FUNCIILE ECOSISTEMULUI

Functionalitatea ecosistemului rezulta din relatiile existente ntre speciile care-l compun si interactiunile acestora cu
factorii abiotici.Esenta functionarii unui ecosistem consta n antrenarea energiei solare si a substantelor nutritive n
circuitul biologi 141b14b c unde sunt transformate n substante organice ce intra n alcatuirea populatiilor din biocenoza.
Astfel, ecosistemul apare ca o unitate productiva de substanta organica, materializata n organismele ce populeaza
biotopul dat.
Principalele functiuni ale unui ecosistem sunt: functia energetica, functia de circulatie a materiei si functia de autoreglare.
5.1. Functia energetica
Ecosistemul functioneaza ca un laborator de acumulare si transformare a energiei. Nici
un ecosistem de pe planeta noastra nu produce energie. Energia ecosistemului poate sa creasca
numai pe baza importului din radiatiile solare. Viata este posibila pe Terra numai datorita
faptului ca un flux continuu de energie solara intra zilnic n ecosistem, iar n acelasi timp,
cantitati mari de energie termica (de pe Pamnt) intra n cosmos. Ecosistemele si mentin
stabilitatea numai prin echilibrarea aportului continuu de energie radianta cu cel al eliminarii
continue de caldura.
Transformarile energetice din ecosistem se desfasoara conform principiilor
termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii (principiul conservarii energiei) stabileste ca ntreaga
energie de care dispune un ecosistem este ntemeiata pe tranformarea energiei initial intrate prin
fotosinteza sau prin chemosinteza. Pe nici un nivel trofic al ecosistemului nu are loc o productie de energie,
ci numai o transformare de energie.
Astfel, energia radianta care ajunge la plante este transformata, n prezenta clorofilei,
n energie chimica pe care plantele o depoziteaza n molecule de glucide, lipide, protide etc.,
iar prin consumarea lor de catre animale energia trece n corpul acestora din urma. Att n
plante ct si n animale energia chimica continuta n molecule este eliberata n procesul
respiratiei si utilizata n toate procesele vitale. O parte din aceasta energie se transforma n
caldura, iar n final, dupa moartea organismelor, toata energia chimica a moleculelor organice
este transformata de catre descompunatori n energie calorica.
Fig. 3. Transferul
de energie ntr-un ecosistem
Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul ca intrarile de energie ntr-un
sistem trebuie sa fie egalate de iesiri, deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux
continuu.
Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradarii energiei, care arata ca n
orice proces de transformare a energiei, o parte din energia potentiala se degradeaza sub
forma de caldura si este dispersata. De aici rezulta ca randamentul transformarii este < 1.
Pe masura ce trecem de la nivelul producatorilor catre consumatori de rang tot mai
nalt, o tot mai mare parte din energia asimilata este consumata pentru necesitatile proprii ale
organismelor si deci o cantitate tot mai mica se acumuleaza n productie de biomasa (cantitatea
de substanta organica acumulata ntr-o perioada de timp si existenta la un moment dat)
disponibila pentru nivelurile trofice urmatoare (fig. 3).
Aceasta legitate are o profunda semnificatie biologica daca tinem seama si de faptul ca,
pornind de la producatori primari catre consumatori de un grad tot mai nalt, creste, n linii
mari si nivelul evolutiv al apeciilor. Speciile mai evoluate desfasoara o activitate mai intensa si
mai diversificata. Grupele evoluate de organisme desfasoara activitati calitativ superioare. De
pilda, la pasari si mamifere o proportie importanta de energie este cheltuita nu numai pentru
cautarea si capturarea prazii (la carnivori) dar mai ales pentru protectia, ngrijirea si
educatia urmasilor.
De aici se vede ca fluxul de energie prin ecosistem nu este simplu transfer al
energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul, ci si un proces de schimbare a formelor de
energie, aparitia si dezvoltarea unor forme superioare de energie ca, de pilda, energia
nervoasa, energia psihica.
