Echilibrul producatorului.

Analiza pe termen lung

Pentru a evidentia regulile care calauzesc optiunile producatorului privind combinarea
optima a factorilor de productie, vom largi cadrul de analiza spre acea situatie in care productia
este in functie de intrarile oricaruia din acesti factori. Analiza pe termen lung, cu toti factorii
variabili, presupune nu doar ajustarea intrarilor din factorul munca pana cand nivelul dorit de
productie este atins, in cadrul singurului mod tehnic posibil de a-l atinge, ci alegerea intre
diferite metode si procedee tehnice de combinare a factorilor de productie, implicit posibilitatea
substituirii lor. Astfel spus, daca pe termen scurt firma trebuie sa aleaga cum sa-si utilizeze cel
mai bine capacitatile de productie existente, utilajele si echipamentele in care deja a investit, pe
termen lung ea trebuie sa decida in care din utilaje, echipamente si tehnologii de fabricatie
trebuie sa investeasca.
Optiunile producatorului pe termen lung sunt decizii strategice si cu grad ridicat de risc.
Firma trebuie sa aleaga intre mai multe metode si procedee tehnologice, iar odata construite
noile capacitati de productie, acestea vor functiona multa vreme. Daca firma face o alegere
gresita, supravietuirea ei poate fi amenintata; daca estimarile ei sunt corecte, poate fi rasplatita
cu mari castiguri. Deciziile sunt de asemenea riscante, deoarece firma trebuie sa estimeze cat
de mare este productia pe care doreste sa o produca. Ea trebuie deci, sa stabileasca si daca
sectorul de activitate careia ii apartine este in ascensiune sau in declin.
[1]

Pe termen lung, teoria producatorului se ocupa, asadar, de acele situatii in care
capacitatile de productie si tehnologiile la care are acces firma fac obiectul schimbarii. In aceste
situatii, insasi functia de productie se schimba astfel incat intrarile date de L si K sunt asociate
cu cantitati diferite de productie sau invers, un anumit nivel al productiei poate fi asociat unor
intrari diferite din cei doi factori de productie. Pentru a fi competitiva, firma trebuie sa aleaga din
multitudinea alternativelor tehnice de combinare a factorilor pe cea care permite obtinerea celei
mai mari productii la anumite intrari sau costuri cu cei doi factori de productie sau, analog,
realizarea productiei dorite cu cele mai mici costuri posibile.
Folosind metodologia deja cunoscuta de la teoria consumatorului, in continuare, vom
analiza alegerile pe termen lung ale producatorului si situatiile de echilibru ale acestuia.
Presupunem ca munca (L) si capitalul (K) sunt factori perfect divizibili si adaptabili si, deci,
substituibili. In acest caz, productivitatile lor marginale pot fi definite drept derivata partiala a
functiei de productie in raport cu factorul considerat:

;
Ilustrarea grafica a modurilor de combinare a intrarilor din cei doi factori pentru obtinerea
unui volum dat de productie, se realizeaza cu ajutorul asa-numitelor izocuante sau curbe de
izoprodus (curbe ale unor productii constante, egale izo inseamna egal).



Izocuanta evidentiaza ansamblul combinatiilor factorilor de productie
care permit obtinerea aceluiasi volum de productie. Ea este dedusa din functia de productie
cunoscuta (Q = Q(L,K)), prin modificarea lui L si K in asa fel incat Q sa fie mentinut constant.
Figura 2 prezinta o anumita izocuanta care arata seria de combinatii sau posibilitati
tehnologice pentru a produce un nivel dat al productiei. Astfel, acelasi nivel al productiei (de
exemplu turnarea a Q
1
= 100 m
2
de asfalt pe o sosea) poate fi realizat fie utilizand o cantitate
mare de capital si mai putina forta de munca (combinatia a), fie folosind o cantitate mai mica de
capital si mai multa forta de munca (combinatia d). Din moment ce curba este continua, sunt
posibile o infinitate de metode sau combinatii de productie; ele sunt combinatii ale unor productii
egale si se bazeaza pe substituirea factorilor de productie.
Rata marginala de substituire (RMS) reprezinta cantitatea dintr-un factor necesara
pentru a compensa pierderea potentiala de productie determinata de reducerea intrarilor din
celalalt factor de productie. RMS masoara, deci, rata la care un factor este substituit cu altul,
pentru a mentine productia constanta:

Pe masura ce se trece de la un punct al izocuantei la altul, productia este
mentinuta constanta prin substituirea unui factor cu altul. Raportul masoara rata de
substitutie intre diferite puncte de pe izocuanta. Astfel, daca firma care asfalteaza soseaua
doreste sa se deplaseze din punctul b in punctul a pentru a utiliza relativ mai mult capital (K
= 20 12) si mai putina forta de munca (L = 8 4), ea poate mentine acelasi nivel al
productiei (100 m
2
) substituind o unitate din factorul munca cu doua unitati din factorul capital (
).
Rata marginala de substituire este evidentiata grafic prin valoarea pantei izocuantei intr-
un anumit punct. RMS ia valori diferite pe tot parcursul izocuantei (care este o curba convexa la
origine) si este egala, in orice punct al ei, cu raportul invers dintre productivitatile marginale ale
celor doi factori in acel punct:

Rata
marginala de substituire ofera informatii utile privind combinarea si substituirea intre factori
pentru un nivel de productie dat. Fiecarui nivel de productie ii corespunde o izocuanta, care
reda combinatii alternative de factori care conduc la atingerea acelei productii. Daca pe un
singur grafic reprezentam mai multe izocuante, obtinem o harta a izocuantelor.










Harta izocuantelor reprezinta ansamblul izocuantelor care ofera informatii
producatorului asupra diferitelor niveluri de productie posibil de atins in diverse combinatii ale
factorilor de productie. In Figura 3 este prezentata o harta cu patru izocuante, una pentru
fiecare nivel de productie (Q
4
> Q
3
> Q
2
> Q
1
). Generalizand, putem imagina in planul axelor
L0K o infinitate de izocuante, fiecare corespunzand unui nivel dat al productiei. Cu cat sunt mai
indepartate de origine, cu atat izocuantele releva niveluri mai ridicate de productie.
Posibilitatile de optiune ale producatorului se manifesta in conditiile unor restrictii
(constrangeri) determinate de volumul resurselor sau al bugetului de care dispune (R) si de
preturile factorilor de productie (P
L
, P
K
) care nu sunt sub controlul acestuia; ele sunt variabile
exogene pentru decizia firmei.
Producatorul trebuie sa opteze atat asupra nivelului productiei, cat si asupra metodei
(combinatiei) utilizate pentru a obtine acel volum al productiei. In momentul deciziei,
producatorul dispune de un volum limitat al resurselor sale, pe care le va investi (cheltui) pentru
achizitionarea celor doi factori, ceea ce inseamna ca:


Aceasta este ecuatia unei drepte cu panta negativa ( ), numita dreapta sau linia
izocostului. Ea este analoaga dreptei bugetului de la teoria consumatorului.
Linia izocostului evidentiaza ansamblul combinatiilor posibile de factori de productie pe
care producatorul poate sa-i achizitioneze cheltuind integral bugetul sau resursele sale
disponibile.
Dupa cum se observa din Figura 4, orice punct al dreptei NS reprezinta o
cheltuiala egala ca marime, dar cu o repartizare diferita intre L si K, punctele extreme
fiind: punctul N de intersectie al dreptei cu axa ordonata, cand intregul buget este

investit in capital ( ) si punctul S de intersectie al dreptei izocostului cu abcisa, cand tot
bugetul este cheltuit pentru achizitionarea factorului munca ( ).
Asadar, domeniul de optiune al producatorului este reprezentat de triunghiul ONS,
inclusiv frontiera NS. Producatorul (firma) va tinde, tinand seama de constrangerea bugetara, sa
produca cat mai mult posibil, sa maximizeze productia la un cost dat. Situatia de echilibru este
obtinuta atunci cand firma nu mai poate sa-si mareasca productia in conditiile constrangerilor
precizate.








In reprezentare grafica, echilibrul producatorului poate fi definit pornind de la
confruntarea liniei izocostului cu harta izocuantelor. Linia izocostului are panta negativa si va fi
intotdeauna tangenta uneia dintre izocuante. Dupa cum se vede si in Figura 5, echilibrul
producatorului este atins in punctul E in care linia izocostului este tangenta la una din izocuante
(in exemplul nostru, Q
2
). Situarea acestui punct in grafic defineste atat nivelul maxim al
productiei posibil de realizat (Q
2
= 200 m
2
), cat si combinatia de factori utilizati, reprezentata
prin coordonatele L
E
si K
E.

Pe baza aceleiasi metodologii de analiza, putem defini echilibrul producatorului pornind
de la ipoteza in care acesta este pus in situatia sa minimeze costul pentru un nivel dat al
productiei (in exemplul luat cu firma care executa lucrari de asfaltare, presupunem ca aceasta
doreste sa realizeze o suprafata de 200 m
2
).
Potrivit acestei ipoteze, producatorul trebuie sa aleaga acea combinatie de factori (L si
K) ale caror preturi sunt date (P
L
si P
K
) care sa-i permita realizarea nivelului dat de productie
(Q
D
) cu un cost (C = LP
L
+ KP
K
) minim; in aceasta ipoteza, costul este, deci, variabila a carei
marime trebuie minimizata prin metoda de productie utilizata.















