DINAMICA APELOR

OCEANICE
DINAMICA APELOR
OCEANICE
• Apa mărilor şi oceanelor este
totdeuana în mişcare din cauza
vântului, a erupţiilor vulcanice sau a
cutremurelor de pământ, din cauza
atracţiei aştrilor apropiaţi şi, in sfârşit,
din cauza densităţii şi temperaturii
apei.
• Unele mişcări ale mării sunt ondulatorii si de
scurtă durată, ca efect direct al vântului
asupra suprafeţei mării. Aceste mişcări
constituie hula şi valurile.
• Alte mişcări au o perioadă mai lungă : o
jumătate de zi, o zi întreagă şi câteodată
chiar mai mult (fenomenul mareei).
• În sfârşit, există mişcări datorate
transportului de apă pe distanţe diferite, sub
acţiunea curenţilor marini.
Aceste mişcări diferite influenţează
puternic asupra :

• Climatului
• Navigaţiei
• Topogafiei litorale
• Distribuţiei florei şi faunei marine
• Pescuitului, etc.
• Acţiunea combinată a factorilor, determină
oscilaţii ale nivelului, oscilaţii ce se împart
în trei grupe :
• oscilaţii variabile de tip progresiv
(mişcări seculare) – pot fi pozitive sau
negative;
• oscilaţii periodice – determinate de
influenţa Lunii şi a Soarelui;
• oscilaţii neperiodice – determinate de
factorii meteorologici mai ales.
Oscilaţii de nivel
• Suprafaţa liberă a apei oceanelor şi mărilor,
numită şi suprafaţă de nivel, se schimbă
atât în spaţiu cât şi în timp. Asupra
schimbării suprafeţei de nivel influenţează
temperatura, presiunea atmosferică,
vântul, bilanţul de apă, forţele generatoare
de maree şi mişcările scoarţei terestre.
• Oscilaţiile de nivel poartă un caracter
periodic şi neperiodic. Durata oscilaţiilor de
nivel poate să fie scurtă (câteva ore) şi
îndelungată (oscilaţii seculare).
• Oscilaţiile periodice sunt determinate de
mersul anual al temperaturii, presiunii
atmosferice, de precipitaţii, scurgeri, de
schimbările direcţiei vânturilor şi forţelor
generatoare de maree. Oscilaţiile bruşte
de nivel pot fi provocate de înaintarea
cicloanelor tropicale.
• Oscilaţiile seculare de nivel pot fi provocate de
schimbarea cantităţii de apă în Ocean (cauze
hidrocratice), precum şi a volumului oceanului, în
legătură cu procesele ce decurg în interiorul
Pământului. Oscilaţiile hidrocratice pot fi condiţionate
şi de repartizarea maselor de apă între oceane şi
continente. De exemplu, topirea învelişului de gheaţă
de pe Antarctica ar putea duce la ridicarea nivelului
Oceanului cu cca. 50 m. Formarea unui înveliş de
gheaţă pe continente ar avea drept consecinţă
scoatarea din circulaţie a unei mari cantităţi de apă.
Aceasta ar contribui la coborârea nivelului apei în
Ocean.
Mişcările periodice ale
apelor oceanice