Energia degradata sub forma de caldura nu mai poate fi reutilizata de catre ecosistem,
ceea ce impune intrarea de noi cantitati de energie, deci fluxul de energie ce se scurge prin
ecosistem este unidirectional.
Sursa principala de energie a unui ecosistem este energia solara, alcatuita din 45% radiatii
din spectrul vizibil, 45% radiatii infrarosii si 10% radiatii ultraviolete. De mentionat este faptul ca, nu toata
cantitatea de energie solara poate fi pusa la dispozitia vietuitoarelor. Astfel, din cele aproximativ 2
cal/cmp /min. (constanta solara), circa 42% este absorbita de ozon, vapori de apa, particule de praf
etc. si este apoi radiata n spatiu sub forma de caldura si numai 58% ajunge la suprafata
pamntului. Din aceasta cantitate numai 20% este absorbita de sol, apa si vegetatie, restul de
80% fiind reflectata n spatiu. Plantele verzi utilizeaza pentru fotosinteza si transforma n
energie chimica numai 1-3% din energia luminoasa.
Fotosinteza este procesul prin care sunt captate radiatiile solare cu ajutorul clorofilei iar aceasta
energie este convertita n cea a legaturilor chimice din substantele organice. n procesul de fotosinteza
sunt implicate si sarurile minerale (N, P, K, S etc.). Privita din punct de vedere chimic este o reactie
reducatoare, n care CO
2
(acceptor de hidrogen - electroni) este redus, apa este sursa de hidrogen, iar
radiatia luminoasa (fotonii) este sursa de energie necesara procesului de reducere.
Reactia extrem de simplificata a fotosintezei este:
clorofila

6 CO
2
+ 6 H
2
O + energie solara C
6
H
12
O
6
+ 6 O
2

Energia chimica are o contributie modesta la bilantul energetic din ecosisteme, fiind
folosita n principal de bacteriile chemosintetizante: nitrificatoare, sulfuroase si feruginoase.
n procesul de sinteza a substantelor organice, ca sursa de energie folosesc energia obtinuta
prin oxidarea unor compusi anorganici (compusi ai sulfului, ai fierului) iar ca sursa de hidrogen
pentru reducerea CO
2
este apa.
5.2. Functia de circulatie
Biocenoza, n baza structurii ei trofice, n procesul de hranire, realizeaza circulatia
permanenta a materiei n ecosistem.
Substanta patrunde n biocenoza din biotop sub forma unor combinatii de atomi ai elementelor chimice.
Plantele folosesc aceste combinatii sub forma de solutii apoase, iar cu ajutorul energiei
solare atomii asimilati sunt inclusi n structurile substantei organice prin procesul de
fotosinteza.
Deci, plantele asigura intrarea selectiva a elementelor din biotop n biocenoza. Att
proportia ct si viteza de absorbtie a elementelor de catre biocenoza, constituie o caracteristica
a fiecarui ecosistem.
Fig. 4.
Bioamplificarea DDT
De la producatorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori prin reteaua
trofica, spre nivelurile superioare. Ajunse n organismul consumatorilor, elementele sunt
scindate n radicali mai simpli, dintre care unii sunt eliminati sub forma de deseuri metabolice,
altii sunt retinuti pentru a fi utilizati n noi sinteze, iar altii sunt depozitati fara a putea fi
eliminati. In procesul de eliminare-retinere, unele elemente realizeaza concentratii crescnde
spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. Acest proces poarta denumirea de concentrare-
acumulare sau amplificare biologica. De exemplu, ntr-un lant alimentar acvatic cu cinci
verigi, concentratia de DDT creste de aproximativ de 10 milioane de ori, acumulndu-se n
special n tesuturile grase ale organismelor (de la 0,000003 ppm DDT n apa, la 25 ppm n
tesuturile pasarilor consumatoare de pesti carnivori (fig. 4).
Cunoasterea acestui proces are o importanta deosebita pentru ca unele substante toxice
ce au n biotop concentratii reduse (pesticide, metale grele etc.) pot ajunge la unii consumatori
din vrful piramidei trofice (rapitoare, om) la concentratii foarte mari ce pot deveni letale.
