ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI

FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

PROCESUL DE CREARE A UNIUNII

ECONOMICE ŞI MONETARE.
CAZUL OLANDEI

REZUMAT AL TEZEI DE DOCTORAT

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC
Prof.univ.dr. Sterian DUMITRESCU

DOCTORAND
Liviu Adrian NIŢĂ

BUCUREŞTI
-2005-
 Procesul de creare a Uniunii Economice şi Monetare.
Cazul Olandei

Lucrarea este structurată conform următorului plan:

Introducere

Capitolul 1 – Arhitectura monetară a Europei

Capitolul 2 – Realizarea Uniunii Economice şi Monetare

Capitolul 3 – Impactul introducerii monedei euro asupra economiei

mondiale

Cazul Olandei

Capitolul 4 – Locul Olandei în economia europeană

Capitolul 5 – Olanda - centru al iniţiativelor de integrare europeană

Concluzii

Bibliografie

Cuvinte cheie: Uniunea Economică şi Monetară; impactul

introducerii euro; Olanda; Benelux; Pactul de Stabilitate şi Creştere;
Constituţia europeană.

2
 Lucrarea analizează procesul de realizare a Uniunii Economice şi
Monetare în Europa, cea mai evoluată formă de integrare economică
atinsă urmare voinţei unor state independente, care pentru îndeplinirea
acestui deziderat au renunţat, treptat, la o serie de elemente ale
suveranităţii lor.

Capitolul 1 studiază arhitectura monetară existentă în Europa

înaintea semnării Tratatului de la Roma, ca premisă a evoluţiilor către
ceea ce se va numi Uniunea Economică şi Monetară, cu referire la
primele încercări de realizare a unor aranjamente monetare – Uniunea
Europeană de Plăţi şi Aranjamentul Monetar European.

Uniunea Europeană de Plăţi a reprezentat un progres faţă de

bilateralismul perioadei anterioare, dar deşi s-a conturat ca o primă
expresie a identităţii europene în domeniul monetar, nu poate fi
considerată ca o formă de uniune monetară, intrucât menţinea numeroase
restricţii la efectuarea plăţilor între ţările membre.

Aranjamentul Monetar European, care i-a urmat, nu a reuşit nici el

să obţină autoritatea necesară impunerii unor politici de ajustare
structurală, prerogativă transferată mult mai puternicului comitet director al
Fondului Monetar Internaţional.

Începând cu Capitolul 2 lucrarea urmăreşte procesul de realizare a

Uniunii Economice şi Monetare, pornind de la momentul stabilirii modului
de coordonare a politicilor conjuncturale de către statele membre ale
Comunităţii Economice Europene, printr-o directivă a Consiliului din luna
mai 1960. Această directivă a fost cea care a declanşat elaborarea
primului studiu referitor la posibilitatea creării unei uniuni monetare,
propunând realizarea acesteia în termen de nouă ani.

Prezentarea cronologiei evenimentelor care au urmat dovedeşte că

pionierii integrării s-au dovedit prea ambiţioşi cu acest plan, al cărui merit
final a fost declanşarea unor noi iniţiative de consolidare a uniunii
economice a ţărilor membre. Absenţa, de facto, a unei coordonări
macroeconomice eficiente nu a fost o problemă a acelor ani, intrucât
gradul de integrare economică a ţărilor membre CEE era încă redus, cu o
pondere a comerţului reciproc în total PIB de numai 6%.

3
 Lucrarea continuă cu trecerea în revistă a primelor încercări
coerente de creare a Uniunii Economice şi Monetare – Planul Barre şi
Planul Werner, acesta din urmă mergând până la detalii şi etapizări ale
procesului de realizare a unei uniuni economice şi monetare surprinzător
de apropiate celei realizate în zilele noastre. Urmează însă perioada
crizelor economice din anii 1970, cu impact negativ asupra procesului
integraţionist european ceea ce a făcut imposibilă implementarea ideilor
de uniune monetară. Au urmat încercările de stabilizare a cursurilor de
schimb prin crearea „şarpelui monetar” şi a Fondului de Cooperare
Monetară, experimente care nu s-au dovedit nici ele viabile în timp, dar
care au permis specialiştilor să dobândească experienţa necesară
construirii unui nou sistem monetar la scară europeană.

