La inceput, personajul pare bine ancorat in rolul sau de stapan si de protector al familiei sale, iar

la lumea in care traieste se raporteaza ca la o realitate fixata in eternitate. Firul epic al

romanului se deruleaza si el molcom, personajele au timp sa gandeasca si sa se exprime,
gesturile lor sunt libere, existenta lor nu este, deocamdata, tulburata de conflicte prea mari.
Oamenii traiesc parca dupa o ordine prestabilita, in conformitate cu un cod stravechi al
existentei taranesti; viata nu este tulburata de nimic in acest spatiu intins, existenta este calma,
neprecipitata. Membrii familiei Moromete cineaza linistiti in tinda, stransi in jurul unei mese joase
si rotunde de lemn, aceeasi din timpul primei casatorii a lui Ilie Moromete si care poarta
semnele arsurilor de tigaie. Fiecare membru al familiei ocupa un loc capabil sa evoce simbolic
locul lui in structura familiei. Cei trei frati mai mari, Achim, Nila si Paraschiv, proveniti dintr-o alta
casatorie, stau mai departe, in apropierea usii, ca si cand ar fi gata sa plece. Catrina se afla mai
aproape de copiii ei facuti cu Moromete: Niculae, Ilinca si Tita, pe locul de langa vatra "intoarsa
spre strachinile si oalele cu mancare de pe foc...". Moromete sta pe pragul dintre odai,
dominandu-i pe toti ceilalti cu privirea lui autoritara. Fiecare isi cunoaste locul si rolul in familie;
casa, satul reprezinta inpreuna un univers fara mistere si poate tocmai de aceea, evenimentele
iesite din comun sunt rare. Sub imperiul timpului rabdator, viata si moartea coexista, nici macar
acesta din urma nu mai tulbura, poate doar evenimentele legate de plata funcierii si a altor dari.
Dar prin perdeaua timpului care, totusi, se scurge, se intrevad conflicte ce se dezvolta lent si
care vor destrama iluzia de incremenire, de neschimbare. Sunt conflictele dintre Moromete si
cei trei feciori mai mari, dintre Catrina si Moromete, Niculae si Moromete, dintre Moromete si
stapanire, dintre comunitatea patriarhala a lui Moromete si dorinta celor trei baieti, Achim, Nila si
Paraschiv de a fi liberi, independenti din punct de vedere economic. Multe dintre aceste
conflicte sunt intretinute de Maria Moromete, sora lui Ilie, colportoarea de zvonuri si cea care va
facilita destramarea familiei fratelui ei. Tot ea ii va indemna pe cei trei baieti, Achim, Nila si
Paraschiv sa plece la oras si sa vanda oile si caii tatalui lor. Numai ca orasul, dupa care au tanjit
atat de mult este rece si neprimitor, ostil, un spatiu inchis, asemenea celui din care au evadat.
Viata oamenilor se desfasoara dupa un tipic cunoscut. Astfel, taranii merg la camp, stau pe la
porti cand nu au de lucru, au grija de gospodarie, dar pentru ei intalnirile din Poiana lui Iocan,
ptr a discuta politica sunt prilej de sarbatoare. Daca femeile merg duminica la biserica, barbatii
vin in Poiana lui Iocan ca intr-o agora greceasca. Protagonistii acestor dezbateri, Moromete,
Cocosila, Dumitru lui Nae traiesc cu iluzia pe care le-o insufla si ceilalti, ca lumea este dupa
chipul si asemanarea lor. De remarcat insa ca Iocan aduce de la Pitesi sau de la Rosiori diverse
carti ("Progres? Exista Dumnezeu?'', "Nita pitpalac la Karlslad"), incearca sa aiba o alta viziune
asupra lumii si a evenimentului. Taranii sunt liberiali, taranisti, iorghisti, fara pretentia de a
cunoaste doctrine si ideologii. Totusi, Moromete, Iocan si Cocosila sunt abonati la ziare diferite,
ce impartasesc doctrine politice diferite: primul este abonat la "Miscarea", al doilea la "Curentul",
iar al treilea la "Dimineata". Discursurile au un umor taranesc specific, iar cel care da tonul in
comentarea stirilor si care este mereu predispus la glume, ironii sau la vorbe de duh este
Moromete. Desi discuta si comenteaza evenimentele cu aerul cel mai serios din lume,
atitudinea taranilor fata de ceea ce se intampla in lumea semicivilizata a orasului, a
Bucurestiului in speta, este de oarecare detasare, pentru ca satul in care traiesc taranii, este
centrum mundi, guvernat de un timp sacru (gandesc si cred in continuare ca lumea e a lor si
asa va fi pentru totdeauna). Evenimentele par sa se desfasoare departe de lumea lor. Astfel,
stirea despre inceputul razboiului, undeva in Spania, este perceputa ca una banala si care nu
care legatura cu viata lor, fara sa-si inchipuie ca acest eveniment prevesteste sfarsitul lumii
taranesti. Singurul care nu se bucura de libertate era Tugurlan, vesnic incruntat si rasvratit
poate tocmai pentru ca se afla printre putinii care inteleg ca timpul are si alte dimensiuni. In
lumea satului arhaic, fiecare element are o functionalitate simbolica. Astfel, prin vechime
salcamul intra in viata familiei Moromete, este un axis mundi, un simbol al independentei lui I.