Mareele
Mareele

• Prin maree se înţelege o oscilaţie

periodică a nivelului mării sau
oceanului, în raport cu o poziţie medie,
datorită forţei de atracţie combinate a
Lunii şi Soarelui, fiecare particulă de
apă se deplasează pe o orbită eliptică.
• Perioada de oscilaţie are o durată aproximativă de
12h25min., astfel că în decurs de 24h50min. (durata
unei zile lunare) se vor produce următoarele faze
într-un punct al oceanului sau mării:
• a) flux -- o creştere treptată a nivelului mării şi
acoperirea cu apă a unei fâşii din uscat; acesta se
termină cu o maree înaltă — în timpul căreia
nivelul mării a atins o înălţime maximă şi rămâne
pentru un scurt timp imobil;
• b) reflux -- o scădere treptată a nivelului mării şi
retragerea apelor de pe fâşia de uscat acoperită
anterior; se termină cu o maree joasă — când
nivelul mării ocupă o poziţie coborâtă, menţinându-
se constant un interval scurt de timp.
• În largul oceanului, fluxul înseamnă creşterea
nivelului iar refluxul, scăderea nivelului. La
ţărmurile joase se manifestă prin înaintarea pe
uscat a apei, la flux, şi prin retragerea apei la
reflux. În larg, nivelul apei creşte cu 2÷3 m, fiind
practic insesizabil de către navele în marş, pe
când la ţărm (mai ales la cele înalte) în anumite
regiuni, nivelul poate creşte până la 19,6m.
• Dintre cei doi factori generatori, Luna şi Soarele,
atracţia cea mai puternică o are Luna, care este
mai aproape de Pământ.
• Încă din cele mai vechi timpuri s-a
observat că există o strânsă relaţie
între Lună şi maree. În anul 1200 s-au
publicat tabele de maree ce arătau
ora mareei înalte în zilele cu lună
nouă şi indicau corecţiile zilnice ce
trebuiau aplicate în funcţie de
schimbarea fazelor lunii.
• Numai mai tărziu, Newton a dovedit, in
mod strălucit, că acest fenomen are o
bază teoretică clădită pe principiul
atracţiei universale, emis de el, că
obiectele materiale se atrag reciproc,
proporţional cu masele lor şi invers
proporţional cu pătratul distanţei ce le
separă, adică forţa de atracţie,
m • m'
F= 2 R .
d
Influenţa Soarelui
• În paralel, Soarele exercită asupra oceanelor
o influenţă gravitaţională deloc neglijabilă,
desi mai mică de 2,2 decât cea a Lunii.
• Când Luna şi Soarele se aliniază cu Pământul,
influenţa lor se conjugă, rezultând o maree
maximală (mareele de echinox).
• Când cele două astre formează un unghi
drept cu Pământul, rezultă mareele de apă
moartă.
• Perioada este intervalul de timp dintre
două maree înalte (joase) succesive.
• Durata este jumătatea perioadei, şi
reprezintă intervalul de timp dintre
mareea înaltă şi cea joasă.
• Amplitudinea, durata şi înălţimea sunt
elementele care variază cel mai mult
dintre toate, cel mai important fiind
amplitudinea. Aceasta variază în funcţie
de fazele Lunii, declinaţia aştrilor şi
distanţa de la Pământ la cei doi aştri.
• Unda mareică are o înălţime de 8 m, o viteză de
aproximativ 22 Nd şi pătrunde în interior pe o
distanţă de până la 250 Mm, zgomotul produs
fiind caracteristic.
• Pe Tamisa, unda are înălţimea de 3 m, şi
pătrunde 100 km, până la Londra. Pe Huang He,
are o înălţime de 4 m, 15 Nd viteză şi pătrund 350
km în interior. Pe Gange, are o înălţime de 3 m, şi
pătrunde 160 km în interior.
• Amplitudinea mareelor este maximă la intrarea
pe fluviu şi scade spre amonte, datorită pierderii
energiei prin frecarea de mal şi de fundul albiei,
dar şi datorită curentului fluvial.
Umflarea apelor

• Umflarea apelor generată de acţiunea

forţei gravitaţiei şi celei centrifuge, se
propagă pe întinderea oceanului ca o
undă la suprafaţa unui lac atunci când se
aruncă o piatră. Această undă se
propagă cu o viteză ce depinde de
adâncime, se reflectă pe plajele
continentale, generând interferenţe care
o pot atenua sau accentua.
Mareea terestră
• Gravitaţia şi forţa centrifugă, care se combină
pentru a crea mareele oceanice, acţionează şi
asupra scoarţei terestre. Deformarea este
imperceptibilă cu ochiul liber, întrucât,
litosfera, care este solidă, se dovedeşte prea
puţin elastică.
• Amplitudinea acestei maree terestre, nulă la
poli, atinge totuşi 40 cm la latitudini mici.
• Ea este pricipala cauză a declanşării unor
seisme.
Consecinţele mareelor
• acţiune de modificare a ţărmului, datorită
variaţiilor de nivel şi curenţilor pe care îi
provoacă;
• rol de igienizare a unor zone semiînchise –
cum ar fi de exemplu laguna Veneţiei;
• energia electrică obţinută, prin centralele
mareo-motrice – 27 de centrale;
• malurile sunt erodate, gurile râurilor şi
golfurile sunt lărgite şi adâncite
• pentru navigaţie, facilitează intrarea în
porturi a navelor cu pescaj mare :
Rotterdam, Hamburg, Londra.
 Valurile

