I ntroducere :

Etimologia, obiectul, obiectivul si definitia disciplinei

Crestinismul asigura o relatie cu Dumnezeu.


Crestinismul, ca religie, presupune un demers colectiv si individual, dar presupune doctrina si
viata traita coform credintei si doctrinei.
Crestinismul si-a eliberat un aiatem inalt cu privire la religii, dar nu s-a limitat sa aiba o doctrina
frumoasa despre Dumnezeu,ci a cautat ca invataturile acestea, sa constituie baza, ptr un anumit mod de
viata care sa confrme ca acest mod se conformeaza adevarurilor relevate de Dumnezeu, acceptate de om
si adancite ptr a fi mai bine intelese.
Toate adevarurile de credinta trebuie traite, desi nu pot fi traite in aceleasi imprejurari, de catre
orice om.
Exista o ierarhizare. Care este data de posibilitatile noastre reale. In principiu toate adevarurile de
credinta trebuie traite.
In acest sens f, Grig de Nyssa considera ca energiile bune ale lui Dumnezeu, trebuie sa fie
urmate in viata, pe cat posibil, de fiecare om. Si mai spune ca :trebuie urmate toate cele pe care le-am
vazut in Hristos, dar dintre acestea urmam cate putem; fata d cele, pe care insa firea omeneasca, nu le
poate imita, trebuie sa le respectam si sa ne inchinam lor.
Sf Grigorie, face o distinctie intre ceea ce putem urma si ceea ce nu putem imita.
Putem trai mistic, ac Taina a Sf. Treimi, raportandu-ne la Pers Sf Treimi, printr-un act de respect
cu totul special, numit evalvie sau act de cult. Comportamentul nostru treb sa fie un act de cult, cu
realitatea personala a lui Dumnezeu.
Preocuparea teologiei morale vizeaza tocmai modul de traire al adevarurilor de credinta. Pe noi,
ne intereseaza intimitatea cu Dumnezeu si cresterea in aceasta intimitate. Cand vb despre mantuire
intelegem doua aspecte:
Aspectul obiectiv se refera la tot ceea ce a infaptuit Mantuitorul Hristos, o data pt totdeauna si
care ramane valabil pt toti oamenii.
Mantuirea subiectiva se refera la modul improprierii mantuirii obiective de fiecare om in parte.
Ac 2 aspecte sunt posibile prin credinta si fapte bune.
Prin urmare faptele omenesti constituie obiectul moralei crestine. Caracterul moral sau
imoral al faptelor omenesti este dat de lipsa de relatie cu Dumnezeu sau de relatia cu Dumnezeu.
Moralitatea faptelor omenesti este garantata in masura in care acestea sunt expresia raspunsului pe care
omul il da chemarii lui Dumnezeu.

Morala sau etica
Mai exista si un alt termen, care se ocupa cu studierea faptelor omenesti, acela e etica.
In lb greaca nu ex decat cuv etica, insemnand ceea ce noi intelegem prin cuvantul morala.
In celelalte lb europene s-a facut distinctie intre cei doi termeni, speculandu-se pe continutul acesta si
reusind sa se faca o distinctie intre conceptul de etica
........................................................................................................................... abstractizare, cu privire la
principiile genrale ale activitatii morale sau ca este adecvat studiului diverselor sisteme morale.
Etica a devenit un cap al filozofiei si pare a fi o diciplina, care nu este normativa, ci vrea sa prezinte in
mod obiectiv, principiile fata de care putem avea un comportament anume.
Conceptul de morala a fost inteles ca desemnand o disciplina care se leaga de un anumit grup social,
se leaga de un anumit mod de a fi, adica o disciplina care prescrie si norme de comportament mai mult
sau mai putin obligatoriu.
Cuv etica, vine din gr., care inseamna comportament, care la randul lui, cel din urma , vine de la
cuv , care inseamna obicei.
La Homer, cuvantul , inseamna locuinta omului si a animalelor, locul unde acestea isi regaseau o
anumita siguranta.
Aristotel numeste virtuti etice, virtutile care se intemeiaza pe obicei, pe deprindere si sunt virtuti care
se deosebesc de virtutile no-etice.
Vituti no-etice pp cunoasterea abstracta.
Virtuti etice conduceau spre sofrosine sau spre fronisis, care reprez filozofia practica, care la randul ei
pp, un anumit tip de abstinenta.
Etica-studiul principiilor fundamentale; a filozofilor.
Morala- are in spate autoritatea lui Dumnezeu.

