Biotopul

Conceptul de biotop defineste acel subsistem fundamental al ecosistemului care nglobeaza toti
factorii externi de natura abiotica ce afecteaza organismele vii. Cu alte cuvinte, biotopul este
substratul, mediul fizico-chimic pe care sau n care populatiile componente ale biocenozei,
comunitatile de plante, animale si microorganisme traiesc, se dezvolta si se reproduc.
Cele mai multe specii sunt supuse presiunii mediului abiotic, cel putin n anumite zone
geografice ale arealului lor prin actiunea factorilor mediului abiotic, cum sunt
climatul, umiditatea (existenta apei), lumina, substantele nutritive ale solului etc.
Nici o specie nu este adaptata sa supravietuiasca n toate conditiile existente pe Pamnt. Toate
speciile au limite specifice de toleranta la actiunea factorilor fizici si chimici care afecteaza direct
sau indirect succesul supravietuirii si reproducerii acestora. Intervalul de valori cuprins n
ntregul spectru de variatie a factorilor abiotici, n care speciile pot supravietui si persista este
cunoscut sub denumirea de interval de toleranta, iar limitele extreme ale acestuia sunt
denumite limite de toleranta. Valorile factorilor abiotici cuprinse n intervalul de toleranta, la care
speciile sau populatiile functioneaza n modul cel mai eficient alcatuiesc intervalul optim (optimul
dezvoltarii)
Chimistul german Justus von Liebig (1840) a lansat ipoteza, considerata multa vreme un
principiu ecologic fundamantal, ca organismele vii sunt n general limitate de catre actiunea unui
singur factor al biotopului care este insuficient n comparatie cu necesitatile acestora. La acel
moment, ecologistii au considerat aceasta idee att de interesanta, nct au denumit-o legea
minimului sau legea minimului lui Liebig, ncercnd totodata sa determine acel singur factor
care limiteaza cresterea si dezvoltarea speciilor.
Mai trziu, multe studii au relevat faptul ca acest concept nu este adecvat pentru a putea
explica limitele de distributie pentru cele mai multe specii sau oricum, explicatia este prea
simplista.
S-a demonstrat ca distributia si existenta speciilor este determinata de un complex de
interactiuni dintre mai multi factori fizico-chimici, interactiunea acestora potentnd sau
diminund efectul cumulat al fiecarui factor considerat separat.
4.1. Principalii factori abiotici
Din punct de vedere a modului lor de actiune si al efectelor pe care variatiile factorilor mediului
abiotic le produc asupra functionarii speciilor din biocenoza se poate considera ca, principalii
factori fizico-chimici se pot manifesta n doua moduri distincte.
O manifestare a fluctuatiei valorilor acestora ntr-un anumit interval, cu o anume amplitudine si o
periodicitate bine definita, deci o manifestare normala, conduce la fenomene cum sunt ciclul
nictemeral (alternanta noapte-zi), succesiunea anotimpurilor, mareele etc., la care speciile sunt
adaptate. Acest tip de fluctuatii ale factorilor abiotici sunt fie benefice pentru populatii, fie usor
de suportat de catre acestea.
Un alt tip de manifestare a actiunii factorilor abiotici ai mediului este reprezentat de fluctuatia
ntmplatoare a acestora si nregistrarea unor valori anormale ale amplitudinii variatiei lor,
dincolo de limitele obisnu 12312e419m ite. Acest tip de actiune perturba activitatea normala a
ecosistemului si are de regula efecte nefaste asupra populatiilor din biocenoza.
Exemple de astfel de anomalii n manifestarea factorilor de mediu pot fi: temperaturi foarte
scazute sau foarte ridicate, care depasesc flagrant media maximelor sau minimelor termice,
precipitatii extrem de abundente (inundatii catastrofale), perioade de seceta prelungita, furtuni
deosebit de puternice, eruptii vulcanice etc.
Principala deosebire ntre cele doua moduri de manifestare a factorilor abiotici mediali consta n
efectele pe care le produc asupra populatiilor naturale. n cazul n care factorii fluctueaza n
limite normale, speciile se adapteaza si efectele sunt benefice, neutre sau afecteaza n mod
nesemnificativ efectivele populatiilor. n cazul extrem, cnd amplitudinea variatiei factorilor de
mediu este extrem de mare, efectul lor aspra biocenozei este deosebit de semnificativ si se
exprima prin scaderea efectivelor populatiilor, uneori pna la valori ale numarului de indivizi
care permit cu dificultate refacerea efectivului initial, iar n cazuri extreme pot conduce la
disparitia populatiilor.
4.1.1.Radiatia solara incidenta
Principala sursa de lumina si energie termica pentru ecosistemele naturale este reprezentata de
radiatia solara. Desigur, exista si alte surse luminoase sau calorice cum sunt lumina artificiala,
lumina de natura biologica, energia geotermica, dar impactul global al acestora asupra
ecosferei este limitat, accidental sau de importanta locala.
Soarele este deci cea mai importanta sursa de energie pentru derularea activitatii normale la
nivelul majoritatii ecosistemelor, lumina solara manifestndu-si rolul energetic fundamental n
procesul de fotosinteza prin care plantele produc substanta organica pornind de la elemente
minerale.
Lumina vizibila, perceptibila de organele de simt ale organismelor este numai o fractiune
din spectrul larg al radiatiei electromagnetice care include undele radio, microundele, radiatiile
infrarosii, lumina vizibila, radiatiile ultraviolete, radiatiile x si radiatiile gamma (figura 14).

Fig.5. Spectrul radiatiei electromagnetice.
Energia solara este energia radianta produsa de Soare ca urmare a reactiilor de fuziune
nucleara ce se produc n interiorul acestei stele presupunnd fuziunea a doua nuclee usoare de
hidrogen care determina aparitia unor nuclee grele de deuteriu ( ). Deuteriul se combina
dupa reactia:

din care rezulta heliu, un neutron liber si o cantitate de energie de 3,2 MeV, ceea ce nseamna
5,1 10
-13
J sau 1,2 10
-13
calorii (figura 15).

Fig. 6. Reprezentarea schematica a reactiei
de fuziune care produce energia solara.
Energia solara parcurge spatiul sub forma de cuante de energie numite fotoni care
interactioneaza cu atmosfera si suprafata pamntului. Cantitatea de energie solara care ajunge
la nivelul superior al atmosferei terestre, considerata atunci cnd Pamntul se afla la distanta
medie fata de Soare, este cunoscuta sub denumirea de constanta solara si are valoarea medie
de 1,37 10
6
erg / sec si cm
2
sau aproximativ 2 calorii pe minut si cm
2
. Desi intensitatea
radiatiei solare nu este constanta, variatia acesteia este destul de redusa, fiind estimata la circa
0,2% ntr-un interval de timp de 30 ani.
Energia solara care ajunge la nivelul suprafetei Pamntului este mai redusa dect valoarea
constantei solare, datorita absorbtiei si dispersiei acesteia, ca urmare a interactiunii fotonilor cu
atmosfera terestra. Cantitatea de energie incidenta este diferita n functie de momentul zilei,
sezon si pozitia geografica.
Din cantitatea totala de 2,5 10
18
calorii pe minut, care patrunde n atmosfera terestra, la
suprafata scoartei terestre energia solara are valoarea medie globala de 1,6 cal/cm
2
si pe
minut. Valorile ce se nregistreaza la diferite latitudini sunt foarte diferite si au urmatoarele valori
medii anuale:
n zonele nordice: 40 000 50 000 cal/cm
2
;
n zonele temperate: 80 000 15 000 cal/cm
2
;
n zonele tropicale: mai mult de 200 000 cal/cm
2
.

Radiatia solara are lungimi de unda cuprinse ntre 1 ( Angstrom, 1 = 10
-10
m) si ctiva
kilometri (n cazul undelor radio lungi). Cea mai mare pondere din energia solara incidenta o
detin nsa radiatiile cu lungimi de unda cuprinse ntre 0,2 10
-6
si 4 10
-6
metri.
Radiatiile vizibile ale spectrului solar reprezinta aproximativ 42 procente. Acestea sunt radiatiile
care permit organului vizual al animalelor sa vizualizeze mediul nconjurator, asigurnd astfel
comunicarea vizuala dintre acestea si orientarea n cadrul habitatului. Din zona vizibila a
spectrului, n procesul de fotosinteza se utilizeaza numai aproximativ 21% din energia solara.
La nivelul zonelor acvatice, energia solara totala incidenta la suprafata apei are o valoare medie
estimata de 1,4 10
12
calorii pe minut. Din aceasta energie, o cantitate variabila ntre 3% si 40%
este reflectata de suprafata apei, n functie de unghiul de incidenta si de gradul de agitatie al
suprafetei luciului de apa.
Apa absoarbe lumina n mod diferit, n functie de lungimea de unda a radiatiei solare si n
consecinta tipul de lumina care patrunde n diverse orizonturi acvatice este diferit. Radiatiile din
sectorul rosu al spectrului solar sunt absorbite mai rapid, n timp ce radiatiile din sectoarele
albastru si verde penetreaza orizonturi mai profunde, uneori pna la 1000 m adncime.
Radiatiile verzi ale spectrului luminii solare nu sunt foarte bine utilizate de plante n cadrul
fotosintezei clorofiliene. De aceea, n mari si oceane, la orizonturile la care patrund aceste
radiatii, plantele acvatice de genul algelor rosii care pot fi prezente pna la adncimi de 500 m,
utilizeaza un pigment diferit de clorofila, un pigment rosu denumit ficoeritrina.