In Figura 6 sunt reprezentate grafic mai multe drepte ale izocostului, fiecare
corespunzand unor niveluri diferite (C
4
> C
3
> C
2
> C
1
). Echilibrul firmei este atins in punctul (E)
in care izocuanta corespunzatoare nivelului de productie determinat (Q
D
) este tangenta la una
din liniile izocostului (C
3
). Acest punct (E) defineste nivelul minim al costului (C
3
) cu care firma
poate obtine volumul dorit de productie (Q
D
= 200 m
2
) prin combinatia de factori utilizati (L
E
si
K
E
). Acelasi volum de productie mai poate fi obtinut si prin alte metode sau combinatii de factori
(de exemplu, R si T), dar care corespund unui cost mai ridicat (C
4
).
In concluzie, pe termen lung, situatia de echilibru a producatorului presupune alegerea
acelei combinatii de factori utilizati pentru a produce o cantitate data dintr-un bun cu cele mai
mici costuri sau, ceea ce este acelati lucru, pentru a produce cea mai mare cantitate dintr-un
bun la un cost dat. Ambele situatii maximizarea productiei sub constrangerea bugetara
(reprezentata grafic in Figura 5) si respectiv, minimizarea costului pentru o productie data
(Figura 6) sunt similare (matematic se spune ca una este dualul celeilalte) si satisfac aceiasi
conditie de echilibru: dupa cum se observa din ambele reprezentari grafice, pozitia de echilibru
se afla in punctul unde panta izocuantei relevante are aceiasi valoare cu panta liniei izocostului.
Intrucat panta izocuantei este data de raportul productivitatilor marginale ale celor doi
factori, care este egala cu rata marginala de substituire a lor in acel punct ( ), iar
panta liniei izocostului este data de raportul preturilor celor doi factori ( ), putem
formula conditia de echilibru a producatorului:
sau
Pentru a atinge pozitia de echilibru, producatorul trebuie sa puna in ecuatie raportul
preturilor factorilor de productie (care nu se afla sub controlul sau ci este dat de preturile de pe
piata) cu raportul productivitatilor marginale ale factorilor,care se afla sub controlul sau si deci il
poate modifica prin ajustarea intrarilor din factorii respectivi. Astfel spus, producatorul sau firma
aplica asa-numita regula a celor mai mici costuri.
Regula celor mai mici costuri consta in aceea ca, pentru a-si maximiza profitabilitatea,
firma va ajusta intrarile din toti factorii de productie astfel incat productivitatea marginala a
fiecarei unitati monetare cheltuite cu fiecare factor de productie are acelasi nivel. Ea este
similara cu legea egalizarii utilitatii marginale pe unitatea monetara cheltuita de consumator
(analizata in Capitolul 4) si are la baza o alta regula (intalnita si la teoria consumatorului) si
anume, regula sau principiul substitutiei.
Principiul substitutiei opereaza atunci cand intervin modificari in raportul dintre
preturile factorilor de productie (pantaliniei izocostului se modifica), fapt care il determina pe
producator sa inlocuiasca partial factorul de productie care a devenit relativ mai scump cu cel
care a devenit relativ mai ieftin.
Regula sau principiul substitutiei intervine de fiecare data cand cei doi termeni ai ecuatiei
ce definesc conditia de echilibru a producatorului nu mai sunt egali. Astfel, daca raportul
este mai mare decat raportul (sau ), atunci firma, aplicand regula celor mai mici
costuri, va substitui capitalul prin munca pana va

restabili echivalenta productivitatilor marginale dobandite pe unitatea monetara cheltuita.
Dimpotriva, daca atunci firma isi poate ameliora profitabilitatea substituind forta de
munca prin echipamente de productie sau capital

devenit acum relativ mai ieftin.
4 Randamentele de scara si problema dimensiunii firmei
Analiza pe termen lung (cu toti factorii de productie variabili) a comportamentului
producatorului capata o semnificatie speciala atunci cand firma doreste sa-si extinda scala de
operatii, sa intre in afaceri intr-un anumit domeniu de activitate sau sa patrunda pe alte piete de
desfacere. In aceste situatii, capata relevanta efectele produse de cresterea dimensiunii
factorilor de productie asupra rezultatelor firmei, respectiv cunoasterea asa-numitelor
randamente de scara.
Deciziile firmei referitoare la extinderea afacerilor sale sunt luate, desigur, in limitele
constrangerilor date de resursele disponibile. In conditiile in care producatorul dispune de un
volum sporit de resurse, activitatea firmei tinde, in mod firesc, sa se extinda pentru a-si mari
profiturile obtinute. Aceasta relaxare a constrangerii de buget va deplasa linia izocostului spre
dreapta si paralel cu cea initiala. Evident ca o diminuare a resurselor (o accentuare a
constrangerii de buget) va deplasa linia izocostului spre stanga.
Ansamblul liniilor de izocost reprezentate intr-un singur grafic alcatuiesc o familie sau o
harta a izocosturilor. Folosind rationamentul cunoscut, putem defini, pentru fiecare nivel al
resurselor (bugetului) ce pot fi investite, echilibrul producatorului in punctul de tangenta al
izocuantei cu linia izocostului corespunzatoare. Daca unim toate aceste puncte care definesc
echilibrul producatorului, obtinem ceea ce se numeste calea de expansiune a firmei sau linia de
scara a acesteia.