In NT, avem cuvantul -, care este folosit in I Corinteni 15, 33, cu sensul de datina,
obicei.
Sf Ap Pavel spune Corintenilor: Nu va lasati inselati, caci strica obiceiurile bune.
In Evanghelia Luca, cap 1, 9, cuvantul de mai sus, este folos ca datina, obicei liturgic.
Atunci cand se vb de preotul Zaharia, se spune ca a iesit la sorti dupa obiceiul.. sa tamaieze.
In Ev. Dupa Luca, cap. 22,29 cuvantul , este folosit ca datina individuala.
In Fapte cap 6,14; 16, 21, cuvantul este folosit ca datina nationala (acuzele aduse de evrei Sf. Ap
Pavel).
Cuvantul morala vine de la latinescul moralis, care e tradus din latina si care provine de la mos-
moris= morala.
In ceea ce priveste obiectul disciplinei teologiei morale, obiectul moralei il constituie faptele
omenesti.
Faptele omenesto sunt studiate si de drept, sociologie, antropologie si alte discipline si stiinte.
Obiectul moralei este determinat de faptele omenesti, constiente si libere.
Miscarile instinctive, automatismele, nu constituie obiectul moralei; cand vb de instincte, de
actele reflexe, putem spuneca nu sunt obiectul moralei, dar ca pot deveni ale moralei cand finalitatea
acestor miscari este pervertita, ex: imaginarul).

Metodele de cercetare
Morala intrebuinteaza toate metodele utilizate de stiintele umaniste: observatia, analiza,
deductia,demonstratia, verificarea, etc.
Continultul si mesajul moralei crestine, nu este produsul acestor metode, pentru ca morala nu
se multumeste doar cu constatarea, analiza si explicarea fenomenelor, ci ea raporteaza toate acestea la
anumite valori, si in fctie de aceste valori apreciaza faptele si in general modul de comportare al omului.
Valoare in lb gr =axia, iar cuv acesta vine de la =a conduce.
Care sunt valorile la care face referire /referinta Morala?
Toate valorile la care face referinta morala sunt continute in revelatia lui Dumnezeu si in opera
de rascuparare, care se implineste in ceea ce noi numim mantuire subiectiva, indumnezeirea omului, in
ceea ce noi numim participare la imparatia lui Dumnezeu.
Morala crestina se fundamenteaza pe revelatie. Apreciaza nu numai faptele, ci si vorbele, in
functie de ceea ce Dumnezeu vrea si in functie de exigentele, care fac din om, cetatean al imparatiei lui
Dumnezeu. Morala nu se multumeste, nici numai sa constate realitatile faptelor omenesti prin raportarea
la norme si chiar la vointa lui Dumnezeu, ci vrea sa dea o calitate si o perspectiva viitorului faptelor
noastre prezente, trecute sau faptelor noastre viitoare, ea urmareste orientarea conduitei omului, in fctie
de valorile la care acesta ........... toate formele, de manifestare a personalitatii sale.
.......prin urmare morala este disciplina teologica care pe de o parte stabileste si prezinta in mod
sistematic normele dupa care omul trebuie sa-si orienteze viata, iar pe de alta parte prezinta sistematic si
modalitatile prin care omul reuseste infaptuirea binelui moral.