Fig.7. Gradul de utilizare a luminii solare de catre clorofila n procesul de fotosinteza (modificat
dupa Gasz et al., 1978).
n general, spectrul luminii albe utilizabile de catre plante n procesul de fotosinteza este
caracterizat de o utilizare maxima a radiatiilor albastre si rosii si de o utilizare minima a
radiatiilor verzi. n figura nr. 17 este reprezentat spectrul absorbtiei luminii de catre ansamblul
pigmentilor implicati n procesul de fotosinteza, exprimat n procente din lumina alba, cu
precizarea ca diversele lungimi de unda sunt considerate a fi distribuite uniform n cadrul
radiatiei solare.
Cantitatea si calitatea radiatiei luminoase care patrunde n ecosistemele acvatice este diferita n
functie de intensitatea fenomenelor de reflectie, refractie, absorbtie si dispersie. Din acest motiv,
transparenta apei are un rol deosebit deoarece valoarea acesteia conditioneaza adncimea
maxima la care lumina solara poate fi utilizata de catre plante n procesul de fotosinteza.
n apele cu transparenta de unu pna la doi metri, la adncimea de 1 m patrunde numai 5%
pna la10% din totalul energiei solare incidente la suprafata apei, iar la adncimea de 2 m
cantitatea de energie care ajunge la acest orizont acvatic reprezinta numai 0,003 0,01
cal/cm
2
si minut.
Pentru determinarea transparentei apei se utilizeaza n mod frecvent un instrument simplu dar
foarte eficient pentru determinari de rutina denumit discul lui Secchi, care consta ntr-un disc de
culoare alba, suspendat de un cablu prin intermediul caruia poate fi cobort n apa la diferite
adncimi (figura 8).
Aprecierea gradului de transparenta a apei prin intermediul acestui instrument, se bazeaza pe
faptul, empiric demonstrat, ca discul dispare din vedere, atunci cnd este imersat, la o
adncime Z(S), la care lumina solara care atinge acest orizont acvatic, reprezinta numai 18
20% din lumina solara incidenta la suprafata apei.

Fig. 8. Reprezentarea schematica a discului lui Secchi.
Daca se considera ca discul dispare din vedere la adncimea la care primeste numai 20% din
lumina solara, adica o cincime din totalul acesteia, atunci se poate scrie relatia:

Din care rezulta:

Adncimea de compensatie poate fi relativ simplu estimata, daca se ia n consideratie
adncimea la care dispare din vedere discul lui Secchi:

De unde rezulta:

Daca se considera ca discul dispare la orizontul la care ajunge numai 18% din lumina solara
incidenta, atunci valoarea 2,86 se nlocuieste cu valoarea 2,68, rezultata dintr-un calcul similar.
4.1.1.2. Adaptari la radiatia solara
Exista numeroase adaptari ale plantelor la fluctuatia intensitatii radiatiei solare sau la deficitul de
lumina. Acestea se realizeaza prin mecanisme diferite, dintre care cele mai numeroase se
refera la:
- modificari ale complexului pigmentar;
- modificarea vitezei de reactie a aparatului pigmentar;
- diferentierea cantitativa a structurii pigmentilor fotosintetizatori.
Spre exemplu, la algele marine al caror habitat are un deficit de lumina, cantitatea de pigmenti
implicati n procesul de fotosinteza este mai mare dect a plantelor similare aflate n zone mai
bine expuse la lumina solara. Radiatia ultravioleta crescuta poate conduce la scaderea
concentratiei clorofilei si deci la ncetinirea ritmului acumularii de biomasa.
Daca pentru plante functia energetica a luminii este esentiala, n cazul animalelor, pe lnga rolul
energetic, lumina solara are si o importanta n ceea ce priveste modul de percepere si
transmitere a informatiilor. Rolul informational al luminii, mai ales al radiatiilor din spectrul vizibil,
este mai evident n activitatea animalelor.
Lumina permite animalelor sa perceapa mediul nconjurator, sa primeasca si sa transmita
informatii, prin identificarea spatiului, formelor, culorilor si miscarii, fapt ce determina anumite
comportamente, activitati si relatii ale animalelor cu alte componente ale mediului nconjurator.
Adaptari ale animalelor cum sunt mimetismul, homocromia, imitatia, fenomenul
debioluminiscenta etc., nu ar fi posibile fara sensibilitatea animalelor fata de lumina.
Emisia de lumina de catre organismele vii este un fenomen extrem de interesant cunoscut sub
numele generic de bioluminiscenta. Fenomenul este mult mai frecvent ntlnit la animalele din
mediul acvatic unde exista sute de specii de animale care pot sa produca lumina. Constantinov
(1972) inventariaza aproximativ 50 specii de protozoare, 100 specii de celenterate, 150 specii
de moluste, 140 specii de crustacee si mai mult de 100 de specii de pesti capabile de
producerea luminii de natura biologica.
n procesul de producere a luminii de catre animalele acvatice sunt implicate mecanisme
biochimice ce presupun prezenta oxigenului pentru oxidarea unei substante (luciferina) n
prezenta unei enzime (luciferaza) si obtinerea unei substante cu proprietati luminiscente
(oxiluciferina).
Alternanta zi noapte, prezenta, absenta sau abundenta luminii n mediul acvatic determina
comportamente specifice la diferite grupe de organisme. Un exemplu interesant l reprezinta
fenomenul de fotoperiodism, un complex de reactii ale organismelor la variatia diurna a luminii
care conditioneaza adevarate ritmuri nictemerale sau circadiene. n principiu aceste ritmuri
presupun o alternanta a perioadelor de activitate cu perioade de repaus ntr-un interval de 24
ore, ce pot determina n buna parte modul n care se deruleaza activitatea n cadrul
ecosistemului.
n ecosistemele acvatice lacustre, precum si n cele maritime, productia primara (fotosintetica)
se realizeaza n timpul zilei, n timp ce consumul fitoplanctonului de catre zooplanctonul fitofag
(specializat n consumul de alge microscopice) se realizeaza n mare masura pe timpul noptii.
Aceasta alternanta este specifica unui fenomen general cunoscut sub denumirea de migratia
nictemerala pe verticala a zooplanctonului (figura 9).
Zooplanctonul se mentine pe timpul noptii n orizonturile superficiale ale apei si "migreaza" spre
adncimi mai mari n timpul zilei. Aceasta permite fitoplanctonului sa se multiplice exponential
pe parcursul zilei, deoarece este consumat cu o rata mai mica de catre zooplancton. Pe
parcursul noptii, zooplanctonul revine spre zonele de suprafata consumnd fitoplanctonul
dezvoltat n exces. n ziua urmatoare, biomasa vegetala constituita de algele microscopice se
va regenera si astfel, acest ciclu se repeta n permanenta.
Zooplanctonul de talie redusa va fi consumat mai ales n timpul noptii de catre animalele
zooplanctonofage, care pot efectua o migratiune pe verticala defazata cu 12 ore, consumnd n
timpul zilei zooplanctonul si retragndu-se pe perioada noptii n ape mai adnci unde pot deveni
prada unor consumatori de alt ordin, ncadrndu-se astfel n lantul trofic.
Global, procesul acesta determina o migratiune activa, pe verticala si n adncime a biomasei
sintetizate la suprafata constituita de fitoplancton. Aceasta migratiune este mai rapida dect un
simplu proces de sedimentare naturala (de scufundare) si n plus este "ritmica", determinnd la
fiecare nivel trofic att productia ct si consumul.
Acestor ritmuri ale migratiei le sunt asociate uneori adaptari foarte specifice, remarcndu-se
coincidente ntre ciclurileontogenetice (implicate de dezvoltarea organismului considerat
individual), migratii si regimul hidrologic al maselor de apa.