Moromete, iar atunci cand este taiat, se anunta destramarea familiei. Viata se desfasoara dupa
tipare obisnuite intre coordonatele comunului si ale banalului. Niculaie vrea sa mearga la
scoala, dar ramane un instrainat, pt ca ceilalti nu-1 inteleg, il iau in ras chiar. Polina incearca sa
isi ia partea de zestre, impreuna cu Birica, sotul ei; Tudor Balosu, tatal fetei, se opune. Flacaii
se plimba pe ulitele satului si fluiera fetele pe la garduri. Moromete, ca si ceilalti sateni, nu poate
sa evite intalnirea cu perceptorul. In asemenea momente, I. Moromete se comporta ca un
veritabil actor ce joaca rolul inocentului. Naivitatea pe care o afiseaza personajul este trucata: la
aparitia perceptorului se preface ca este foarte ocupat si nu-1 vede pe acesta, ii indeaman pe
Paraschiv sa ia furca din locul in care se afla, ii cere argatului o tigara, se face ca nu aude
atunci cand Jupuitul ii scrie chitanta de trei mii de lei. Prin comportamentul sau, Moromete
reuseste sa creeze in jurul sau preplexitate sau descarcari de manie cu aerul cel mai nevinovat
din lume. In aceasta lume, agentii fiscali sunt niste intrusi, sunt cei care tulbura linistea in acest
spatiu atemporal. In cele din urma, Moromete ii da lui Jupuitu o mie de lei, cu doua sute mai
putin decat primise pe salcamul taiat, dar ramane multumit pt ca a reusit sa joace comedia
amanarii platilor catre stat. Viata cotidiana isi urmeaza cursul normal. Oamenii merg la seceris,
spun glume savuroase. Dupa o zi de munca, Tugurlan si Moromete fumeaza o tigara impaturita
din hartie de ziar si discuta despre pamant. Copiii se joaca pe camp. In curtea lui Tudor Balosu
intra calusarii, iar conducatorul lor, un mut, striga un cuvant fara de inteles "Abreaaaau!". Dar
multe dintre personajele care dau viata satului Silistea-Gumesti vor disparea: Tugurlan este
arestat, Moromete pierde locul privilegiat pe care-1 ocupa pe scena satului, devine un "mare
singuratic" dupa fuga fiilor sai la Bucuresti. Primul volum se opreste din punct de vedere
cronologic in preajma celui de-al doilea razboi mondial. Volumul al doilea este bogat in fapte si
evenimente de deceniul al saselea. Epoca istorica fiind alta, una tulbure, cu fapte de natura
sociala si politica imprevizibile, uneori agresive, nici I. Moromete nu va mai fi personajul pe
care-1 cunoastem din primul volum. La o analiza mai atenta se poate observa intentia lui M.
