deosebire de sistemele în care această ierarhie este fixă sau tinde să fie fixă, iar competiţia este limitată.

Vreau să menţionez faptul că organizarea capitalistă nu s-a impus de la sine, nu este modelul „natural” al organizării economice şi sociale, pentru că nu există UN asemenea model, în mod necesar. Dacă îl urmăm pe Max Weber, putem spune că organizarea capitalistă este mai degrabă un accident cultural, sau un produs contingent al selecţiei culturale,

care a făcut ca o schimbare în planul religiei – apariţia protestantismului şi în special a calvinismului – să ofere premisa culturală pentru apariţia capitalismului.

Ca o concluzie generală: selecţia naturală promovează acele organisme care se organizează ele însele pe principiul selecţiei, în care selecţia e promovată, susţinută, reluată în diverse forme – cum este şi selecţia politică, economică sau culturală[39]. Astfel, dominanţa capitalismului şi democraţiei reprezintă dominanţa unor forme culturale care promovează selecţia şi creează spaţii „logice” pentru apariţia a noi forme de selecţie. Probabil că tocmai capitalismul este premisa diversităţii culturale existente, de exemplu, în mod actual în cultura americană, mult mai productivă decât toate celelalte culturi existente.

Premisa biologică de la baza diversităţii formelor de selecţie este, în ipoteza mea speculativă, agresivitatea umană, în special cea intergrupală. Fără tendinţa naturală a indivizilor de a trăi în grupuri separate, fără ataşamentul habotnic lapropriul sistem de valori, cel al grupului, cu corolarul – ură pentru alte sisteme de valori, cele ale „străinilor” – nu ar fi existat diversitatea culturală actuală. Problema este că evoluţia culturală şi în general, felul cum se manifestă evoluţia la om presupune o creştere cantitativă continuă – a numărului de locuitori, a producţiei, a produselor culturale, etc. -. Societăţile organizate pe principiul echilibrului au fost eliminate de selecţie sau sunt ameninţate cu dispariţia, în schimb cele instabile, concurenţiale, care generează noi forme de concurenţă, sunt avantajate în lupta pentru supravieţuire. Din societăţile bazate pe echilibru notez[40]:

a) Cetatea Spartei. Practica eugeniei avea ca finalitate biologic-culturală menţinerea unui echilibru populaţional în raport cu resursele mediului. Această practică mi se pare definitorie pentru principiul de organizare al acestei societăţi.

b) Civilizaţia aztecă. Sacrificiile umane aveau un rol similar eugeniei din Sparta.

c) O civilizaţie în curs de dispariţie mi se pare că e cea tibetană, care întreţinea o clasă imensă de călugări şi preoţi celibatari, o clasă neproductivă dar care a reprezentat în acelaşi timp soluţia „economică” (în sensul lui Bataille) pentru stoparea creşterii, în primul rând pentru blocarea sporului demografic.

Este însă un lucru cert că actuala civilizaţie capitalistă este destinată „victoriei finale”, sau succesului definitiv în adaptarea la mediu? Problema se pune în felul următor: principiul creşterii continue va asigura un succes adaptativ continuu? Se pare că nu. Resursele naturale sunt pe cale să se termine. Poluarea pune în pericol, pe termen scurt chiar, supravieţuirea speciei umane. În natură nu există succes adaptativ definitiv. O ipoteză sumbră care se poate formula este următoarea: se prea poate ca toată creşterea actuală să fie ceva analog creşterii dimensiunilor fizice a dinozaurilor, un efect de supraadaptare la mediu. Se ştie că un animal care este perfect adaptat pentru un anumit mediu este cel mai expus dispariţiei la o modificare semnificativă a condiţiilor naturale. Există câteva variante de rezolvare a crizei ecologice în care trăim: una din ele este că omul va dispărea, la fel ca un dinozaur „informaţional” sau „inteligent”. O a doua este că selecţia naturală va face ca însăşi organizarea capitalistă, dominată de principiul unei creşteri oarbe, să fie înlocuită de o alta, mult mai „environmentally friendly”. O a treia posibilitate ar fi ca mecanismul agresivităţii să „grupeze” toţi oamenii de pe glob, să le confere o conştiinţă a speciei. În etologie este admis faptul că la oameni conştiinţa de grup este activată mai ales atunci când este identificat un duşman al grupului – fie el prădător sau o naţiune cu care se află în război. Acesta e mecanismul care coagulează conştiinţele indivizilor într-o conştiinţă de grup. Poate că în momentul în care toţi oamenii vor fi conştienţi la modul direct perceptiv de gravitatea problemei poluării, vor identifica poluarea drept „adversar” al speciei şi vor căuta şi soluţii raţionale.[41]

Bibliografie:

1.

Bataille, Georges – „Partea blestemată”, Institutul European, 1994, Iaşi

2. „Ce putem afla despre om de la gâşte.100 de ani de la naşterea lui Konrad Lorenz”, volum coordonat de Carmen Strugaru şi Rainer Schubert, Polirom, Iaşi, 2005.

3. Eibl-Eibesfeldt, Irenäus – „Agresivitatea umană”, Editura Trei, Bucureşti, 2009.

4. Lorenz, Konrad – „On Agression”, Routledge, Londra, 2002.

[1] Eibl-Eibesfeldt, 2009, pag. 179.

[2] Mi se pare că e destul de improbabil ca un copil să descopere de unul singur eficienţa actelor agresive, fără premise instinctuale, dar e „logic” posibil. Ipoteza lui Eibl-Eibesfeld pag. 174 op. cit. – este că prin succes se realizează o „întărire” a unui comportament care se manifestă spontan, iniţial.

