PROCEDURA FORMULAR

CAPITOLUL INOIUNI INTRODUCTIVE1. APARIIA PROCEDURII FORMULARE.

LEGEA AEBUTIA
Potrivit lui Gaius, spre sfritul republicii, legisaciunile au devenit odioase romanilor
datorit formalismului lor excesiv. De aceea, ntre anii149-126 .Hr.s-a dat o lege special,
numit Legea Aebutia, prin care s-a introdus o nou procedur de judecat mult mai evoluat,
denumit procedura formular. Prin introducerea procedurii formulare, Legea Aebutia nu a
desfiinat legisaciunile, ci alsat prilor posibilitatea s aleag ntre procedura legisaciunilor
i procedura formular.ntruct n practic, prile optau n mod invariabil pentru procedura
formular, mpratulOctavian Augustus a dat legile Iuliae Judiciarae , prin care
legisanciunile au fost abrogate nmod expres.

ROLUL FORMULEI
i n procedura formular procesul se desfura n dou faze: in iure i in iudicio, ns
auaprut o serie de elemente noi.n prima faz a procesului, prile nu se mai exprimau n
formule solemne, ci in limbajulobinuit. De asemenea, s-a introdus un nou mijloc procedural,
denumit formul, aceasta fiind unmic program de judecat, prin care magistratul i arta
judectorului cum s soluioneze cazurile. n legtur cu rolul formulei n proces, trebuie
reinut faptul c dreptul clasic se aplica principiului conform cruia nu exist drept subiectiv
fr o aciune n justiie corespunztoare. Abordarea aciunii n justiie echivala cu cu
remiterea formulei de ctre magistrat reclamantuluim,astfel nct, pe baza acelei formule,
reclamantul putea s-i valorifice preteniile pe cale judiciar.n practic, ori de cte ori
magistratul constata c preteniile reclamantului sunt legitime,verifica n edictul su dac
exista un tip corespunzaor de formul; daca exista, completa aceaformula cu elementele
concrete ale procesului. Daca magistratul constata c preteniilereclamantului sunt legitime,
dar n edictul su nu exista un tip corespunztor de formula atunci elcrea o formula nou,
dndu-i posibilitatea reclamantului s se judece i s-i valorifice preteniile prin proces.
Pretenia valorificat pe cale judiciar dobndete valoarea de drept subiectiv. Astfel, prin
intermediul formulei, magistratul a sancionat noi drepturi subiective i aextins sfera de
reglementare juridic pe cale procedural.