Morala ca disciplina teologica
Sunt multe sisteme morale religioase.
In ceea ce ne priveste morala este o diciplina teologica care se distinge de celelalte sisteme morale.
Cand spunem ca morala este disciplina teologica, ne referim la faptul ca izvorul principal al acesteia
este Revelatia lui Dumnezeu.
Desi pentru realizarea obiectivului ei, M. C. foloseste aportul p care il poate aduce filozofia, psihologia,
istoria, dreptul, fundamental tuturor aprecierilor si perspectivelor faptelor omenesti il asigura totdeauna
revelatia lui Dumnezeu transmisa prin Sf Traditie, in Biserica.
Fundamentandu-se pe revelatia dumnezeiasca, M Cvrea sa orienteze faptele omenesti spre scopul final
al omului, care este fericirea in imparatia lui Dumnezeu.
Teologia morala este disciplina, care pe baza revelatiei dumnezeiesti transmisa prin Sf Scriptura si Sf
Traditie si propovaduita in Biserica, infatiseaza in mod sistematic, norme dupa care trebuie sa se
conduca omul, spre a ajunge la scopul sau ultim, care este asemanarea cu Dumnezeu, binele suprem
(fericirea obiectivul T morale, dar nu este vb despre orice fericire, ci de fericirea adevarata, care se
identifica cu binele absolut si cu imparatia lui Dumnezeu, se identifica cu viata de comuniune perfecta.
De aceea acest obiectiv, treb ales de a lungul intregii vieti pamantesti.
Ac fericire, poate fi persoanala, dar in ac timp, poate detine o larga dimensiune comunitara.
Fericirea in Dumnezeu este asemanata cu comuniunea sfintilor si cu viata eterna. Prin iubirea comuna a
lui Dumnezeu fata de noi, putem comunica unii cu altii, putem comunica cu sfintii, putem fi fericiti.
Datorita acestui obiectiv, faptele omenesti, nu vor mai fi savarsite ca raspunsuri-ci ca exigentele unei
legitati impersoane.
Implinind aceste exigente, omul scapa de izolare si il are in vedere pe Dumenzeu.
Faptele noastre vor lua in calcul, prezenta langa mine a altcuiva.
Din definitia moralei, reiese ca teologia nu consta dintr-un cuantum de cunostinte, referitoare la viata
personala, duhovniceasca a omului, ci este o expunere sistematica, pe baza revelatiei, a principiilor si na
normelor, in fctie de care treb sa se calauzeasca omul, aceste norme nefiind produse ale vietii omenesti,
ci adevaruri cuprinse de mintile iluminate de har.
M C va da o prioritate adev revelate (care sutn absolute si eterne, si care pot conduce la etenizarea in
imparatia lui Dumnezeu.
Normalitatea functionarii ratiunii este garantata numai in interiorul credintei (sentiment de incredintare
de ceea ce Dumnezeu imi comunica).





































Caracteristicile moralei crestine


1) M C isi intemeiaza intregul sau continut pe autoritatea dumnezeiasca. Binele moral, care trebuie
infaptuit se fundamenteaza pe vointa lui Dumnezeu, ceea ce constituie cu adevarat fiinta, ori noi
stim ca Dumnezeu este prin excelenta fiinta.
I Ioan 14, 6: Dumnezeu este iunire. Iubirea presupune existenta. Binele se identifica cu fiinta.
L, pp fiinta si mod de existenta personala. Existentele M C apar ca porunci ale Bisericii, trupul
mistic al Domnului. Prin urmare poruncile, avand o autoritate dumnezeiasca, se impun cunostintei
morale cu autoritate. (Ele nu se impun ca imperativ absolut ci ca indicatoare care sa ma in
normalitate.)
M C cuprinde adevarurile pe care omul nu le-ar putea cunoaste prin puterile sale naturale, cum ar fi
pacatul originar, consecintele acestuia, mantuirea, iubirea pt aproapele, smerenia, lepadarea de sine,
rugaciunea, jertfa Mantuitorului Hristos si impartasirea de harul lui Dumnezeu, sau care il plaseaza
pe om in imparatia lui Dumnezeu.
2) M C foloseste mijloace harice, si de aceea ea este nu numai o modalitate de edcuatie religioasa, ci
si una de crestere duhovniceasca.
Virtutea iubirii constituie cea mai inalta si mai puternica motivatie a faptelor noastre.
Virtutea iubirii pp sacrificii si nu este posibila fara sa crezi in cel pe care il iubesti si te manifesti fata
de El, ca pers iubitoare.
M C folos mijloace: pedagogia, dar pt viata noua, pt noul etos ce treb impropriat, Biserica folos Sf
Taine si ierurgii: harul lui Dumnezeu. Prin toate acestea, omul primeste harul lui Dumnezeu, care nu
este un act de bunavointa.
Harul lui Dumnezeu este o forta noua data de Dumnezeu, in vederea implinirii scopului, ce omul il
are in lumea aceasta si dincolo de ea.
3) M C are un profund caracter dialogal.
Omul este, prin def fiinta sociala, este o intentionalitate care exista intre semeni si Dumnezeu, acesta
il responsabilizeaza in intalnirea cu altul sau cu diverse grupuri sociale, viitoarele generatii, omul
devine responsabil de faptele sale.
Omul isi cultiva responsabilitatea in ac dialog continuu cu lumea si cu Dumnezeu. Religia insasi este
relatia dintre Dumnezeu si om, bazata pe intalnirea dintre Dumnezeu si om.
Dumnezeu ii ofera harul Sau, ii comunica mesajul Sau, iar omul este invitat sa raspunda cu credinta,
cu iubire si incredere.
Raspunsul dat de om lui Dumnezeu, imbraca 2 forme:
a) este un raspuns direct, dupa ce omul constata imparatia lui Dumnezeu, raspuns pe care il
constituie religia, in sensul restrans al cuvantului, adica responsabilitatea care se manifesta in
acte de cult, in iubire, in nadejde;
b) exista si o alta forma de raspuns, care se refera la lumea reala, care consta in recunoasterea
valorilor create, in implinirea cu fidelitatea responsabilitatilor incredintate omului, in lume prin
revelatie. Ac raspuns este cerut de Dumnezeu de la toti oamenii; prin ac omul afirma adevarata
identitate in lume si isi indeplineste menirea in masura in care viata lui exprima vointa lui
Dumnezeu in lume, in mod responsabil si liber face ca vointa lui Dumnezeu sa se sfinteasca in
el.
c) Mesajul VT si NT arata ca ethosul promovat de Biserica s-a fundamentat pe dialogul om-
Dumnezeu.
Ioan 1,12; Ioan 3,17; Mc 15,15.
Ac este perspectiva raspunsului sau a lipsei de raspuns dat sau nu, invitatiei la dialog pe care
Dumnezeu a facut-o omului.
Ac caracter dialogal il scoate in evidenta morala crestina.