Unda formată la suprafaţa mărilor

sau oceanelor prin mişcarea
oscilatorie a apei, datorită vântului
sau cutremurelor
Valurile
• Un val (sinonim talaz) este o
ondulaţie a unei suprafeţe întinse de
apă (lac, mare, ocean), ca rezultat al
mişcărilor de oscilaţie determinate de
acţiunea vântului, de cutremure, de
variaţia bruscă a presiunii
atmosferice, de atracţia Lunii şi
Soarelui şi de deplasarea unei nave
prin apă.
 Elementele unui val

Lungimea de undă reprezintă distanţa pe orizontală dintre două

creste succesive; direcţia de propagare a valurilor fiind un alt
element.
• Viteza de propagare corespunde timpului în
care un punct al valului trebuie să parcurgă
un spaţiu determinat şi se măsoară în metri
pe secundă. În apă foarte adâncă viteza V
este proporţională cu rădăcina pătrată a
lungimii valului şi si exprimă prin

g •λ
V = 2π .
• Perioada este timpul în care două creste
succesive trec prin acelaşi punct fix sau timpul
necesar unei molecule de apă să execute
oscilaţia completă şi se exprimă prin relaţia :

2π λ
T = g
.

• Lungimea de undă se exprimă prin :

2
g •T
λ = 2π .
• Pentru studiul valurilor se foloseşte un aparat
stereofotogrametric, ce permite nu numai să
se traseze profilul valurilor, dar şi să se
construiască planul reliefului lor cu izohpse
(curbele care unesc punctele de aceeaşi
înălţime) şi intervale echidistanţate , la fel
cum se fac hărţile topografice pentru relieful
terestru.
• Cauza cea mai
frecventă a
VÂNT VAL
formării valurilor
este vântul, între ˚Bf viteza [m/s] h [m] L [m] τ [sec]
cele două
fenomene 1 2÷3 0,25 până în 10 2÷3

existând legătura
: 5 10 2,5 40 5

7 16 5 85 7,5

10 25 11 1280 13

11 peste 27 peste 12 1400 16

Valurile de vânt

• Iau naştere datorită acţiunii tangenţiale a vântului

asupra suprafeţei apei. Valoarea dimensiunilor
depinde de direcţia şi durata de acţiune a vântului
(fech), intensitatea vântului, configuraţia coastei şi
relieful submarin.
• Iniţial se formează mici încreţituri ale apei, care la
încetarea vântului se pot amortiza, apoi, odată cu
intensificarea vântului, valurile cresc ca dimensiuni,
iar creasta valului poate fi spulberată şi împrăştiată
pe toată suprafaţa mării. Crestele retezate şi
înspumate se numesc berbeci, lebede sau
armăsari.
Interferenţa valurilor de
vânt
• Fenomenul interferenţei constă în
contactul valurilor cu uscatul dă
naştere la un sistem de unde
reflectate, care se combină cu undele
directe , producând întărirea valurilor
în anumite puncte.
• Reflectarea valurilor după ce lovesc
un obstacol vertical, cum ar fi un chei
sau un dig, are ca urmare formarea
de valuri foarte înalte.
Valuri de hulă

• Reprezinta valurile din larg, sunt produse de o

perturbaţie meteorologică şi se manifestă şi
după ce cauza generatoare a încetat. Aceste
valuri pot aparea însă şi înaintea acestei
perturbaţii. Ele preced sau urmează o furtună.
• Se propagă sub forma de sisteme (rânduri). In
zona de formare au înălţime si lungime mare
şi pe masură ce se îndepărtează de cauză,
înălţimea scade, dar lungimea şi viteza rămân
aceleaşi.
• Variaţia presiunii hidrostatice explică
un fenomen important pentru
ducerea războiului pe apă. Este
vorba de folosirea minelor submarine
pentru constituirea unor baraje de
apărare. Pe mare calmă, greutatea
ancorei este suficientă ca să menţină
mina în poziţie verticală.
• Când se produce hula, dacă trece creasta
unui val peste mină, presiunea hidrostatică
creşte şi ridică ancora de pe fund. În acest
caz, mine este deplasată. Când însă
presiunea hidrostatică scade, mine se
ancorează din nou de fund, insă ceva mai
departe. Ea se mişcă astfel din loc în loc, şi
poate să atingă funduri mici unde devine
periculoasă chiar pentru navele proprii.
Interferenţa

