42.

Strawberry Stand Pills – Partea a patra

CARLISLE

Treizeci şi patru de zile după ziua lui Edward, eram ocupat în camera
de odihnă a spitalului, zăbovind peste nişte scheme şi sorbind dintr-o
cană cu cafea fierbinte când mi-am auzit numele anunţat prin interfon.
Doctorul Cullen la recepţie. Doctorul Cullen la recepţie.
Vocea moale era dulce în modul profesional, şi am recunoscut uşoara
urmă de furie din vocea Lindei atunci când m-a chemat. Cu un oftat,
m-am ridicat din scaunul meu şi mi-am pus schemele sub braţ,
balansând cafeaua în mâini când am ieşit din camera de odihnă şi m-
am apropiat de biroul de la recepţie.
Degetele Lindei atingeau rapid tastatura în timp ce eu am depus la
întâmplare schemele. Nu s-a uitat deloc la mine, şi m-am abţinut să-mi
dau ochii peste cap la imaturitatea ei juvenilă, înainte să observ că
cineva stătea în faţa ei. Esme.
Ea mi-a întâlnit ochii cu un mic zâmbet care m-a făcut să înghit greu,
şi ezitant m-am forţat şi eu să zâmbesc. Ea arăta uluitor şi perfect şi
indecent de încrezută, spre enervarea recepţionistei care mi-a făcut
mai multe avansuri decât îmi pasă să recunosc.
Esme a mers în jurul biroului lângă mine, lăsându-şi cotul pe
suprafaţă şi întorcându-se cu faţa la mine.
- Eşti liber să iei cina? A şoptit ea, şi eu nu am putut să nu observ
supărarea profundă care îi penetra ochii în timp ce se juca nervoasă cu
permisiile vizitatorilor aliniate deasupra biroului.
Eu mi-am presat buzele şi mi-am îngustat ochii spre pantofii mei în
timp ce mi-am înclinat capul şi am mediat la posibilităţile a ce punea
ea la cale cu aşa un angajament. Nu mi-aş mai permite să fiu atât de
încordat, şi nu vroiam să provoc tentaţia pe care o aducea această
ocazie. Dar am simţit cumva ca şi cum îi datoram ei o explicaţie pentru
faptele mele; una pe care o puteam comunica potolit şi neafectat
emoţional de dezamăgirea pe care o producea dispreţul lui Edward
pentru mine. Aşa că am fost de acord cu o mişcare din cap şi am
condus-o în linişte în afara spitalului.
Am luat maşini separate spre micul dineu din oraş, rămânând tăcuţi
când am intrat şi am ales o locaţie privată într-un separeu din spate.
Începeam să detest întreg conceptul de depareu, dar cafeaua
mediocră era fierbinte şi cafeinizată şi eu îmi târâiam picioarele din
cauza muncii îndelungate şi a nopţilor târzii petrecute cercetând.
- Obosit? A întrebat ea în timp ce şi-a sorbit băutura şi s-a încruntat.
Eu am dat din cap, relaxându-mă în separeu şi întrebându-mă când
o să... “termine cu rahatul ăsta”, cum ar apune Edward.
- A fost o săptămână lungă.
Eu mi-am fixat ochii pe ţigla de pe podea şi am aşteptat. Să aştept
era ceea ce făceam cel mai bine la urma urmei.
 Când chelneriţa ne-a cerut comenzile, am refuzat amândoi. Şi apoi
m-am simţit ridicol pentru că am intrat într-un dineu când niciunul
dintre noi nu intenţiona de fapt să mănânce. Am venit aici să avem o
conversaţie privată, şi asta mă enerva. Pentru asta erau făcute casele.
Bineînţeles, Esme nu venea niciodată acasă la mine, doar dacă nu
avea legătură cu Bella.
- Ce fac Alice şi Bella? Am întrebat politicos în timp ce am sorbit din
cafea, deşi ştiam deja răspunsul.
Alice era o adolescentă perfect funcţională, şi am învăţat destul în
ultima luna despre dereglările post-traumatice şi privarea de somn ca
să ştiu exact cum se simţea Bella. Ea a zâmbit şi şi-a împreunat
mâinile pe masă.
- Alice e bine. Petrece foarte mult timp cu Bella... – ea s-a oprit şi
ochii ei s-au întristat.
Am observat încruntarea uşoară care a urmat.
- Bella e în mare parte la fel, presupun. Nicio schimbare. – a şoptit ea
spre mâinile ei în timp ce îşi freca palmele.
Vroiam să spun ceva incredibil de pompos, cum ar fi... ţi-am spus eu.
Ţi-am spus eu că o sufoci şi o faci să te respingă. Ţi-am spus eu că asta
o să cadă pe umerii noştri. Ţi-am spus eu că nu avea de suferit atât
problema cât avea sursa.