d) A patra caracteristica a Teologiei morale
In central dialogului lui Dumnezeu cu lumea este Mantuitorul Hristos, de aceea, M.C este
,,hristocentrica
Noi nu putem fin in dialog cu Dumnezeu decat ,,prin si ,,in Iisus Hristos. Avem dovezi in V.T,
ca Moise a purtat un dialog cu Dumnezeu, de aceea. Hristos nu este un simplu model, nu este un simplu
invatator, ci este fundamental vietii celei noi.
Daca in V.T. predomina aspectul psihologic si aspectul persuasiv al dialogului cu Dumnezeu, de
unde si al Moralei, in N.T, fara sa fie subestimate aceste aspecte authoritative, se are in vedere antologia
relatiei cu Dumnezeu, fundamentata pe persoana Mantuitorului Hristos. El impreuna cu Hristos ne-a
facut vii, dimpreuna Tatal si Fiul.
Caracterul antologic al Rascumpararii este scos in evidenta de Sf Ap Pavel in mai multe texte:
Efeseni II 4-10,,Ne-a facut vii impreuna cu Hristos..( actiunea este a Tatalui si a Fiului)
2 Corinteni V 17 ,,Daca cineva este Ioan VI 47-57,,Dupa cum Eu traiesc ptr Tatal
Apocalipsa XIII 8,,Si se vor inchina ei
Mantuitorul propune si realizeaza in Sine, apoi in Biserica si in fiecare om, o noua forma de
existenta.
Aceasta noua antologie, acest mod de a fi , care se fundamenteaza pe Hristos se exprima printr-
un ethos, intr-un mod de comportare, corespunzator structurii antologice etosului lui Dumnezeu, etosul
potrivit caruia sa fie vazute intentiile si lucrarile lui Dumnezeu.
Morala crestina este modul de a trai noii antologii, pe care am primit-o in baia Botezului.
Sf Ap Pavel scoate in evidenta acest lucru ,,Hristos traieste pentru Tatal, iar crestinul pentru Hristos,
descoperind pe Tatal in Hristos
In perspectiva noii antologii, etosul capata o noua orientare, iar obiectul acestei orientari, este
scoaterea pacatului din lume si din om.
Obiectivul nostru este preocuparea continua de a vedea pe aproapele nostru. Scopul vietii crestinilor
este imitarea calitatilor lui Hristos: bunatatea, iubirea etc
Intruparea Mantuitorului face ca etosul crestin sa se interiorizeze, il face pe om sa se intoarca
spre constiinta sa, spre inima, spre sufletul sau.
Intorcandu-se spre sine , in ultima instanta, cu noul model de om, Adam cel nou=Hristos, omul va
intelege propria sa nedesavarsire, va descoperi neputinta de a merge spre scopul crearii sale, numai cu
faptele proprii, va realiza ca fara Hristos, nu va putea realiza nimic Ioan XV 5,, Fara de Mine nu pute-ti
face nimic
Morala crestina accepta omul cu tot ceea ce reprezinta el, si se sprijina pe posibilitatile sale
creatoare, dar vede implinirea acestora la nivel duhovnicesc, pathologic, la nivelul imparatiei lui
Dumnezeu.
M.C accepta omul cu toate aceste aspiratii. Trairea adevarului in imparatia lui Dumnezeu in fiecare zi
creaza paradoxul vietii crestine, pe de o parte, ea este atat de omeneasca, incat nu-I scapa nici cele mai
mici amanunte, iar pe de alta parta este atat de supra-omeneasca, incat nu poate fi cunoscuta de o
societate omeneasca.
O M.C care nu ia in calcul pacatul , nu este o morala adevarata. Morala care nu scoate pacatul
din om este o morala ipocrita. Caracterul ontologic al M.C se fundamenteaza pe Intrupare si pe intreaga
opera de rascumparare a Mantuitorului Hristos.
Mantuitorul ne-a dat sansa de a deveni fii ai lui Dumnezeu(Ioan 1,12)
Crestinul nu este doar creatura ci si fiul lui Dumnezeu. Fara aceasta calitate etosul crestin va fi
imposibil, dar cu siguranta va putea avea un etos al ascultarii.
Credinta si marturisirea credintei(Mt X,22-33) constituie conditiile pentru intrarea in interiorul
Bisericii, trup al lui Hristos. Rasplata pentru fapte, aici in Biserica, crestinul nu implineste poruncile de
teama pedepsei, ci pentru ca aceea ontology presupune implinirea poruncilor.
Crede si te vei mantui, prin urmare, nu putem spune ca protestantul, ca m-am botezat, ci tot
efortul meu sta in perspective unei vrednicii.
Spre ex. Atunci cand Sf.Ap. Pavel a venit sa respinga din comunitatea corintenilor, nu a recurs la
o porunca morala, ci a semnalat experienta euharistica, in cadrul Trupului lui Hristos (I Cor VI 15).
De la aceasta baza, pornea atunci cand vroia sa resolve alte problem din comunitatile crestine.
Scopul M.C este cultivarea vietii in Hristos, iar acest lucru este posibil prin implinirea
poruncilor, care ii confirma omului, faptul ca in Biserica traieste o libertate responsabila si prin referirea
constanta la viata dusa prin exigentele Duhului Sfant, care actualizeaza in noi viata lui Hristos
e) A V-a caracteristica a M.C.
Fiind una ce se implineste in implineste in Trupul tainic al lui Hristos, M.C este profund
ecleziala.
Prin Botez, omul se integreaza in Biserica, isi cultiva calitatile sale sociale, pe de alta parte etosul
sau capata dimensiuni care depasesc nivelul sociologic. In Biserica, etosul omului capata dimensiuni pe
care nu I le poate oferi societatea omeneasca, acestea fiind descoperirile facute ,,de si ,,in Hristos-
Dumnezeu