Calea de expansiune a firmei exprima cresterea cantitatilor de factori utilizati pe masura
sporirii productiei, in conditiile mentinerii constante a nivelului preturilor factorilor de productie.
Cand factorii de productie (L si K) cresc in aceleasi proportii, calea de expansiune a firmei este
o dreapta, intrucat schimbarea de scara a acesteia se produce fara substituire de factori (in
Figura 7 a). In aceasta situatie, producatorul alege scara activitatii (talia sau marimea firmei) nu
si proportia combinatiei intre factori; poate fi, de exemplu, cazul complementaritatii stricte a
factorilor de productie in care substituirea lor este exclusa. Atunci cand intervine procesul de
substituire a factorilor, ca urmare a modificarii raportului dintre productivitatile lor marginale,
calea de expansiune poate lua forma unei curbe cu panta pozitiva, dar care evolueaza sinuos
pe parcursul schimbarii de scara sau de talie a firmei, asa cum se observa din Figura 7 b.
In procesul expansiunii firmei, sporurile de productie inregistrate pot fi diferite in raport cu
cresterea dimensiunii factorilor de productie in care s-a investit. Astfel, sporuri de productie de
marimi egale (rate egale de crestere a productiei) presupun cantitati constante, descrescatoare
sau crescatoare din factorii de productie utilizati, dupa cum randamentele acestor factori sunt
constante, crescatoare sau descrescatoare.
Randamentele de scara sunt constante atunci cand modificarea dimensiunii factorilor de
productie determina o modificare in aceeasi proportie a volumului productiei; in aceasta situatie,
o dublare a volumului productiei necesita o dublare si a cantitatii factorilor utilizati.
Randamentele de scara sunt crescatoare daca cresterea factorilor de productie determina o
crestere intr-o proportie superioara a volumului productiei; in acest caz, dublarea nivelului
productiei necesita cresterea intr-o proportie mai redusa a factorilor de productie. Invers, in
cazul randamentelor descrescatoare, volumul productiei creste intr-o proportie mai redusa decat
cresterea factorilor utilizati; de exemlu, o dublare a volumului productiei implica o crestere mai
mare (mai mult decat dublu) a cantitatii factorilor de productie. De retinut faptul ca,
randamentele de scara descrescatoare reprezinta o problema diferita de ipoteza randamentelor
marginale descrescande pe termen scurt. Dupa cum se cunoaste, legea randamentelor
descrescatoare arata ca sporurile de productie ale intrarilor din factorul variabil (tehnologia si
capacitatea de productie ramanand nemodificate) se vor diminua in cele din urma. Pe termen
lung, cand toti factorii de productie sunt variabili, este posibil ca randamentele in scadere sa nu
se produca atata timp cat firma poate ajusta intrarile din toti factorii utilizati.
In consecinta, randamentele de scara reprezinta o problema distincta de ipoteza
randamentelor (sau productivitatii) marginale descrescande. Cheia intelegerii lor se refera la
distinctia intre termenul scurt si termenul lung in analiza comportamentului producatorului.
Legea randamentelor de scara se refera la scara de activitate sau dimensiunea (talia)
firmei si releva efectele cresterii simultane a factorilor productiei. Importanta ei consta in faptul
ca, in cazul randamentelor crescatoare se produc economii de scara (de crestere, de
dimensiune). Cresterea dimensiunii firmei poate spori profitabilitatea acesteia ca urmare a
economiiilor realizate in procesele de aprovizionare, desfacere, transport, a economiilor
tehnologice, de marketing, de publicitate etc. Dimpotriva, extinderea dimensiunii firmei este
limitata in conditiile unor randamente de scara descrescatoare, care conduc la cresteri de
costuri si pierderi de eficienta asa-numitele deseconomii de scara. Se explica, astfel, cauza
faptului ca intr-o serie de domenii de activitate unde posibilitatile realizarii economiilor de scara
sunt in general limitate, predomina firmele mici si mijlocii.
Rezulta ca exista o dimensiune optima a firmei, care poate fi o intreprindere mica, mijlocie sau
mare. Dimensiunea optima a firmei poate fi considerata acea marimecare se adapteaza cel
mai bine la realizarea scopului sau, astfel incat sa-i asigure stabilitate si un grad normal de
profitabilitate pe o perioada cat mai indelungata de timp. Potrivit definitiei echilibrului
producatorului, dimensiunea firmei este optima cand realizeaza un anumit volum al productiei
cu cele mai mici