Dar mi-am presat buzele şi mi-am păstrat părerile pentru mine.
Oricum ea nu ar vrea să le ia în considerare. Dacă ar fi făcut-o
vreodată, acum n-am fi aici, în dineul acesta, simţindu-ne incomod şi
învârtindu-ne în jurul problemelor care contau cu adevărat.
- Îmi pare rău să aud asta – am oferit eu, pentru că părea cea mai
eficientă metodă să-i spun fără a părea atât de binevoitor şi îndreptăţit
pe cât mă simţeam.
Ea a dat din cap şi şi-a presat buzele spre masă, şi apoi eram din nou
tăcuţi. Părea destul de fără sens, să mă aducă aici să vorbim despre
copiii noştri de parcă nu aveam propriile noastre probleme. Nu-mi
puteam da seama care erau intenţiile ei, şi am privit-o cum pipăia
absentă pacheţelele de condimente din vasul mare.
- Mi-e dor de tine – a şoptit ea de-abia, auzit în timp ce degetele ei au
început să se joace cu pacheţelele de îndulcitori.
Şi uite asta este.
Eu am rămas tăcut în timp ce mi-am sorbit cafeaua, pentru că deşi şi
mie-mi era teribil de dor de ea, nu ar face niciun bine să-mi expun
sentimentele acum şi să-mi arăt slăbiciunea evidentă. Era posibil să
savurez avantajul mult prea mult pentru un domn respectabil. Nu
neapărat că îmi păsa.
Ea a oftat, şi deşi eu am rămas indiferent pe dinafară, stomacul mi se
zbătea, pentru că această conversaţie ori era punctul culminant ori
sfârşitul a tot ceea ce am avut. Pentru prima dată, nu mă aşteptam la
mai puţin, şi ca întotdeauna, depindea de ea.
 - Asta e din cauza lui Edward? A întrebat ea, vocea ei sunând
deodată dură şi rugătoare, în timp ce cana îmi încălzea mâinile.
I-am întâlnit privirea şi eram destul de sigur că ochii îmi erau mai
mari decât două farfurii.
- Pardon? Am întrebat, nevenindu-mi să cred.
Bineînţeles, nu am explicat motivul exact pentru care am plecat, şi
cu cât mă gândeam mai mult la asta, ultimele cuvinte erau legate de
Edward şi Bella, dar... ea chiar nu putea accepta faptul că problemele
noastre erau separate?
Am privit cum Esme şi-a dat părul ondulat peste umăr şi şi-a întins
mâinile în poală, aplecându-se spre mine şi umerii înţepeniţi în
anticiparea explicaţiei mele.
- Asta nu are nimic a face cu Edward. Asta este despre noi.
Eu mi-am ridicat sprâncenele intenţionat şi m-am simţit mai mult
decât frustrat de expresia ei confuză. M-am hotărât să-mi demonstrez
punctul de vedere prin metode cât mai pline de efect.
- Ce părere ai despre mariajul nostru, Esme? Am întrebat în timp ce
mi-am ridicat ceaşca de cafea spre buze.
Şi exact cum m-am aşteptat, şi-a mutat privirea de la a mea şi s-a
tras înapoi. S-a îndepărtat.
- Asta. – am spus eu simplu în timp ce ceaşca a întâlnit masa cu o
forţă mai mare decât am intenţionat. Asta e cauza.
Şi apoi m-am uitat în altă parte. Vroiam să mă simt îngâmfat că am
fost atât de precis cu privire la reacţiile ei, dar nu a fost aşa. M-am
simţit ruşinat şi ridicol, ca vreun băiat de şcoală care încerca să-şi
întrebe iubita de ce nu vrea să îl însoţească la bal. Pentru libertate.
Ea nu a răspuns câteva momente, şi cafeaua mea devenea mai
degrabă caldă decât fierbinte, în timp ce eu meditam la
reperecursiunile unei alte ieşiri grăbite din separeu. Exact când
începeam să iau în considerare acest fapt, ea a vorbit.
- Nu ţi-am spus niciodată despre tatăl lui Alice, nu-i aşa? A murmurat
ea trist, încă jucându-se cu pacheţelele de îndulicitori şi evitându-mi
privirea.
Aproape i-am răspuns la întrebare, ceea ce era absurd, pentru că era
destul de clar pentru amândoi că nu l-a menţionat niciodată. Mă
simţeam cu greu obligat să aflu despre vreunul dintre bărbaţii dintre
trecutul ei. Eram deja prea îndrăgostit ca să-mi mai sacrific o altă parte
de demnitate cu ceva atât de meschins ca gelozia.