f) A VI-a caracteristica a M.C
M.C mai ales cea ortodoxa, este Morala Sfintei Liturghii, Hristos este pe de o parte invatator,
dar si Cel care il hraneste pe crestin.
Impartasirea cu Trupul si Sangele Sau, este insotita de puterea lui Hristos, dar si de patimirea lui
Hristos. Participarea la moartea si invierea lui Hristos, constituie baza si calauza M.C.
A fi crestin si a nu te impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului, este o problema foarte grava.
M.c. este o morala a Sfintei Liturghii in care nu stai si asculti, ci participi.
A VII-a caracteristica a M.C
M.C este modul de marturisire a lui Hristos in Biserica si in afara ei
A VIII-a caracteristica
M.C este profund marcata de etosul monahal.
A IX-a caracteristica a M.C.
Latura sociala a M.C nu este despartita de dimensiunea duhovniceasca a M.C
Aceasta este marcata de obiectivul Bisericii, aceasta nu vrea sa domneasca peste lume, ci sa o conduca
spre nestricaciune.
Biserica cuprinde omul si societatea; societatea gandita in interiorul Bisericii, nu ar putea sa
existe fara Hristos.
Omul va face structurile sociale, sa tina cont de idealurile Bisericii, iar membrul societatii va
gandi altfel fenomenul social.
In aceasta situatie, Biserica nu prezinta societatii sisteme politice paralele cu cele pornind de la
Hristos, se pot constitui noi teoretizari, privind viata sociala a omului.
M.C nu a separate niciodata lucrarea ei de innoire , de sfintire a omului, la nivel individual, de
activitatea sociala a acestuia, si a inteles ca viata duhovniceasca trebuie transferata prin lucrarea harului
Duhului Sfant, in interiorul Bisericii, inteleasa ca trup al lui Hristos.
In expunerea M.C, vorbim adesea de Morala individuala, sociala, de mistica si spiritual.
Cele trei nu sunt separate, viata morala a crestinului este una, ea incepe de la nivelul relatiei intime cu
Dumnezeu, de la modul in care omul isi evalueaza propria personalitate, si apoi se prezinta lumii ca
fiinta sociala.
Nu poti fi crestin adevarat, daca respecti un cuantum de porunci, intr-un mediu anume si la un
nivel social. Crestinul nu va putea sa ramana crestin, daca nu va lua drept indreptar, ceea ce ni s-a oferit
in Hristos Cel viu.
In ultima instanta, ceea ce conteaza este modul tau de orientare.
Fundamentata pe revelatia supranaturala, M.C vrea sa fie prin excelenta, una religioasa.
Spunem aceasta, pentru a nu considera ca va tebui sa intelegem normele morale crestine, ca pe orice alte
exigent cu character moral sau disciplinar.
In mod normal, toate religiile stau la baza sistemelor morale, din spatial in care se exercita sau
stau la baza comportamentului etic al adeptilor acestei religii.
Morala si religia nu sunt intotdeauna legate in mod necesar, exista mai intai un prim nivel in care
sistemul de comportare este determinat de ceea ce reprezinta actuala religie. Al doilea nivel in care poti
sa elaborezi sisteme etice, postuland un anumit absolute, dar care nu prea sa intereseze.
Morala incepe intotdeauna cu imperativul constiintei, in fata a ceea ce noi numim sine moral.
Morala postuleaza fundamentul sau, pe care il numeste Bine Suprem sau Dumnezeu. In fapt
punctual de vedere metafizic, nu este intotdeauna atat de patrunzator in interiorul sistemelor morale.
Platon venera zeii cetatii, vorbind despre idea Binelui Absolut, se pare ca nu l-a numit pe
Dumnezeu, nu a vorbit de un Dumnezeu viu, ci el vorbea de Daimon.
Dumnezeu acesta cu autoritate este numit ,,Theos, dar nu rezulta ca Aristotel era un tip religios.
La Aristotel, ,,Theos nu era nici Creator, nici Proniator.
Daca Morala nu-l intalneste pe Dumnezeul religiei, asa zisa ,,religie nu va atinge niciodata pe
Dumnezeul pe care il merita Morala.
Sf. Vasile cel Mare,,Scopul crestinilor este sa ajunga la impropierea bunurilor religioase
Nefundamentata pe revelatia supranaturala, Morala ramane una statica, pentru ca statica este si
religia, va promova si va sustine o morala inchisa, prin intermediul unor exigente.
O asemenea intelegere morala, nu va putea servi drept model.
Spiritele alese, depasind traditiile lor religioase interioare, vorbeau de infidelitatea fata de
constiinta lor.
Atunci cand sentimental religios a pierdut din vitalitate, conduita morala, poate sa pretinda ca
supravietuieste si ca de bine ,,de rau ii mentine valorile pe care religia le iradia altadata.
Este cazul morale noastre laice, avem o serie de principia, care au pornit de la exigentele
religioase.
Ex morale antireligioase, in care toate obligatiile, toate legile, normele isi gaseau ratiunea de a fi in eul
omului, iar desavarsirea in interiorul acestor sisteme morale, se face fara nici o referinta la Dumnezeu,
daca nu cumva chiar impotriva Lui. Ex iluminismul, individualismul englezesc
M.C se vrea prin excelenta religioasa adica ea cuprinde un intreg system de gandire, de eforturi,
care sa te puna in relatie cu cineva.
Ea este religioasa pentru ca ne mentine in legatura cu Dumnezeu
Avem de a face cu o morala umanist-religioasa, se numeste asa, pentru ca religia nu este decat o
suprastructura care o sanctioneaza.
Relatia dintre un asemenea sistem de religie si morala, este una exterioara. Morala crestina nu
vrea sa vada in religie, doar autoritatea care sanctioneaza, ci este morala profund patrunsa de factorul
religiei, de factorul liturgic, de harul lui Dumnezeu.
M.C trebuie sa fie marcata de dialogul dintre Dumnezeu si om, caci numai asa ea creeaza o
responsabilitate.
M.C gandeste responsabilitatea, ca fiind capacitatea omului, de a fi responsabil fata de
Dumnezeul Cel Viu.
Pentru crestin , care se simte interpelat(solicitat), in mod personal de Dumnezeu, aceasta
responsabilitate in fata lui Dumnezeu, intra in raspunsul Tatalui in Iisus Hristos.
Adeziunea la normele morale nu este dictata de cautarea exclusiva a desavarsirii individuale, nici
din convenient fata de anumite exigent, sau de dragul punerii de accord cu anumite principii, care ne
plac, ci e dictata de credinta.
Adeziunea la aceste norme, vine din raspunsul la solicitarea lui Dumnezeu.
In felul acesta, viata morala sic ea religioasa se intrepatrund si M.C confirma faptul ca este morala
religioasa.
M.C conduce spre Morala religioasa. M.C conduce spre viata religioasa.