Preda de a impune atentiei cititorului ca personaj principal satul, colectivitatea si de a reduce
concomitent ponderea si rolul lui I. Moromete. motivatia fiind dubla: pe de o parte se
traverseaza o epoca in care e pe cale sa se impuna spiritul colectivitatii; iar pe de alta parte, o
motivatie de ordin estetic, sustinuta de E. Simion, potrivit careia, ca M. Preda sa poata face loc
altor personaje care sa retina atentia cititorului, trebuie sa-1 treaca in umbra pe protagonistul
primului volum, sa-1 estompeze, fiindca mai mult decat un personaj, I. Moromete reprezinta un
mod de interpretare a realitatii ceea ce s-a numit "spiritul morometian". In volumul al doilea,
personajul central din primul volum isi pierde pamantul, care este colectivizat, copiii nu mai sunt
de partea lui, unii dintre fostii prieteni au murit, iar noii prieteni, in conceptia lui, sunt incapabili
sa glumeasca inteligent, poiana lui Iocan ramane doar o amintire. Moromete si-a pierdut si rolul
de stapan in familie, a carei unitate este destramata de plecarea feciorilor cei mari la Bucuresti.
I-a ramas doar Nicolaie, feciorul cel mic, si el nedreptatit il impiedicase sa invete. Dar discutiile
dintre tata si fiu exprima doua moduri diferite de a concepe viata. Tanarul devine apostol al
ideilor socialiste, iar tatal refuza sa vada ca rosturile taranesti trebuie schimbate, ca viata sa de
pana atunci s-a sprijinit pe niste principii false. Evenimentele incep sa se precipite, "timpul nu
mai avea rabdare" cu oamenii. La putere vin o perioada legionarii, apoi comunistii,care impun
noi dari, cote, mai mari decat inainte. Acum figurile centrale ale satului sunt altele: Bila, Isosica,
Ouabei, Mantarosie, etc, care vorbesc despre o noua societate, despre reguli care trebuie sa
domneasca intr-o astfel de lume, despre avantajele colectivitatii. "Oamenii noi", printe care si
Nicolae, cred ca vor putea construi o lume mai buna, dar care se dovedeste a fi utopica,
generatoare de conflicte si injustitii. Asa cum remarca E. Simion, asupra satului asezat de
altadata, cu ierarhii sigure, satul adunarilor linistite si al dialogurilor pline de spirit, se abat
"evenimentele pline de viclenie", pe care I. Moromete nu le poate opri. El insusi, ca si satul
arhaic, este sortit pieirii; inainte sa moara ii spune doctorului: "Domnule, eu totdeauna am dus o
viata independenta". Asadar, moare impacat, fiindca a reusit in aceasta lume "vicleana" sa-si
pastreze libertatea. Niculaie insa este mahnit ptr ca si-a parasit tatal in ultimii ani, iar linistea nu
si-o va recapata decat in momentul in care Moromete va reaparea in existenta sa onirica.
Asadar, timpul s-a dovedit a fi neirtator cu oamenii; iluzia de nesfarsita curgere a sa s-a abatut
asupra celor care credeau in falsa sa protectie. "In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui
da-al doilea rezboi mondial, se pare ca timpul era foarte rabdator cu oamanii. Viata se scurgea
aici fara conflicte mari [...]" ( Aparitia in 1955 a primului volum al romanului "Morometii marca un
moment relevant pt istoria prozei romanesti in general, a romanului taranesc in special. Este
una din putinele carti notabile aparute in epoca alaturi de "Bietul Ioanide" sau proze scurte
("Bijuterii de familie") care anuntau romanul lui P. Dumitriu, "Cronica de familie". Romanul
evidentiaza caracterul polemic atat fata de romanele taranesti ale lui D. Zamfirescu sau mai
ales ale lui L. Rebreanu cat si fata de proza prolecturista si socializanta de tipul romanului
"Descult" (Z. Stancu). S-a remarcat caracterul simetric, sub aspect compozitional, in sensul ca
inceputul si sfarsitul sunt realizate din constructii memorabile, asemanatoare si complementare.
Fraza de inceput are solemnitatea fastuoasa a unui poem in proza, care obliga la o lectura cu o
intonatie specifica. In intregul ei, proza ar putea fi socotita o expresie concentrata a momentului
subiectului operei literare epice numit expozitiune. Cititorul capata primele informatii esentiale
despre ceea ce poate urma, dupa lectura acestei prime fraze. inceputul ii constituie o
circumstantiala spatiala de loc "in Campia Dunarii..." Aceasta prima propozitie ii este necesara
cititorului pt a realiza o apropiere obligatorie de specificul timpului in care se vor petrece
intamplarile. Precizarea urmatoare este de natura temporala si foloseste la intelegerea
contextului social, istoric in care se va desfasura viata familiei Moromete "... cu cativa ani...".