Ea a oftat adânc, părând hotărâtă când mi-a întâlnit privirea şi şi-a
ridicat bărbia.
- Numele lui era Charles – ea i-a spus numele de parcă era înjurătură,
şi aşa cum m-am aşteptat, gelozia mea pâlpâia din cauza acestui
bărbat care acum avea un nume.
Mersi. O altă parte de demnitate pierdută. Ea a continuat cu
maxilarul relaxat şi ochii distanţi.
 - Ne-am căsătorit când eu aveam nouăsprezece ani şi eram proastă...
– a început ea hotărâtă, şi deodată părea obosită, şi eu am fost destul
de şocat pentru că nu ştiam că ea a fost măritată.
Şi asta... nu a ajutat deloc situaţia noastră. Dacă a schimbat ceva,
mi-a făcut stomacul să se agite cu mai multă fervoare. Ea a continuat
odată ce şi-a recâştigat hotărârea.
- El era... un fel de tiran. Când am născut-o pe Alice, totul s-a
înrăutăţit.
Ea şi-a scuturat capul şi şi-a îndreptat ochii spre îndulcitori înainte ca
vocea ei să devină mai joasă şi mai gravă.
- Era un bărbat îngrozitor. Se purta cu mine de parcă eram
servitoarea lui. Nu aveam voie la bani sau prieteni cu care el nu era de
acord, şi dacă îl contraziceam, atunci eram... -
Ea s-a oprit şi s-a uitat la mine printre genele ei lungi, dar eu eram
prea încremenit şi uluit ca să îi ofer vreo reacţie potrivită.
- Eram... pedepsită. – a terminat ea în şoaptă, evitându-mi privirea.
Încă se simţea distantă, şi deşi făceam eforturi disperate să par calm,
înăuntrul meu eram înfuriat pe acest Charles. Vroiam să-l găsesc şi să-
mi folosesc aptitudinile cu bisturiul din abundenţă. Am rămas tăcut,
lipsindu-mi stomacul de cafea şi am aşteptat ca ea să continue.
Întotdeauna aşteptam.
Faţa ei s-a transformat deodată într-o expresie melancolică.
- Am luat-o pe Alice şi am plecat în ziua în care a împlinit un an.
Charles a refuzat să-mi dea divorţul, dar până la urmă... l-am convins.
Un colţ al buzelor ei s-au ridicat într-o tentativă de zâmbet.
- Am adus-o aici şi ne-am construit o viaţă nouă. Am construit-o
împreună, şi eu am devenit independentă pentru că aşa era în
siguranţă. – a şoptit ea, în sfârşit întâlnindu-mi privirea şi lăsând
pacheţelele. Nu a fost deloc intenţia mea să-ţi expun temerile mele,
Carlisle.
Ea se ruga cu ochii şi s-a întins după mâna mea care a îngheţat în
jurul ceştii. Am lăsat-o să o ia. Probabil nu ar fi trebuit.
- Îmi iubesc independenţa, şi deşi ţin mult la ea, tot vreau să fiu cu
tine. Încă vreau.
A spus ultimele cuvinte cu o voce mică şi timidă care îmi amintea
vag de Bella la masa mea din sufragerie.
Încercam să procesez fiecare parte din informaţie şi să o aplic asupra
reacţiilor ei de-a lungul timpului, pentru că individual, era singura cale
să pot înţelege... şi tot nu ajuta. Am avut timpulsul de a-i spune că în
liceu am avut o iubită care avea o înclinaţie obsesivă spre cleptomanie.
Pot să-ţi verific poşeta, Esme?
Dar cu cât mă puneam mai mult în locul lui Esme, cu atât mai oribil
mă simţeam pentru ea. I-am simţit degetele în jurul alor mele, reci şi
subţiri, şi carnea ei moale mi-a amintit faptul că Esme probabil a trecut
prin aproape la fel de multă suferinţă ca Edward şi Bella. A fost
abuzată domestic, sau cel puţin aşa părea, deşi ea – din fericire – nu
mi-a oferit detalii. Şi-a pierdut sora într-o omucidere violentă şi i-a
oferit refugiu nepoatei ei traumatizate şi...
Eram înconjurat de atât de multă deznădejde şi teamă, încât mă
sufoca şi îmi făcea bila să mi se ridice în gâtlej. Nu a fost niciodată
dorinţa mea să mă leg de un asemenea dezastru. Eram obosit de
încercările nesfârşite de a încerca să trec de nişte bariere care
rămâneau întotdeauna intacte. Între ei trei şi Emmett, nu mai puteam
suporta alte răni. M-am temut că s-ar putea să mă pierd înaintea lui
Edward.
- Nu sunt ca bărbatul acela – am răspuns cu o voce strangulată, şi
am putut simţi sângele scurgându-mi-se din obraji în timp ce mă uitam
în ochii ei.