Criza economică a convins statele europene că numai prin

intensificarea coordonării politicilor lor economice pot răspunde sfidărilor
unei lumi tot mai complexe. În pofida menţinerii unor scindări între statele
membre, voinţa lor politică a învins şi, în martie 1979, s-au pus bazele
Sistemului Monetar European, prima încercare a europenilor de a-şi
câştiga o mai mare autonomie monetară faţă de SUA. Sistemul a creat
unitatea monetară comună ECU, un nou pas concret spre ceea ce urma
să devină moneda europeană unică euro, considerată cea mai mare
realizare economică după sistemul monetar de la Bretton Woods.

După studierea fazelor de realizare a Uniunii Economice şi

Monetare şi a proceselor ce au urmat generalizării circulaţiei euro, este
făcută o analiză a Sistemului European al Băncilor Centrale, cu accent pe
locul şi rolul Băncii Centrale Europene. Lucrarea evidenţiază modul în
care Banca Centrală Europeană îşi duce la îndeplinire obiectivul său
principal, de menţinere a stabilităţii preţurilor la nivelul Uniunii Europene,
precum şi instrumentele de punere în practică a politicii monetare
elaborate de Consiliul Guvernatorilor.

Capitolul 3 realizează o analiză a impactului introducerii monedei

euro asupra economiei mondiale. Sunt studiate în amănunt efectele
acestei monede pe pieţele financiare internaţionale: ale instrumentelor de
garantare a împrumuturilor, ale împrumuturilor acordate către instituţiile
nebancare şi a depozitelor făcute de acestea, pe piaţa schimburilor
valutare. Analiza este extinsă asupra efectelor monedei euro asupra
comerţului internaţional şi ca monedă de denominare a emisiunilor de
obligaţiuni ale firmelor.

4
 Studiul de impact este finalizat prin analiza efectelor euro asupra
noilor ţări membre ale Uniunii Europene, precum şi asupra relaţiilor
transatlantice.

Ameninţarea directă pe care o exercită moneda euro la adresa

hegemoniei dolarului, perspectivele ca aceasta să detroneze, pe termen
mediu, moneda americană au determinat primele ciocniri de interese, care
în prima fază s-au făcut simţite pe terţe pieţe. O analiză empirică
sugerează ideea că intervenţiile militare americane şi presiunile politice
asupra unor state, care susţineau înlocuirea dolarului, ca monedă de
tranzacţionare a petrolului, cu moneda euro, au avut ca scop menţinerea
rolului tradiţional al dolarului în acest domeniu şi continuarea hegemoniei
monedei americane.

Lucrarea semnalează şi faptul că, după aşteptata constituire a

Uniunii Europene ca entitate juridică, va apărea pe harta politică un nou
subiect de drept internaţional, cu aspiraţii de membru al unor instituţii şi
organizaţii internaţionale – cum ar fi Fondul Monetar Internaţional şi G7,
spre exemplu – cu o pondere şi influenţă mai mare decât a SUA în aceste
instituţii.

În partea a doua a lucrării este realizat un studiu de caz referitor la

participarea Olandei la crearea Uniunii Economice şi Monetare, care
începe cu o analiză a rolului acestei ţări în cadrul procesului de integrare
europeana, cu accent pe problematica economică şi monetară.

