Sunteți pe pagina 1din 310

CHARLAINE

HARRIS

MOARTEA LA DALLAS

2

În seria Vampirii Sudului pute ţ i citi:

Mor ţi pân ă la apus Moartea la Dallas Clubul mor ţilor Moart ă pentru to ţi Mort de-a binelea Categoric moart ă Mor ţi cu to ţii Mai r ău decât moartea Mort şi-ngropat Moarte în familie

3

CHARLAINE

HARRIS

MOARTEA LA DALLAS

Traducere din limba engleză de SORIN VOINEA

L E D A GRUPUL EDITORIAL CORINT

4

Aceast ă carte este dedicat ă celor care mi-au spus c ă le-a pl ăcut volumul anterior, Mor ţi pân ă la apus. Le mul ţumesc tuturor pentru încurajare.

5

Mul ţumirile mele lui Patsy Asher, proprietara libr ăriei „Remember the Alibi” din San Antonio, Texas, şi lui Chloe Vert din Dallas; de asemenea, prietenilor minuna ţi pe care i-am cunoscut pe site- ul DorothyL şi care au r ă spuns cu pl ă cere şi entuziasm întreb ărilor mele. Am cea mai grozav ă meserie din lume.

6

Capitolul 1

Andy Bellefleur era beat criţă. Nu-i st ătea deloc în

caracter acest lucru – crede ţi-m ă , fiindc ă îi cunosc pe majoritatea be ţivilor din Bon Temps. De-a lungul anilor în care am lucrat în barul Merlotte's am avut ocazia să -

i întâlnesc pe cei mai mulţ i dintre ei. Dar Andy

Bellefleur, localnic de-al nostru şi detectiv în cadrul forţelor de poliţ ie – deloc numeroase – din Bon Temps, nu mai fusese v ă zut niciodată beat în Merlotte's. Eram nespus de curioas ă să ştiu de ce făcuse o excepţie în seara aceea. Eu şi Andy nu ne puteam considera nici pe departe prieteni, aşa c ă nu-mi permiteam să-l întreb de ce era

nec ă jit. Aveam îns ă la dispoziţie un alt mijloc s ă aflu, aşa c ă m-am hot ărât s ă apelez la el. Chiar dacă încerc să m ă folosesc cât mai pu ţin de acest handicap, sau dar, sau cum s-o fi numind, pentru a descoperi lucruri care m-ar putea influen ţa ori care i-ar afecta pe cunoscu ţii mei, curiozitatea iese uneori învingătoare. Mi-am coborât bariera mentală şi i-am citit gândurile. Mi-a părut rău. Diminea ţă, Andy arestase un b ărbat acuzat de răpire. Individul o luase pe fetiţa în vârstă de numai zece ani a vecinului să u, o dusese undeva în p ădure şi

o violase. Fata era în spital iar bă rbatul în închisoare,

dar ră ul fă cut era ireparabil. M-am simţit foarte tristă şi gata-gata s ă plâng. Era o tic ă loşie care sem ă na destul de mult cu un eveniment din trecutul meu. L-am apreciat pe Andy pu ţin mai mult pentru depresia prin care trecea. — Andy Bellefleur, te rog să-mi dai cheile de la maşină , i-am zis. Complet rupt de realitate, Andy şi-a ridicat spre mine chipul lăt ăre ţ. Dup ă o pauz ă îndelungat ă, timp în care, prin aburii alcoolului ce-i invadaseră creierul, a

7

izbutit să priceapă înţelesul vorbelor mele, s-a scotocit într-unul din buzunarele pantalonilor kaki şi mi-a dat un m ănunchi greu de chei. I-am pus în fa ţă un pahar de whisky şi coca-cola.

— Din partea casei, i-am zis, după care am pornit

spre telefonul din celă lalt capă t al barului şi am sunat- o pe sora lui, Portia. Cei doi locuiau într-o clă dire antebelic ă , degradată , cu dou ă etaje, aflată pe cea mai frumoas ă strad ă, în cel mai elegant cartier din Bon Temps, odinioară un loc de mare atrac ţie turistică . Pe Magnolia Creek Road casele erau înşirate cu fa ţa spre zona parcului stră bă tută de râu, traversată ici şi colo de pode ţe ornamentate, doar pentru pietoni, şi cu alei pe ambele maluri. Mai existau câteva c ă mine vechi pe Magnolia Creek Road, îns ă toate erau într-o stare mai bună decât Belle Rive, locuinţa familiei Bellefleur – o reşedin ţă mult prea costisitoare pentru Portia, avocată de profesie, şi Andy, poliţist de meserie, mai ales că -şi cheltuiseră de mult economiile pe între ţinerea casei şi terenului. Bunica lor, Caroline, refuza cu înc ăp ăţânare să vândă casa. Portia mi-a ră spuns dup ă al doilea ț ârâit.

— Bun ă, Portia, la telefon Sookie Stackhouse, am

salutat-o, ridicând vocea ca să acopăr zgomotul din bar.

— Eşti la munc ă , nu?

— Da. Este şi Andy aici, şi e beat turt ă. I-am luat

îns ă cheile de la maşină . Poţi s ă vii să -l iei acas ă ?

— S-a îmbătat Andy? I se-ntâmplă foarte rar. În

regulă, vin în zece minute, mi-a promis ea, după care a închis.

— Sookie, eşti o fată foarte drăgu ţă, s-a trezit Andy pe neaşteptate. Terminase băutura pe care i-o oferisem. I-am luat

paharul din fa ţă, sperând să nu-mi ceară înc ă unul.

— Mersi, Andy, i-am zis. Şi tu eşti un tip de treabă .

8

— Unde ţi-e… prietenul?

— Chiar aici, s-a auzit o voce fermă şi, în aceeaşi

clipă, Bill Compton a ap ărut în spatele lui Andy. I-am zâmbit peste creştetul poliţistului, care de- abia-şi ţinea capul să nu-i cad ă pe mas ă. Bill avea cam un metru optzeci înă lţime, ochi şi pă r negru, umeri la ţi şi bra ţe vânjoase, ca ale unui b ărbat care muncise din greu ani de zile. Împreună cu tată l lui pusese pe picioare o ferm ă , pe care o îngrijise apoi singur, pân ă

când plecase s ă lupte în ră zboi. Mai precis, în Ră zboiul de Secesiune.

— Bun ă, V.B.! i-a strigat Micah, soţul lui Charlsie Tooten. Bill i-a făcut semn cu mâna drept răspuns, dup ă

care Jason, fratele meu, l-a salutat cât se poate de respectuos:

— Bun ă seara, Vampire Bill.

Jason, care nu-l primise pe Bill cu inima deschis ă în cercul micii noastre familii, începuse de câtva timp o

via ţă cu totul diferită , iar eu aşteptam cu interes să v ă d dac ă noul lui comportament era sau nu trec ă tor.

— Bill, s ă ştii c ă eşti un vampir de treab ă, i s-a adresat Andy, întorcându-se spre Bill pe taburetul rotativ din fa ţa barului. Mi-am schimbat în bine p ărerea privind starea în care se afla Andy, din moment ce nu-l v ăzusem

niciodat ă acceptând cu atâta entuziasm c ă vampirii făceau parte din societatea americană .

— Mersi, i-a ră spuns rece Bill. Nici tu nu eşti o

persoan ă rea, pentru un Bellefleur. Bill s-a aplecat peste tejghea şi m-a să rutat. Buzele

îi erau la fel de reci ca şi glasul, dar m ă obişnuisem. Tot aşa cum nu mi se mai p ărea deloc ciudat atunci când, odihnindu-mi capul pe pieptul lui, nu-i auzeam băt ăile inimii.

— Bun ă seara, draga mea, m-a întâmpinat el pe acelaşi ton grav.

9

I-am împins pe mas ă un pahar cu sânge sintetic

japonez, B-minus, pe care l-a sorbit dintr-o înghi ţitur ă, apoi şi-a lins buzele, îmbujorându-se imediat.

— Iubitule, cum a fost la şedinţă ? l-am întrebat. Bill stă tuse câteva ore în Shreveport.

— Î ţi spun mai târziu.

Speram c ă poveştile lui de la serviciu erau mai pu ţin tulburătoare decât ale lui Andy.

— Bine. Ți-aş fi recunosc ătoare dac ă ai ajuta-o pe

Portia s ă -l duc ă pe Andy pân ă la maşină . Uite că tocmai intră , i-am spus, ară tându-i cu capul spre uş ă . Portia, în sfârşit renun ţase la uniforma profesională, format ă din fust ă, dres, c ămaş ă, jachetă şi pantofi cu toc jos. Se schimbase cu blugi şi o flanelă cam uzată , cu însemnele colegiului Sophie Newcomb. Era la fel de corpolent ă şi de solid ă ca şi fratele ei, cu diferen ţa c ă p ărul ei castaniu era lung şi bogat. Faptul

c ă şi-l îngrijea cu aten ţie era un semn c ă Portia înc ă nu renun ţase la speran ţa de a-şi g ăsi pe cineva. Sigură pe ea, s-a strecurat prin mulţimea de clienţ i gă lă gioşi.