Fig. 9. Schema migratiei nictemerale a zooplanctonului
(modificat dupa Frontier si Pichod-Viale, 1991).
Lumina determina de asemenea comportamente animale care pot fi ncadrate n asa numitul
fenomen de fototropism. Din acest punct de vedere, plantele si n special animalele pot
reactiona diferit. Se poate diferentia un fenomen de fototropism pozitiv, care descrie tendinta
organismelor de a se apropia de sursa de lumina, precum si un fenomen de fototropism
negativ, care reprezinta tendinta animalelor de a se ndeparta de lumina.
4.1.2. Temperatura
Temperatura ar pute fi definita ca o particularitatea a unui corp care determina transferul de
caldura la sau de la alte corpuri. n alta acceptie, temperatura este media energiei cinetice a
moleculelor unei substante datorate agitatiei termice.
Din punct de vedere ecologic, temperatura este n general o consecinta a manifestarii radiatiei
solare prin componenta ei calorica si reprezinta un factor limitativ manifestat mai ales n diferite
tipuri de biomuri n care, pe lnga variatiile diurne sau sezoniere cu caracter normal, se pot
nregistra abateri perturbatoare pentru biocenoze, cum sunt sezoanele reci n care temperatura
coboara extrem de mult sau sezoane calde cu temperaturi foarte ridicate.
Acest tip de variatii ale valorilor de temperatura implica modificari brutale ale conditiilor mediale
specifice populatiilor naturale si n plus, se pot manifesta fie direct, fie indirect, n corelatie cu alti
factori ecologici care pot potenta efectele modificarii temperaturii mediului.
Ecologii admit ca fiecarei specii i sunt caracteristice anumite limite de toleranta la variatiile de
temperatura si ca n cadrul intervalului de valori cuprins ntre aceste limite exista valori optime
pentru anumite faze de dezvoltare a organismelor. Spre exemplu, unele forme de rezistenta ale
unor organisme suporta valori de temperatura mult mai accentuate dect ar suporta
organismele tipice.
Intervalul de valori de temperatura suportabil de catre unele specii poate fi considerat ca fiind
cuprins ntre valorile de 70
0
C si 90
0
C, pentru ca exista diverse specii de organisme capabile sa
reziste la aceste temperaturi extreme. Majoritatea speciilor de plante si animale suporta nsa
temperaturi cuprinse ntr-un interval mai restrns de 20
0
C pna la 50
0
C, ci foarte mari diferente
ntre diversele zone geografice. De aceea temperatura are un rol foarte important n raspndire
si distributia geografica a speciilor, iar variatiile de temperatura influenteaza activitatea
biocenozelor din aceleasi zone geografice.
Pentru studiile ecologice masurarea temperaturii si monitorizarea fluctuatiilor acesteia sunt
elemente de baza pentru caracterizarea biotopurilor. Exista mai multe scari (grade) de apreciere
a valorilor de temperatura dintre care cele mai utilizate sunt Celsius si Fahrenheit (tabelul 2).
Un grad Celsius reprezinta 1/100 din diferenta dintre temperatura la care gheata se topeste si
temperatura la care apa fierbe, n conditii de presiune atmosferica standard (760 mm Hg
presiune). Gradul Fahrenheit reprezinta 1/180 iar gradul Raumur 1/80 din aceeasi diferenta de
temperatura.
Scara fundamentala de temperatura este scara absoluta, scara termodinamica sau scara Kelvin
n care temperatura masurata se bazeaza pe energia cinetica medie pe o molecula a gazului
perfect. Temperatura zero a scarii Kelvin este de 273,15
0
C.
Tabel nr.2. Scarile de temperatura.
VALORI DE
REFERINTA
C RAUMUR F K RANKINE
Punctul de fierbere al
apei:
(la1 atm = 101325 Pa)
100 80 212 373.15 671.67
Punctul de nghet al apei:
(la 1 atm = 101325 Pa)
0 0 32 273.15 491.67
Intervalul punct de nghet
- punct de firbere al apei:
(la 1 atm = 101325 Pa)
100 80 180 100 180
Punctul triplu al apei:
(echilibrul solid-lichid-
gaz)
0.01 0.008 32.02 273.16 491.69
In tabel, sunt utilizate urmatoarele notatii:
C: grade Celsius (centigrade), F: grade Fahrenheit, K: Kelvin
Fomulele de conversie a diferitelor scari de temperatura sunt urmatoarele::
a C = (4/5)a Raumur = [32 + (9/5)a] F
b Raumur = (5/4)b C = [32 + (9/4)b] F
c F = (5/9)(c - 32) C = (4/9)(c - 32) Raumur
t C = (t + 273.15) K
T
K
K = (T
K
- 273.15) C = [1.80 * (T
K
- 273.15) + 32] F = 1.80 T
K
Rankine
Daca vom considera temperatura optima pentru o populatie, atunci ne vom referi la acea
valoare sau mai precis, acel interval de valori ale temperaturii la care procesele metabolice
(cele care implica dezvoltarea cresterea si reproducerea) ale indivizilor componenti se
deruleaza cu pierderi minime de energie, deci de caldura.
Exista nsa diferente notabile ntre valorile optime de temperatura pentru diferite specii. Daca
pentru cele mai multe organisme, aceste valori sunt situate n limite considerate normale de
catre specialisti, exista exceptii notabile care denota marea plasticitate a manifestarii vietii n
conditii extrem de diverse.
Un exemplu n acest sens l reprezinta organismele care prefera mediile cu temperaturi extrem
de ridicate. Specialistii au fost foarte surprinsi sa descopere organisme procariote care traiau n
izvoarele termale fierbinti la temperaturi, uneori mai mari dect punctul de fierbere al apei. De
altfel s-a demonstrat experimental ca exista unele organisme procariote care prefera
temperaturile ridicate. Sunt asa numitele specii termofile extreme care se dezvolta normal la
temperaturi de circa 115
0
C, adica valori la care se practica sterilizarea termica n unele activitati
umane.
Cele mai multe specii sunt adaptate nsa la temperaturi la care procesele metabolice se
deruleaza n mod normal, adica la valori cuprinse ntre 0
0
C si 50
0
C. Chiar n cadrul acestui
interval, dezvoltarea normala a unor specii se produce de la o anumita valoare a temperaturii,
cunoscuta sub denumirea de temperatura "zero" a dezvoltarii. Indivizii speciei respective nu
dispar obligatoriu la valori mai mici dect acest zero al dezvoltarii, dar nceteaza sa se mai
dezvolte, cel putin pna la revenirea temperaturii la valori superioare.
Valorile de temperatura superioare temperaturii zero a dezvoltarii, valori la care dezvoltarea
organismelor se desfasoara n mod normal sunt cunoscute si sub numele de valori
ale temperaturii eficiente. Se considera ca un organism poate ajunge la realizarea scopului
existentei sale, adica la maturitate sexuala si reproducere, numai daca acumuleaza o anumita
valoare a sumei temperaturilor eficiente considerate zilnic.
Suma temperaturilor zilnice eficiente se poate calcula cu ajutorul relatiei:

n care:

S
e
- suma temperaturilor zilnice eficiente exprimata n numar de grade/zile;
T
m
- temperatura mediului;
T
0
temperatura zero a dezvoltarii.
Modul n care se realizeaza suma valorilor temperaturilor zilnice eficiente, n functie de evolutia
climei locale, determina valoarea productivitatii biologice a unei populatii prin cresterea
numarului de generatii ntr-o perioada de timp determinata, ca urmare a atingerii diferentiate a
maturitatii sexuale.
Spre exemplu, specialistii stiu ca de regula o specie de peste cum este crapul comun (Cyprinus
carpio Linnaeus, 1758) atinge maturitatea sexuala la 2 4 ani n functie de sex, n conditiile unui
climat temperat. n unele areale caracterizate de un climat specific mai cald, aceasta specie
poate ajunge uneori la maturitate sexuala cu un an mai repede (Ciolac, 1997).
4.1.2.1. Adaptarea la temperatura
Necesitatea adaptarii speciilor la fluctuatiile temperaturii mediului si la diverse valori ale acesteia
a indus diferite modalitati prin care se realizeaza acest imperativ. Toate aceste mecanisme au
ca scop final mentinerea echilibrului energetic la organismului, n sensul ca pierderile energetice
vor trebui sa fie n permanenta compensate de intrarile de energie la nivel metabolic. n acest
sens, adaptarile organismelor sunt de natura morfologica, fiziologica sau comportamentala.
O relatie ntre temperatura medie a biotopului si dimensiunile unor specii de organisme
homeoterme, n sensul ca la un anumit grup de animale care traiesc n zone climatice, talia are
dimensiuni mai mari dect talia unor organisme din zonele calde poarta denumirea de regula lui
Bergman. Aceasta tendinta adaptativa poate fi explicata daca se tine conta de relatia dintre
dimensiunile liniare, masa si volumul unui corp.
Se stie ca volumul creste proportional cu dimensiunile liniare la puterea a treia, n timp ce masa
creste proportional cu dimensiunile la puterea a doua. Cu alte cuvinte, cu ct un animal va fi
mai mare, adica va avea un volum si o masa mai mare, cu att suprafata relativa a corpului
acestuia va fi mai redusa si n consecinta, pierderile calorice vor fi mai reduse.
Desi exista numeroase corespondente cu situatii reale pentru care aceasta regula se poate
aplica, exista numeroase exemple care nu respecta regula, ceea ce nseamna ca relatia dintre
talia organismelor si temperatura mediului este mult mai complexa dect aceasta
corespondenta directa.
Adaptarile fiziologice si adaptarile comportamentale care sunt implicate de procese fiziologice
individuale pornesc de la o legitate de natura fizico-chimica. Este demonstrat faptul ca viteza
reactiilor chimice se dubleaza la fiecare crestere a temperaturii cu 10
0
C. Reactiile biochimice
care caracterizeaza metabolismul animal respecta ntr-o oarecare masura aceasta legitate care
presupune ca intensitatea proceselor metabolice este, n anumite limite proportionala cu
temperatura.
Efectul acestei relatii poate fi foarte important pentru organismele poichiloterme. n sezonul
rece, unele organisme cum sunt diferite specii de pesti din familia Cyprinidae (crapul comun,
carasul argintiu etc.) reactioneaza la valorile scazute de temperatura a apei trecnd n stari
fiziologice speciale cum este starea de amortire sau iernatul pestilor. Pestii se aglomereaza n
zone mai adnci si nu se deplaseaza, reducnd la minimum pierderile de energie datorate
miscarii, care nu pot fi compensate datorita inexistentei surselor de hranire.
Evolutia anormala a temperaturii n acest sezon, adica o crestere a temperaturii apei n iernile
mai calde, determina iesirea pestilor din starea de amortire, un metabolism mai activ si implicit
un consum de energie crescut care va trebui suportat din rezervele de substante energetice
(grasimi) acumulate in sezonul cald. Ca urmare, ntr-o iarna "calda", pestii consuma mult mai
repede rezervele energetice acumulate, dupa care urmeaza, inevitabil n lipsa resurselor
nutritive, nfometarea si consumul n scop energetic a substantelor proteice de constitutie.
Rezultatul este o scadere accentuata a masei corporale (se poate observa si o usoara
diminuare a taliei) care poate depasi n cazuri extreme limita de suportabilitate fiziologica si
conduce la o mortalitate n masa a pestilor, mai ales daca la actiunea temperaturii se adauga si
fluctuatia defavorabila a altor factori ai biotopului acvatic (concentratia de oxigen solvit,
concentratia de dioxid de carbon etc.).
Pentru a se adapta la temperaturi extrem de scazute, organismele acvatice dezvolta diferite
modalitati de evitare e efectelor acestora. Spre exemplu, larvele unor chironomide pot
supravietui n gheata prin existenta unor mecanisme care le permite deshidratarea tesuturilor si
deci scaderea punctului de nghet implicata de cresterea presiunii osmotice la nivel celular.
Multe specii de alge monocelulare microscopice care alcatuiesc fitoplanctonul apelor oceanice
reci de la latitudini mai mari sunt capabile de sinteza unor substante grase formate din acizi
grasi cu un grad scazut de saturare, sau acizi grasi nesaturati care determina ca grasimile sa fie
lichide si deci punctul de sa scada.
Un fenomen asemanator poate fi sesizat la multe specii (mai ales copepode) care intra n
componenta zooplanctonului din ecosistemele marine cu ape reci. Acestea sunt capabile sa
sintetizeze lipide de genul cerurilor care au un rol de protectie si se constituie n rezerve
energetice ce le permite sa reziste la temperaturi scazute (Benson si Lee, 1979).
Acest tip de adaptare la temperaturi scazute, care consta n principiu n producerea si stocarea
de substante grase constituite din acizi organici cu un grad mare de nesaturare, poate fi
ntlnita la multe specii de pesti, pasari sau mamifere acvatice sau terestre care populeaza
zonele reci ale planetei.
Pentru cele mai multe specii de animale, temperatura este un factor capabil sa declanseze si sa
conditioneze procese ecologice importante pentru activitatea unor biocenoze. Un astfel de
proces este migratia animalelor. Daca fenomenul migratiei ntlnit la multe specii de pasari, la
unele specii de mamifere ierbivore gregare, poate fi explicat de necesitatea deplasarii pentru
gasirea unor noi surse de hrana, migratia unor specii de pesti este conditionata si de
temperatura. Un exemplu l poate reprezenta scrumbia de Dunare. Fiind un reprezentant al
migratorilor anadromi, scrumbia de Dunare urca din mare pe fluviu pentru reproducere, numai
n perioada n care temperatura apei Dunarii se stabilizeaza n intervalul de temperatura de 5
6
0
C (Ciolac, 1995).
4.1.3. Apa
Apa reprezinta att un factor al mediului abiotic, atunci cnd ne referim la ecosistemele terestre,
dar formeaza efectiv biotopul ecosistemelor acvatice, mediul abiotic n care organismele
acvatice traiesc.
Ca substanta chimica, apa are cteva caracteristici de natura fizico-chimica ce i confera
proprietati cu implicatii fundamentale asupra vietii pe Pamnt. Apa este de fapt starea lichida a
unui amestec de doua elemente, doua volume de hidrogen si un volum de oxigen, fapt exprimat
prin formula H
2
O si dovedit stiintific n 1804 concomitent de catre doi oameni de stiinta,
chimistul francez Joseph Louis-Gay Lussac si naturalistul german Alexander von Humboldt.
O molecula de apa este formata deci din un atom de oxigen doi atomi de hidrogen care sunt
astfel aranjati n molecula nct formeaza ntre ei un unghi de aproximativ 105 grade. Un unghi
similar l formeaza n molecula de apa si doua perechi de electroni situati ntr-un plan
perpendicular cu cel n care s-a masurat unghiul dintre atomii de hidrogen. Acest aranjament
spatial confera apei unele proprietati speciale pe care le vom remarca n continuare.
Existenta puntilor de hidrogen ntre moleculele de apa, confera acesteia o structura ordonata
din punct de vedere al arhitecturii moleculare, structura dependenta nsa de temperatura. La
valori ale temperaturii mai mici de 0
0
C, aceasta structura a apei devine mai rigida si contine
spatii libere, fapt ce explica de ce gheata are un volum cu aproximativ 10% mai mare dect apa
lichida, si deci o densitate corespunzator mai scazuta.
Densitatea maxima a apei se realizeaza la temperatura de 4
0
C. Acest fapt permite ghetii sa
pluteasca n mediul acvatic, ceea ce prezinta deosebite avantaje pentru fauna acvatica si n
special pentru cea bentonica.
Exista o legatura directa ntre structura ordonata a apei, datorata puntilor de hidrogen si
temperatura. Astfel, la temperatura de 0
0
C circa 85% din legaturile de hidrogen sunt n
permanenta active, n timp ce la o valoare a temperaturii de 40
0
C, sunt permanent stabilite
numai 50% din puntile de hidrogen.
Cu alte cuvinte, la aceasta temperatura, nu se mai poate lua n calcul o structura "ordonata" a
apei. Din acest motiv, valoarea de 40
0
C, este uneori considerata ca fiind un "al doilea punct de
topire a apei", cu implicatii biologice extrem de importante asupra animalelor superioare, mai
ales homeoterme, care au temperatura corpului relativ constanta n jurul valorii de 37
0
C.
Exista de asemenea alte caracteristici care confera apei unicitate si importanta deosebita la
nivel global. Apa are o caldura specifica ( cantitatea de energie necesara pentru ncalzirea unui
gram de apa cu un grad) relativ mare, ceea ce determina ca att ncalzirea acesteia ct si
racirea ei sa se realizeze n mod natural destul de greu, adica treptat. Aceasta presupune, de
exemplu eliberarea treptata a energiei nmagazinate de imensele mase de apa oceanica si un
aport deosebit la reducerea vitezei de racire sau ncalzire a unor mari zone geografice,
influentnd astfel climatul global si avnd rolul de moderator al climatului planetei.