MAXIMIZAREA PROFITULUI
1.DELIMITAREA CONCEPTUAL A MAXIMIZRII PROFITULUI
Daca la nivelul consumatorului obiectivul final este maximizarea utilitatii,la nivelul firmei,fie de prestari servicii,comercializare sau productie,scopul final
este maximizarea profitului.
Interes
reciproc....
Fig 23423g615x 4.7 www.carp.ro/images/Image/foto_index.jpg Fig 23423g615x
4.8
n economia moderna de piata,asezata pe un oarecare echilibru ntre oferta de marfuri si cererea e consum,ntreprinderea se confrunta aproape n
permanenta cu o restrictie a concurentei imperfecte,care impune obtinerea de profit prin reducerea nivelului costurilor.Privit ca masa bruta,acesta apare ca
rezultatul diferentei ntre doi termeni astfel nct,la o crestere a valorii primului termen,adica marirea volumului de activitate sau a cifrei de afaceri,masa profitului
tinde spre o majorare.Se recomanda n aceste conditii diminuarea celui de-al doilea determinant,reducndu-se costurile pe unitate de produs.O regula de
maximizare n acest sens apare formulata astfel:pentru a-si maximiza profitul,o firma ar trebui sa produca acea cantitate pentru care Cm=m,cu conditia ca cuba
Cm sa fie crescatoare si sa intersecteze curba m de jos n sus n acel punct.O firma si maximizeaza profitul prin realizarea unei productii 0q2 acolo unde curba
Cm intersecteaza curba m dinspre partea sa inferioara.[1]