— E clar, s-a afumat rău de tot, ne-a zis, privindu-şi

fratele şi încercând s ă -l ignore pe Bill, care părea s-o tulbure serios. Nu se întâmplă prea des, dar şi când se hot ărăşte s ă se îmbete, o face lată .

— Portia, o s ă -l duc ă Bill la maşin ă, i-am zis.

Andy, mai înalt şi mai solid decât Portia, era evident o povară prea grea pentru sora lui.

— Nu, las ă c ă m ă descurc şi singură , mi-a ră spuns

cu fermitate, fă ră s ă privească spre Bill, care s-a uitat imediat la mine ridicând mirat din sprâncene. Am lăsat-o aşadar s ă -l cuprind ă de subsuori şi s ă încerce să -l urneasc ă de pe scaun. Andy nici m ăcar nu s-a clintit. Portia l-a c ăutat din priviri pe proprietarul barului, Sam Merlotte, slăbu ţ şi scund în aparen ţă, dar în realitate un bă rbat foarte puternic.

— Sam serveşte băuturile la o petrecere aniversară

la clubul country, i-am spus. Mai bine îl laşi pe Bill s ă

10

te ajute. — Bine, a consim ţit b ăţoas ă avocata, fixându-şi privirea în luciul pardoselii barului. Mulţumesc mult. Bill l-a ridicat pe Andy şi l-a dus în doar câteva secunde la ieşire, fără să-l împiedice cu nimic faptul c ă tipul nu se mai putea ţine deloc pe picioare. Micah Tooten a să rit de pe scaun şi le-a deschis imediat uşa, iar Bill l-a purtat pe Andy direct în parcare. — Î ţi mulţumesc, Sookie, a repetat Portia. Şi-a achitat nota de plată ? Am dat afirmativ din cap. — Bun, a zis ea, bătând uşor cu palma în tejgheaua barului şi arătându-mi astfel c ă nu avea de gând să mai z ă boveasc ă . Până la uşa din fa ţă a barului Merlotte's, pe unde ieşise şi Bill, a trebuit s ă asculte şi câteva sfaturi bine inten ţionate ale mai multor clienţ i. Aşa a ajuns vechiul Buick al detectivului Andy Bellefleur s ă rămân ă toat ă noaptea în parcare la Merlotte's. Ulterior, Andy avea s ă jure c ă , atunci când venise la bar, maşina fusese goală. De asemenea, avea s ă declare c ă fusese atât de tulburat, încât uitase să -şi încuie maşina. A doua zi, între opt şi zece diminea ţa, când Andy ar fi trebuit să revină în parcare, iar eu sosisem să ajut la pregătirile pentru deschiderea barului, în maşina lui Andy st ă tea un pasager. Unul care avea să -i fac ă poliţistului probleme considerabile, fiindc ă, sărmanul, era mort de-a binelea.

N-ar fi trebuit să fiu acolo. Lucrasem pân ă târziu în noaptea precedent ă şi ar fi urmat s ă lucrez tot în schimbul de seară. Dar Bill m ă rugase s ă încerc să fac schimb de tură cu una dintre colegele mele, pentru că avea nevoie s ă -l însoţesc în Shreveport, iar Sam nu obiectase. Am întrebat-o pe Arlene dac ă vrea să-mi

11

ţin ă locul. Chiar dac ă era ziua ei liberă, s-a arătat foarte dornic ă s ă aibă parte de bacşişurile generoase pe care le primeam în schimbul de seară şi a fost imediat de acord să vină la cinci după -amiază . Andy, fără nici o îndoial ă, ar fi trebuit să-şi ia maşina de diminea ţă, dar mahmureala fusese probabil prea teribilă ca să mai încerce s-o conving ă pe sora lui să -l duc ă până la barul Merlotte's, aflat mult mai departe decât secţia de poliţ ie. Portia i-a spus c ă va trece să -l ia înainte de amiaz ă , după care vor lua împreun ă masa de prânz şi apoi îşi va putea recupera şi maşina. Aşa c ă Buick-ul şi pasagerul lui t ăcut au aşteptat s ă fie descoperiţi mult mai târziu decât ar fi trebuit. Cu o noapte în urm ă dormisem cam şase ore şi pot spune c ă m ă sim ţeam destul de bine. Unei persoane obişnuite să fie activ ă ziua, aşa cum sunt eu, rela ţia cu un vampir îi poate deregla foarte uşor echilibrul. Am ajutat la închiderea barului şi, pe la ora unu noaptea, am plecat acas ă cu Bill. Am făcut amândoi o baie fierbinte, dar şi alte chestii, după care m-am dus la culcare pu ţin dup ă ora dou ă şi am dormit buştean pân ă aproape de ora nou ă diminea ţa. Bill intrase de mult în pă mânt. La micul dejun am b ăut foarte mult ă ap ă şi suc de portocale, am luat multivitamine şi suplimente de fier, respectând astfel dieta pe care o adoptasem de când Bill apăruse în via ţa mea şi adusese (pe lâng ă dragoste, aventură şi imprevizibil) amenin ţarea constant ă a anemiei. Vremea, slavă Domnului, se mai răcise pu ţin şi, prin urmare, am lenevit pe veranda din fa ţa casei lui Bill îmbrăcat ă într-o jachet ă tricotat ă şi pantaloni negri din stofa, pe care îi purtam şi la Merlotte's când era prea rece ca s ă purt ăm pantaloni scurţi. Cămaşa albă pe care o îmbrăcasem avea brodat ă în dreptul sânului stâng cuvintele MERLOTTE'S BAR.

12

În timp ce ră sfoiam ziarul de diminea ţă, mi-am dat seama că iarba nu mai creştea în acelaşi ritm şi unele firişoare începuseră deja s ă se ofileasc ă . Pe stadionul de fotbal al liceului, atmosfera avea s ă fie potrivit ă pentru meciul din seara de vineri. Vara se desparte foarte greu de Louisiana, chiar şi de nordul Louisianei. Toamna intr ă cu mult ă nesiguran ţă în scen ă, ca şi cum ar fi preg ătit ă să dispară într-o clipă şi să lase locul arşiţei în ăbuşitoare a lunii iulie. Îns ă , în aceast ă diminea ţă, am fost foarte atentă şi am observat semnele. Toamna şi iarna înseamn ă pentru mine nop ţi mai lungi, mai mult timp petrecut în compania lui Bill şi mai multe ore de somn. În această stare de bună dispoziţie, am plecat la lucru. V ăzând Buick-ul parcat în fa ţa barului mi-am amintit de cheful straşnic şi neobişnuit pe care-l tră sese Andy în noaptea trecut ă. Trebuie s ă recunosc, am zâmbit gândindu-m ă cum avea să se simt ă azi. În dreptul maşinii lui Andy, înainte s-o ocolesc şi s ă parchez în spatele barului, pe unul din locurile rezervate angaja ţilor, am observat că portiera din spate nu era bine închis ă . Asta însemna că becul din habitaclu era aprins, nu ? Şi c ă bateria maşinii se desc ărcase. Andy s-ar fi înfuriat şi ar fi fost nevoit s ă vin ă în bar s ă telefoneze să vin ă cineva s ă-l remorcheze, ori s ă roage pe cineva s ă -i dea curent… Aşa c ă , dorind să-l ajut, am oprit şi m-am dat repede jos, lăsând motorul s ă mearg ă. Dar s-a dovedit c ă nu avusesem deloc dreptate. Am împins portiera, dar n-am izbutit s-o mişc nici m ăcar cu un milimetru. Am forţat uşa cu um ă rul, gândindu-m ă c ă pân ă la urm ă se va închide şi îmi voi putea vedea de treburile mele. Dar tot n-am auzit cheul mecanismului de închidere. Iritat ă, am deschis larg portiera, să v ăd ce-i bloca închiderea şi, deodat ă, m-a izbit un miros îngrozitor, o duhoare ce p ărea s ă fi cuprins întreaga parcare. Însp ăimântat ă, am sim ţit c ă