Conductibilitatea termica a apei este de asemenea mare, ceea ce determina transferul rapid de
energie termica al corpurilor n contact cu apa. Aceasta ar putea fi una din explicatiile pentru
faptul ca multe organisme primar acvatice sunt speciipoichiloterme, adica au temperatura
corpului n permanenta apropiata de temperatura mediului.
Apa este din punct de vedere chimic un solvent ideal, fiind lichidul natural cu cea mai mare
putere de solvire, n sensul ca dizolva un mare numar de substante diferite. Aceasta calitate o
face indispensabila diferitelor procese metabolice si faciliteaza dizolvarea, transportul si
asimilarea substantelor att la nivelul organismelor vii ct si n circuitele biochimice la scara
planetara.
4.1.3.1. Biotopul acvatic
Apa, ca substanta chimica, este desigur un factor al biotopului extrem de important cu drastice
efecte limitative asupra activitatii biocenozelor. Dar apa este ea nsasi un mediu de viata pentru
un imens numar de organisme, cu biotopuri specifice care determina functionarea unor
ecosisteme specifice extrem de complexe, ecosistemele acvatice.
Mai mult, ponderea biotopurilor acvatice (peste 70% din suprafata totala a Pamntului) precum
si calitatile specifice apei ca substanta chimica, determina importanta globala a acesteia n
climatul planetar.
Pentru a reliefa imensitatea unor bazine acvatice, tabelele 3 si 4 prezinta cteva caraceristici
morfometrice ale oceanelor si celor mai importante mari, precum si cele mai lungi cursuri de
apa cele mai mari lacuri ale planetei.
Asupra biotopurilor acvatice actioneaza desigur o serie de factori abiotici care influenteaza si
biotopurile terestre, avnd n acest context importanta diferita, dar si factori specifici mediului
acvatic. Din punct de vedere ecologic (dar nu numai din acest punct de vedere), dinamica
oceanelor este deosebit de interesanta.
Tabel nr. 3. Suprafata totala a oceanelor, inclusiv adncimi maxime
si a marilor majore.
OCEANE
(KM
2
)
CELE MAI MARI ADNCIMI ALE
OCEANELOR (M)
CELE MAI IMPORTANTE
MARI
(KM
2
)
Pacific
(166241 000)
Atlantic
(86557 000)
Indian
(73427 000)
Arctic
(9 485 000)
Pacific: Groapa Mariane
(10 920)
Atlantic: Groapa Puerto Rico
(8 605)
Indian: Groapa Java (7 125)
Arctic: Bazinul Arctic (5 121)
M. Chinei de sud (2 974
600)
M. Caraibelor (2 515 900)
M. Mediterana (2 510 000)
M. Bering (2 261 100)
Golful Mexic (1 507 600)
M. Okhotsk (1 392 100)
M. Japoniei sau M. de Est
(1 012 900)
Golful Hudson (730 100)
M. Chinei de Est (664 600)
M. Andaman (564 900)
M. Neagra (507 900)
M. Rosie (453 000)
Tabel nr. 4. Dimensiuni ale celor mai importante cursuri de apa si lacuri.
CELE MAI MARI FLUVII
(KM)
CELE MAI MARI LACURI
(KM
2
)
Nil, Africa (6,825 km)
Amazon, America de Sud
(6,437 km)
Chang Jiang (Yangtze), Asia
(6,380 km)
Mississippi, America de
Nord (5,971 km)
Yenisey-Angara, Asia
(5,536 km)
Huang (Yellow), Asia
(5,464 km)
Ob-Irtysh, Asia (5,410 km)
Congo, Africa (4,370 km)
Amur, Asia (4,416 km)
Lena, Asia (4,400 km)
Mackenzie-Peace, America
de Nord (4,241 km)
Mekong, Asia (4,184 km)
Caspian Sea, Asia-Europe (371,000)
Superior, America de Nord (82,100)
Victoria, Africa (69,500)
Huron, America de Nord (59,600)
Michigan, America de Nord (57,800)
Tanganyika, Africa (32,900)
Baikal, Asia (31,500)
Great Bear, America de Nord (31,300)
Aral Sea, Asia (30,700)
Malawi, Africa (28,900)
Datorita actiunii vnturilor predominante si rotatiei Pamntului ce determina actiunea fortei Coriolis, iau
nastere curentii oceanici de suprafata. Deoarece vnturile de Nord - Est si Sud Vest sunt predominante,
acestea determina aparitia curentilor ecuatoriali de suprafata, care se manifesta de ambele parti ale
Ecuatorului. Acestia sunt deviati catre latitudini superioare atunci cnd ntlnesc tarmurile estice ale Asiei
si Americii.
Rezultatul acestui mecanism este formarea n Oceanul Atlantic si Oceanul Pacific a doua
imense celule de apa, cu circulatie de suprafata ce au tendinta de a transporta energia termica
acumulata spre latitudini mai mari, n zonele vestice ale oceanelor. Ca efect, apele mai reci din
zonele nordice coboara spre latitudini mai mici n zonele estice ale oceanelor. O reprezentare a
circulatie curentilor oceanici de suprafata, precum si viteza acestora este prezentata n figura
10.

Fig. 10. Circulatia curentilor oceanici de suprafata
(1- curenti reci, 2- curenti calzi).Viteza curentilor oceanici n m/sec
(3- pna la 0,25; 4- ntre 0,25 si 0,5; 5- peste 0,5).
Daca circulatia curentilor de suprafata este determinata de actiunea vntului si a rotatiei
Pamntului, formarea curentilor de adncime depinde de diferenta de densitate dintre masele
de apa adiacente si este cunoscuta sub denumirea de circulatie termohalina (fig. 11).
Temperatura si salinitatea influenteaza densitatea apei si orice proces care modifica acesti doi
parametri influenteaza n mod indirect densitatea. Spre exemplu, procesul de evaporatie a apei
din zonele geografice calde determina cresterea salinitatii acesteia, mareste densitatea apei si
o face mai grea dect masele de apa adiacente, ceea ce imprima o miscare descendenta a
acestei "ape grele".
Un proces cu un rezultat asemanator are loc n zonele reci ale oceanelor si marilor datorita
nghetului. Formarea unor imense cantitati de gheata conduce la cresterea salinitatii apei si deci
la cresterea densitatii acesteia. Un astfel de fenomen are loc n Marea Weddell (Antarctica) si
se pare ca o mare parte a apei de adncime a oceanelor este rezultatul acestui proces. Masa
de apa mai grea formata astfel, denumita si apa de adncime antarctica, de deplaseaza treptat
spre nord n Oceanul Atlantic si spre est n oceanele Pacific si Indian.
n zona nordica a Atlanticului, apa rece cu densitate mai ridicata coboara formnd apa de
adncime care se deplaseaza spre sud. Aceste mase de apa sunt mai putin dense dect apele
sudice de adncime.

Fig. 11. Formarea curentilor de adncime. Circulatia
termohalina.
Spre deosebire de curentii de suprafata care pot avea viteze de deplasare de peste 0,5 m/sec.
pna la 2,5 m/sec. (Curentul Golfului), curentii de profunzime sunt mult mai lenti, viteza lor fiind
cuprinsa ntre 0,02 si 0,1 m/sec.
Un tip diferit de circulatie a apelor oceanice de adncime este reprezentat de fenomenul
de upwelling. Este o deplasare pe verticala a maselor de apa determinata de actiunea vntului
care deplaseaza masele de apa mai calde din zonele platformei continentale, acestea fiind
nlocuite de mase de apa de adncime, mai reci.
Circulatia pe verticala a maselor de apa oceanice este foarte importanta pentru biocenozele
marine si oceanice deoarece n acest mod apele de profunzime, bogate n substante biogene
sunt aduse spre zonele fotice unde se amesteca cu apele de suprafata si creeaza conditii
favorabile cresterii productivitatii biologice a acestor ape.
Zonele n care se produce fenomenul de upwelling sunt recunoscute pentru abundenta
resurselor pescaresti (coastele vestice ale Africii, vestul Americii de Sud etc.).