Ea a dat din cap cu o mişcare rapidă.
- Ştiu, îmi pare rău. – a răspuns ea repede, părând destul de
disperată când mi-a prins strâns mâna. Habar n-aveam că tu vroiai mai
mult, şi poate eu am ignorat semnele pentru propriul meu beneficiu,
şi... îmi pare rău. – s-a rugat ea, aplecându-se mai aproape şi trăgându-
mi mâna mai aproape de trupul ei.
Eu am rămas tăcut şi fără expresie pentru că nu am urmărit deloc
scuze, şi ea se uita la privirea mea goală plină de regret pentru mai
multe momente. Chelneriţa s-a oprit la masa noastră cu un zâmbet
larg şi am putut să văd vag că ne-a întrebat dacă eram bine.
Noi am rămas tăcuţi în timp ce eu mă uitam fix în ochii ei, şi deodată
întrebarea a părut ridicol de plină de înţeles cât timp zăbovea în aerul
dintre noi. Chelneriţa a aşteptat, într-o manieră incomodă şi ne-a
cercetat privirile blocate înainte să se îndepărteze în linişte.
- Presupun că eu niciodată nu am luat cu adevărat în considerare
căsătoria. – Esme şi-a presat gânditoare buzele, şi eu am arcuit o
sprânceană, destul de sceptic că ea arăta dintr-o dată interes numai ca
să mă liniştească.
Ea a părut să mediteze mai multe momente, muşcându-şi interiorul
obrazului cum făcea de obicei când se gândea profund. Apoi picioarul
ei a început să bată sub masă, şi am recunoscut gestul pe care îl făcea
des ca fiind unul atunci când îşi forma decizii substanţiale.
În final, piciorul ei s-a oprit, şi buzele ei presate s-au curbat încet într-
un mic zâmbet.
- N-aş fi total împotriva conceptului.
Ea a zâmbit, şi mi-a mângâiat delicat mâna cu degetul mare. Ochii
mi s-au îngustat şi aş fi putut să o acuz de minciună. I-aş fi putut spune
că nu o cred şi refuzam să rămân prin într-o relaţie cu un sfârşit mort
de mai bine de trei ani în timp ce ea mă ducea cu neruşinare cu vorba.
I-aş fi putut spune că încrederea mea avea nevoie de mai mult decât
mormăielie ei de-abia auzite.
Dar ochii şi zâmbetul ei erau curios de deschise când ea a vorbit şi
mi-a strâns uşor mâna în consimţirea ea. Nu era distantă, şi nu s-a
îndepărtat, şi am simţit deodată o urmă de speranţă cu care puteam
trece peste o barieră din mizeria asta de necazuri. Dacă eu puteam
face progrese cu Esme, atunci cu siguranţă exista speranţă şi pentru
Edward.
Vroiam – aveam nevoie – speranţa pe care mi-o oferea sprijinul ei.
Am fost lipsit de ea atât de mult tim că îi acordam iraţional încă o
şansă, şi găseam încrederea că ea va fi vodava să dragostea şi
insistenţa mea n-au fost în van.
Încă nu-mi putea nega sceptismul, dar dacă refuzam, atunci nu eram
cu nimic mai bun decât ea; adăpostind dureri vechi şi îndoileri şi le
permiteam să-mi afecteze prezentul şi viitorul. Un Cullen nu era
niciodată un ipocrit.
Dar chiar dacă ea era sinceră şi doritoare, tot erau în lumea asta doi
oameni pe care nu aş ezita niciodată să-i pun în faţa dorinţei mele de a
fi cu ea. Pentru că ei erau mai întâi familia mea. Şi deşi ea şi Emmett
se puteau înţelege foarte uşor...
- Edward? Am întrebat rigid în timp ce mâna mea zăcea fără viaţă în
a ei.
Dacă ea intenţiona să-şi aprofundeze angajamentul faţă de mine,
Edward va fi implicat. Şi la fel şi Bella.
Ea a expirat lung, luându-şi ochii de la mine cu o grimasă, şi am ştiut
instinctiv că orice barieră tocmai am ridicat-o, nu avea legătură cu
rezervele ei faţă de el.
- Spune-mi. – am ordonat eu în timp ce mi-am retras mâna, pentru că
acesta era momentul de sinceritate adevărată.
Trebuia să ştiu justificarea ei pentru că era atât de fermă în poziţia ei
împotriva relaţiei dintre Edward şi Bella. Ochii lui Esme s-au mutat la
mâna mea retrasă în timp ce s-a încruntat şi s-a lăsat pe spate în locul
ei.