13

mi se taie ră suflarea, deoarece izul nu-mi era necunoscut. Mi-am acoperit gura cu palma – deşi nu m-a ajutat prea mult în privin ţa mirosului – şi m-am uitat pe bancheta din spate. — Oh, fir-ar s ă fie, am şoptit. La naiba! Lafayette, unul dintre buc ă tarii barului, z ăcea pe banchetă . Era gol-golu ţ. Laba piciorului s ău usc ăţiv şi cafeniu, ale c ă rui unghii şi le vopsise în roşu-aprins, împiedicase portiera s ă se închid ă, iar cadavrul lui pu ț ea de la o poştă . M-am retras în grabă , m-am suit la volan şi, claxonând puternic, am accelerat, am dat colţul şi am oprit în spatele barului. Sam, cu un şorţ legat în jurul taliei, a ieşit imediat pe uş ă. Am oprit motorul şi, zbughind-o de pe scaun cu aşa o vitez ă c ă nici nu-mi dădeam seama ce fac, m-am lipit strâns de Sam. — Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Sam. M-am dat în spate s ă-l privesc şi, întrucât Sam este cam scund de statură, n-am fost nevoit ă s ă-mi ridic prea mult privirea. Părul blond-roşcat îi str ălucea în razele soarelui de diminea ţă, iar ochii albaştri larg deschişi m ă priveau neliniştiţi. — Lafayette…, i-am zis, izbucnind în lacrimi. M ă comportam ridicol şi prosteşte, ceea ce nu ajuta la nimic, dar nu m-am putut abţine. E mort, în maşina lui Andy Bellefleur. Sam şi-a încordat bra ţele şi m-a strâns din nou la pieptul s ău. — Sookie, îmi pare rău c-ai v ăzut una ca asta, mi-a spus el. Trebuie s ă sun ăm la poli ţ ie. S ărmanul Lafayette! Buc ătarii care lucrau la Merlotte's nu aveau nevoie de abilităţi culinare extraordinare, deoarece Sam le oferă clien ţilor doar sendvişuri şi cartofi pr ăji ţ i, fapt pentru care fluctua ţia de personal e semnificativă . Îns ă Lafayette, spre surprinderea mea, rezistase în acest post mai mult decât toţi ceilalţi. Era homosexual, şi

14

chiar unul extravagant, în genul acelora care se fardeaz ă şi îşi pun unghii false. Locuitorii din nordul Louisianei nu sunt la fel de toleran ţi ca orăşenii din New Orleans şi m ă aşteptasem ca Lafayette, un bă rbat de culoare, să aib ă mari probleme în acest sens. Dar, în pofida dificult ăţilor – sau poate tocmai datorit ă acestora –, era întotdeauna vesel şi sarcastic, volubil, iste ţ, dar şi un buc ătar priceput. Pregătea pentru hamburgeri un sos special, iar clien ţii comandau cu regularitate „burger Lafayette”. — Avea familie? l-am întrebat pe Sam. Ne-am dezlipit stângaci din îmbrăţişare şi am intrat în clă dire, în biroul lui. — Parc ă avea un v ă r, mi-a ră spuns el, apă sând tastele 9-l-l. Vă rog să veniţi la Merlotte's, pe Hummingbird Road, i se adres ă el dispecerei. E un

bărbat mort într-o maşin ă. Da, în parcare, chiar în fa ţa localului. Ah, şi poate c-ar trebui să-l informa ţi şi pe Andy Bellefleur de acest lucru. E maşina lui. De unde m ă aflam, am auzit la celă lalt capă t al firului un strig ăt de uimire. Danielle Gray şi Holly Cleary, cele dou ă chelneri ţe din schimbul de diminea ţă, tocmai intrau râzând pe uşa din spate. Femei divorţate, în vârstă de vreo dou ăzeci şi cinci de ani, erau prietene dintotdeauna şi păreau destul de mulţumite de slujba pe care o aveau, atâta timp cât erau împreună . Holly avea un b ăiat în vârstă de cinci ani, care mergea la grădini ţă, iar Danielle o fată de şapte ani şi un bă iat prea mic pentru

a merge la şcoală şi de care îngrijea mama ei, în orele în care aceasta muncea la Merlotte's. N-aş fi putut

niciodat ă s ă fiu mai apropiată de ele – deşi, în definitiv, eram de seama lor –, întrucât pă reau foarte atente s ă -

şi apere prietenia.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Danielle când m- a v ă zut cum arăt. Şi brusc, pe chipul ei usc ăţiv şi pistruiat a apă rut îngrijorarea.

15

a întrebat şi

Holly. Mi-am amintit că , pentru o perioadă de timp, se întâlnise cu Andy Bellefleur. Holly avea cel mai frumos ten pe care l-am vă zut

vreodată , iar pă rul blond, tuns scurt, îi încadra pl ăcut ovalul fe ţei.

— De

ce e maşina

lui

Andy afară ?

— A dormit toat ă noaptea în maşină ? a adăugat ea.

— Nu el, i-am ră spuns, ci altcineva.

— Cine?

— Lafayette.

— L-a lăsat Andy pe negrul ăla pervers să doarm ă în maşina lui? Aşa era Holly: directă şi necioplită .

Ce-a păţit? a întrebat Danielle.

Ea

era mai istea ţă , dintre cele două .

— Înc ă nu ştim, a intervenit Sam. Poli ţiştii trebuie să apară.

— De fapt, a zis Danielle încet, prevă ză toare, vreţ i să spune ţi c ă e mort.

— Da, i-am ră spuns. Exact asta am vrut s ă

spunem.

— Ei bine, într-o oră trebuie s ă deschidem barul, a

spus Holly, punându-şi mâinile în şolduri. Ce facem? Dac ă poliţiştii ne dau voie s ă deschidem localul, cine

va pregăti mâncarea? Clien ţii vor veni să -şi ia prânzul.

— Ar fi bine s ă ne pregătim, pentru orice

eventualitate, a spus Sam. Deşi presimt c ă nu vom deschide pân ă dup ă-amiaz ă.

Apoi a intrat în birou să telefoneze dup ă buc ătari.

Mi s-a părut ciudat s ă ne vedem de treab ă şi s ă

deschidem ca-n zilele obişnuite, de parc ă Lafayette ar fi putut s ă intre pe uş ă dintr-un minut într-altul şi s ă înceapă s ă ne povesteasc ă despre cine ştie ce petrecere la care participase, aşa cum fă cuse cu doar câteva zile în urm ă . În scurt timp, pe şoseaua care trecea prin fa ţa localului s-au auzit ţiuind sirenele.

16

Maşinile de poli ţie s-au oprit în parcarea cu prundiş a lui Sam. Tocmai terminaserăm de aşezat scaunele şi mesele, înfă șuraserăm în şerve ţele câteva seturi suplimentare de tacâmuri şi ne preg ăteam s ă le înlocuim pe cele folosite, când poliţ iştii au intrat. Barul Merlotte's este situat în afara oraşului, aşa c ă orice eveniment petrecut aici intră în jurisdic ţia şerifului districtului, Bud Dearborn. Bun prieten al tată lui meu, Bud Dearborn avea de-acum p ărul c ărunt. Avea o fa ţă turtit ă, ca de pechinez, şi ochi c ăprui, opaci. În timp ce se-ndrepta spre uşa din fa ţă a

barului, am observat c ă purta bocanci înal ţi şi o şapc ă cu emblema echipei Saints. Venise probabil direct de la ferma sa. Ală turi de Bud era Alcee Beck, singurul detectiv afro-american din forţele poliţieneşti ale districtului. Alcee era atât de negru, încât c ămaşa alb ă pe care o purta părea s ă străluceasc ă. Nodul cravatei era perfect, costumul, impecabil. Pantofii îi erau lustruiţi şi luceau de- ţi luau ochii. Bud şi Alcee se ocupau împreun ă de districtul nostru… sau, cel pu ţin, erau responsabili de acele elemente importante care-l menţ ineau în bună func ţionare. Mike Spencer, directorul unei case de pompe funebre şi judec ător de instruc ţie în districtul nostru, avea un cuvânt greu de spus în treburile districtuale şi, în plus, era bun prieten cu Bud. Eram îns ă convins ă c ă Mike se afla deja în parcare şi constata decesul s ărmanului Lafayette.

— Cine-a gă sit cadavrul? a întrebat Bud.

— Eu.

Bud şi Alcee şi-au schimbat uşor direc ţia şi s-au îndreptat spre mine.

— Sam, ne dai voie s ă st ăm pu ţin în biroul t ău? i s-

a adresat Bud şi, fără să mai aştepte răspunsul, mi-a făcut semn din cap să pornesc într-acolo.

— Bineîn ţeles, chiar v ă rog, îl invit ă sec şeful meu. Sookie, eşti bine?

17

— Sunt bine, Sam.

Nu eram convins ă c ă era aşa, dar Sam oricum nu

ar fi avut ce s ă -mi fac ă fă ră s ă intre în bucluc, iar asta n-ar fi folosit la nimic. Când Bud mi-a f ăcut semn s ă m ă aşez am negat din cap şi cei doi s-au instalat comod pe scaunele de la birou. Bud, fireşte, a ales scaunul în care obişnuia să stea Sam, în vreme ce Alcee a trebuit s ă se mulţumeasc ă cu un scaun oarecare, din a c ărui tapiţerie nu mai răm ăsese mare lucru.

— Spune-ne când l-ai v ăzut ultima oară pe Lafayette în via ţă , a început Bud. Am stat şi m-am gândit un pic.

— Noaptea trecută nu a lucrat, am spus. A fost de serviciu Anthony, Anthony Bolivar.