O forma diferita de deplasare a maselor de apa oceanice o reprezinta mareele. Marea este de
fapt o ridicare si coborre a masei de apa, sesizata ca o modificare periodica a nivelului apei,
datorata atractiei gravitationale exercitate de Luna si Soare asupra Pamntului. Aceste oscilatii
de nivel sunt sesizabile att n oceane ct si n marile deschise si n golfuri.
Mareele lunare (provocate de atractia gravitationala a Lunii) sunt mai puternice dect cele
solare datorita faptului ca Luna este mai aproape de Pamnt. Datorita faptului ca forta
gravitationala descreste odata cu cresterea distantei, Luna exercita o mai mare forta de atractie
asupra acelei parti a Pamntului situata mai aproape si o forta mai slaba asupra partii opuse.
Se produc astfel o maree directa pe fata Pamntului expusa Lunii si o maree opusa, pe cealalta
fata. Aceste ridicari ale nivelului apei ramn aliniate pe directia Lunii n timpul rotatiei diurne a
Pamntului, astfel ca atunci cnd masele mai nalte de apa ntlnesc mase continentale sau
insule, cresterea nivelului apei devine sesizabila. Fenomenul este denumit maree nalta sauflux.
ntre doua fluxuri succesive, nivelul apei scade ceea ce determina aparitia mareei joase sau
a refluxului. Fluxul si refluxul alterneaza ntr-un ciclu permanent. Pe majoritatea tarmurilor
oceanice se produc doua fluxuri si doua refluxuri n fiecare zi lunara (ziua lunara are o durata
medie de 24 ore, 50 minute si 28 secunde). Doua fluxuri succesive au de obicei o amplitudine
apropiata ca valoare, dar exista numeroase zone exterioare Oceanului Atlantic n care naltimea
fluxurilor succesive este foarte diferita din motive nu foarte bine cunoscute nca.
Mareele provocate de soare au la baza tot atractia gravitationala, dar forta de atractie solara
este mai redusa (datorita distantei mari a Pamntului fata de Soare), reprezentnd aproximativ
46% din forta de gravitatie lunara. Fortele de atractie cumulate ale Lunii si Soarelui produc doua
seturi de ridicari ale maselor de apa care depind de pozitiile relative ale celor doua corpuri
ceresti la un moment dat.
n perioadele de "luna noua" si "luna plina", cnd Soarele, Luna si Pamntul sunt aliniate pe
aceeasi directie, mareele lunare si solare coincid determinnd fluxuri mai nalte si refluxuri de
nivele mai scazute dect n mod obisnuit. Atunci cnd Luna se afla n primul si al treilea patrar,
adica la un unghi drept fata de directia Soare- Pamnt, mareele au o forta mai redusa,
manifestndu-se prin fluxuri mai joase si refluxuri mai nalte dect de obicei.
Ridicarea si scaderea pe verticala a nivelului apei datorate atractiei gravitationale a Lunii si
Soarelui sunt nsotite de diverse miscari orizontale ale maselor de apa cunoscute sub
denumirea de curenti mareici care sunt foarte diferiti de curentii normali ai oceanelor.
n zonele n care se manifesta, curentii mareici "curg" spre tarm pe o perioada de aproximativ 6
ore si 12 minute corespunzatoare fluxului, si apoi n sens opus pentru o perioada de timp
asemanatoare ce corespunde refluxului.
Mareele determina existenta unor ecosisteme speciale situate dea lungul tarmurilor n care
miscarea ciclica a apei determinata de curentii mareici aduce de-a lungul plajelor cantitati
importante de nutrienti ceea ce determina existenta unor biocenoze specifice n componenta
carora intra specii cu adaptari speciale pentru viata n astfel de conditii.
Un fenomen oceanic dar si atmosferic de o importanta deosebita este asa numitul El Nio,
fenomen ce se produce n Oceanul Pacific atunci cnd temperatura este neobisnuit de ridicata,
de-a lungul coastelor unor tari cum sunt Ecuador si Peru, cauznd ample perturbatii climatice.
Numele El Nio a fost initial dat curentului cald de sud care apare n zona anual n luna
decembrie, dar actualmente este folosit numai pentru a desemna fenomenul extrem de intens si
persistent care se petrece la intervale de timp de 3-7 ani si afecteaza climatul global pentru mai
mult de un an. El Nio ( spaniola: baiatul) determina perturbarea climatului atunci cnd
suprafata oceanului din zona tropicala sud-estica a Pacificului creste neobisnuit de mult.
n mod normal apele din zona tropicala, vestica a Oceanului Pacific sunt mai calde cu mai mult
de 10
0
C dect cele din zona estica. Presiunea atmosferica este mai scazuta deasupra apelor
calde determinnd o umiditate mai crescuta, aparitia norilor si caderile masive de precipitatii
caracteristice pentru sud- estului Asiei, Noua Guinee si nordul Australiei.
n Pacificul de Est temperatura apei este scazuta, presiunea atmosferica ridicata determinnd
conditiile climatice specifice coastelor vestice ale Americii de Sud. Directia predominanta a
vntului este de la est spre vest ceea ce determina deplasarea maselor de apa mai calda spre
est si aducnd astfel apele mai reci la suprafata n zona estica.
n timpul manifestarii fenomenului El Nio se petrece un fapt interesant: vnturile predominante
de est nceteaza sau chiar si modifica sensul ceea ce determina ca temperatura apei de
suprafata sa nu se modifice la fel de mult ca nainte. Astfel apa calda din zona vestica a
Pacificului se deplaseaza napoi spre est ceea ce determina o crestere importanta a
temperaturii apei pe coastele vestice ale Americii de Sud. Ca urmare, climatul umed existent n
mod normal n vestul Pacificului se muta spre est, determinnd caderi masive de precipitatii n
America de Sud si conditii de seceta n Asia de Sud- Est, India si Africa de Sud.
Efectele ecologice ale acestui fenomen sunt uneori extrem de severe, afectnd diverse populatii
acvatice, precum si numeroase ecosisteme terestre. Se considera ca fenomenele El Nio ce au
nceput sa se manifeste n anii 1982 si 1997 au fost unele dintre cele mai severe prin efectele
lor asupra unor largi zone geografice, influentnd evident pentru o perioada de timp chiar
conditiile climatice globale.
Regimul apelor continentale este determinat n mare masura de climat si mai ales de regimul
precipitatiilor indus de acesta, care determina caracteristicile de baza ale biotopului si deci ale
ecosistemului. Modificarea sezoniera a nivelului apelor curgatoare are o importanta remarcabila
asupra multor categorii de ecosisteme. Un exemplu, l constituie biotopurile adiacente cursurilor
de apa ale caror biocenoze suporta consecintele inundatiilor periodice cu implicatii majore n
structura populatiilor piscicole si a altor componente ale ecosistemului.
Apele curgatoare pot modifica morfologia unor biotopuri prin capacitatea lor de a eroda,
transporta si depune diverse componente ale solului, substante minerale, materie organica,
precum si material biologic. Efectul pe termen lung al unei astfel de actiuni se poate materializa
chiar prin "constructia" unor noi biotopuri. Aparitia si continua modificare a deltelor si lagunelor
este rezultatul unor astfel de actiuni. Delta Dunarii este un exemplu tipic al rezultatului actiunii
de transport realizate de fluviul Dunarea.
Debitul mediu de aluviuni n suspensie la Dunarii, masurat n zona Ceatalul Izmail este de 2200
Kg/secunda. La aceasta valoare se adauga cantitatea de aluviuni trte de 1,5% din totalul
aluviunilor n suspensie si determina ca totalul cantitatii de aluviuni transportata sa se cifreze la
o valoare medie de aproximativ 65 milioane tone anual.
Cele mai mari formatiuni deltaice din lume sunt deltele combinate ale fluviilor Gange si
Brahmaputra n India, Delta Nilului n Egipt si delta fluviului Mississippi n S.U.A.
Amploarea acestui fenomen de transport asigurat de apele curgatoare este mult mai mare n
cazul unor bazine hidrografice mai mari. Spre exemplu, fluviul Amazon "cara" anual peste un
miliard de tone de aluviuni. De altfel, aceasta capacitate de transport a apelor curgatoare
alimenteaza importante zone oceanice si maritime cu substante biogene ce determina
productivitatea primara a acestora. Cantitatea totala de substante minerale aportata astfel este
estimata la aproximativ 2,5 miliarde tone/an.
Apele curgatoare au un rol important si n ceea ce priveste antrenarea si transportul unor
organisme vii ceea ce conduce la modificarea temporara a structurii biocenozelor acvatice. Spre
exemplu, n senalul Dunarii pot fi ntlnite n anumite perioade ale anului populatii de acvatice
atipice pentru acest biotop cum sunt diverse specii de fitoplancton si zooplancton si chiar specii
de pesti care nu sunt n mod normal reofile. Ele sunt antrenate n perioadele de viitura din
baltile si japsele adiacente.
De exemplu, filopodul din genul Streptocephalus (un crustaceu inferior) care n mod normal
traieste n apele stagnante poate fi ntlnit temporar n Dunare, fiind antrenat din balti n timpul
inundatiilor de primavara (Ciolac, 1997).
Pentru a evita astfel de "ntmplari", multe organisme acvatice specifice apelor curgatoare, dar
incapabile sa nvinga prin resurse energetice proprii, forta de antrenare a apei, au dezvoltat o
serie de adaptari menite sa evite desprinderea si antrenarea lor de catre curentul apei. Cele mai
importante se refera la:
- aplatizarea dorso-ventrala ntlnita la stadiile acvatice ale unor insecte, insecte acvatice
si moluste, adaptare ce permite reducerea fortei de antrenare si cresterea unei
componente a acestei forte ce tinde sa mentina organismul pe substrat;
- transformarea unor aparate sau organe n ventuze sau crlige cu ajutorul carora pot sa
se fixeze mai bine pe substrat (hirudinee, diptere, chironomide si chiar pesti cum este
guvidul de apa dulce, pestii remora etc.);
- construirea unor adaposturi realizate din nisip cu granulatie fina care pe lnga rolul de
protectie asigura o mai buna fixare (chironomide si tricoptere);
- reducerea dimensiunilor corporale ceea ce implica o suprafata redusa si n consecinta o
reducere a fortei de antrenare a apei.
Desigur, adaptarile organismelor la viata n mediul acvatic sunt mult mai numeroase si extrem
de interesante, cele mai multe fiind legate de necesitatea diferitelor specii de a se mentine la
anumite orizonturi acvatice sau de a se deplasa efectiv n apa, cu alte cuvinte de a pluti si a se
deplasa (nota).
4.1.3.2. Compozitia chimica a mediului acvatic
Cunoasterea exacta a compozitiei chimice a diverselor tipuri de biotopuri acvatice, precum si
modul n care aceasta fluctueaza sunt elemente importante pentru posibilitatea cuantificarii
fluxului material si energetic n diverse ecosisteme.
n mod normal, compozitia ionica a apelor marine si oceanice nu se modifica semnificativ din
punct de vedere calitativ, fiind determinata n mare parte de concentratiile ionilor de sodiu,
magneziu, calciu, potasiu, strontiu, clor, sulf, brom si carbon care au o pondere cumulata de
aproximativ 99% din totalul substantelor chimice existente n structura apelor marine.
Concentratiile acestor elemente sunt diferite, sodiul si clorul avnd ponderea cea mai
importanta (peste 30%). Structura cantitativa a principalelor componente chimice ale apei
oceanice este prezentata n tabelul 5.
Tabel nr.5. Principalele componente chimice ale apei marine si
Oceanice(modificat dupa Tait, 1972).