Caracteristicile vietii religioase
Viata religioasa este ca un raspuns.
In functie de dialogul stabilit intre Dumnezeu si om , sunt virtutiile teologice: credinta, nadejdea
si dragostea, in care consta si fiinta religiei.
Virtutiile acestea ne conduc spre Dumnezeu, dar ne dau si asegurarea ca Dumnezeu se pleaca
spre noi, ca Persoanele Sf. Treimi locuiesc in noi.
Aceste virtuti sunt hristocentrice, pentru ca prin ele Hristos-Dumnezeu se comunica prin Duhul
Sfant in Biserica, incat sa realizam comuniunea cu Dumnezeu
Cultul Bisericii atat cel privat cat sic el public, marcheaza viata morala, individuala si sociala a
crestinului.
In felul acesta, reliogiozitatea are un rol foarte important in M.C in morala crestina si cea
cotidiana. Viata religioasa ca responsabilitate.
In al doilea rand, viata morala ca responsabilitate in fata lui Dumnezeu. Omul se manifesta in calitate de
fiinta, care actioneaza in Biserica, dupa modelul sau, care este Iisus Hristos, si se aseamana cu
Dumnezeu in modul in care se comporta in lumea inconjuratoare si cu semenii. In demersurile noastre
trebuie sa raspundem iubirii lui Dumnezeu. Fapta morala a omului este integrata in dialogul interior,
dintre om si Dumnezeu.
Fapta morala a crestinului devine pentru acesta responsabilitate, care i se impartaseste prin
raspunsul filial dat lui Dumnezeu.
Mt. XXV,40 ,, Daca a-ti facut vreunuia dintre acestia ai Mei mai mici , Mie a-ti facut
Morala atrage atentia ca suntem responsabili in fata lui Dumnezeu, de modul in care raspundem
fratilor nostril, care si ei sunt cuprinsi in Hristos, in calitate de membri ai Bisericii.
M.C are in vedere mantuirea ca fericire si ca desavarsire.
Tot efortul moral vizeaza mantuirea si fericirea in imparatia lui Dumnezeu. Mantuirea este mai
presus de orice alta valoare, este mai presus de orice performanta duhovniceasca, la care am putea
ajunge prin practicarea virtutiilor. Omul trebuie sa stapaneasca lumea dar prin pierderea mantuirii.
Responsabilitatea fata de aproapele, trebuie sa fie coordonata cu grija fata de propria mantuire.
Responsabilitatea mea in fata lui Dumnezeu, inseamna sa adopt punctul sau de vedere, fata de
orice om si sa actioneze in consecinta.
Nu iubesc mantuirea aproapelui mai putin decat pe a mea, pentru ca le privesc pe amandoua in
interiorul iubirii fata de Dumnezeu.