- Renee. – a şoptit ea cu un ton ciudat de înfrânt şi degetele ei au
început din nou să se joace cu bata tricoului în poala ei. Câteodată
Bella îmi aminteşte aşa mult de Renne. Erau complet diferite
bineînţeles, dar atât de asemănătoare în ambiţiile lor şi independenţa
lor. A fost unul dintre lucrurile pe care întotdeauna le-am admirat la ea.
Ea a zâmbit în jos spre poala ei şi a fost un zâmbet trist şi melancolic
din nou. Nu putea vorbi niciodată despre sora ei fără să se emoţioneze,
şi eu m-am pregătit pentru lacrimile ei.
Ea mi-a întâlnit din nou privirea, şi eu am fost momentan uluit că nu
am văzut nicio lacrimă, doar o amărăciune tăcută.
- Dar Renee avea un defect. Întotdeauna se îndrăgostea până peste
cap de bărbatul greşit. De obicei, erau doar... dependenţi sau
plictisitori, dar uneori...
Ea s-a oprit şi s-a uitat la mine cu o expresie agitată în timp ce
degetele ei şi-au continuat lucrul pe bata tricoului ei.
- Uneori erau problematici, şi compasiunea şi curiozitatea o orbeau,
şi defectul ăsta a ucis-o.
 Vocea ei s-a transformat într-o şoaptă nervoasă şi ea şi-a înclinat
capul.
- Dacă Bella ar fi fost vreodată de acord...
- Ce insinuezi tu, mai exact? – i-am tăiat-o eu cu o expresie furioasă,
de-a dreptul înfuriat de direcţia explicaţiei ei, şi provocând-o să-şi
recunoască presupunerile cu voce tare în prezenţa mea.
Eu voi lăsa în urmă această masă, şi acest dineu, şi tot acest oraş
blestemat dacă ea va face acest lucru. Ea mi-a evitat privirea în timp
ce eu m-am calmat şi mi-am încleştat pumnii sub masă, şi am realizat
că n-o s-o zică. Laşa.
- Vrei să spui că îmi compari fiul cu un criminal dereglat psihic? Am
scuipat cuvintele spre ea, mai mult ca o propoziţie decât ca pe o
întrebare, pentru că evident că ea exact acest lucru vroia să spună.
La fel cum mă compara pe mine cu un misogin violent. M-am luptat
să ignor faptul că asta era prima dată când m-am referit vreodată
verbal la Edward ca la fiul meu.
Ea s-a făcut albă ca varul la tonul meu, şi ochii ei s-au mărit când în
sfârşit a avut curajul să se uite la mine.
- Nu. Doar că eu nu-l cunosc, Carlisle, şi...
Ea s-a apărat grăbită în timp ce dinţii mi s-au lovit unii de alţii să mă
reţin de la a arunca o serie de profanări verbale aprobate de Edward.
- Poţi să-mi spui sincer că îl cunoşti. Că îl cunoşti cu adevărat? – a
întrebat ea cu o voce joasă şi sugestivă.
- Da. – am răspuns fără ezitare. El niciodată... niciodată...
M-am oprit şi mi-am scuturat capul pentru că era pur şi simplu prea
groaznic doar să mă gândesc la asta.
- Nici măcar nu pot termina propoziţia pentru că e total insultător pur
şi simplu să rostesc cuvintele.
M-am uitat în altă parte, amărât şi furios pe Esme din nou.
- Îmi pare rău, n-am vrut să sugerez... – a şoptit ea după câteva
momente de tăcere tensionată.
Am luat o altă înghiţitură din cafeaua mea ca să-mi ţin mâna
ocupată.
- Dar ai făcut-o. O faci din nou cu el, şi nu e tocmai corect. N-a făcut
nimic să merite asemenea presupuneri – m-am oprit când am observat
sprânceana ei arcuită şi privirea sugestivă.
Eu mi-am dat ochii peste cap la expresia ei sceptică.
- Te rog Esme. A fost arestat de două ori pentru infracţiuni minore.
Am făcut aluzie la binecunoscuta lui istorie criminală, şi, spre ruşinea
mea, implica şi infracţiuni cu droguri.
- Şi dacă te referi la sex... câţi adolescenţi, băieţi şi fete de vârsta lor
fac acelaşi lucru? Cât de des crezi tu că Alice şi Jasper-
- Carlisle! – m-a întrerupt ea cu o expresie panicată înainte să pot
sugera că propria ei fiică era activă din punct de vedere sexual.
Eu i-am prescris măsurile anticoncepţionale la urma urmei. Ea s-a
relaxat vizibil când eu mi-am încheita pledoaria, şi faţa ei s-a înmuiat.
 - Ştiu. E un standard dublu, şi nu e corect pentru Bella. Îmi pare rău.