Dupa evidentierea contextului spatial teritorial si temporal, urmeaza partea esentiala a acestui
mesaj, prin care cititorul urmareste sa ia cunostinta directa de starea lumii romanului lui M.
Preda. Pt a realiza o comunicare convingatoare a mesajului, scriitorul realizeaza o constructie
metaforica personificatoare in care timpul apare ca subiect constient "...timpul avea cu oamenii
nesfarsita rabdare.". Sensul mesajului ar fi ca viata se asezase in tipare, lucrurile decurgeau in
sensul normalitatii, ca viata oamenilor era statornica, astfel ca timpul nu presa existenta, nu
grabea actiunile oamenilor, nu le impunea ritmuri iesite din comun. Ideea este continuata intr-o
propozitie principala cu nuanta opozitionala, in sensul ca pare o explicatie a mesajului "viata se
scurgea aici fara conflicte mari." O asemenea viata "far conflicte mari" inseamna viata aflata pe
un fagas obisnuit, inseamna ca lumea traieste intr-un mod care o pune la adapost de framantari
(deosebite), de convulsii sociale in masura s-o scoata dintr-un ritm firesc. Intreaga desfasurare
a romanului va contrazice insa atmosfera pasnica, idilica, de sat traditional, fara probleme.
Evolutia evenimentelor, destinul personajelor vor contrazice aparentele, inceputul aratand ca
linistea si rabdarea timpului cu oamenii erau inselatoare, anuntand evenimente in fata carora
satul si oamenii vor ramane singuri. Fraza introductiva ilustreaza convingerea scriitorului ca o
carte trebuie sa inceapa cu o constructie memorabila, in masura sa capteze interesul cititorului,
punandu-l in tema cu niste coordonate esentiale, in cazul nostru cu privire la spatiul, timpul si
atmosfera generala a locului. Aceasta fraza este o ilustrare a faptului ca avem de-a face cu un
roman auctorial, al unui scriitor omniscient. Inceputul cartii este mult mai bine perceput in
complexitatea conotatiei sale, daca cititorul face conexiune cu fraza finala: "... timpul nu mai
avea rabdare." Autorul recurge la aceasta personificare a timpului care pare aici autorul
intamplarilor pe care le traieste lumea in general, ca si microuniversul satului si al Morometilor in
special. De fapt, timpul nu mai este aici o notiune filosofica sau strict stiintifica, ori un motiv
literar, ci pare mai curand sinonim cu un destin capricios si imprevizibil, de care depinde lumea.
Simetria romanului, prin revenirea la notatia de la inceput, este expresia predilectiei unui mare
prozator realist spre armonia clasica, simbolizata printr-un cerc sau o sfera. Semnificatia
finalului primului volum Finalul romanului inchide actiunea in plan epic. Sub aspectul naratiunii,
evenimentele se precipita, iar Moromete sub presiunea timpului, ia decizii care nu mai puteau
suferi amanare. Sfarsitul vol. I prefigureaza destinul personajului central. Acesta isi bate fiii cei
mari, dupa care le spune fara crutare: "-Cui nu-i place tarla mea, sa se duca/ Sa plece!". Apoi
Moromete vinde pamantul din spatele casei lui Tudor Balosu isi plateste datoriile fata de
Aristide, funcierea, taxele pt scoala lui Niculae, isi cumpara alti cai, dar nu se mai duce la
intalnirea din "poiana lui Iocan", unde va ramane numai in plan simbolic: "... capul lui de huma
arsa, facuta odata de Din Vasilescu, si care acum privea insingurat". "Trei ani mai tarziu,
izbucneste cel de-al doilea razboi mondial: timpul nu mai avea rabdare" Finalul celui de-al
doilea volum Niculae va trai "fara cununie, ca paganii" cu Marioara. Gesturile ce preced
moartea personajului sunt revelatoare, ultimile cuvinte fiind "domnule, eu totdeauna am dus o
viata independenta." La Moartea lui Moromete asista persoane straine, obosite, desi tinere,
aproape indiferente, avand ideea iluzorie ca lor nu li se va intampla niciodata acest lucru.