Descompunatorii
grefati la fiecare nivel trofic, mineralizeaza substantele organice din organismele moarte si
asigura astfel transferul elementelor din biocenoza n biotop (fig. 5).
Fig. 5. Transferul elementelor n ecosistem prin ciclu trofic
O caraceristica importanta a circulatiei substantelor n ecosistem este viteza de
desfasurare a procesului. Astfel, n ecosistemele padurii ecuatoriale umede, materia organica
lipsita de viata este rapid descompusa si reabsorbita, n timp ce, n ecosistemele naturale din
zonele temperate se acumuleaza o mare cantitate de materie moarta la suprafata solului (litiera,
turba) sau n sol (humus). Formarea humusului determina o ncetinire a ciclurilor
biogeochimice si asigura eliminarea lenta a elementelor repuse la dispozitia plantelor. n acest
fel, sistemele capabile de o mai rapida reciclare a elementelor si substantelor au o productivitate
sporita pe unitatea de suprafata si timp.
Circulatia substantelor la nivelul biosferei formeaza cicluri circuite biogeochimice
globale. Ele se pot mparti n doua tipuri fundamentale: tipul sedimentar (fosfor si sulf) si tipul
gazos (azot, oxigen, carbon). La circuitele sedimentare, rezervorul principal l constituie
litosfera, iar la circuitele gazoase rezervorul principal l constituie atmosfera. De asemenea, un
rol major la nivelul biosferei l reprezinta circuitul apei.
5.2.1. Circuitul carbonului
Carbonul este introdus n corpul plantelor prin dioxidul de carbon, n procesul de
fotosinteza si este fixat apoi n substantele organice care alcatuiesc corpul tuturor plantelor si
celorlalte organisme care compun lanturile trofice din ecosisteme si biosfera (fig. 6).
Plantele ca si producatori sunt consumate de animale (consumatori), si astfel materia
organica vegetala se transforma n componenti organici specifici organismului animal.
Dupa moartea plantelor si animalelor; substantele organice sunt descompuse sub
actiunea bacteriilor si a altor organisme saprofite care populeaza solul, si se ajunge la bioxid de
carbon, apa si saruri minerale; deci la materia anorganica de la care s-a pornit.
Unele dintre substantele anorganice de natura gazoaza, rezultate, trec n atmosfera,
altele ramn n sol si formeaza substantele hranitoare pentru generatiile noi de plante.
Interventia omului n circuitul biogeochimic al carbonului consta n crestererea
concentratiei dioxidului de carbon n atmosfera prin: extinderea terenurilor agricole, n
defavoarea padurilor; incendieri, utilizarea lemnului drept combustibil, utilizarea pe scara larga
a combustibililor fosili. Adaosul de CO
2
n atmosfera nu poate fi compensat prin cresterea
ratei de fixare fotosintetica de unde rezulta accentuarea efectului de sera.
Fig. 6.
Circuitul carbonului n natura
5.2.2. Circuitul azotului n natura
Circuitul azotului in natura are ca baza de pornire azotul atmosferic care poate fi fixat pe
mai multe cai: n atmosfera, la naltimi mari, sub influenta radiatiilor UV se produc NH
3
si
nitrati iar la naltimi mai mici, sub influenta fulgerelor iau nastere cantitati mici de NH
3.
Acesti
compusi sunt antrenati pe suprafata Pamntului. Fixarea biologica a N atmosferic este cea mai
importanta cale de intrare a acestui element n circuitul biosferei. Astfel, azotul ajunge n sol
sau direct n radacinile plantelor leguminoase (sau alte angiosperme) si de aici n planta verde.
Fixarea azotului atmosferic se face cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot (Rhizobium,
Azotobacter etc.).
Din plante, unde azotul intra n compozitia substantelor proteice, se ntoarce n sol n mod
direct, prin corpul plantelor moarte sau prin corpul animalelor moarte. Toate aceste surse
asigura materia organica a solului, necesara formarii humusului si nutritiei bacteriilor din sol.
Prin putrezire, azotul din materia organica ajunge n compusi nitrici si de aici, fie n nutritia
minerala a plantelor, fie n atmosfera, ca azot gazos (fig. 7).