[3] op. cit., pag. 163.

[4] op. cit., pag. 225.

[5] op. cit., pag. 162.

[6] Prin sine, ideea că există centri nervoşi specializaţi în agresivitate nu e o dovadă ultimă că agresivitatea e înnăscută; de asemenea, există centri ai limbajului, dar asta nu e, prin sine, „dovada” că limbajul e înnăscut – cel mult pentru ideea că există premise biologice pentru învăţarea limbajului -.

[7] Este interesantă nota 25 din Eibl-Eibesfeldt 2009, pag. 188, în care se arată că Lorenz a fost conştient de lipsa unei asemenea distincţii, în teoria sa.

[8] Capitolul 3 în Lorenz, 2002 (1963).

[9] Nu sunt sigur că ar avea sens formularea „se reproduc indivizii cu genele cele mai bune”, fiindcă patrimoniul genetic este, în principiu, comun tuturor indivizilor dintr-o specie; astfel, nu există gene „mai bune”. Dar e cert că indivizii cu defecte genetice sunt excluşi din lupta pentru selecţie sexuală.

[10] deşi Lorenz o numeşte agresivitate interspecifică.

[11] Nu ştiu în ce măsură etologii ar fi de acord să acorde acestei forme de agresivitate un loc alături de celelalte – agresivitatea inter- şi intra-specifică.

[12] Pag. 76 în Eibl-Eibesfeldt, 2009.

[13] Lorenz susţine, fără a face o întreagă teorie din ideea asta, că dorinţa de apartenenţă la un grup se manifestă în adolescenţă, dar este totuşi evident că tendinţa aceasta motivaţională se manifestă cu destulă spontaneitate şi la vârste foarte mici.

[14] Pag. 75, op. cit.

[15] Pag. 75, op. cit.

[16] Războiul nu este pur şi simplu un „accident” în viaţa societăţilor, ci un eveniment pregătit de anumite configuraţii de valori sociale, care îşi are sensul într-o anumită configuraţie a lumii sociale.

[17] sau pur şi simplu de agresivitate. În cadrul teoriei lui Lorenz agresivitatea înseamnă aproape exclusiv agresivitate intraspecifică, singura excepţie notată de el fiind comportamentul prăzii încolţite de prădător.

[18] Pag. 131, op. cit.

[19] Lorenz, 2002, pag. 245.

[20] Eibl-Eibesfeldt, pag. 224, op.cit.

[21] Pag. 226, op. cit.

[22] Greşeala mi se pare atât de gravă încât mă gândesc că e posibil să fie vorba de o traducere greşită; însă nu am decât exemplarul românesc; poate verificaţi dumneavoastră, dacă aveţi ocazia, cum stau lucrurile în original sau în altă traducere.

[23] Pag. 99, op. cit.

[24] Tradusă nefericit drept „Agresivitatea predatorie”.

[25] Până la urmă, singurul caz în care există cu adevărat agresivitate interspecifică pe drept numită astfel este cel din subcapitolul „Agresivitatea împotriva prădătorilor”, în care se arată cum cimpanzeii se pot coaliza pentru a lupta împotriva unui leopard, de exemplu, aruncând cu pietre sau folosind beţe.

[26] Jared Diamond oferă un exemplu şi mai edificator de conflict intergrupal la cimpanzei, care nu e doar ucidere plus canibalism, ci atac sistematic având ca scop exterminarea grupului advers, la paginile 240-241 în cartea sa „The Third Chimpanzee”.

[27] Pag. 59, Eibl-Eibesfeldt, op. cit.

[28] Singurul caz – şi aici îl urmez pe Lorenz – în care se poate vorbi de agresivitate interspecifică similară în reacţii şi desfăşurare comportamentală cu cea intraspecifică este, cum am mai spus deja, agresivitatea fiarei încolţite. Eu prefer să o numesc agresivitate non-specifică; am arătat care este motivul.

[29] Reamintesc faptul că în lupta pentru ierarhie avem un exemplu de agresivitate intragrupală.

[30] Pag. 58, op. cit.

[31] Un efect al agresivităţii intergrupale este şi formarea „grupurilor exclusive”, agresivitatea fiind mecanismul interior care duce la formarea acestor grupuri, şi am văzut deja sensul evolutiv al acestei funcţii.

[32] Pag. 187-188, op. cit.

[33] Pag. 188, op. cit.

[34] Pag. 327, op. cit.

[35] „greenlag goose”, în traducerea engleză.

[36] În sens de re-identificare, nu hegelianul „recunoaştere”.

[37] E un lucru admis de Lorenz, spre deosebire de Eibl-Eibesfeldt.

[38] nu neapărat în sensul că are altă distribuţie genetică, ci pur şi simplu individul nu are nici un fel de erori de „cod”. Selecţia îndepărtează mutaţiile reprezentate de indivizi cu greşeli genetice.

[39] Referitor la acelaşi fenomen, dar în literatură – a se vedea Harold Bloom, „Canonul occidental”, unde autorul propune un model darwinist al selecţiei literare. Canonul occidental este constituit din acei autori care şi-au „învins” concurenţa, impunând mode literare şi impunându-se memoriei culturale colective.

[40] Îl urmez aici pe Georges Bataille, cel din cartea „Partea blestemată”; mă folosesc de speculaţiile sale în jurul acestor tipuri de societate.

[41] O variantă de „adversar” comun ar putea fi şi oamenii sau populaţiile care poluează, într-un viitor nu foarte îndepărtat, ceea ce deschide posibilitatea dictaturilor ecologiste, conflictelor războinice – un prim război ecologist etc.