Studiul de caz face o trecere în revistă a locului Olandei în

economia europeană, abordat atât din perspectiva indicatorilor clasici, cât
şi a celor specifici conceptului de dezvoltare durabilă, recomandat de
Uniunea Europeană. Totodată, capitolul face menţiuni speciale referitoare
la participarea Olandei la bugetul comunitar. Acest aspect sensibil este în
acelaşi timp şi deosebit de actual prin prisma discuţiilor de la Bruxelles de
creionare a bugetului pe perioada 2007-2012, care inflameaza şi mai mult
criza generată de impasul în care a intrat procesul de ratificare al
Constituţiei europene. Tot în acest cadru sunt analizate evoluţiile
economice recente din economia olandeză cu relevanţă pentru Pactul de
Stabilitate şi Creştere.

Problemele cu care se confruntă această ţară în domeniul

competitivităţii şi conjunctura mondială nefavorabilă pentru o economie
extrem de deschisă ca cea a Olandei au determinat depăşirea deficitului
5
bugetar de 3% din PIB prevăzut de criteriile de convergenţă şi intrarea
ţării în procedura de deficit excesiv. Respectarea de către Olanda a
recomandărilor Consiliului a dus la rezultatele scontate şi, în anul 2005,
este de aşteptat că această ţară va ieşi din situaţia de deficit excesiv.

Lucrarea analizează şi măsurile adiţionale luate de către Olanda, de

accentuare a disciplinei financiare, în vederea menţinerii echilibrului
bugetar la nivel central şi local.

Capitolul 5 se referă la rolul Olandei de centru al iniţiativelor de

integrare europeană, cu studierea ideilor şi construcţiilor de tip
integraţionist sprijinite de această ţară. Dacă în perioada iniţială a
procesului de integrare Olanda a acţionat ezitant, chiar obiectând faţă de
crearea unor autorităţi supranaţionale, ulterior ea a devenit un susţinător
al supranaţionalităţii.

În procesul de creare a Uniunii Economice şi Monetare Olanda a

avut un parcurs tipic filozofiei ţărilor mici, caracterizat de dubla temere că
într-o structură dominată de cei mari, ea şi-ar putea pierde identitatea
naţională şi, pe de altă parte, neaderarea la o structură integraţionistă ar
plasa-o într-o poziţie izolată, ca ţară a cărei voce nu este ascultată de
nimeni la nivel european.

A învins dorinţa Olandei de afirmare într-o structură europeană

puternică. De aceea, această ţară a militat pentru adâncirea procesului de
integrare şi a jonglat inteligent, pe relaţia transatlantică, reuşind să aibă
permanent o influenţă în Uniunea Europeană, mai amplă decât cea oferită
de mărimea efectivă a ţării.

Umbrele vechilor temeri ale Olandei au revenit însă din tenebrele

trecutului şi au făcut ca populaţia acestei ţări să respingă, în cadrul
referendumului din mai 2005, Constituţia europeană. Această negare de
către electorat a Constituţiei nu este o respingere a integrării, ci un reflex
al dorinţei cetăţenilor de a se continua acest proces în interesul şi spre
binele lor, cu o mai accentuată componentă socială.

Capitolul final acordă o atenţie sporită momentelor Maastricht şi

Amsterdam, ca puncte culminante ale iniţiativelor olandeze de integrare.
Aceste momente nu sunt deloc întâmplătoare, ci sunt un rezultat al
modului în care Olanda a ştiut să transforme dezavantajul de a fi o ţară
mică, într-un avantaj, devenind un moderator abil al poziţiilor de multe ori
6
divergente ale marilor ţări europene pe probleme de integrare. Tratatele
de la Maastricht şi Amsterdam au fost o reuşită a calităţii de mediator a
preşedinţiei olandeze a Uniunii Europene.

Chiar dacă nu a fost votată de electoratul olandez, Constituţia

europeană a fost un compromis finalizat tot în perioada unei preşedinţii
olandeze, semnarea ei în Italia, în acelaşi loc în care s-a semnat în 1951
Tratatul de la Roma, având doar o valoare de simbol.

Acest rol de mediator a fost catalizat de experienţa vastă a Olandei

în domeniul integrării, această ţară fiind nu numai fondatoare a Uniunii
Europene, ci şi un adevărat poligon de încercare al experimentelor
integraţioniste europene, începând cu Uniunea Benelux şi terminând cu
simulările care au precedat introducerea monedei euro.