— Cine e? îşi încre ţi Alcee fruntea lată . Nu-l

recunosc dup ă nume.

— Este prieten cu Bill. A trecut întâmplător prin

oraş, avea nevoie de-o slujb ă. Are experien ţă în domeniu. Lucrase într-un vagon-restaurant în timpul marii crize economice.

— Vrei s ă spui c ă buc ătarul care preg ăteşte gust ările la Merlotte's este vampir?

— Şi ce? am întrebat.

Am sim ţit cum mi se crispeaz ă gura, mi-am încruntat sprâncenele şi am ştiut c ă pe chip mi se vedea furia. M ă străduiam s ă nu le citesc gândurile şi să stau în banca mea, dar îmi era foarte greu. Bud Dearborn făcea parte din categoria oamenilor obişnuiţi; în schimb, Alcee îşi transmitea gândurile la fel de clar precum semnalele luminoase ale unui far. Şi, în acele momente, transmitea numai dezgust şi teamă . Înainte să -l cunosc pe Bill şi s ă descopă r că el aprecia acest handicap – sau har, cum îi spunea – al meu, fă cusem tot posibilul s ă m ă autoconving şi să le

18

ară t şi celorlalţi c ă nu eram cu-adev ă rat capabilă s ă citesc gândurile. Îns ă din momentul în care el m ă eliberase din mica închisoare pe care mi-o construisem

singură, la încuraj ările şi îndemnurile lui începusem s ă-

mi dezvolt această aptitudine şi s-o experimentez.

Pentru Bill transpusesem în cuvinte sentimente pe care le tră iam de ani de zile. Unii oameni, printre care şi Alcee, îşi transmit foarte intens gândurile, în vreme ce majoritatea, aşa cum este cazul lui Bud Dearborn, au o activitate mentală mai domoală . Recepţ ionarea gândurilor depinde în mare m ăsură de intensitatea emoţiilor subiec ţilor, de limpezimea minţii şi chiar de condiţiile meteorologice. Unele persoane sunt atât de

întunecate lă untric, încât îmi este imposibil să aflu ce gândesc. Acestora nu reuşesc să le desluşesc decât cel mult dispoziţia în care se află , nimic mai mult. Ştiam c ă , dac ă -i atingeam pe oameni în timp ce încercam s ă le citesc gândurile, tabloul era mult mai limpede – era ca şi cum ai trece la televiziunea prin cablu, dup ă ce nu avuseseși altceva decât o antenă .

De asemenea, descoperisem c ă dac ă -i transmiteam

persoanei respective imagini relaxante, îmi puteam face mult mai uşor loc în mintea ei. Nu-mi doream nimic mai pu ţin decât să pătrund în mintea lui Alcee Beck. Dar, absolut involuntar, i-am

surprins reac ţia lăuntric ă plin ă de prejudec ăţi în

legă tură cu faptul că la Merlotte's lucra un vampir,

repulsia s ă descopere c ă eu eram femeia despre care auzise c ă avea un prieten vampir, convingerea

profund ă c ă Lafayette, un homosexual ce-şi etala fă ră

nici o jen ă orientarea sexuală , reprezenta o adev ărat ă

ruşine pentru comunitatea negrilor. Alcee era sigur c ă Andy Bellefleur avea un duşman care dorise s ă se răzbune pe el, punându-i în maşină cadavrul homosexualului negru. Se întreba dac ă Lafayette avusese SIDA şi cât de mare era riscul să se infesteze bancheta maşinii lui Andy. Oricum, el ar fi vândut-o

19

imediat, dacă ar fi fost în locul lui Andy. Dac ă l-aş fi atins în acel moment pe Alcee, i-aş fi

aflat până şi numă rul de telefon sau m ă rimea pe care o poart ă nevast ă-sa la sutien. Bud Dearborn începuse să m ă priveasc ă destul de ciudat.

— Aţi spus ceva? l-am întrebat.

— Da. Voiam s ă ştiu dac ă Lafayette a trecut aseară pe la bar. A venit cumva să bea un pă hă rel?

— Eu nu l-am v ă zut, i-am ră spuns.

Dac ă stă team să mă gândesc bine, nu-l vă zusem niciodat ă pe Lafayette să bea alcool. Pentru prima dată mi-am dat seama că , deşi la orele prânzului

clien ţii erau de toate felurile, noaptea, clientela era format ă exclusiv din albi.

— Unde-şi petrecea timpul liber?

— Habar n-am.

Şi chiar nu ştiam, pentru c ă Lafayette, în toate povestirile sale, schimba numele locurilor şi personajelor, probabil pentru a-i proteja pe cei nevinova ţi. M ă rog, de fapt, pe vinova ţi.

— Când l-ai v ă zut ultima oară ?

— Pu ţin mai devreme. Mort, în maşină .

Bud a clă tinat din cap, exasperat.

— În via ţă , Sookie.

— Hmmm, cred c ă … în urm ă cu trei zile. Când am

intrat în tură , el încă nu plecase şi ne-am salutat. Ah, şi

M-am

oprit pentru a-mi aminti exact cuvintele lui. Spunea c ă

a fost invitat într-o cas ă unde a participat la tot felul de partide sexuale extreme. Cei doi poliţ işti au fă cut ochii mari.

— Exact aşa mi-a spus! Nu ştiu dac ă vorbea serios

sau nu. Parc ă -l şi vedeam pe Lafayette cum îmi destă inuia aceste lucruri şi îşi ducea sfios degetul la gur ă, pentru a-mi arăta c ă nu avea de gând s ă-mi dezv ăluie locul

mi-a povestit despre petrecerea la care fusese

20

sau identitatea partenerilor.

— Şi nu te-ai gândit c ă ar trebui s ă ştie şi alţii de aceast ă aventură ? m-a întrebat Bud Dearborn, de-a dreptul uimit.

— Era o petrecere privată . De ce-ar fi trebuit s ă spun şi altcuiva despre acest lucru? Îns ă ştiam bine c ă acest gen de petreceri erau

interzise în districtul nostru. Ambii bărba ţi m ă priveau încrunta ţi şi Bud şi-a continuat interogatoriul, printre din ţi:

Ţ i-a zis cumva Lafayette dacă au consumat şi droguri la aceast ă întrunire amicală?

— Nu-mi amintesc s ă-mi fi spus aşa ceva.

— Petrecerea a avut loc acas ă la o persoană de

culoare, ori la un alb?

— La un alb, i-am spus, deşi ar fi fost mai bine s ă

par complet ignorant ă . Lafayette fusese cu adevă rat impresionat de reşedin ţa respectiv ă, dar nu datorit ă dimensiunilor sau luxului ei. De ce fusese el aşa de impresionat? Nu ştiam precis ce însemna un lucru impresionant pentru Lafayette, care crescuse în să ră cie şi ră mă sese în continuare sărac, dar ştiam c ă fă cuse referire la casa unui alb, deoarece îmi spusese: „Pe toţi pere ţii erau tablouri cu mutre albe ca petalele de crini şi zâmbete ca de aligator.” Nu le-am relatat poliţiştilor acest comentariu şi nici ei n-au mai insistat cu întrebă rile. Am ieşit din biroul lui Sam – dup ă ce le-am explicat poliţiştilor de ce îşi lăsase Andy maşina în parcare – şi m-am dus în spatele tejghelei. Nu voiam să v ăd forfota din parcare, şi nici nu aveam clienţi care să aştepte să

fie serviţi, întrucât poliţiştii blocaseră intrarea în bar. Sam aranja sticlele în spatele barului, ştergând şi praful totodat ă; Holly şi Danielle stă teau la una dintre mesele de fum ă tori, iar Danielle îşi aprinsese o ţigară.

— Cum a mers? m-a întrebat Sam.

— N-a fost mare lucru. Nu le-a pl ăcut s ă aud ă c ă

21

Anthony lucreaz ă aici şi nu s-au arătat deloc mulţumiţi când le-am povestit despre petrecerea cu care se

lă uda Lafayette zilele trecute. L-ai auzit şi tu când mi-a

povestit? Despre orgia la care-a fost?

— Da, mi-a spus şi mie câte ceva. Trebuie să fi fost

o noapte important ă pentru el. Dac ă petrecerea a avut loc cu adev ă rat.

— Crezi c-a n ăscocit totul?

— Nu cred să existe în Bon Temps prea multe

petreceri interrasiale, cu bisexuali.

— Asta pentru c ă n-ai fost şi tu invitat la vreuna, i- am răspuns la obiect, întrebându-m ă dac ă ştiam cu adev ă rat tot ce se petrecea în oră şelul nostru.

Dintre toţi locuitorii din Bon Temps, eu ar fi trebuit

să cunosc cel mai bine secretele oamenilor, din

moment ce informa ţiile îmi erau în mai mic ă sau mai

mare m ăsură accesibile, în func ţie de cât de mult îmi dădeam silin ţa s ă le aflu.