cost A B Cm

m
0 q1 q3 q4 q2 Productie
Fig 23423g615x 4.9 Maximizarea profitului
Situatia n care producatorul cstiga cel mai mare profit posibil,se realizeaza atunci cnd nivelul de productivitate este cel la care costul marginal si ncasarea
marginala sunt egale.
Un producator care si propune maximizarea profitului va actiona att asupra volumului productiei ct si asupra costurilor.Pentru a fi maximizat profitul e necesar a
se ndeplini si o alta conditie,productivitatea marginala ale fiecarui factor de productie sa fie descrescatoare iar derivatele productivitatii marginale sa fie negativa.
Pentru ca producatorul sa-si maximizeze profitul,e necesar ca productivitatea marginala,exprimata prin pretul productiei,sa fie egala cu costul factorilor de
productie folositi pentru obtinerea productiei respective.
Pentru a realiza acest lucru e absolut necesara minimizarea costurilor de productie avnd ca si consecinta,obtinerea unor rezultate ct mai bune.Se stie ca n
economia de piata,producatorii(cu exceptia monpolurilor) nu pot actiona dupa bunul lor plac asupra preturilor factorilor de productie pe care i cumpara,dar nici
asupra pretului propriilor marfuri.Asfel,cu ct profitul este mai mare,cu att si rentabilitatea agentului economic este mai ridicata,ceea ce atesta calitatea activitatii
economice desfasurate ntr-o anumita perioada de timp.
Maximizarea reprezinta de fapt acceptarea premiselor ca producatorul are posibilitatea sa aleaga nivelul productivitatii,deoarece nivelul ofertei producatorului
individual e foarte mic n raport cu cererea de pe piata.
2.MODUL N CARE SE REALIZEAZ MAXIMIZAREA PROPRIU-ZIS.
ntr-o economie concurentiala,maximizarea profitului poate avea loc atunci cnd sporirea productivitatii ajunge la un nivel n care costul marginal devie egal cu
venitul marginal,iar acesta se realizeaza la pretul pietei.n mod traditional,pentru a evidentia eficienta cresterii productivitatii ntr-o anumita perioada de
timp,ntreprinderile romnesti folosesc n calculele lor costuri medii unitare,dar ele prezinta avantajul ca devin insensibile la cresterile sau scaderile de
productie.Un asemenea caz este "exprimat n mod corect de costul marginal".Numai cnd se determina costul fiecarei unitati suplimentare-aditionale,se va putea
stabili daca continuarea cresterii productiei mai prezinta rentabilitate sau daca este mai potrivit sa se opreasca la nivelul la care ultima unitate de produs nceteza
sa mai produca profit.Cnd este admis rationamentul acesta n care Cpm=Vm=PV,acesta poate fi explicat prin logica competentei practice date de urmatoarele
relatii.stiind ca profitul total(Pt) este reprezentat de diferenta pozitiva dintre veniturile totale(Vt) si costurile totale(Cpt) unde:Vt=Pv*Q,Cpt=CPf*f(Q),pr=pv*q-f(q)-
Cpf.Daca este aplicata derivata pr n raport cu volumul productiei Q iar Cpf fiind o marime constanta,se va obtine:d*pr/dq=pv-f(q).Astfel,maximizarea profitului n
raport cu volumul productiei,se va asigura n conditiile n care Vm=Cm,adica venitul marginal va fi egal cu suplimentul de ncasari provenit din vnzarea unei
unitati suplimentare este egal cu suplimentul de cost generat de producerea unei unitati produs suplimentar.
Nivelul productiei ntreprinderii care asigura maximizarea profitului,devine punctul unde profitul marginal egaleaza costul marginal care e n
crestere.Astfel,maximizaea profitului este echivalenta cu alegerea volumului productiei care sa asigure o diferenta maxima ntre veniturile si costurile totale.Aceste
deosebiri se refera la venitul marginal si costul marginal,precum si la marimea pretului si cantitatii pentru asigurarea unei stari de echilibru.
Pe termen scurt,dimensiunea maxima a profitului unei ntreprinderi,depinde de marimea venitului mediu realizat(V) si al costului mediu realizat(D).La o asemenea
limita se ajunge cnd productia se situeaza n punctul C ,unde venitul marginal egaleaza costul marginal.Pe termen lung,apare o reactie spontana de crestere a
numarului de numarul ntreprinderilor spre a produce acele bunuri si servicii n speranta realizarii unui profit maxim.Implicatiile care apar genereaza:
1.marirea exagerata a ofertei care risca sa nu gaseasca piata de desfacere.
2.presiuni nejustificate asupra cererii de factori de productie si marirea preturilor.
3.majorarea costurilor totale si implicit diminuarea profitului.
n conditiile concurentei perfecte,orice firma pentru a-si maximiza profitul poate sa produca si sa vnda fara restrictii la nivelul pretului pietei,nsa fara a influenta
scaderea pretului.Astfel,venitul total se obtine prin inmultirea volumului productiei vndute cu pretul de vnzare unitar,deci Vt=Q*P.Venitul mediu va fi egal cu
pretul produsului ntruct el se calculeaza raportnd venitul total la venitul productiei:VT/Q=Q*b/Q=p.n conditiile concurentei perfecte,venitul marginal este egal cu
pretul .
Vm=d*VT/dQ=d(pQ)/Dq=p .
Orice firma va fi tentata sa-si sporeasca volumul de productie,dar acesta se va realiza numai n anumite limite.
3.1.DETERMINAREA PROFITULUI MAXIM N SITUAIE DE MONOPOL
n situatie de monopol,firma si poate influenta cantitatea de produse si pretul de vnzare.Mai exact,un monopol atinge o stare de echilibru cu o
cantitate mai mica de produse,n comparatie cu o firma pe o piata cu concurenta perfecta iar preturile sunt mai ridicate.Tendinta profitului n caz de monopol se
poate deduce pornind de la functia ncasarilor totale si functia costurilor totale.Putem vorbi si n cazul monopolului de existenta unui prag de rentabilitate,la care