Timpul pare sa grabeasca personajele catre drumul final; Niculae se grabeste si el sa-si
indeplineasca destinul. Isi aminteste ce s-a petrecut demult, retraieste impresii din trecut. Viata
interioara se pare ca a amplificat-o pe cea exterioara, obiectiva, prelungind-o astfel dincolo de
limitele timpului. Dupa ce tatal sau moare , Nicolae ramane cu constiinta incarcata, fiindca si-a
parasit parintele in ultimii ani. Dar Nicolae este auzit razand in somn, semn ca Moromete a
aparut in existenta onirica a fiului sau, semn ca 1-a iertat. Scena cinei La inceputul romanului,
familia lui I. Moromete trebuie perceputa ca un simbol al familiei arhaice, a carei unitate este
asigurata de forta tatalui si care traieste in conformitate cu ritualuri stravechi. Scena cinei este,
la prima vedere, una statica, incremenita in curgerea domoala si ciclica a timpului. "Cat ieseau
din iarna si pana aproape de sfantul Neculae, Morometii mancau afara in tinda la o masa joasa
si rotunda, asezati in jurul ei pe niste scaune cat palma." Tatal autoritar, "statea parca deasupra
tuturor" si din pragul tindei "stapanea cu privirea pe fiecare" Atmosfera este insa apasatoare, iar
prevestirile malefice. Moromete sta in prag, blocand iesirea, reprimand simbolic orice incercare
de evadare a celorlalti, care "stateau umar langa umar, inghesuiti". Paraschiv, Nila si Achim,
razvratitii familiei, "stateau pe partea din afara, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se
scoale de la masa si sa plece afara". Niculae, care nu are scaun la masa, "se aseza turceste pe
pamant". Ceea ce semnifica pozitia mezinului (o devenire anevoioasa, plina de obstacole). Insa
din scena mesei se prefigureaza niste crize, cea a fiilor, rebeli, care nu vor sa se supuna
destinului de tarani, si cea a tatalui, care devine o victima a timpului si a timpurilor. Salcamul
Moromete are ciudatul dar de a vedea dincolo de lucruri si poate tocmai de aceea, lucrurile pe
care le vede capata insusiri neobisnuite, se transforma in simboluri. O valoarea simbolica
nebanuita este capatata si de salcam, care este omniprezent si participa (provoaca stari
sufletesti tainice?simpatetic) la toate actele umane. El este simbolul unui spatiu menit sa-1
protejeze pe om. Linistea, placerea contemplarii, seninatatea, siguranta ii sunt facilitate lui Ilie
Moromete doar de salcamul sau cu care pare sa poarte un dialog grav, desi neauzit. Salcamul,
arbore predominant al asezarilor romanesti de campie, defineste spatiul rural, conceput sub
forma unei bolti deschise ce sugereaza pe de o parte, instinctul de conservare a taramului, pe
de alta parte, dorinta de exprimare libera a vointei. Retragandu-se in gradina, I. Moromete se
retrage din fata a tot ceea ce-i ameninta existenta: oamenii stapanirii veniti pt "fonciere",
insistentele lui T. Balosu de a cumpara lotul de pamant. Taierea salcamului constituie "prima
fisura a spatiului rural"; coincide cu sosirea timpului ce "nu mai avea rabdare" cu insingurarea
treptata a lui Moromete. Dupa ce salcamul se prabuseste, lumea se micsoreaza brusc: "... acum
totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici. Cerul deschis si campia
napadeau imprejurimile". Dar pt oamenii comuni taierea salcamului are doar o singura
sernnificatie, pe care Ilie Moromete o dezvaluie cu malitie (=vorba, atitudine, gluma rautacioasa)
"ca sa se mire prostii". Din acest moment drama personajului este ireversibila. Caracterizarea
lui Moromete Moromete este un personaj literar complex, investit cu valori simbolice profunde;
prin el se reconstituie viziunea asupra lumii taranesti cu putin timp inainte de izbucnirea celui
de-al doilea razboi mondial. M. Preda ne ofera imaginea unui nou tip de taran, investit cu o
inteligenta subtila si care este capabil "sa transforme existenta intr-un spectacol" (E. Simion).