COMPOZITIA IONICA CONCENTRATIA
(G/KG)
Clor (Cl
-
) 19,370
Sodiu (Na
+
) 10,770
Sulfati (SO
4
2-
) 2,710
Magneziu (Mg
2+
) 1,300
Calciu (Ca
2+
) 0,409
Potasiu (K
+
) 0,388
Brom (Br
-
) 0,065
Carbon (din bicarbonati, HCO
3
-
si
CO
2
)
0,023
Strontiu (Sr
2+
) 0,010
Salinitatea reprezinta masa elementelor chimice solvite, exprimata n grame, obtinuta prin
evaporarea n vid a apei de mare la o temperatura de 480
0
C. Valoarea standard a salinitatii apei
oceanice este considerata valoarea de 35, adica 35 g saruri/1 kg apa marina, dar pot exista
diferente semnificative ale salinitatii n diferite ecosisteme acvatice (tabelul 6).
Tabel nr. 6. Variatia salinitatii n diferite ecosisteme marine.
MAREA/OCEANUL SALINITATEA
()
Marea Neagra 16-17
Marea Baltica 5-29
Oceanul Arctic 28-33,5
Marea de Sargase 37
Marea Mediterana <39
Marea Rosie >40
De regula fluctuatiile salinitatii nu sunt foarte importante n acelasi bazin acvatic, ceea ce a
indus adaptari specifice la acest mediu pentru organismele autohtone. Cu exceptiile notabile
reprezentate de teleosteeni (pestii ososi) si vertebratele superioare, cele mai multe organisme
acvatice marine sunt poichiloosmotice, adica organismul lor se afla n echilibru osmotic cu
mediul acvatic, ceea ce determina o compozitie interna, sub aspect chimic, similara cu aceea a
apei marine si o fiziologie specifica.
Consecinta acestei adaptari a indus limite de toleranta relativ reduse a cestor specii la variatiile
de salinitate, marea majoritate a lor fiind sub acest aspect stenohaline. Exista desigur si specii
care suporta variatii importante ale salinitatii (speciieurihaline). Sunt speciile adaptate la viata n
zonele n care apele si pot modifica frecvent concentratia de saruri solvite (estuare, lagune
etc.)
Proportia principalilor constituenti ai apei marine ramne relativ constanta indiferent de
modificarile valorilor salinitatii. Exista o exceptie pe care o constituie concentratia ionilor de
calciu care este mai variabila dect a celorlalte componente. Explicatia o constituie activitatea
unor grupe de organisme acvatice cum sunt cele fitoplanctonice (foraminifere, coccolitoforide,
pteropode si heteropode) precum si coralii care formeaza carbonat de calciu (CaCO
3
).
Formarea carbonatului de calciu prin activitatea organismelor (organic) sau prin evaporatie
(anorganic) poate afecta local concentratia ionilor de calciu, mai ales n apele mai putin adnci.
Disocierea carbonatului de calciu n anumite zone poate de asemenea modifica concentratia de
calciu si ionului carbonat (CO
3
2-
).
Dioxidul de carbon atmosferic se dizolva n apa marina si prin hidratare formeaza acid carbonic,
H
2
CO
3
. Acidul carbonic este divalent ceea ce explica existenta a doua reactii cu formare de
bicarbonat (HCO
3
-
) si carbonat (CO
3
2-
). Coexistenta acestor doi ioni n apa creeaza un sistem
chimic de tampon care regleaza pH-ul si concentratia de dioxid de carbon.
Astfel, n cazul n care exista o concentratie relativ mare a dioxidului de carbon sub forma
acidului carbonic, exista si o concentratie crescuta de ioni de hidrogen (H
+
) ceea ce determina o
aciditate crescuta a apei.
n cazul n care dioxidul de carbon este mai bine reprezentat sub forma de bicarbonati si
carbonati, concentratie ionilor de hidrogen este evident mai redusa, ceea ce determina o
valoare mai mare a pH-ului si deci o tendinta alcalina a apei.
Cea mai mare parte a carbonului anorganic din apele oceanice se gaseste sub forma de
bicarbonati (aproximativ 88%) cu concentratii ale ionului carbonat si ale dioxidului de carbon de
aproape 11% si respectiv 1%. Acest fapt explica pH-ul caracteristic apelor marine cu o valoare
medie de aproximativ 8.
Carbonul este produs n zona superioara a oceanelor prin procesul de fotosinteza si este apoi
transferat spre nivelele trofice superioare prin consumul fitoplanctonului de catre zooplancton si
al zooplanctonului de catre necton. Cea mai mare parte a carbonului organic este astfel reciclat,
dar o importanta cantitate de carbon organic ajunge n zonele adnci ale oceanelor unde este
supus proceselor de mineralizare bacteriana, fiind astfel transformat n carbon anorganic.
Astfel, n zonele adnci ale oceanelor exista mul mai mult carbon anorganic dect n zonele
superficiale. Acelasi fenomen se ntmplu si cu alte elemente chimice cum sunt azotul si
fosforul, care sub forma anorganica se regasesc n cantitati mult mai mari n zonele adnci.
O problema interesanta legata de ciclul carbonului oceanic este aceea referitoare la ntrebarea daca
oceanul este o sursa de dioxid de carbon pentru atmosfera sau, dimpotriva apele oceanice pot fixa
dioxidul de carbon. Cercetari recente demonstreaza ca marile si oceanele sunt n mod cert factori care
fixeaza dioxidul de carbon mai ales prin zonele sale mai reci si turbulente. n zonele calde si mai calme
oceanele elibereaza CO
2
n atmosfera.
Spre exemplu, n Oceanul Atlantic de Nord se fixeaza aproximativ 60% din totalul dioxidului de carbon
fixat de catre ntreg oceanul, fapt explicabil ti prin faptul ca dioxidul de carbon este mai solubil n apa
rece dect n apele calde. Interesant de remarcat este faptul ca ncalzirea globala poate transforma
oceanele dintr-o modalitate de fixare a CO
2
ntr-o sursa de dioxid de carbon pentru atmosfera accelernd
astfel efectul de sera implicat n cresterea globala a temperaturii.
Relatia acid-baza n ape este reglata prin asa numitul sistem carbonat. Apele naturale sunt
solutii foarte diluate, deci cu concentratii reduse de dioxid de carbon. Se poate observa ca apa
pura expusa atmosferei si modifica pH-ul de la valoare 7 (neutru) la valoarea 5 (acid).
De notat ca n jurul valorii 8 a pH-ului (valoare specifica apelor oceanice), 99% din ntreaga cantitate de
carbonati se afla sun forma de bicarbonat (HCO
3
-
). Aceasta explica faptul ca oceanele fixeaza dioxidul de
carbon atmosferic si contin astfel de 50 de ori mai mult CO
2
dect atmosfera.
n partea superioara a graficului (concentratia molara de 0,001), valorile corespund aproximativ
concentratiilor de carbonati din apele naturale aflate n contact cu roci sau sedimente care contin n mod
normal substante carbonatate (ape curgatoare, lacuri, balti si ape marine). n aceste ape cu concentratii
mai mari de dioxid de carbon, pH-ul este mai mare dect n situatiile normale (2 n loc de 4,3).
Termenul de "sistem nchis" utilizat n grafic nsemna ca suma concentratiilor celor trei tipuri de
carbonati (C
T
) este considerata constanta n acest caz. Pentru un sistem deschis, curbele ce descriu
concentratiile carbonatului si bicarbonatului vor fi foarte diferite deoarece o solutie alcalina n contact cu
atmosfera poate avea acces la o cantitate foarte mare de dioxid de carbon si va "absoarbe" CO
2
pna la
limita de solubilitate a carbonatului de sodiu.
n apele care contin concentratii mai importante ioni de fier se poate nregistra si o crestere a concentratiei
ionilor de hidrogen, fenomen explicat prin reactia chimica:
Fe
2+
+ 2H
2
O = Fe(OH)
2
+ 2H
+

Valorile pH-ului sunt relativ constante n apele naturale, n conditii normale, astfel nct acest
factor nu devine frecvent limitativ pentru populatiile unei biocenoze acvatice. La nivel global,
concentratia ionilor de hidrogen poate fi foarte diferita n varii tipuri de ape, ajungnd pna la
valori extreme ale pH-ului de 1,9 n izvoare sulfuroase cu o mare concentratie de acid sulfuric,
pna la valori de pH de peste 10 nregistrate n anumite conditii n unele bazine acvatice.
Preferintele diferitelor organisme sunt diverse n ceea ce priveste valoarea pH-ului. Totusi
valorile pH-lui de 6 8, situate n jurul pH-ului neutru (pH=7) sunt considerate optime pentru
majoritatea speciilor.
Desigur, exista si alti indicatori de ale caror valori depinde calitatea apei din diverse ecosisteme,
cum sunt alcalinitatea, duritatea apei, continutul de oxigen solvit etc. Spre
exemplu, alcalinitatea este strns legata de valoarea pH-ului, ea referindu-se la numarul actual
de baze componente si este nteleasa ca "intensitatea" pH-ului. Cu ct mai putin "intensa" este
o apa, cu att mai repede aceasta si va modifica pH-ul. O alcalinitate redusa indica faptul ca
chiar si o cantitate redusa de acid poate determina o modificare substantiala a valorii pH-ului.
n mod normal, alcalinitatea este mai mare n apele mai dure si creste usor datorita evaporatiei,
fiind redusa n mod natural prin metabolismul bacterian care produce compusi acizi ce reduc
alcalinitatea apelor.
Oxigenul solvit reprezinta cantitatea de oxigen dizolvata existenta la un anumit moment n apa.
Consumul oxigenului dizolvat se realizeaza prin utilizarea lui de catre diferite organisme
acvatice de la bacteriile aerobe pna la plante (n timpul noptii), pesti si alte organisme acvatice.
n figura 12 se prezinta nivelele de saturatie pentru apele dulci n functie de temperatura.