Acestea se aseaza intr-un efort de auto-desavarsire. Moralele antropocentrice sunt insuficiente, deoarece
inteleg omul ca simplu fapt biologic-social.
Au existat sisteme de morala , cu referire la om, care nu-i deschide o persfectiva pentru el.
De la Socrate pana in zilele noastre, aceasta ,,auto-desavarsire, prezentata de sistemele etice
autonome, a fost inteleasa in cele mai diverse moduri depline.Fiind religioasa , desavarsirea crestina
consta in mantuirea si fericirea in interiorul imparatiei lui Dumnezeu.
Fericirea spre care aspira M.C, nu consta intr-o singuratate eudonomica(satisfactie), care le
satisface, nici intr-o patrundere placuta sau intr-o fiinta impersonala intr-un tot universal, care nu-ti
greseste nimic, ci consta in comuniunea de iubire cu Dumnezeu Cel Viu, cu sfintii, in interiorul unei
ambiante.
Nu putem concepe desavarsirea personala, decat ca o comuniune cu Dumnezeu Cel Viu, cu
semenii nostril, care incepe de aici si tocmani aceasta inseamna M.C, desavarsirea de sine.
Nu putem concepe imparatia lui Dumnezeu ca o asteptare ci ca ceva in care trebuie sa fim.