Procedura formulara drept roman
1. Formula
Prin Legea Aebutia si Legile Iuliae Judiciariae procedura actiunilor legii a fost anulata
introducandu-se o noua procedura de judecata care se baza pe instructiuni scrise - concepta
verba sau formulae.
Intre cele doua legi a existat un interval de un secol, Legea Aebutia fiind votata intre anii 149-
126 i. H., iar Legile Iuliae Judiciariae au fost votate prin anul 17 i. H., interval in care a fost
aplicata in paralel si procedura actiunilor legii.
Actio, iudicio, in procedura formulara reprezenta dreptul de a pretinde in justitie ca partea
potrivnica sa-ti plateasca ceea ce iti datoreaza. In acest scop, reclamantul prezentandu-se in
fata magistratului, ii solicita o actiune din cele afisate pe o lista speciala, denumita album.
Ascultand partile, magistratul acorda actiunea sau o respingea (denegat actione). Existau
situatii cand actiunea ceruta de reclamant, nu era prevazuta in album si in aceasta situatie
magistratul avea dreptul de a da o actiune speciala denumita infactum sau actiune utila.
In ce priveste formula - care reprezinta noutatea acestei proceduri era publicata in albumul
magistratului - asa cum am aratat iar acordarea actiunii se facea de magistrat in cunostinta de
cauza (cognita causa) pe baza unui decret. Totodata, in formula se inscriau si instructiunile
date de magistrat in legatura cu judecarea procesului, situatia de fapt, apararile paratului etc.
Spre exemplu: Titus vei fi judecator. Daca ti se pare ca paratul trebuie sa dea 10.000 de
sesterti reclamantului, atunci tu judecator condamna pe parat sa plateasca 10.000 de sesterti.
Daca nu ti se pare, absolva. Aceasta era formula actiunii de restituire a unei sume de bani.
Formula are trei parti si uneori patru parti principale si parti accesorii. Partile principale sunt:
intentio, condemnatio, demonstratio si adiudicatio iar partile secundare (accesorii) sunt:
prescriptiile, exceptiile duplicele, triplicele etc.
In prima parte - intentio - reclamantul isi expunea pretentiile sale si uneori aceasta era unica:
Titus va fi judecator pentru a hotari daca paratul este libertul reclamantului.
Intentio, putea fi certa sau incerta, in raport de obiectul actiunii daca era determinat sau nu.
Exemplu: era certa cand se indica un sclav, un lucru determinat prin gen, calitate si cantitate
sau o suma de bani. Intentio era incerta cand pretentia nu era determinata. Exemplu: in
actiunea de depozit: ce ti se pare ca paratul trebuie sa dea reclamantului.
Intentio poate fi in ius sau in factum. In primul caz, trebuie rezolvata o problema de drept, iar
in cel de-al doilea o situatie de fapt. Exemplul de intentie in ius: ex iure quiritium esse sau
dare, facere, oportere.
Intr-o revendicare (rei vindicatio): si paret hunc hominem auli agerii esse ex iure quiritium
(daca ti se pare ca acest sclav este al reclamantului, dupa dreptul quiritilor). Exemplul de
intentio in factum: daca ti se pare ca reclamantul a depus la parat o masa de argint.
Condemnatio - este partea din formula care da judecatorului puterea de a obliga pe parat sa
plateasca o suma de bani sau de a absolvi - in raport de dovezile ce se faceau.
In formula actiunii certae creditae pecuniae (actiunea de restituire a unei sume de bani),
condemnatio apare in termenii urmatori judecatorule, daca ti se pare ca paratul datoreaza -
reclamantului 10.000 de sesterti, condamna-l, daca nu ti se pare, absolva-l.
Condemnatio era certa cand magistratul indica suma la care trebuia sa condamne judecatorul si
incerta in formulele in care judecatorul primeste ordinul de la magistrat de a aprecia valoarea
obiectului actiunii in bani: cat va fi acest lucru, judecatorule condamna pe parat fata de
reclamant.
Demonstratio este partea din formula care figureaza la inceput pentru a indica cauza sau
fundamentul juridic al pretentiei reclamantului si apare in formulele incerte in ius si in
personam. Spre exemplu, in formula de vanzare: deoarece reclamantul, a vandut paratului pe
sclavul Stihus. Aceasta parte a formulei apare in actiunile de buna-credinta si nu este intalnita
in actiunile reale, cele in factum si nici in cele numite condictiuni.
Adiudicatio (adjudecarea) este folosita numai in procesele prin care se imparte o succesiune
(actio familae), un lucru comun (actio communi dividundo) sau pentru fixarea liniei de hotar
(actio finium regundorum).
Astfel, judecatorul era indreptatit de a imparti lucrul, de a atribui parti in proprietate dupa
formula: cat trebuie sa atribui, cui trebuie sa atribui, judecatorule, atribuie.
Exista parti de formula care se adauga numai la cererea uneia din parti: acestea sunt adictione,