Ea şi-a cerut scuze din nou, şi ea frustrant. Nu vroiam scuze, vroiam
să văd acţiune. Ea ruga cu ochii din nou în timp ce s-a aplecat mai
aproape.
- Eu doar nu pot... dacă i se întâmplă ceva pentru că am fost eu
neglijentă... m-ar ucide.
Faţa ei a devenit serioasă şi întunecată, şi eu chiar i-am înţeles
nevoia disperată de a o proteja pe Bella. Îşi lua foarte în serios
responsabilităţile. Ea a continuat cu un oftat greu:
- Nu există un manual aici, Carlisle. Fac ce ştiu mai bine, şi totuşi, nu
e suficient.
Ea părea disperată şi... epuizată în timp ce şi-a mutat privirea spre
poala ei, şi eu m-am gândit că se simţea cu adevărat pierdută. Şi eu
cunoşteam sentimentul de eşuare şi pierdere pentru că l-am simţit cu
Edward de atâta timp. Nu mă pricepeam la asta, şi cu siguranţă nu
eram vreun expert în familiile combinate, dar judecata mea nu era
acoperit de circumstanţele ei personale. Am simţit cumva ca şi cum
îndrumarea mea putea fi apreciată.
- Poate că eşti neglijentă chiar acum tratând-o ca un copil incapabil.
M-am luptat să-mi păstrez vocea calmă şi am eşuat, iar ochii ei s-au
întors spre ai mei şi s-au mărit. Urma să fiu dur cu Esme, dar al naibii
să fiu dacă nu avea nevoie de asta. Capul ei s-a înclinat într-o parte şi
sprâncenele i s-au încruntat când am continuat.
- Chiar crezi că Bella va trece prin aşa o încercare grea şi s-ar pune în
situaţia de a fi vătămată aşa uşor? Am întrebat, ridicându-mi
aşteptător sprâncenele.
Esme şi-a scuturat uşor capul şi şi-a presat din nou buzele, părând
destul de interesată de opinia ei, atenţia ei fiind clar stârnită. Eu
aproape am şuierat. Dacă ar fi fost aşa interesată acum câteva luni,
am fi putut evita atâta învălmăşeală exagerată.
Am continuat cât timp m-am aplecat mai aproape de faţa ei peste
masă, recunoscător că pentru prima dată eram de folos.
- Nu eşti de acord că, deşi ea are nevoie de atenţie specială, judecata
ei nu s-a deteriorat în niciun fel? Am întrebat cunoscător.
Faptul pentru care Bella era o atât de bună judecătoare a oamenilor
era în mare parte rezultatul suferinţei ei mari. După cum mă aşteptam,
Esme şi-a scuturat capul, încă gânditoare asurpa adevărurilor acestora.
Apoi a trebuit să adaug gândul meu final la apărarea ei, deşi ştiam că
o să o supere foarte mult. Am inhalat adânc şi m-am pregătit pentru
râul de lacrimi când am rostit întrebarea mea finală cu o voce joasă şi
plină de remuşcări.
- Renee ar reacţiona în situaţia asta în felul ăsta?
 Maşina era caldă, întunecată şi confortabilă când am ieşit din
parcarea dineului, şi eu m-am simţit... mai uşor. Era mai eliberator
decât noaptea în care am lăsat-o pe Esme, pentru că de data asta am
făcut ceva constructiv. Ea a avut o cădere emoţională aşa cum am
anticipat, şi deşi m-am simţit oribil că am supărat-o, n-am regretat
progresul pe care ea l-a făcut. Puteam vedea asta în ochii ei în timp ce
medita la realizarea că a acţionat greşit. Nu chiar greşit, să zic aşa, dar
a lăsat emoţiile ei copleşitoare să îi conducă acţiunile, şi acum
depindea de ea să repare relaţiile pe care le-a distrus. A noastră şi a
lor.
Şi o va face, pentru că deşi obstacolul ei cu Bella era mai mare decât
al ei, era incapabilă să suporte posibilitatea de a-şi fi dezamăgit sora.
Aşa că o să fac cum ştiu mai bine ajutând-o să găsească balanţa
corectă cu ambele relaţii.
În timp ce conduceam spre casă cu o uşurare incontestabilă, am
început să fac liste de strategii şi dorinţe pentru aceste noi
circumstanţe. Esme va trebuie să se apropie mai mult de Edward şi să
observe ceea ce am văzut eu la ziua lui între cei doi. Ei vor trebui să
acţioneze responsabil şi să înţeleagă temerile ei rămânând mai puţin
dependenţi. El va trebui să-i câştige încrederea, şi eu voi putea doar să
mă rog ca el să nu distrugă oportunitatea de a se reîntoarce în graţiile
ei. Am zâmbit când am realizat că el ar face orice numai să fie cu Bella.
