Sunteți pe pagina 1din 2

Poezia "Dupa melci" face parte din ciclul poemelor initiatice, in care procesele de

cunoastere tind sa redobandeasca valoarea actelor primordiale, cand incantatiile magice


aveau putere creatoare.
Eul, care se contempla in actul auto-exprimarii, defineste genul liric, prin care omul
trebuie sa se regaseasca si sa se simta asa cum afirma Liviu Rusu ca face parte din marea
unitate a lumii. Afirmatia poetului Unchiului meu Sache Soiculescu, al carui glas il
imprumut aici indica identitatea eului liric, a carui frustrare si emotie interioara este
evocata in poezie.
In poemul Dupa melci, tema jocului este pusa in slujba exprimarii unei viziuni
profunde si complexe asupra universului si asupra puterii creatoare a cuvantului.
Intr-o aura infantila, pur naiva, copilul, nefiind constient de puterile pe care le poate
descatusa, initiaza un descantec catre melc spre a se arata din cochilie, a caror urmari
tragice moartea melcului - nu le-a putut constientiza, deoarece varsta nu ii permitea acest
lucru, nefiind capabil sa cunoasca responsabilitatile implicate de joc, jocul fiind pentru el
doar unealta indispensabila a crearii unei lumi lipsite de griji si constrangeri.
Descantecul copilului declanseaza o adevarata neliniste in unitatea naturii, lumea
creata de un demiurg fals, fara puterea de a o stapani, fiind diforma, un bestiar al formelor
izvorate dintr-o imaginatie terifianta, amplificand spaimele existentiale ale copilului
neexperimentat. Sunetele sunt, la randul lor, aspre, impresionand neplacut timpanele, intr-
un tremur al fiintei care scapa in cele din urma cu fuga: "- Plans prelung cum scoate fiara./
Plans dogit,/ Cand un sarpe-i musca gheara,/ Muget aspru si largit/ De vuia din funduri
seara.../ Mi-a fost frica si-am fugit!" .
Framantarile initiatului sunt amplificate in momentul descoperirii melcului fara viata,
eul liric exprimandu-si aici durerea sufleteasca, bocetul interior, amalganul de mustrari care
ii chinuie sufletul tanar, incapabil sa se confrunte cu realitatea dramatica a mortii care i se
infatiseaza.
Descantecul copilului creeaza, ca si poezia, o lume fictiva, iar tragedia se naste din
confuzia dintre lumea fictiva si cea reala.
Sunt stilizate motive folclorice, printre care regasim motivul animalului-totem, capabil
de a descatusa fortele magice ale naturii, precum si motivul ucenicului vrajitor, incapabil sa
mai stapaneasca fortele magice pe care singur le-a descatusat, ideea declansarii prin magie
a unor forte pe care nu le poti controla amintind de balada lui Goethe, Ucenicul vrajitor.
De asemenea, o alta interpretare posibila priveste motivul increatului,simbolizat de melc,
care, aflat inafara spatiului temporal, din momentul parasirii adapostului, devenind
vulnerabil. Sub aspectul epic al unei naratiuni in versuri , poetul prezinta conjunctura in care
eul declanseaza, printr-o emotie interioara stapanita de furie si groaza, puteri de care este
incapabil sa se foloseasca.
Melcul, prin insasi existenta sa retrasa, reprezinta o ordine naturala care nu trebuie
deranjata, ci ocrotita, pentru ca, in caz contrar, se ajunge la tulburarea ordinii generale, a
ierarhiei cosmice, consecintele rasfrangandu-se negativ, in caz de esec, asupra initiatului.
Copilul joaca aici rolul unui ucenic vrajitor care dezlantuie fortele negative ale adancurilor,
fara posibilitatea de a le mai opri. Planul ireal al existentei presupune aparitia fantasmelor si
a fantomelor, a varcolacilor si a babelor stirbe, a tuturor intruparilor grotesti ale tenebrelor.
Poemul este redat printr-un limbaj popular(sui,paresimi,zavelca,joimarita etc) care se
contopeste cu cel familiar, fiind un text in aparenta destinat copiilor, dar cu sensuri profund
mature, care presupun o cunoastere suplimentara a regulilor pe care le impune viata, fata
de infantilitatea specifica copilariei.