adaugiri: prescriptii, exceptii, replicile, duplicile, triplicile etc.
Prescriptiile sunt adaugiri inainte de formula praescribere. Existau prescriptii in favoarea
reclamantului (pro actore) si a paratului. Prescriptiile in favoarea reclamantului evitau
stingerea actiunii ca efect a litis contestatiunii. Este cunoscut ca o actiune introdusa in justitie
se stinge ajungand la litis contestatio (reclamantul ramane dupa litis contestatio cu dreptul de a
cere de la judecator condamnarea paratului la o suma de bani precizata in formula la
condemnatio).
Dupa regula straveche, nu se pot introduce doua actiuni pentru acelasi lucru. Sunt insa cazuri
in care nu este just ca actiunea sa se stinga. Astfel, in cazul in care o persoana a promis plata in
fiecare an a unei sume de bani, daca debitorul nu a platit o rata amanata, creditorul introduce o
actiune. Ajungand la litis contestatio, actiunea se stinge. Creditorul nu ar mai avea o alta
actiune pentru a pretinde ratele viitoare. Pentru a evita stingerea actiunii privind ratele viitoare,
pretorul insera la cererea reclamantului cateva cuvinte inainte de formula (praescribere,
praescriptio): actiunea s-a introdus numai pentru ratele scadente efectul extinctiv al litis
contestatio se restrange in limite rezonabile.
Prescriptiile pro reo (pentru parat), au fost inlocuite in timpurile mai noi prin exceptii. Gaius
da totusi un exemplu de prescriptie pro reo.
Exceptiile sunt parti accesorii ale formulei introduse la cererea paratului. Prin exceptie, paratul
nu contesta adevarul sustinerilor reclamantului, ci invoca elemente de drept sau de fapt, care,
daca sunt dovedite, duc la respingerea definitiva a actiunii sau numai la amanarea urmaririi.
Astfel, paratul dat in judecata pentru ca a promis sa restituie 200 de sesterti, nu contesta
promisiunea, ci afirma ca a fost inselat: dupa ce a promis, reclamantul i-a inmanat numai 100.
Aceasta este exceptia non numeratae pecuniae - de bani nenumarati efectiv.
Alte exceptii: exceptia iusti domini, rei venditae et traditae, rei donatae et traditae, exceptia
Legii Cincia, exceptia nutus, exceptia pacti conventi, rei iudicat vel in iudicium deductae
contra legem, exceptia in factum s. a. Exceptiile nu sunt enuntate de pretor printr-o clauza in
album, sunt doar prezentate.
Un caz deosebit este exceptia pacti conventi. Ea este prezentata printr-o clauzula foarte
pretentioasa: voi sanctiona pactele convenite care nu sunt facute cu dol, nici contra legilor,
contra plebiscitelor, a senatus consultelor, a decretelor si a edictelor principilor, nici in frauda
uneia din parti. Deci edictul proclama: voi sanctiona pactele convenite. In realitate, putine
pacte sunt sanctionate. De aici presupunerea ca intr-o epoca mai veche, sub aceasta clauzula
intrau si alte cazuri de conventii sanctionate, cum ar fi conventiile care mai tarziu au trecut in
contractele consensuale. Daca paratul invoca exceptia de dol, pretorul introduce in formula
cuvintele: daca in aceasta cauza nu s-a comis un dol de catre reclamant. Unele exceptii se
bazeaza pe legi sau pe senatus consulte, altele sunt date de pretor in virtutea puterii sale (iuris
dictio) acestea sunt exceptiile in factum, un fel de replica la actiunile in factum.
Exceptiile perpetuae se pot invoca oricand: quod temporalia sunt ad agendum, perpetuae sunt
ad excipiendum. Exceptiile dilatorii pot fi invocate numai un anumit timp, astfel conventia de
a nu cere datoria pana la 1 ianuarie daca reclamantul introduce actiunea inainte de termen el
este respins in baza exceptiei. Un parat care din eroare nu invoca exceptia perpetua poate cere
de la pretor o repunere in situatia de dinainte de proces (restitutio in integrum) pentru a putea
cere introducerea exceptiei in formula.
La exceptia opusa de parat, reclamantul putea sa aiba o obiectiune: replica (replicatio); la
replica paratului putea opune o duplica (duplicatio); la duplica reclamantul opunea o alta
obiectie triplica (triplicatio) s.a.m.d.
Spre exemplu, in cazul donatiei si traditiei unui lucru mancipi care a revenit in mainile
donatorului, beneficiarul donatiei reclama lucrul prin actiunea plubliciana; donatorul raspunde
prin exceptio iusti domini, reclamantul raspunde prin replica rei donatae et traditae;
mostenitorii donatorului raspund prin duplicatio legis cinciae, la care beneficiarul donatiei
raspunde prin triplicatio doli mali.
2. Clasificarea actiunilor
Pentru fiecare pretentie exista sau ar fi trebuit sa existe o actiune pe edictul pretorului.
2.1. Actiuni personale (in personam) si actiuni reale (in rem)