Personajul, al carui prototip, dupa propria marturisire a autorului, este chiar tatal sau, este un
spirit contemplativ, inzestrat cu capacitatea de a trece prin filtrul constiintei sale realitatea
inconjuratoare, folosind implicit celebrul lui proces de disimulare pt a-si asigura linistea
interioara. Presonajul trebuie urmarit, in primul rand, din perspectiva gandurilor si a
sentimentelor si in al doilea rand, din perspectiva gesturilor exterioare, care sunt relevante in
reliefarea caracterului, in timpul unor momente semnificative: cina, secerisul, discutiile din
curtea fierariei lui Iocan, confruntarea cu agentii fiscali etc. Taran dotat cu o inteligenta ascutita,
avand darul vorbirii, care se conjuga cu voluptatea observatiei, dotat cu un imprevizibil si un
spectaculos simt al umorului, I. Moromete genereaza, prin fiecare aparitie veritabile spectacole,
adesea comice. Chiar si gesturile marunte se bucura de o atentie speciala atat din partea
consatenilor, cat si din partea naratorului. De aceea, prezenta si tovarasia lui sunt atat de
cautate. Asa cum sustine si E. Simion, spiritul lui I. Moromete simte nevoia sa se manifeste in
public. Memorabila in acest sens este adunarea de duminica din curtea lui Iocan, unde
Moromete si Cocosila sunt protagonistii, iar faptul ca discutiile nu incep fara Moromete, precum
si greutatea cuvantului sau dovedesc ca prestigiul lui este real si recunoscut. Aici, in poiana, se
discuta cu un inimitabil umor, politica si toti cei prezenti simt ca scapa de toate constrangerile
vietii de zi cu zi. Aceasta este o stare de spirit pe care I. Moromete o retraieste si acasa,
relevanta in acest sens fiind scena cand taranul este vizitat acasa de perceptor, in fata caruia
joaca o adevarata comedie prin folosirea tacticii tergiversarii. Asadar, personajul nu este numai
un contemplativ si ironist, dar si un individ cu o mare capacitate de disimulare, stie sa joace, la
nevoie, comedia inocentului, iar naivitatea pe care o afiseaza este una trucata. Atat in discutiile
cu agentul fiscal, cat si in cele cu I. Balosu, I. Moromete se comporta ca un actor, reusind sa
creeze in jurul sau perplexitate sau descarcari de manie cu aerul cel mai nevinovat din lume.
Asa se intampla si in una din scenele secerisului, cand taranul isi face de lucru pe langa caruta,
evitand sa puna mana pe secera, sta de vorba cu vecinul, in timp ce copiii, toropiti de caldura,
lucreaza furiosi. Adevarata fire a personajului este greu de intuit, gesturile si reactiile lui fiind
derutante. La constatarea lui Cocosila ca poarta la care lucra Paraschiv e gata, Moromete
raspunde suparat: "Nu, mai trebuie un vitel sa se uite la ea", iar lui Tugurlan care se mira de ce
nu-i poarta pica fiindca 1-a injurat in poiana lui Iocan, ii preciza: "Nu pe mine m-ai combatut. Aia
e altceva" Ceea ce intregeste personalitatea complexa a eroului este ciudatul dar pe care il
avea, acela de a vedea lucruri care celorlalti le scapau, pe care ceilalti nu le vedeau. Calatorind
la munte ca sa vanda porumb, Moromete povesteste la intoarcere fapte extraordinare. Mai
tarziu, intr-o calatorie asemanatoare, Nicolae isi insoteste tatal, dar ramane dezamagit;
intamplarile sunt banale, oamenii lipsiti de farmec, iar munteanca cea tanara care-1 tulburase
pe tatal sau nu pare deosebita de orice alta femeie din Silistea-Gumesti. Dar tocmai inteligenta,
ironia darul de a vedea dincolo de lucruri ,bucuria contemplatiei, fantezia fac din eroul romanului
un taran deosebit, un observator subtil si un moralist. Treptat, Moromete se va instraina de
familia sa, va intra in conflict cu ea, cu satul, cu istoria. Retragerea in gradina poate fi un semn
de oboseala, de istovire. In monologul sau incearca sa gaseasca raspunsuri la marile sale
intrebari. Dar "vorbirea de unul singur" poate fi si o dedublare, pentru ca singurul personaj care
il poate intelege cu adevarat pe Moromete este chiar el insusi. Spre sfarsitul romanului,
Moromete este un personaj pustiit, sfarsit, pentru care lumea nu mai are un sens superior. El
intelege ca, orice ar fi facut, timpul ar fi ramas acelasi adversar puternic si necrutator. Moromete
face parte din "ultimii tarani", a caror lume nu mai poate fi protejata de agresiunea istoriei, a
timpului.