— Sau, cel pu ţin, presupun c ă n-ai fost invitat la

nici una, nu? am continuat.

— Exact, mi-a zâmbit Sam, în timp ce ştergea de praf o sticlă de whisky.

— Se pare c ă şi invita ţia mea s-a pierdut pe undeva pe la poşt ă .

— Crezi c ă Lafayette ar fi vrut s ă vină ieri-noapte la bar, s ă ne mai povestească din aventurile sale la petrecere? Am ridicat din umeri:

— Poate c ă -şi dă duse întâlnire cu cineva în

parcare. În definitiv, toţi ştiu unde este situat

Merlotte's. Şi-a luat salariul? l-am întrebat, amintindu-

mi c ă Sam ne plă tea pe toţi la fiecare sfârşit de

să ptă mână .

— Nu. Poate chiar de-asta venise, dar oricum i l-aş

fi dat a doua zi, când era de serviciu, adică azi.

— M ă întreb cine l-a invitat pe Lafayette la petrecere.

22

— Bun ă întrebare.

— Doar nu te gândeşti că a fost atât de stupid încât să şantajeze pe cineva. Sam a luat o cârpă curată şi a început s ă

lustruiasc ă tejgheaua din imita ţie de lemn. Barul ară ta lun ă, dar lui Sam, din câte observasem, îi plăcea să aibă permanent o ocupa ţie.

— Nu cred una ca asta, mi-a ră spuns el după ce a

reflectat pu ţin. Nu, cu siguran ţă c ă au greşit persoana. Ştii cât era de indiscret Lafayette. Nu numai c ă ne-a povestit c ă a fost la o asemenea petrecere – unde pun

pariu c ă nu l-a invitat nimeni –, ci este posibil s ă-şi fi manifestat intenţia de a stabili o rela ţie de amiciţ ie cu ceilalţi participanţi, o legă tură pe care nu ar fi agreat-o nici unul dintre ei.

— Adic ă s ă ţin ă legătura cu ei ori s ă le fac ă cu ochiul în public?

— Da, ceva de genul ăsta.

— Când faci sex cu cineva sau când te uiţi la un act sexual, începi s ă te consideri egalul lor. Am şov ă it când am spus acest lucru, pentru că nu am mai deloc experienţă în acest domeniu, dar Sam m-a aprobat dând din cap.

— Mai mult decât orice altceva, Lafayette îşi dorea

să fie acceptat aşa cum era, mi-a zis el, şi a trebuit să -i dau dreptate.

23

Capitolul 2

Am deschis barul la patru şi jum ătate dup ă-amiaz ă, când deja eram cu toţii plictisiţi de moarte. Mi-era ruşine de asta, deoarece, în definitiv, eram acolo pentru c ă un tip pe care-l cunoşteam murise, dar la fel de incontestabil era şi faptul c ă, dup ă ce făcuserăm ordine în toat ă magazia barului şi în biroul lui Sam şi jucaserăm câteva partide de bourré 1 pe parcursul c ă rora Sam câştigase cinci dolari şi ceva m ărun ţiş –, aşteptam cu toţii s ă vedem pe cineva nou. Ceea ce s-a şi întâmplat, când pe uşa din spate a intrat v ărul lui Andy, Terry Bellefleur, buc ă tar sau barman de ocazie la Merlotte's. Cred c ă Terry avea aproape şaizeci de ani. Luptase în Vietnam şi fusese prizonier de război cam un an şi jum ătate. Avea pe fa ţă câteva cicatrici care-ţ i s ă reau în ochi, iar prietena mea, Arlene, mi-a spus c ă urmele de răni de pe corp erau şi mai şi. Terry era roşcat, îns ă, din câte observam, înc ărun ţea de la lun ă la lun ă tot mai mult. Terry îmi era simpatic dintotdeauna, probabil şi pentru c ă făcea tot posibilul să fie dră gu ţ cu mine – mai pu ţin când era prost dispus. Toată lumea ştia că nu trebuie s ă-l scoată din s ărite pe Terry Bellefleur când era în pas ă proastă . Zilele lui negre erau precedate de coşmaruri dintre cele mai cumplite, dup ă cum spuneau vecinii lui. Îl auziseră urlând îngrozitor în nop ţile sale de spaim ă . Nu am pă truns niciodat ă, dar niciodată , în mintea lui Terry. Astă zi îns ă Terry arăta foarte bine. Avea umerii relaxa ţi şi nu privea neliniştit în toate pă rţile.

1 Joc de că rţ i bazat pe levate.

24

— Eşti bine, dulcea ţă? m-a întrebat el, atingându- mi bra ţul prieteneşte.

— Da, Terry, n-am nimic. Numai c ă-mi pare rău

pentru Lafayette.

— Mda, nu era un tip ră u – ceea ce, din partea lui

Terry, era un semn de adev ărat ă apreciere. Îşi fă cea bine treaba, venea întotdeauna la timp. Cur ăţa bine buc ăt ăria. Nu spunea nim ănui lucruri urâte. Un asemenea comportament era cea mai mare ambiţie a lui Terry.

— Ca acum s ă sfârşeasc ă mort în Buick-ul lui Andy, a continuat el.

— Mi-e team ă că maşina lui Andy este…, m-am

oprit, încercând s ă g ăsesc un termen cât mai pu ţin tulburător.

— Poate fi curăţată , a zis Terry, nerăbd ător s ă închidem subiectul.

Ţ i-a spus cumva ce se b ănuieşte c ă s-a

întâmplat cu Lafayette?

— Andy zice c ă pare s ă aib ă gâtul rupt. Şi, de asemenea, sunt câteva probe care… îi cam fac necazuri.

Ochii s ăi c ăprui au scânteiat, arătând c ă se sim ţea inconfortabil. Pentru Terry, „necazurile” însemnau întotdeauna ceva violent şi legat de sex.

— Oh, dar e îngrozitor!

Danielle şi Holly apă ruseră în spatele meu, împreun ă cu Sam, care se oprise pu ţin în drumul s ău

spre lada de gunoi din spate, unde c ăra din nou un sac plin cu tot felul de nimicuri.

— Doar nu vrei s ă spui c ă ară ta… adică , maşina era atât de…

— Mânjit ă ?

— Da.

— Andy crede c ă a fost ucis în altă parte.

— Ce scârboşenie, a zis Holly. Nici nu vreau s-aud. E deja prea mult pentru mine.

25

Terry s-a uitat la cele două femei peste umă rul meu. Nu le prea îndrăgea pe Danielle şi pe Holly, dar nu ştiam din ce motiv, şi nici nu-mi dă dusem silinţa să

aflu. Nu doream să m ă amestec în via ţa privat ă a celor din jurul meu, în special acum, când reuşisem să -mi controlez mult mai bine abilitatea. Le-am auzit pe cele dou ă îndepărtându-se, dar numai dup ă ce Terry le fixase cu privirea câteva secunde.

— A venit ieri-seară Portia şi l-a dus pe Andy

acas ă? a întrebat el.

— Da, am sunat-o eu, pentru c ă el nu mai era în

stare s ă conduc ă. Sunt convins ă c ă acum îşi doreşte mai mult decât orice s ă -l fi lă sat s ă plece singur. După o asemenea ispravă ştiam că nu voi ajunge niciodat ă printre persoanele pe care le simpatizeaz ă Andy Bellefleur.

— N-a avut probleme s ă -l duc ă pân ă la maşină ?

— A ajutat-o Bill.

— Bill, vampirul? Prietenul tă u?

— Îhî.

— Sper c ă n-a speriat-o prea tare, a comentat

Terry, de parc ă nici nu m-aş fi aflat în fa ţa lui. M-am strâmbat la auzul vorbelor sale. —- Pentru nimic în lume n-ar avea Bill de ce s-o sperie pe Portia Bellefleur, i-am zis, accentuând

cuvintele în aşa fel, încât semnifica ţ ia lor s ă ră zbească instantaneu prin cea ţa gândurilor lui Terry.

— Portia nu-i deloc o persoan ă atât de dur ă cum o

cred toţi, mi-a spus Terry. Tu, pe de alt ă parte, eşti ca un ecler dulce şi apetisant la exterior, dar în ăuntru se ascunde un pitbull.

— Nu ştiu dac ă ar trebui s ă m ă simt flatat ă ori să-ţi trag una direct în nas.