Actiunile personale au o intentio in personam concepta, adica in intentie era trecut numele
paratului. Aceste actiuni cuprind termenii de dare, facere, oportere. Ele sanctioneaza
obligatiile nascute din contracte, delicte, quasi ex contractu si quasi ex delictu. Actiunea in
restituire de bani este o actiune personala (condictio certae creditae pecuniae).
Actiunile reale au o intentie in rem concepto. In intentio nu figureaza numele paratului, ci
numai afirmatia ca reclamantul este proprietar sau titular de alt drept real; daca ti se pare ca
acest sclav este al reclamantului dupa dreptul quiritilor. Actiunile reale n-au demonstratio si
sunt arbitrare. Ele sanctioneaza puterea persoanei asupra altei persoane. In aceste actiuni
paratul trebuie sa dea a satis datio iudicatum solvi, o promisiune intarita cu garanti ca va plati
suma de bani la care eventual ar putea fi condamnat (iudicatum).


Actiunile in rem sunt vindicationes (reivindicatio) vindicatio servitutis, actiunea confesorie,
negatorie, petitio hereditas.
Actiunea confesorie este actiunea prin care reclamantul sustine ca este titularul de servitute, ea
apartine titularului servitutii si se indreapta impotriva celui care neaga dreptul titularului, fie el
proprietarul, fie un posesor de buna-credinta.
Actiunea negatorie este actiunea pe care o are titularul dreptului real pentru a respinge
pretentia unei persoane ce ar avea un drept de servitute asupra lucrului sau.
2.2. Actiuni penale si reipersecutorii

Actiunile penale sunt acelea prin care victima unui delict civil urmareste ca autorul sa fie
obligat sa plateasca o amenda (poena).
Actiunile reipersecutorii (de la rem persequere, a urmari lucrul) sunt actiunile care tind spre
executarea unei obligatii decurgand dintr-un fapt juridic sau din nerestituirea unui lucru
proprietatea reclamantului.
Existau si actiuni mixte in acelasi timp penale si reipersecutorii, prin ele se urmarindu-se atat
dobandirea unei amenzi, cat si repararea unui prejudiciu produs prin delict sau restituirea
lucrului pe care l-a pierdut reclamantul ca urmare a delictului, de exemplu, in urma furtului.
2.3. Actiuni arbitrare

Sunt actiuni care permit judecatorului sa puna in vedere paratului sa restituie lucrul reclamat
sau sa acorde reclamantului satisfactia ceruta pentru a evita condamnarea pecuniara.
Aceste actiuni cuprind o clauzula arbitrara (nisi arbitrio tuo restituetur, afara daca nu cumva, la
invitatia ta, nu restituie). Daca paratul nu da curs invitatiei judecatorului, el este condamnat sa
plateasca o suma de bani fixata de reclamant sub prestarea de juramant. Suma este mai mare
decat valoarea reala a lucrului. Reclamantul arata in juramantul sau la cat se cifreaza in bani
interesul pe care-l are el ca lucrul sa fie restituit in natura. Paratul are interesul de a restitui in
natura pentru a evita condamnarea in bani. Actiunile in rem si unele actiuni in personam erau
arbitrare.
2.4. Actiunile de drept strict si actiunile de buna-credinta