• Dacă o hulă directă vine din largul

mării şi se izbeşte de un chei vertical,
ea se reflectă dând naştere unui al
doilea sistem unde (hula reflectată),
de aceeaşi lungime şi înălţime cu
unda incidentă. Aceste două profiluri
se combină, rezultânt o hulă care are
aceeaşi lungime ca şi precedentele,
însă înălţime mai mare.
Hule staţionare

• Tot prin interferenţă se pot produce

unde cu înălţime mărită care nu mai
efectuază mişcări de propagare, ci se
ridică şi coboară pe loc, generând
aşa-numitele hule staţionare.
 Valurile seismice
• Sunt valuri care se produc ca urmare a unor
cutremure de pământ submarine sau a prăbuşirii
unor pachete de aluviuni. În largul mării sunt greu de
detectat, având lungimi de peste 100 Mm, înălţimi de
câteva picioare şi viteze de până la 300 Nd.
• Iniţial mişcarea se propagă pe verticală, de la
hipocentru la epicentru (suprafaţa apei). De la
suprafaţă se propagă concentric în toate direcţiile.
• Primul val este cel mai înalt, cu energia cea mai
mare, după care urmează o succesiune de valuri mai
mici, şi apoi treptat dispar.
• Iniţial mişcarea se propagă pe
verticală, de la hipocentru la epicentru
(suprafaţa apei). De la suprafaţă se
propagă concentric în toate direcţiile.
• Primul val este cel mai înalt, cu energia
cea mai mare, după care urmează o
succesiune de valuri mai mici, şi apoi
treptat dispar.
Reflexia valurilor
• Reflexia valurilor este fenomenul de respingere
a valurilor de către peretele vertical al
construcţiilor hidrotehnice sau al falezelor abrupte
în zone cu adâncimi mari. În cadrul acestui
fenomen are loc combinarea valurilor reflectate cu
cele incidente, luînd naştere o agitaţie puternică
numită „clapoti" sau „resacă", deosebit de
periculoasă în unele bazine portuare, pentru
navele staţionate la cheu. Reflexia valurilor are loc
şi în zona centrală a unui ciclon tropical, unde se
produce o agitaţie a mării foarte puternică din
cauza valurilor care se propagă din direcţii diferite.
Refracţia valurilor

• Refracţia valurilor este schimbarea

direcţiei de propagare a valurilor ori de
cîte ori frontul acestora se apropie de
linia coastei sub un unghi de înclinare.
În cadrul acestui fenomen are loc o
modificare a lungimii valurilor, a căror
creastă în final capătă o orientare
paralelă cu linia coastei.
 Tsunami

Uriaşe valuri rostogolite

către ţărm
Tsunami
• Tsunami desemnează un val sau o
serie de valuri care se revarsă asupra
uscatului, cauzând pierderi materiale
şi de vieţi omeneşti.
• Valurile tsunami iau naştere dintr-o
perturbaţie violentă care deplasează
o mare cantitate de apă : cutremure
de pământ, alunecări de teren,
căderea unor materiale proiectate de
o erupţie vulcanică, explozii nucleare
sau chiar căderea unui meteorit.
• Pe ţărm
marea se
retrage
brusc, apoi
revine ca un
zid lichid de
o forţă
inimaginabil
ă.
• Un seism provoacă deplasarea
verticală a unei coloane verticale de
apă.
• Perturbarea, aproape imperceptibilă
în larg, se amplifică atunci când
ajunge la ţărm. Adâncimea mică şi
frecarea generează un val gigantic.
Proiect realizat
de :

Păşoiu
Denisa

Mihalcea
Elena