Fig. 7. Circuitul azotului n natura
Omul intervine n circuitul azotului prin ngrasamintele naturale (gunoi de grajd) si
artificiale (ngrasaminte obtinute prin fixarea industriala a azotului liber) utilizate pentru
fertilizarea culturilor agricole. Cantitatea de N atmosferic fixat pe cale artificiala se ridica la
circa 50 milioane tone pe an reprezentnd circa 1/3 din azotul fixat pe cale biologica.
Aceasta conduce la dereglari profunde a circuitului azotului pe scara planetara. Efectele
cresterii necontrolate a concentratiei de azot se manifesta regional prin poluarea
straturilor acvifere si eutrofizarea apelor continentale.
5.2.3. Circuitul fosforului
Principalele rezerve de fosfor n natura sunt reprezentate de apatit (fosfat natural de Ca
care contine si F si Cl), n rocile magmatice si n depozitele de excremente ale pasarilor
acvatice (guano). Circuitul P nu are componenti gazosi, este indisolubil legat de circuitul
hidrologic. P din rocile sedimentare si eruptive de pe uscat este eliberat de dezagregare chimica,
este spalat de ape de precipitatie si transportat treptat, prin ruri spre mari si oceane unde se
depune n sedimente.P de la mare adncime, practic ramne pierdut pentru biosfera (fig. 8). O
revenire partiala a fosforului se realizeaza are loc prin depunerea excrementelor pasarilor
marine (cca 10 mii tone anual) si prin pescuitul realizat de om (cca 60 mii tone anual).
n ecosistemele terestre o parte din P eliberat prin dezagregarea rocilor este preluat de
plante; de la plante este preluat de animale. Excrementele ca si cadavrele plantelor si animalelor
sunt degradate prin activitatea microbiana care duce la eliberare de P. O parte din acesta reintra
n circuit, alta parte formeaza compusi solubili.
Permanentele pierderi de P din circuit fac ca acest element sa devina un factor limitant
al productivitatii biologice.
Omul intervine n circuitul fosforului, n sensul cresterii ratei de scurgere a fosforului spre
oceane, prin accelerarea proceselor de eroziune datorate restrngerii vegetatiei naturale,
prin utilizarea pe scara larga a fertilizantilor fosfatici n agricultura si n urma extinderii
detergentilor. Circa 5-6 milioane t de fosfor mineral sunt introduse n circuit, prin
ngrasamintele minerale obtinute din exploatarea rocilor fosfatice. Cantitatile excesive de
fosfor ajunse n apa lacurilor
(ngrasaminte, ape uzate) contribuie la fenomenul de eutrofizare a apelor.
Fig. 8. Circuitul fosforului n natura
5.2.4. Circuitul apei n natura
In cursul ciclului sau, apa se deplaseaza n mod nentrerupt din ocean spre atmosfera: O mare parte a apei de ploaie
care ajunge ntrr-un ecosistem terestru, se evapora n atmosfera, o alta parte este absorbita de radacinile plantelor, o alta
parte este absorbita de radacinile plantelor si reapare n atmosfera prin efectul transpiratiei plantelor; n sfrsit, o alta
parte se scurge la suprafata solului sau ajunge n pnza de apa freatica (fig. 9).
Scurgerea apei este cu att mai mare cu ct ecosistemul are mai

putina vegetatie, solul
este mai putin permeabil si nclinatia terenului este mai mare. n miscarea sa la suprafata
solului, apa nemaintlnind nici o rezistenta erodeaza si distruge treptat solul. Ecosistemele cu
ierburi dese, dar mai ales cele forestiere, compacte sunt cele mai eficace mpotriva
fenomenului de eroziune. Astfel, n ecosistemele forestiere, cantitatea de apa retinuta poate fi
de 5-25 de ori mai mare comparativ cu pajistile. n schimb, n paduri creste cantitatea de apa
infiltrata avnd un dublu efect: reducerea eroziunii solului si alimentarea pnzei de apa freatica.
Fig. 9. Circuitul apei n natura