Actiunile de drept strict decurg din vechile rituri ale actiunilor legii. Rei vindicatio deriva din
legis actio per sacramentum in rem. Ele nu-i dau judecatorului nici o putere de apreciere sau ii
dau o putere foarte mica. In aceste actiuni creditorul este sigur ca va obtine ce i s-a promis de
debitor, iar acesta este sigur ca va fi obligat numai la ceea ce a promis, se tine seama de litera
legii, a angajamentelor.
Actiunile de buna-credinta sunt actiuni in ius, in formula carora se gaseste clauza ex fide
bona - conform bunei-credinte. Aceste cuvinte se gasesc in intentio unde se precizeaza -
pretentiile reclamantului (quidquid dare facere, oportere ex fide bona). Formula acestor actiuni
da judecatorului putere mare de apreciere. Actiunile de buna-credinta sunt mai noi decat cele
de drept strict. Ele existau in edictul pretorului in jurul anilor 95 i. H.
Pe timpul lui Cicero existau actiunile de buna-credinta din tutela, societate, mandat, fiducie,
locatie, vanzare si mai tarziu, din gestiunea de afaceri, din depozit, actiunea rei uxoriae.
In aceste actiuni exceptia de dol este totdeauna subinteleasa in formula, incat paratul putea
ridica pentru prima data exceptia in fata judecatorului; se admite in aceste actiuni compensatia,
dobanzile moratorii, dobanzile cuvenite pe cale de simplu pact de dobanda (la depozitul
neregulat). Plata facuta intre litis contestatio si judecata este valabila.
2. Actiunile civile si actiunile honorare sau pretoriene

Actiunile civile au temeiul in dreptul civil si cuprind o intentio in ius concepta.
Actiunile honorare sunt actiuni formulate de magistratul judiciar si se bazeaza pe puterea lui
de a organiza procesele intre particulari (iuris dictio). Actiunile honorare sunt actiunile in
factum, actiunile ficticii si actiunile cu transpunere de persoana.
Actiunile in factum descriu la inceputul formulei faptele asa cum le arata reclamantul, si in
ultima parte a formulei in condemnatio, ordinul dat judecatorului de a condamna sau de a
absolvi, dupa cum cele relatate in intentie se verifica sau nu. Exemplul din Gaius: daca vi se
pare ca acel patron, de catre acel libert contra edictului acelui pretor, a fost chemat in judecata,
recuperatori, pe acel libert fata de acel patron sa-l condamnati la 10.000 de sesterti, daca nu vi
se pare, sa-l absolviti.
Actiunea se refera la libertul care cheama in judecata pe patron.
Unele actiuni in factum aveau formula inscrisa pe albumul magistratului (actiuni in factum
edictale), iar altele erau eliberate de magistrat in cursul anului la cererea unei parti pentru
cazuri neprevazute, dar justificate din punctul de vedere al echitatii.
2.6. Actiunile in bonum ei aequum conceptae

Erau actiuni in factum care aveau o condemnatio cu urmatoarea formula: cat va parea ca este
mai echitabil si mai bun (quantum bonum ei aequum videbitur sau: quod aequius et melius
erit). Fac parte din aceasta categorie actiunile: in iuriarum, rei uxoriae, sepulcri violati.
Puterea de apreciere a judecatorului este mult mai mare decat in actiunile de buna-credinta.
Aceste actiuni se sting numai prin capitis deminutio si pot fi introduse si de fiul de familie.
2.7. Actiunile directe si actiunile utile