Lucrarea alocă un loc important noilor interpretări date Pactului de

Stabilitate şi Creştere, aspect deosebit de delicat, cu care această ţară s-a
confruntat pe perioada ultimei sale preşedinţii rotative. Centralizarea
politicii monetare la nivelul Uniunii Europene, în condiţiile menţinerii unor
politici fiscale descentralizate, creează tentaţia statelor de a derapa spre
deficite bugetare cronice şi creşteri semnificative ale ponderii datoriei
publice în PIB.

Dezbaterile aprinse de la începutul anului 2005 şi încercările de

modificare a prevederilor Pactului de Stabilitate şi Creştere sunt o dovadă
a dificultăţilor întâmpinate în procesul de readucere sub control a
deficitelor bugetare. Chiar Germania, care iniţial a insistat pentru
introducerea unor exigenţe bugetare ferme, a început să solicite,
împreună cu Franţa, aflată de asemenea într-o situaţie bugetară dificilă,
flexibilizarea criteriilor de convergenţă.

Cu toate că şi Olanda a fost marcată de o deteriorare a poziţiei sale

bugetare, această ţară a acţionat conform procedurii deficitului excesiv şi
va reveni în acest an pe linia de plutire, contracarând ideile care ar fi
stimulat existenţa ca regulă şi nu ca excepţie, a deficitelor bugetare mari
în cadrul Uniunii Europene.

Lucrarea se încheie cu menţionarea rolului Olandei în cadrul

Convenţiei europene de pregătire a Constituţiei Europei şi a referirilor pe
care acest document le face la Uniunea Economică şi Monetară.

7
 Concluzia lucrării este că moneda europeană euro, ca produs final
al Uniunii Economice şi Monetare a creat, pentru prima dată în perioada
postbelică, o alternativă credibilă faţă de dolarul american, o reflexie
economică a Europei de realizare a unei lumi multipolare. Ciocnirile de
interese şi divergenţele pe relaţia transatlantică nu vor afecta însă
echilibrul fundamental al relaţiei dintre părţi, a căror interdependenţă
economică ridicată va tempera tendinţele confrontaţioniste.

Drumul parcurs de Olanda de la uniunea vamală la Uniunea

Economică şi Monetară reprezintă un exemplu de evoluţie de succes, util
ţărilor care îşi propun să treacă la moneda unică euro după aderarea la
Uniunea Europeană.

8
 CURICULLUM VITAE

Nume: Niţă

Prenume: Liviu Adrian

Data naşterii: 19.12.1956

Locul naşterii: Câmpina – Jud. Prahova

Starea civilă: căsătorit, un copil

Adresa: Bucureşti, Bd. Corneliu Coposu, Nr. 4,

Sector 3

Limbi străine cunoscute: engleză, franceză, rusă, olandeză

Studii: absolvent al Academiei de Studii Economice – Bucureşti,

Facultatea de Comerţ şi Relaţii Economice Internaţionale, promoţia 1980

Activitatea profesională:

- 1980-1983: economist la serviciul de desfacere-export al

Întreprinderii de reductoare „Neptun” din Câmpina.
- 1983-1986: economist la Centrala de desfacere a produselor
petroliere „PECO” – Bucureşti, la serviciul desfacere-export;
membru al subcomisiei CAER pentru produse petroliere.
- 1986-1991: economist la Întrepriderea de comerţ exterior
ICECOOP- ILEXIM – Bucureşti, serviciul export produse din metal.
- 1991-1993: consilier la Ministerul Comerţului.
- 1993-1998: secretar economic I la Biroul economic din cadrul
Ambasadei României la Haga, Olanda.
- 1998-2000: director adjunct al Direcţiei relaţii economice bilaterale
cu Asia - Oceania, din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului.
- 2000-prezent: consilier, şeful Biroului economic al Ambasadei
României la Moscova, Federaţia Rusă.