Fig. 12. Relatia dintre temperatura si oxigenul solvit.
Compozitia chimica a apelor dulci de suprafata este extrem de diferita de aceea a apelor
marine mai ales sun aspect cantitativ dar si calitativ.. Apele dulci continentale contin mai ales
ioni de calciu, magneziu, sodiu, potasiu, bicarbonati, care reprezinta aproximativ 99%, la care
se adauga concentratii reduse de sulfati, fosfati si azotati. Tabelul 7 prezinta spre exemplificare
principalii componenti chimici ai apelor fluviului Dunarea n sectorul romnesc.
Tabel nr. 7. Concentratiile principalelor componente chimice
ale apelor dulci.
PARAMETRU CHIMIC CONCENTRATIE (MG/L
APA)
Calciu (Ca
2+
) 43,90 62,50
Magneziu (Mg
2+
) 6,00 19,20
Sodiu + Potasiu
(Na
+
+K
+
)
9,00 28,00
Fier (Fe
2+
, Fe
3+
) 0,08 0,83
Sulfati (SO
4
2-
) 25,40 31,20
Bicarbonati (HCO
3
-
) 160,00 185,00
Fosfati (PO
4
3-
) 0,06 0,20
Cloruri (Cl
-
) 31,90 42,60
Azotati (NO
3
-
) 0,65 6,62
Compozitia ionica a apelor dulci fluctueaza n limite foarte largi n functie de tipul de apa, dar si
n cadrul aceluiasi ecosistem acvatic, fiind conditionata de evolutia altor factori ai biotopului. De
asemenea, ponderea concentratiilor unor ioni poate avea o importanta ecologica mai
accentuata dect a altora. Desi cantitativ, ponderea ionilor fosfat si azotat este redusa,
importanta nivelului concentratiei acestora este mult mai mare deoarece influenteaza decisiv
nivelul productiei primare.
4.2. Climatul
Majoritatea factorilor abiotici sunt interdependenti, n sensul ca, actiunea unora influenteaza
amplitudinea cu care se manifesta alti factori de mediu. De exemplu, presiunea atmosferica
este dependenta de temperatura, cantitatea de oxigen solvit n apa depinde de temperatura si
de miscarile apei etc. Manifestarea complexa si corelata a principalilor factori fizici ai mediului
determina la scara locala, regionala sau globala cea ce denumim generic clima sau climat.
Modificarile climatice dramatice pot afecta profund ecosistemele naturale, fapt care determina
interesul specialistilor pentru monitorizarea si cuantificarea fenomenelor care pot contribui la
modificari majore ale climei pe planeta.
Unul din fenomenele cele mai controversate n acest domeniu este reprezentat de
asa numitul efect de sera. Explicarea efectului de sera ca fenomen este relativ simpla.
Energia termica solara incidenta determina conditiile meteorologice si climatul general al
Pamntului. Energia termica primita de la Soare este radiata n mare masura n spatiul cosmic.
Unele gaze din atmosfera cum sunt vaporii de apa, dioxidul de carbon si altele sunt capabile sa
tina "captiva" o anumita cantitate de energie termica ntr-un mod asemanator cu ceea ce se
ntmpla ntr-o sera acoperita cu sticla sau alt material transparent. Acest fenomen natural are o
importanta deosebita pentru viata, deoarece n lipsa manifestarii lui, temperatura medie a
Pamntului ar fi inacceptabil de scazuta pentru manifestarea vietii asa cum o cunoastem n
prezent.
Problematic este procesul de intensificare a efectului de sera datorita cresterii concentratiei
gazelor care stimuleaza acest fenomen si n special cresterea concentratiei de dioxid de
carbon, metan si oxizi de azot. De la nceputul revolutiei industriale, concentratia dioxidului de
carbon a crescut cu aproximativ 30%, concentratia metanului este mai mult dect dubla iar cea
a oxizilor de azot s-a marit cu 15%.
Acest fapt a determinat cu certitudine cresterea capacitatii atmosferice de a retine mai multa
energie termica, desi uniiaerosoli cum sunt sulfatii (un poluant atmosferic destul de comun) au
calitatea de a reflecta energia solara, fapt ce presupune teoretic procesul de racire al planetei.
Se pare nsa ca sulfatii aflati sub forma de aerosoli n atmosfera au o "viata scurta" iar
concentratiile lor pot fi importante doar regional.
Cresterea concentratiei gazelor care produc efectul de sera este pusa de specialisti pe seama
arderii combustibililor fosili si a altor activitati umane. Eliberarea de dioxid de carbon n
atmosfera se produce si ca urmare a proceselor naturale (respiratie, descompunerea materiei
organice). Cantitatea de CO
2
emisa n atmosfera ca urmare a acestor procese este apreciata ca
fiind de 10 ori mai mare dect cantitatea liberata ca urmare a activitatii antropice. Aceasta
"emisie" naturala este si a fost permanent n echilibru cu dioxidul de carbon absorbit n procesul
de fotosinteza al plantelor. Ceea ce s-a modificat n ultimele cteva sute de ani a fost aportul de
CO
2
si alte gaze cu acelasi efect, eliberate n activitatile umane.
n societatile moderne, activitatile industriale, de producere a energiei, de transport sau cele
care confera confortul domestic sunt responsabile de producerea a aproximativ 80% din emisiile
de dioxid de carbon si 20% din emisiile de oxizi de azot. La acestea se adauga efectele
agriculturii intensive, despaduririlor activitatilor miniere etc. Responsabile sunt mai ales natiunile
foarte dezvoltate. De exemplu, n 1994, Statele Unite ale Americii detineau "recordul" emisiilor
de gaze implicate n efectul de sera cu 20% din totalul la nivel global (si este foarte probabil ca
situatia actuala sa fie cel putin asemanatoare).
Estimarea emisiilor de gaze raspunzatoare de efectul de sera n viitor este dificil de estimat
deoarece aceasta este dependenta de o serie de factori de ordin demografic, economic,
tehnologic, politic si institutional. S-au realizat mai multe prognoze ale evolutiei emisiei acestor
substante. Spre exemplu, se estimeaza ca n absenta unor masuri de control si reducere a
emisiei, n anul 2100, concentratia de dioxid de carbon ar putea fi cu 30% pna la 150% mai
mare dect nivelul actual.
Tendinta de ncalzire globala este demonstrata de cresterea temperaturii medii la suprafata
planetei. Exista numeroase informatii privind o continua ncalzire a planetei n ultimii 150 ani.
Cresterea temperaturii medii globale nu a fost constanta, ea realizndu-se n cicluri care au
cuprins perioade de ncalzire si racire cu durata de mai multe zeci de ani. Pe termen lung, nsa
tendinta general a fost n mod clar si se mentine n sensul ncalzirii globale. Efectele au fost
sesizate n topirea mai accelerata a ghetarilor alpini, cresterea nivelului oceanului mondial,
modificarea climatului n unele zone geografice. Cteva date statistice generale sunt mai mult
dect convingatoare:
anii 1980 1990 au fost cele mai calde perioade nregistrate;
cei mai calzi 10 ani din istoria meteorologica globala cunoscuta au fost nregistrati n ultimii
115 ani;
secolul al XX - lea a fost cel mai cald la nivel global n ultimii 600 ani.
Mai multi experti sunt de acord ca temperatura medie globala poate creste cu 1
0
C - 3,5
0
C n
acest secol, ceea ce nseamna ca n unele zone geografice temperatura poate creste local cu 5
10
0
C.
Modificarea climatului presupune nsa aspecte mult mai complexe dect ncalzirea globala.
Temperaturile din ce n ce mai crescute vor conduce la modificari ale regimului vnturilor,
cantitatea si natura precipitatiilor, manifestari mai frecvente si severe ale conditiilor
meteorologice. Toate acestea putnd conduce la consecinte impredictibile asupra mediului si
societatii umane.