Actiunile directe sunt actiuni civile. Actiunile utile sunt actiuni honorare sau pretoriene in care
magistratul a modificat o formula civila pentru a o face sa corespunda altor necesitati ori
pentru a-i largi sfera de aplicare. Actiunea civila se numeste directa si se opune actiunii
honorare eliberate pentru un scop practic, utilitatis causa. Un exemplu il constituie actiunea de
furt (actiunea civila) care se dadea la inceput numai impotriva autorului furtului, cetatean
roman si in favoarea victimei cetatean roman. Cand Roma a devenit centrul unui imperiu si
chiar in cetate se gaseau numerosi peregrini, ale caror procese erau de competenta pretorului
peregrin, s-a acordat actiunea de furt in favoarea victimei peregrin si impotriva autorului
peregrin cu fictiunea ca el ar fi cetatean roman. (si civis romanus esset). Actiunea publiciana si
actiunile eliberate pentru a largi sfera de aplicare a Legii. Aquilia constituie alte exemple.
Actiunea este o actiune cu fictiune.
In formulele cu fictiune, magistratul cere judecatorului sa presupuna ca s-a indeplinit un fapt
sau ca exista o situatie care in realitate nu exista; in actiunea publiciana, judecatorul trebuie sa
judece ca si cum reclamantul ar fi posedat lucrul in timpul cerut pentru a-l uzucapa si devenit
proprietar il revendica; in alte cazuri judecatorul trebuie sa presupuna ca nu este indeplinit sau
nu exista un fapt care s-a indeplinit sau exista, de exemplu sa faca abstractie de faptul ca a
intervenit o adrogatie. Actiunile utile erau date de magistrat in afara cazurilor si a conditiilor
normale de acordare a actiunii. Ele se dadeau in cazurile vecine sau apropiate de cele care se
dadeau in actiunile directe.
2.8. Actiuni cu transpunere de persoane

Acestea sunt actiuni honorare. Ele cuprind in intentio numele unei persoane, iar in
condemnatio numele altei persoane. Astfel, in cazul actiunii de peculio, pretorul cere
judecatorului sa constate daca persoana in putere, fiul sau sclavul s-au obligat fata de
reclamant si in caz afirmativ, sa condamne pe capul de familie sa plateasca reclamantului o
suma de bani. Actiunea cu transpunere de persoana este o actiune in care pretorul introduce
modificari. Astfel, actiunea din vanzare poate fi data de pretor de peculio relativ la lucrurile
din peculiu. In actiunea de peculio in intentio apare numai capul de familie. Transpunerea de
persoana poate avea loc atat pentru reclamant, cat si pentru parat. In ce priveste pe reclamant,
formula cere judecatorului sa observe daca reclamantul are un anumit drept impotriva unei
persoane. Cand transpunerea este in favoarea reclamantului, atunci in intentio se afirma
pretentia lui, iar in condemnatio se cere judecatorului sa oblige sa plateasca reprezentantului
reclamantului, care poate fi un procurator, o persoana in putere cu peculiu sau o alta persoana,
o suma de bani.
Formulele cu transpunere de persoana se dau in cazul actiunilor introduse impotriva sefilor de
familie de cei care au tratat cu persoanele in putere, in cazul reprezentarii in justitie, in cazul
vanzarii averii debitorului insolvabil, venditio bonorum.
Vanzarea averii se face de catre bonorum emptor care cumpara intreaga avere a debitorului
insolvabil. Ele este considerat ca un fel de succesor universal al debitorului. El poate fi urmarit
de creditorii debitorului si i se permite sa urmareasca pe debitorii insolvabilului cu actiuni cu
transpunere de persoana.
La reprezentarea in justitie intrebarea era pusa in intentio in numele titularului dreptului sau
titularului obligatiei, iar in condemnatio figurau fie numele reprezentantului reclamantului, fie
al paratului.
2.9. Actiuni directe si actiuni contrare

Termenul de actiune directa si contrara se foloseste in contractele sinalagmatice imperfecte si
in alte cazuri in care intamplator, operatia judiciara poate da nastere la obligatii reciproce.
Termenul de actiune directa se foloseste aici intr-un sens nou. In depozit, la inceput numai
depozitarul era obligat si anume el era obligat sa restituie lucrul care s-a depus la el. Ulterior,
depozitarul facand cheltuieli neprevazute cu pastrarea lucrului, deponentul se vede obligat sa i
le restituie.
Actiunea deponentului impotriva depozitarului este actiune directa, iar actiunea pe care o are
eventual depozitarul contra deponentului este actiunea contrara de depozit (actio depositi).
2.10. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a magistratului