— Eşti invitata mea. Câte femei – sau, de fapt,

chiar şi bă rba ţi – ar avea curajul să -i spună aşa ceva unui nebun ca mine? Terry mi-a zâmbit ca o fantom ă. Nu ştiusem până

26

în acel moment c ă Terry era atât de conştient de reputa ţia pe care-o avea. Dorind să -i arăt c ă nu m ă temeam de el, m-am ridicat pe vârful picioarelor, l-am să rutat pe obrazul cu cicatrice şi, când am revenit cu talpa întreagă pe podea, mi-am dat seama c ă acest lucru nu era câtuşi de pu ţin adev ărat. În anumite circumstan ţe, nu numai c ă m-aş fi sim ţit cât se poate de circumspect ă în prezen ţa acestui bărbat cu tulburări mintale, ci aş fi putut s ă m ă simt înspăimântată de-a binelea. Terry şi-a legat la spate şnururile unui şor ţ alb şi a intrat în buc ăt ărie, iar noi ne-am v ăzut de-ale noastre. Nu aveam să petrec prea mult ă vreme la munc ă din moment ce trebuia să plec la şase seara şi s ă mă pregătesc s ă merg cu Bill în Shreveport. Nu-mi fă cea deloc plăcere s ă ştiu c ă Sam trebuia s ă m ă pl ăteasc ă pentru orele în care pierdusem vremea prin local şi aşteptasem s ă încep munca, dar curăţarea biroului şi magaziei lui Sam compensa timpul de inactivitate. Odată ce poliţia a permis accesul în parcare, clien ţii au început s ă curgă în valuri. De fapt, numai atât cât era posibil într-un orăşel cum este Bon Temps. Andy şi Portia au fost printre primii şi, imediat ce-au intrat, l-am observat pe Terry privindu-i prin ferestruica buc ă t ă riei. Cei doi l-au salutat cu mâna, iar el le-a ră spuns ridicând simbolic o spatulă. M-am întrebat cât de apropiat era Terry de ei, ca v ăr. Ştiam bine c ă nu era v ăr primar cu ei. Deşi, la noi, poţi oricui să -i spui vă r, nepot, unchi sau m ă tuş ă , fă ră s ă ai vreo legă tură de rudenie cu persoana respectiv ă . De pildă , dup ă ce mama şi tată l meu au decedat într-o inunda ţie iscată din senin, potop care le-a spulberat maşina de pe un pod, prietena cea mai bun ă a mamei mele a început s ă m ă viziteze la bunica mea, s ăpt ămânal sau de dou ă ori pe lun ă, şi-mi aducea de fiecare dat ă câte o mic ă aten ţie; şi de-atunci, i-am spus „mă tuşa Patty”. Am răspuns amabilă la întreb ările clien ţilor, atunci

27

când am avut timp, şi am servit apoi la mese hamburgeri, salate şi buc ăţi de piept de pui, dar şi bere, până când am simţit că ameţesc. Când m-am uitat la ceas, sosise deja vremea s ă plec. În toaleta rezervată femeilor am gă sit-o pe prietena mea, Arlene, care urma să -mi ţin ă locul în schimbul de seară . Părul ei roşcat-aprins – cu dou ă nuan ţe mai închis în aceast ă lun ă – îi c ă dea în şuviţe cârlionţate pe umeri, iar pantalonii strâm ţi pe care-i purta ară tau lumii întregi c ă slă bise trei kilograme. Arlene fusese c ăs ătorit ă de patru ori şi acum era în c ăutarea celui de-al cincilea partener de via ţă . Am discutat câteva minute despre moartea colegului nostru şi i-am explicat succint situa ţia de la mese, dup ă care mi-am luat poşeta din biroul lui Sam şi am şters-o pe uşa din spate. Nu se înnoptase când am ajuns acas ă – stă team la vreo patru sute de metri dincolo de p ădurea str ăb ătut ă de un drum comunal rareori circulat. Deşi foarte veche – unele anexe ale clă dirii aveau o vechime de peste o sută patruzeci de ani –, casa fusese renovat ă şi modificat ă de atâtea ori, încât nu o consideram o clădire antebelic ă. Oricum, ară ta ca o veche locuin ţă dintr-o ferm ă . Bunica mea, Adele Hale Stackhouse, îmi lăsase moştenire acest c ă min, pe care îl pre ţuiam foarte mult. Bill îmi ceruse să m ă mut la el, într-o cas ă situată pe un mic deal, dincolo de cimitirul din apropierea locuin ţei mele, îns ă nu m ă lăsase inima să -mi părăsesc c ăminul. Mi-am dat jos hainele de ospă tă riţă şi am deschis şifonierul. Trebuia s ă mergem în Shreveport s ă ne întâlnim cu alţi vampiri, ocazie cu care Bill mă rugase să m ă aranjez pu ţin. Nu prea în ţelegeam de ce-mi ceruse acest lucru, din moment ce nu dorea să-mi fac ă nimeni avansuri; dar voia s ă fiu foarte frumoas ă de fiecare dată când mergeam la Fangtasia, un bar de ţinut de vampiri şi frecventat îndeosebi de turişti. Bărba ţii ăştia!

28

N-am putut să m ă hot ără sc, aşa c ă am intrat la duş. M ă neliniştea întrucâtva gândul că eram nevoită să merg la Fangtasia. Proprietarii barului făceau parte

din structura politic ă a societ ăţii vampirilor şi, odat ă ce aflaseră c ă posedam o aptitudine rar întâlnit ă la ceilalţi oameni, devenisem pentru ei o persoană foarte dorită . Siguran ţa îns ă mi-a redat-o Bill, care intrase în sistemul lor politic autonom şi îmi permisese astfel s ă tră iesc acolo unde doream şi să -mi pă strez slujba care îmi plăcea. Şi totuşi, în schimbul acestei protec ţii, de fiecare dată când m ă chemau, trebuia s ă m ă prezint în localul lor şi să le pun la dispozi ţie abilitatea mea telepatică . Vampirii actuali apelau la m ă suri mai puţin drastice decât cele pe care le folosiseră anterior, respectiv tortura şi teroarea. Apa fierbinte mi-a redat imediat buna dispoziţie şi m-am relaxat în ră pă itul pic ăturilor ce-mi că deau pe spate.

— N-ai vrea s ă -ţi ţin companie?

— Bill, dă-o naibii de treabă !

Inima îmi b ătea nebuneşte şi m-am rezemat cu spatele de perete.

— Iartă -m ă , draga mea. N-ai auzit când am deschis uşa de la baie?

— Nu, fir-ar să fie! De ce nu strigi şi tu ceva de

genul „Iubito, am sosit”?

— Îmi pare rău, s-a scuzat el, nu foarte sincer. Nu

vrei s ă te spă l pe spate?

— Nu, mersi, i-am şuierat printre din ţi. N-am chef

acum de spălat pe spate. Bill a rânjit – dorind probabil s ă-mi arate c ă avea caninii retraşi – şi a tras perdeaua la loc. Când am ieşit din baie, înfă şurată mai mult sau mai pu ţin decent într-un prosop, Bill st ătea întins pe patul meu, în vreme ce pantofii îi erau aşeza ţ i ordonat pe covoraşul din fa ţa noptierei. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni kaki, c ămaş ă bleumarin cu mâneci lungi şi şosete care se asortau cu nuanţa

29

c ă m ăşii şi mocasinilor lustruiţi. Pă rul negru îi era piept ănat îngrijit pe spate şi purta perciuni lungi, retro. Ei bine, erau într-adev ăr retro, dar mult mai demoda ţi decât şi-ar putea imagina cineva. Sprâncenele îi erau înalte şi arcuite, iar nasul drept. Gura lui sem ăna cu cele ale statuilor greceşti, sculpturi pe care, ce-i drept, nu le-am v ăzut decât în

poze. Murise la câ ţiva ani dup ă terminarea R ăzboiului de Secesiune – sau războiul de agresiune al nordiştilor, dup ă cum îl numea bunica mea.

— Ce program avem pentru aceast ă noapte? l-am întrebat. Mergem cu treburi sau de plă cere?

— Sunt întotdeauna încântat s ă m ă aflu în prezenţa ta, mi-a ră spuns Bill.

— Care este motivul pentru care mergem în

Shreveport? am insistat, ştiind bine s ă recunosc un răspuns evaziv.

— Am fost chema ţi.

— De cine?

— De Eric, fireşte.

Odată ce candidase şi acceptase funcţ ia de inspector al Districtului 5, Bill se afla de-acum la cheremul lui Eric, dar şi sub protec ţia acestuia – ceea ce însemna c ă, dup ă cum îmi explicase Bill, în cazul unui atac asupra lui, agresorul va trebui s ă răspund ă în fa ţa lui Eric. De asemenea, bunurile lui Bill – printre care m ă num ăram şi eu – erau de-acum sfinte pentru Eric. Nu-mi plăcea deloc ideea să fiu considerată una

din propriet ăţ ile sale, dar era o solu ţie mai bună decât celelalte posibile. M-am uitat în oglindă şi m-am strâmbat.

— Sookie, ai fă cut o în ţelegere cu Eric.

— Da, aşa e, am recunoscut.

— Şi trebuie să - ţi ţii cuvântul.

— Nici nu inten ţionez altceva.