profitul de monopol are valoarea zero.Acel punct intervine la acel nivel de productie la care costul mediu egaleaza pretul de monopol
Conditile de maximizare n caz de monopol sunt identice cu cele deduse pe piata competitiva,cu singura observatie ca aici pretul pietei nu mai
coincide cu ncasarea marginala.
Att pretul ct si cantitatea devin relative.Astfel ca pe o piata cu o concurenta monopolistica,se ntalneste un numar mare de producatori care realizeza acelasi tip
de produse(cosmetice,rechizite,instalatii) dar distincte si un numarridicat de consumatori.Apare astfel avantajul concurential prin calitate,performanta,
imagine,pret.Firma care actioneaza pe o asemenea piata se va bucura de maximum de profit daca va produce o cantitate q dintr-un anumit bun si va practica un
pret p1.Punctul de optim al firmei se va situa n p "m",la intersectia curbei costului marginal(Cm) cu venitul marginal(Rm).[2]n cazul concurentei monopolistice,o
firma si atinge echilibrul pe termen scurt n pm.
Cantitatea optima este Q iar pretul aducator de profit este P1.Pretul rezulta din intersecta dreptei care arata volumul optim al productiei pentru firma cu dreapta
cererii pentru acel bun(D1).Firma va avea supraprofit(profit peste limita normalului) deoarece punctul ei de optim se situeaza deasupra costului mediu.
3.2.DETERMINAREA PROFITULUI MAXIM PE PIAA OLIGOPOLIST.
Pe o piata de oligopol,firmele care ofera un anumit produs sunt n numar restrns dar mai mare ca doi.Concurenta este foarte mare n asemenea situatii.
O astfel de piata,este aprovizionata de mai multe firme,iar actiunea fiecarei firme are efecte vizibile asupra profiturilor concurentilor[3]
Cteva tipuri de strategii adoptate de pietele oligopoliste:
competitie prin pret
competitie n afara pretului(se vorbeste de calitatea produselor si servicii post-achizitie,reclame,vnzari n perioada sarbatorilor).
Piata de oligopol apeleaza la strategii de ntelegere si formarea unor acorduri ntre ntreprinderi pentru a fixa un pret prin care se poate obtine un profit mai mare
dect n limita normalului(supraprofit).Se apeleaza la formarea cartelului(forma de ntelegere ntre mai multe firme prin care pretul e stabilit de un organism
comun,scopul fiind obtinerea profitului maxim; firmele se bucura de independenta economica si juridica)
V.REPARTIZAREA REZULTATELOR FINANCIARE ALE
EXERCIIULUI
1.MODALITI DE REPARTIIE A PROFITULUI
Fig 23423g615x 5.10 Cum repartizam profitul?(sursa:www.creditportal.ro/poze/articole/26.jpg)
Cum se realizeaza atribuirea profitului?Cine sunt titularii de profit?
Privit ca si venit rezidual(reprezentnd dobnda,renta,salariile) este distribuit oarecum detinatorilor factorilor de productie.[4]
Se colecteaza sumele reprezentnd utilizarea profitului aferent exercitiului curent pentru:
constitirea fondului de participare la profit
constituirea rezervelor
constituirea surselor proprii de finantare(alte fonduri)
acordarea de dividende asociatiilor(actionarilor)
majorarea capitalului social
Conform legii,repartizarea profitului se poate face pe destinatii din profitul brut(profitul total) sau profitul net(profitul brut) din care s-a scazut impozitul pe
profit.
Ordinea de repartitie este urmatoarea:acoperirea pierderilor care au efect reducerea capitalurilor si apoi distribuirea profitului n dividende.
Potrivit O.G. nr 64/2001,art 1(1),societatea comerciala cu capital majoritar de stat,pot repartiza din profitul contabil ramas dupa deducerea impozitului
pe profit,sume destinate participarii valorii la profit n limita a 10% din profitul net,dar nu mai mult de nivelul unui salariu de baza mediu unor realizari la nivel de
societate.[5] n cadrul ntreprinderilor private unde toate functiile din ntreprindere erau exercitate de una si aceeasi persoana,profitul revenea doar acelei
persoane.n prezent,lucrurile stau diferit,n sensul ca n societatile pe actiuni,unde vorbim de manageri care pot fi sau nu actionari,acestia din urma sunt de fapt
proprietarii capitalului investit.n ntreprinderile publice,cel mai mare procent din profit i revine statului(autoritatii locale),titulari ai dreptului de proprietate.De
asemenea,si lucratorii salariati pot fi titulari de profit n scopul participarii lor la cresterea eficientei si profitabilitatii ntreprinderii.
"Multi oameni considera profiturile ca reprezentnd un surplus din punct de vedere economic,inutil si nejustificat,nsusit de factorii de
productie"(P.Samuelson)
2.PROFITUL NET.DESTINAIILE SALE.
Repartizarea profitului ca si act decizional,prezinta particularitati att din punct de vedere al destinatiilor ct si al cuantumului partilor distribuibile.
Profitul net contabil de repartizeaza respectnd cerintele impuse de Legea Societatilor Comerciale si Adunarea Generala a Actionarilor.La fel ca n cazul tuturor
ntreprindeilor,pierderea anuala care este declarata de contribuabili prin declaratia pe impozit pe profit,este recuperata de profiturile brute(impozabile) obtinute n
urmatorii 5 ani.
Partea de profit ramasa dupa constituirea fondului de rezerva,dupa acoperirea cheltuielilor deductibile,a pierderilor din exercitiile financiare anterioare si a
prelevarilor pentru plata impozitului pe profit,este directionat diferit,n functie de doleantele actionarului,care poate fi unic n cazul ntreprinderilor cu capital
majoritar de stat sau de deciziile Adunarii Generale a Asociatilor si Actionarilor,n cazul societatilor comerciale cu capital privat.