Acestea sunt: interdictele, trimiterile in posesie si stipulatiile pretoriene.
Interdictele au fost la origine simple ordine date de magistrat pentru a pune capat unor
neintelegeri intre particulari. Magistratul ordona sa se faca ceva sau oprea o actiune.
Magistratul dadea un decret sau un edict in perioada actiunilor legii in cazurile in care era
vadit ca interventia autoritatii este urgenta si eficace, cum era cazul trimiterilor in posesiune.
Pretorul dadea interdicte si decrete. Prin interdicte el oprea o actiune, de exemplu, opreste o
persoana sa tulbure pe posesor. Prin decrete magistrul ordona partii sa indeplineasca o anumita
activitate, cum ar fi sa aduca pe sclav in fata magistratului, sa restituie ceva.
Dupa ce apare procedura formulara, deci apar noi mijloace procedurale, procedura
interdictelor nu dispare. Mai tarziu, interdictele au devenit conditionate de anumite imprejurari
care la cererea partilor erau verificate pentru a se constata care dintre ele incalcau ordinele
pretorului; verificarea se facea in cadrul unui proces obisnuit. Astfel interdictul uti possidetis
opreste pe cineva sa tulbure posesiunea altei persoane, dar posesiunea trebuie sa aibe anumite
calitati: sa nu fie dobandita prin violenta, clandestin ori cu titlu precar, astfel ca in acest caz,
daca se invoca neindeplinirea acestor conditii, in cadrul procesului era verificata sustinerea
facuta de partea respectiva.
In virtutea puterii sale de a comanda, imperium magistratul judiciar promitea in numeroase si
variate cazuri trimiterea in posesie. Exemplu: trimiterea in posesie a mostenitorului. Cel trimis
in posesie este aparat prin interdicte si prin actiuni in factum.
Magistratul judiciar are puterea de a sili partile care se prezinta in fata sa sa faca diferite
promisiuni (prevazute in edict - prin stipulatie) - stipulatia este un contract formalist, verbal
care consta intr-o intrebare solemna pusa de stipulant, stipulator, creditorul promisiunii si un
raspuns potrivit cu intrebarea data de debitor, promisor, promitent. Stipulatia este promisiunea
simpla. Satisdatio este promisiunea intarita de garantii.
Sunt stipulatii pretoriene. Cautio usufructuaria, satisdatio rem pupili salvam fore, satisdatio de
rato, satisdatio ratem rem dominum habiturum, satis datio iudicatum solvi satisdatio. Paratul
care nu face promisiunea impusa de edict este un parat care nu se apara cum trebuie non
defendere uti aportet, este un defensus si impotriva lui se porneste procedura de executare
silita (procesul nu merge mai departe sa se judece de un judecator, ci ia sfarsit in fata
magistratului).
Repunerea partilor in situatia dinainte, in integrum restitutio este o procedura - dezvoltata de
pretor la finele Republicii, atunci cand unele din consecintele aplicarii vechiului drept, au
inceput sa apara inechitabile. Partile se repun in situatia de dinainte de a interveni un anumit
fapt juridic. Un exemplu il constituie actul incheiat din eroare, din dol, din violenta care nu
erau sanctionate de dreptul civil in actele juridice si nu duceau la anularea acestora. Pretorul
insa refuza orice efect al acestor acte, pentru ca vatama o persoana si rezultatul este
inechitabil, astfel ca partile sunt puse in situatia de mai inainte. Decizia este luata de pretor
dupa o verificare prealabila cognito causa. In timpul imperiului, aceasta putere o are prefectul
Romei. Actul trebuie sa fi cauzat un prejudiciu important (laesio enormis).