— Îmbrac ă -te cu blugii ă ia strâm ţi, cu şireturi

30

împletite pe pă rţi, mi-a sugerat Bill. Nu erau blugi, ci nişte pantaloni din material elastic, cu talie joas ă , care-i plă ceau atât de mult lui Bill, încât m ă întrebasem în repetate rânduri dacă nu cumva nutrea o atrac ţie secretă fa ţă de Britney Spears. Ştiam îns ă că ară tam bine în pantalonii aceia, aşa c ă i-am îmbrăcat şi i-am asortat cu o bluz ă în carouri alb-albastre, cu mâneci scurte şi nasturi în fa ţă, care se opreau cam la cinci centimetri mai jos de sutien. Dorind s ă-i arăt c ă eram totuşi independentă – în definitiv, trebuia să -şi aminteasc ă din când în când c ă eram o femeie liberă –, mi-am pieptă nat pă rul şi l- am strâns în coad ă, prinzându-l în creştetul capului cu o bandă elastic ă , peste care mi-am pus o fundiţă albastră , şi am început s ă m ă fardez. Bill s-a uitat de câteva ori la ceas, dar nu m-am grăbit. Trebuia s ă m ă aştepte, din moment ce-l îngrijora atât de mult impresia pe care o voi lă sa celorlalţ i vampiri. — Am început o nou ă afacere, mi-a zis el dup ă ce ne-am urcat în maşin ă şi am pornit spre Shreveport. Sincer vorbind, chiar m ă întrebasem de unde avea Bill bani, fiindc ă, deşi nu p ărea foarte bogat, nici s ă rac nu era. Şi, de asemenea, nu ştiam s ă aibă un serviciu. Asta dac ă nu cumva lucra în nopţile în care nu stă team împreun ă. Eram întrucâtva nedumerit ă de faptul c ă vampirii se puteau îmbogăţi foarte uşor, asta numai dac ă-şi puneau mintea la contribu ţ ie. În definitiv, când poţi controla într-o anumit ă m ăsură min ţile oamenilor, nu este deloc dificil să -i convingi să-ţi doneze bani ori s ă-ţi dezv ă luie ponturi despre ac ţiunile tranzac ţionate la bursele de valori, sau despre oportunit ăţile de afaceri. În plus, înainte de a-şi câştiga dreptul de a exista legal, vampirii nu fuseseră nevoiţi să plă tească taxe şi impozite. Pân ă şi guvernul Statelor Unite recunoscuse c ă nu-i putea impozita pe morţi. Membrii Congresului în ţeleseseră îns ă că obliga ţia de a plăti impozite putea

31

fi impus ă odat ă cu acordarea unor drepturi cetăţeneşti, inclusiv a dreptului de vot. Când japonezii descoperiseră sângele artificial, o substanţă care le permitea vampirilor să „tră iască ” fără s ă bea sânge de om, vampirii ieşiseră din

coşciuge şi începuseră s ă tră iasc ă în societate, putând afirma pe bun ă dreptate: „Iată , pentru a exista nu este nevoie s ă facem din oameni nişte victime. Nu reprezent ă m un pericol pentru omenire.” În ceea ce m ă priveşte, ştiu bine cât fusese Bill de pătimaş atunci când b ăuse pentru prima dat ă din sângele meu. Chiar dac ă urma o diet ă constant ă cu Seva Vie ţii – cel mai popular produs din gama ofertelor de sânge artificial –, o muşcă tură în gâtul meu reprezenta întotdeauna o variantă incomparabil mai bun ă. Putea să bea o sticl ă întreag ă de sânge A-pozitiv într-un bar plin de oameni, îns ă când intenţiona s ă deguste din sângele lui Sookie Stackhouse, trebuia neapărat s ă facem acest lucru în intimitate, întrucât efectele erau complet diferite. Un pahar de Seva Vie ţii nu-i provoca lui Bill nici cel mai mic fior erotic.

— Şi… ce afacere ai început? l-am întrebat.

— Am cumpărat câteva magazine în apropierea

autostrăzii, acolo unde este şi LaLaurie's.

— De la cine?

— Terenul a fost al familiei Bellefleur. Aceştia l-au

angajat pe Sid Matt Lancaster să dezvolte afacerea pe care am achiziţionat-o eu. Sid Matt Lancaster, avocat de profesie, locuia parc ă de secole în oraşul nostru, era mult mai influent

decât Portia şi, nu cu mult timp în urmă , îl apă rase şi pe fratele meu.

— Este foarte bine pentru familia Bellefleur. Ştiu c ă

tot încearc ă de vreo doi ani s ă -şi vândă proprietatea, pentru c ă au urgent nevoie de bani. Ai cumpărat şi terenul? Ce suprafa ţă are?

— Nu-i decât un pogon, dar poziţia este foarte

32

bun ă, mi-a ră spuns Bill ca un adev ă rat om de afaceri, aşa cum nu-l mai auzisem niciodat ă pân ă atunci. — Te referi la zona comercială în care se află un salon de coafură , LaLaurie's şi Tara's Togs? În zona orăşelului Bon Temps, l ăsând la o parte clubul country, LaLaurie's este singurul restaurant cât de cât luxos – un local unde îţi poţi duce soţia cu ocazia anivers ă rii nun ţii de argint, ori îi poţi face cinste şefului cu o cin ă atunci când aştepţi o promovare, ori poţi să mergi cu prietena când doreşti cu adev ă rat s-o impresionezi. Îns ă, din câte auzisem, restaurantul nu aducea profit. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum se conduce o afacere sau cum ar fi trebuit să m ă comport la o întâlnire de afaceri, pentru c ă întreaga mea via ţă tră isem doar cu pu ţin deasupra nivelului s ăr ăciei. Dac ă părin ţii mei nu ar fi avut norocul s ă descopere pe proprietatea lor un mic z ă c ă mânt de petrol şi s ă economiseasc ă banii înainte ca petrolul s ă se termine, Jason, Buni şi cu mine am fi tră it în s ă ră cie lucie. În perioada în care ne-a crescut Buni, deoarece nu puteam plă ti taxele şi între ţinerea casei bunicii, ajunseseră m de cel puţin două ori în situa ţia s ă vindem proprietatea pă rinţilor. — Şi, cum merge chestia asta? Eşti proprietarul clă dirii unde func ţioneaz ă cele trei afaceri şi patronii îţi plătesc chirie? Bill a confirmat dând din cap:

— Aşadar, de-acum înainte, dac ă vrei să - ţi aranjezi părul, te poţi duce oricând la „Tunde şi onduleaz ă”. Nu fusesem la coafor decât o singură dat ă în via ţa mea. De obicei, când mi se toceau vârfurile părului, apelam la Arlene, care mă tundea în rulota ei. — Crezi c ă ar trebui s ă m ă coafez? l-am întrebat, sim ţindu-m ă uşor nesigură pe mine. — Nu, ai un p ăr minunat, mi-a răspuns Bill, redându-mi încrederea. Dar, dac ă sim ţi nevoia să

33

încerci şi altceva, acolo ai la dispoziţie manichiuriste şi

o mulţime de loţiuni cosmetice. N-am putut să-mi re ţin un zâmbet când l-am auzit

rostind cuvintele „loţiuni cosmetice” de parc ă ar fi fost într-o limbă străin ă.

— Şi, a continuat el, la LaLaurie's poţi s ă mergi cu

oricine doreşti, fără s ă fii nevoită s ă plă teşti nimic din ce consumi. M-am ră sucit pe scaun şi m-am holbat la el.

— Iar Tara va trece în contul meu toate hainele pe care doreşti s ă le cumperi din magazinul ei.

Sim ţeam c ă -mi pierd cumpătul şi răbufnesc, dar Bill, din nefericire, nu observase nimic.

— Aşadar, i-am spus mulţumită de calmul vocii

mele, cu alte cuvinte, acum ştiu toţ i că amanta şefului trebuie răsfăţată . Bill şi-a dat în sfârşit seama că fă cuse o greşeală .

— Iartă -m ă , Sookie…, a început el.

Dar eu îmi pierdusem deja ră bdarea. Orgoliul meu

se revoltase. Nu-mi stă tea în fire să m ă enervez, dar şi când o fă ceam, îmi s ă rea serios ţandă ra.

— De ce naiba nu-mi cumperi nişte flori, aşa cum

ar face orice alt bărbat? Sau bomboane, fiindc ă îmi

plac foarte mult bomboanele. Ori ai putea să -mi trimiţi

o felicitare Hallmark. Sau ai putea s ă-mi iei o pisicu ţă

ori o eşarfă!

— Am crezut c ă şi aceste cadouri sunt la fel de

potrivite, mi-a ră spuns el precaut.

— M-ai făcut să m ă simt ca o femeie între ţinut ă şi,

în plus, le-ai dat aceast ă impresie şi oamenilor care lucreaz ă acolo. Atât cât am putut s ă-l observ în lumina difuz ă răspândit ă de cadranele de la bordul maşinii, părea c ă încearc ă s ă priceapă care era diferenţa. Când tocmai trecuseră m de bifurca ţie şi o luaserăm spre lacul Mimosa, unde am z ărit în lumina farurilor p ădurea deas ă de pe marginea drumului – pe partea pe care se

34

întindea apa –, spre marea mea surprindere, motorul s-a înecat şi maşina a încremenit locului. Am considerat c ă era un semn. Bill ar fi blocat cu siguran ţă portierele dac ă ar fi ştiut ce aveam de gând s ă fac, deoarece a pă rut foarte

mirat când am să rit din maşină şi am pornit iritată spre copacii de pe marginea şoselei.