Eu tot îmi voi urma instinctul secundar de a-i lua deoparte şi să-i
educ pe drumul corect al relaţiei lor având în vedere circumstanţele
speciale. Şi poate după ce totul se va rezolva, Esme şi cu mine îi
puteam convinge pe Bella şi Edward să urmeze tratamentul – cel puţin
– pentru problemele lor cu dormitul.
Era aproape ora nouă când am tras în parcare, şi casa părea ciudat
de întunecată. Mi-am petrecut mare parte din zi la spital, şi venirea
mea acasă a fost amânată de întâlnirea cu Esme, care a sfârşit prin a
dura aproape trei ore.
Când am parcat şi am ieşit din maşină, strălucirea uşoară a camerei
de zi lumina curtea şi făcea cărarea spre torţa întunecată de-abia
vizibilă. M-am încruntat când m-am apropiat de uşă şi mi-am şters
picioarele. Nu era înţelept să nu lase lumina torţei aprinse când ştiau
amândoi că eu ajung după asfinţit.
Casa era tăcută când am intrat şi am închis uşa după mine. Totuşi,
era cumva... întunecată. Mi-am încruntat curios sprâncenele şi mi-am
pus geanta în hol înainte să urc pe primul rând de scări, aprinzând
luminile pe parcurs ce avansam.
Eram sincer destul de încântat să vorbesc cu Edward despre
evenimentele din această seară. Vroiam să-l informez asupra
comportamentului său în faţa lui Esme şi să-i văd zâmbetul pe faţă
când o să-i spun că eram invitiaţia la cină în următoarea zi cu ea şi
Bella. Toţi aveam nevoie de la o deviere de la atmosfera tensionată şi
întunecată dintre cele două case vecine.
 Când m-am apropiat de al doilea rând de scări, ceva mi-a scârţâit
sub picioare. Am păşit înapoi şi am inspectat cu confuzie rama distrusă
de fotografie. Decizând că a căzut de pe perete, am început să adun
bucăţile de sticlă şi le-am aruncat în coşul de gunoi al băii de la etajul
al doilea înainte să continui să urc spre camera lui Edward.
Când am ajuns pe holul liniştit care conduce spre uşa lui, am aprins
lumina şi m-am încruntat din nou. El nu a ieşit din camera lui de când a
răsărit soarele. Nu era foarte neobişnuit, aşa că nu m-am gândit prea
mult la asta când m-am apropiat de uşa lui şi am bătut uşor.
Uşa era întredeschisă, aşa că bătaia mea a deschis-o, şi eu eram
agitat că trebuia să intru fără o permisiune verbală. M-am decis în cele
din urmă, când am tras cu ochiul în spaţiul argintiu pe care îl crea uşa,
că veştile mele vor fi destul să îl distragă de la faptul că am dat buzna.
Am deschis provizoriu uşa şi mi-am folosit mâna să apăs
întrerupătorul pentru lumină. Când degetele mele au găsit
întrerupătorul şi l-au apăsat, maxilarul mi s-a deschis de groază când
m-am uitat la camera mare din faţa mea.
Era distrusă total. Erau haine şi hârtii întinse pe podea atât de aiurea,
încât covorul auriu de-abia se vedea. Pe pereţi erau găuri şi urme când
am păşit înăuntru, iar piciorul meu a întâlnit deodată canapeaua de
piele neagră răsturnată. Ochii mi s-au mărit la imagine când am păşit
lângă ea. Cu cât privirea mea absorbea mai mult, am realizat că raftul
de cărţi a fost răsturnat de asemenea şi acum zăcea pe podea cu faţa
în jos; cărţi erau aruncate la întâmplare în jurul perimetrului.
Şi patul... Patul era devastat şi aşternuturile erau găurite şi rupte şi
căzute peste podeaua aglomerată, dezvăluind salteaua de un albastru
pal de sub ele. Primul meu instinct când am văzut dărâmăturile
deformate a fost alaramre imediată şi preocupare. Eram stupefiat,
îngrijorat, furios, şi Edward nu era nicăieri unde să-l văd.
Am verificat baia şi era goală, deşi cu siguranţă într-o stare mult mai
bună decât dormitorul. Aproape a trebuit să mă caţăr peste rafturile de
cărţi ca să ajung la uşile de la balcon, dar când am ajuns la ele, n-am
fost întâmpinat de nimic.
Când am mers înapoi la uşă şi m-am pregătit să-l caut în toată casa,
nu mă puteam decine dacă ar trebui să încep să decid pedepse, sau
doar să mă panichez pentru siguranţa lui. Dar fiecare cameră în care
am intrat era liberă şi întunecată, şi în sfârşit sentimentul dominant era
mai degrabă panica decât furia.