n cazul societatilor comerciale cu capital privat,soarta profitului net repartizabil este decisa de Adunarea Generala a Actionarilor si Asociatiilor,dupa cum
urmeaza:
majorarea capitalului social
remunerarea prin dividende a actionarilor(asociatilor)
reinvestirea unei parti din profit pentru dezvoltare
constituirea resurselor proprii de finantare.
2.1.DISTRIBUIREA DIVIDENDELOR
Ce repezinta dividendul ?Este o cota parte obtinuta din profitul net al unei societati pe actiuni,care i se cuvine unei actiuni.Dividendul atesta dreptul de proprietate
al posesorului asupra unei parti din capitalul firmei.Mai poate fi definit ca un rest,ceea ce ramne din venituri care se distribuie proprietarilor(care detin capital
social)dupa ce toate costurile au fost acoperite.[6]
O parte din ntreprinzatori prefera sa nu redistribuie profitul sub forma de dividende(fiind cea mai importanta sursa de finantare).[7]
Politica de dividende reprezinta obtiunea ntreprinzatorului pentru reinvestirea partiala/totala a profitului ori mpartirea lui sub forma de dividende.
Privit din punct de vedere al distributiei dividendului,acesta poate fi de mai multe feluri:
a. dividend real,reprezentat de suma distribuita actionarilor ca parte din profitul real al societatii;
b. dividend fictiv,suma atribuita actionarilor unei societati(suma n cauza sa corespunda unui profit)
c. dividend provizoriu,cnd este platita o suma nainte de ncheierea anului financiar si a bilantului contabil.
d. dividend fix,este sub forma unei sume fixe stabilit odata cu emiterea actiunilor preferentiale si acordata detinatorilor de astfel de actiuni,care nu
depinde de marimea profitului realizat.
Conform articolului 67(2):dividendele se platesc asociatilor proportional cu cota de participare la capitalul social varsat.Ele se platesc n termenul stabilit de catre
AGA sau stabilirea prin legile speciale dar nu mai trziu de 8 luni de la data aprobarii situatiei financiare anuale aferente exercitiului financiar ncheiat.
(3):Nu se vor plati dividendele dect din profituri determinate potrivit legii.
(5):Dreptul la activitatea de restituire a dividendelor.Se prescrie n termen de 3 ani de la data distribuirii lor.
Confirmarea dreptului de intrare n posesia dividendului,se realizeaza n conditii de cupon de dividend,un nscris la fiecare actionar.Pentru a intra n posesia unei
cote parti din profitul distribuibil,difera n functie de felul actiunilor detinute,ct si calitatea proprietarului.
2.2.IMPOZITELE PE DIVIDENDE
Conform articolului (3),apare obligativitatea calcularii,retinerii si varsarii impozitelor pe dividende revine persoanelor juridice o data cu plata dividendelor de catre
actionari(asociati).n cazul dividendelor distribuite,dar care nu au fost platite actionarilor pna la sfrsitul anului n care s-a aprobat bilantul contabil.Termenul de
plata al impozitului pe dividende este pana la 31 decembrie a anului respectiv.
3.PROFITUL BRUT
3.1.PROFITUL BRUT sI FORMELE DE DEDUCTIBILITATE
Din punct de vedere al componentei se pot defini si exprima urmatoarele forme de profit:
Profitul brut(profitul exercitiului),care este reflectat de sumele creditoare cumulate ale contului de profit si pierdere;
Profitul brut bilantier care reflecta profitul brut din care au fost deduse prelevarile pentru formarea fondului de rezerva sau posibile pierderi ale exrcitiului
anterior;
Profitul brut impozabil,diferenta dintre profitul brut bilantier si cheltuielile deductibile admise de lege;
Profitl net,reprezentat de ceea ce ramne dupa scaderea impozitului pe profit din profitul brut impozabil.
Legislatia financiara mpreuna cu legea bugetului de stat nominalizeaza si definesc elementele deductibile din profitul brut,acestea grupndu-se astfel:
Cheltuieli deductibile:
cheltuieli cu pregatirea personalului
cheltuieli cu publicitate,reclama,protocol
cheltuieli efectuate n scopul sponsorizarii persoanelor fizice si juridice(nsa cu limita stabilita prin lege)
cheltuieli pentru cercetare,dezvoltare,modernizare.
cheltuieli pentru actiuni umanitare,sportive sau socio-culturale.
3.2.PROFITUL BRUT(IMPOZABIL).CUANTIFICAREA LUI.
Potrivit legislatiei romnesti,profitul brut se calculeaza ca ecart dintre veniturile obtinute din livrarea bunurillor imobiliare prin care s-a metamorfozat dreptul de
proprietate,servicii prestate,cstiguri din oricare sursa si cheltuieli antrenate pentru realizarea acestora ,la care sunt adaugate cheltuielile nedeductibile.
Exemple de cheltuieli si venituri considerate deductibile:
dividende primite de la o alta persoana juridica romna
sumele utilizate pentru constituirea (majorarea) rezervelor tehnice ale societatilor de asigurare
de asemenea,sumele utilizate pentru constituirea sau marirea fondului de rezeva n limita n 5% din profitul contabil anual contabil,pna la nivelul de 20% din
capitalul social.
alte sume deductibile care sunt numite de legislatia n vigoare
venituri(cheltuieli)rezultate din anularea datoriilor si ncasarea creantelor
cheltuieli cu reclama si publicitatea
cheltuieli cu sponsorizarea(n limita legii sponsorizarii)
amortizarea activelor corporale si necorporale.
Profitul brut impozabil priveste profitul brut bilantier,din care sunt scazute cheltuielile acceptate de legislatia fiscala si sunt adaugate cheltuielile
neadmise,denumite nedeductibile.Pentru determinarea profitului impozabil,cheltuielile deductibile numai daca sunt aferente realizari i veniturilor si cele care sunt
considerate deductibile de legislatia n vigoare.Cnd o cheltuiala este aferenta mai multor activitati,ea se repartizeaza pe activitatile respective.