— Sookie, vino imediat înapoi! m-a strigat, înfuriat

de-a binelea. Dumnezeule, mult îi mai trebuise să -şi ias ă din pepeni! Drept răspuns, i-am arătat degetul mijlociu şi am intrat în pă dure. Din moment ce era de vreo dou ăzeci de ori mai puternic şi mai rapid decât mine, ştiam c ă Bill m-ar fi putut aduce imediat în maşin ă, dac ă voia acest lucru. După ce-am petrecut câteva clipe în bezn ă aproape c ă mi-am dorit ca el s ă fi venit după mine. Dar asta numai pân ă când orgoliul meu s-a răzvrătit din nou şi am fost convins ă c ă alesesem cea mai bună solu ţie. Natura rela ţiei noastre p ărea să-l cam buim ăceasc ă pe Bill, îns ă ţineam s ă -i intre bine-n cap tot ce nu-mi

convenea în atitudinea lui. Şi, din partea mea, era liber să plece singur în Shreveport şi să-i explice superiorului său, Eric, motivul pentru care nu-l însoţisem. Dumnezeule, s ă se-nveţe minte!

— Sookie, m-a strigat Bill de pe şosea, m ă duc la

cel mai apropiat atelier auto, să caut un mecanic.

— Drum bun, am bomb ănit în barb ă. Unde avea el

impresia c ă o s ă g ăseasc ă deschis un service auto în toiul nopţii? Bill credea probabil c ă trăieşte în continuare în anii '50.

— Sookie, te porţi ca un copil, a ad ăugat Bill. Aş

putea veni s ă te iau de-acolo, dar nu vreau s ă pierdem timpul. Când te linişteşti, te rog să urci în maşină şi s ă încui uşile. Gata, am plecat. Bill avea şi el orgoliul lui.

35

Spre uşurarea şi, totodat ă, îngrijorarea mea, i-am auzit paşii îndep ărtându-se cu repeziciune pe caldarâm, ceea ce însemna c ă Bill fugea cu viteza uluitoare a unui vampir şi m ă l ăsase într-adev ăr singură. Credea probabil c ă îmi d ădea o lec ţie. De fapt,

lucrurile st ăteau exact invers. Mi-am tot repetat acest fapt, gândindu-m ă c ă, în definitiv, se va întoarce în numai câteva minute. Eram sigură de acest lucru. Tot ce trebuia s ă fac era să nu mă îndepă rtez prea mult şi să fiu atentă la povârnişurile de pe care aş fi putut c ă dea direct în lac. Era întuneric bezn ă printre copaci. Cu toate că cerul nopţii era senin, în lipsa lunii pline, bezna de sub coroanele pinilor era de nepătruns, comparativ cu penumbrele reci şi distante din luminişuri. Am reuşit să ajung din nou la şosea, unde am răsuflat adânc şi am pornit înapoi spre Bon Temps, în direc ţia opus ă maşinii lui Bill. M-am întrebat câ ţi kilometri parcurseserăm înainte de a începe s ă discut ăm. Nu prea mulţi, m-am liniştit pe mine îns ămi, şi m-am felicitat pentru faptul că alesesem s ă port pantofi sport şi nu sandale cu tocuri înalte. Nu-mi luasem cu mine un jerseu şi simţeam înţepă tura frigului pe corp, în zona mijlocului, deasupra taliei joase a pantalonilor şi în zona decolteului. Coborând panta, am grăbit pasul. Şoseaua nu era luminat ă şi aş

fi avut probleme serioase dac ă n-ar fi fost lumina lunii. Exact în momentul în care mi-am adus aminte de criminalul lui Lafayette, care se afla în libertate, am auzit paşi printre copacii ce se înşirau paralel cu drumul. Imediat ce m-am oprit, au contenit şi paşii. Trebuia s ă ştiu ce se întâmplă . — Cine-i acolo? am strigat. Dac ă ai de gând s ă m ă

m ănânci, hai s ă ispră vim odată jocul ăsta.

36

Din pădure a ieşit o femeie, alături de care p ăşea un porc-spinos cu nişte col ţi ce luceau în întuneric. În mâna stângă , femeia ţinea un fel de toiag, la cap ătul c ă ruia era un m ă nunchi de ceva. — Minunat, mi-am şoptit. Asta-mi mai trebuia. Străina arăta la fel de însp ăimânt ător ca şi mistre ţul. Eram sigură c ă nu era vampir, deoarece îi percepeam vag activitatea minţii; îns ă era cu siguran ţă o fiin ţă supranaturală, pentru c ă nu transmitea gânduri prea clare. Izbutind s ă disting sensul ideilor ei, mi-am dat seama că era amuzată . Nu putea fi deloc un semn bun. Speram ca mistre ţul s ă fie mai prietenos. Rareori mai pot fi v ăzute astfel de exemplare în pă durile din jurul orăşelului Bon Temps, dar sunt vân ători care sus ţin c ă au mai ză rit câte unul, chiar dacă mult mai rar se întâmplă s ă îi şi prind ă. Era un tablou ce merita imortalizat. Nu ştiam cui să m ă adresez. Mistre ţul, care emana un miros puternic şi resping ător, putea s ă nu fie cu adev ă rat un animal, ci putea foarte bine să fie o fiin ţă capabilă să -şi schimbe forma corpului. Acesta a fost unul din lucrurile pe care le înv ăţasem în ultimele luni. Din moment ce vampirii existau în realitate, deşi fuseseră multă vreme incluşi în categoria închipuirilor înspăimânt ătoare, la fel de bine puteau să fie reale şi celelalte creaturi pe care înc ă le consideram simple plăsmuiri fascinante. Încercând să -mi ascund neliniştea lă untrică , am zâmbit. Femeia avea pă rul lung şi încâlcit, de culoare închis ă, dar pe care nu am putut s-o disting în întunericul care ne înconjura, şi era aproape despuiat ă. Purta un fel de c ămaş ă zdren ţuit ă şi murdară, iar în picioare nu avea nimic. Mi-a zâmbit. Decât să ţip, am considerat c ă era mai în ţelept să-i zâmbesc şi mai larg.

37

— Nu am nici o intenţie s ă te mă nânc, mi-a zis ea.

— M ă bucur să aud asta. Dar prietenul tă u?

— Ah, porcuşorul, a răspuns, de parc ă atunci l-ar fi

observat, şi şi-a întins mâna s ă-l scarpine pe grumaz,

de parc-ar fi fost un c ăţeluş prietenos. Colţii fioroşi ai animalului se mişcară de câteva ori în sus şi-n jos.

— Nu face decât ce-i spun eu, a adă ugat ea

indiferent ă. N-aveam nevoie s ă -mi tă lm ă cească cineva pericolul. Am încercat s ă par cât mai calm ă şi am

aruncat o scurt ă privire în jurul meu, în speran ţa c ă voi z ă ri un copac în care s ă m ă ca ţăr la nevoie. Îns ă trunchiurile arborilor din apropiere n-aveau ramuri joase; erau pini t ă mâioşi, s ă diţi cu sutele de mii în regiunea noastră pentru lemnul lor; crengile începeau de-abia de la vreo cinci metri înă lţ ime. Am în ţeles imediat un lucru la care ar fi trebuit s ă m ă gândesc mai devreme: nu fusese deloc întâmplă tor faptul c ă maşina lui Bill se oprise şi, foarte probabil, nici micul nostru conflict nu fusese accidental.

— Vrei s ă-mi spui ceva? am întrebat-o, întorcându-

m ă spre ea şi observând c ă se apropiase câ ţiva paşi. Acum puteam s ă-i v ăd mai bine chipul, dar nu

eram deloc mai liniştită . În jurul gurii era murdară , iar când a deschis gura s ă -mi vorbeasc ă , am observat că marginile din ţilor îi erau negre. Misterioasa domnişoară mâncase un mamifer crud.

— Se pare c ă ai luat deja cina, i-am spus agitată ,

sim ţind c ă aş fi fă cut mai bine dacă mi-aş fi tras o palm ă peste fa ţă .

— Hmmm, a fă cut ea. Tu eşti pă puşa lui Bill?

— Da, i-am răspuns. Aveam obiec ţii în ceea ce

priveşte termenul folosit de ea, dar nu m ă aflam în

poziţia în care s ă pot s ă iau atitudine. Bill se va înfuria nespus de rău dac ă mi se-ntâmplă ceva.

— De parc ă furia unui vampir ar însemna ceva pentru mine, a ră spuns ea ofensată .

38

— Scuz ă-m ă, domni