Bucătăria era neagră, goală. La fel ca şi sufrageria şi camera de zi.
Televizorul din camera de zi era stins, dar luminile erau aprinse, şi eu
începeam să caut telefonul că sun autoritoţile pentru că nu aveam idee
ce s-a întâmplat în casa mea în timp ce eu nu eram aici, iar băieţii erau
plecaţi.
Am mers sus din nou să iau telefonul din biroul meu şi am încercat să
mă calmez când m-am apropiat de uşă şi am deschis-o. Biroul era
întunecat de asemenea, dar m-am aşteptat la asta. Când am intrat în
cameră, deodată am distins o formă în scaunul de piele din spatele
biroului.
Am găsit întrerupătorul pe perete şi am umblat pe bâjbâite până
când camera a fost iluminată. Scaunul era cu faţa în partea opusă a
camerei, dar odată ce am văzut smocul de păr arămiu săltând
deasupra scaunului de piele, am fost copleşit de uşurare. Şi... acum că
ştiam că era în viaţă şi că respira, m-am simţit bine să dau drumul
iritării şi furiei pe care le-am ignorat mai devreme. M-am încruntat în
confuzie la ce putea el să facă stând în biroul meu, pe întuneric.
- Vrei să-mi explici ce naiba s-a întâmplat sus? Şi unde Dumnezeu
este Emmett? A întrebat în timp ce am traversat camera, cu cea mai
plăcută voce de care eram în stare.
El nu a răspuns şi eu nu i-am întâlnit privirea când am înconjurat
biorul şi mi-am apropiat scaunul în spatele lui. M-am aşezat cu un oftat
uşurat, încă enervat că am găsit casa într-o stare atât de ciudată, când
ochii mei i-au întâlnit în sfârşit faţa.
- Dumnezeule mare, Edward... – am respirat în timp ce m-am ridicat
din nou din scaun şi panica mi s-a reîntors în piept. Ce ţi s-a întâmplat?
Am întrebat cuprins de spaimă când mi-am plimbat ochii pe faţa lui
rănită.
Obrazul lui era roşu şi părea lovit şi vânăt, buza lui de jos era
sfâşiată, şi deşi părea în mare parte doar zgâriată acum, nu m-a liniştit
deloc. Când mai uitat mai de aproape, am observat că pe gâtul lui era
o urmă adâncă şi în formă de muşcătură care m-a făcut să înghit
nervps, iar privirea mi s-a îndreptat spre rana umflată şi sângeroasă de
acolo de unde dispărea clavicula lui.
Ochii mei i-au traversat gâtul şi părul dezordonat care părea încâlcit
şi neobişnuit de murdar, şi de ce el nu vorbea? I-am întâlnit ochii şi
aceştia erau roşii, umflaţi şi foarte întunecaţi, de parcă a... plâns. Dar
cea mai alaramantă dintre toate era expresia pe care o avea când
stătea în scaun şi se holba la mine în linişte totală. Calm şi liniştit.
Faţa lui era relaxată şi paşnică şi fruntea lui neobişnuit de netedă în
timp ce capul lui se odihnea leneş pe spătarul scaunului de piele. Am
fost atât de atent la el în ultima lună, că fiecare expresie a lui îmi era
familiară. Asta nu era niciodată una dintre ele.
El părea ciudat de calm printre în ciuda sutelor de semne de stres şi
asta era pur şi simplu perturbator. Încet, m-am lăsat din nou în scaun,
şi ochii lui verzi i-au urmărit pe ai mei într-o pantă bizară, în timp ce
restul trupului său a rămas complet nemişcat.
- Ai intrat într-o bătaie? M-am eschivat eu într-o şoaptă strangulată în
timp ce absorbeam mai multe detalii ale înfăţişării lui neîngrijite.
Dar ştiam că nu era asta. Am fost martor la stările lui Edward de
după bătăi în trecut, şi numai calm şi liniştit nu era. Acum era diferit, şi
el pur şi simplu se uita la mine cu aceeaşi expresie sedată.
 Am stat câteva momente în linişte cât l-am inspectat, cercetându-i
rănile să le memorez pentru tratament, până când am devenit iritat şi
agitat din cauza lipsei lui de comunicare şi mişcare.
- Vrei re rog să spui ceva? Am ordonat şi disperarea trebuie să se fi
simţit în tonul meu pentru că el în sfârşit, aproape imperceptibil, s-a
mişcat.
I-am văzut mâna zvâcnind pe braţele scaunului şi am privit cu
anticipare cum buzele lui au început să se depărteze şi el a vorbit în
sfârşit cu o voce joasă şi gravă.
- Am nevoie de ajutorul tău.