Rolul poruncii si al legii lui Dumnezeu, ca elemente ale dialogului religios intre om si Dumnezeu in
cadrul Moralei Crestine.

Porunca divina este un element religios prin excelenta. Nu poate da porunci o fiinta impersonal,
porunca o da cineva care are autoritate.
In porunca Dumnezeu isi reveleaza slava Sa: ,,Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau Exod II,2
Poruncile lui Dumnezeu sunt cuvinte pe care Dumnezeu le adreseaza omului.
Implinirea poruncilor consta in raspunsul responsabil dat de om lui Dumnezeu, de care ascultam.
Fericitul Augustin:,,Legea lui Dumnezeu este expresia fiintei si a vointei preasfinte a lui
Dumnezeu
Legea lui Dumnezeu este inscrisa de Dumnezeu in fiecare fiinta omeneasca, ca o chemare pe
care o adreseaza tuturor.
Porunca divina este criteriul obiectiv al faptelor noastre omenesti.
In multe imprejurari morala laica contemporana(autonoma-fara Dumnezeu) prefera o anumita
corectitudine subiectiva , care consta in cautarea generala a ceea ce pare correct in fata omului obisnuit,
neglijand implinirea poruncilor obiective.
Daca aceasta intentie dreapta nu este unita cu morala implinirii poruncilor, se va pierde dialogul
cu Dumnezeu.
Altfel spus, fascinata de subiectivismul desavarsirii(satisfactia autodepasirii de sine, intr-un subiectivism
exagerat), morala asa zisa a bunei intentii va falsifica simtul moral specific fiecarei religii morale.
De-a lungul istoriei au existat doua pozitii:
1) Nominalismul- se impune in Teologia? Occidentala incepand cu sfarsitul secolului 14
2) Cantianismul- adeptii au exagerat absolutizand autoritatea poruncii si a legii.
Atat nominalismul cat si cantianismul exagerat este fundamenta numai pe vointa suprema a lui
Dumnezeu
Din momentul acesta, porunca divina devine periculoasa si aceasta deoarece, cu cat se va arata
mai putin valoarea interna a porunci cu atat va iesi in evidenta necesitatea ascultarii, care il pune pe om
in fata lui Dumnezeu, intr-o stare de umilire, ci nu-l aseaza in acel dialog cu Dumnezeu.
,,Ascultarea oarba va fi recomandata drept mijlocul cel mai sigur pentru vechea desavarsire,
pentru acea desavarsire care nu are vreo grija de a-l intalni pe Dumnezeu- Binele Absolut, pe cand in
interiorul M.C ascultarea presupune dialogul care nu asigura mantuirea, presupune un bine obiectiv, care
ne intampina cu harul sau.
Pentru Kant, legea este o autoritate generala, abstracta, care planeaza peste toti, cu aceasi
autoritate; Kant uita situatiile speciale, date de posibilitatile fiecarui ins.
M.C tine cont de posibilitatile naturale sau de imposibilitatile natural ale fiecarui ins.
Legea generala la Kant, este prezentata ca expresia cea mai potrivita, care nu scoate in evident pe
Dumnezeul cel viu, care iti confirma faptul ca Te iubeste.
Exigentele stabilite de ratuinea universal nu sunt altceva decat abstractiuni, dar ele nu pot
exprima, nici nu pot tine cont de persoana concreta; dar o morala care se multumeste cu legea abstracta,
duce la o saracire a moralitatii, la o minimalizare a moralitatii inconstiente.
Legea divina fixeaza minimul de exigente crestine si nici mai mult.
Formularea sa negativa (este o dovada) a legii revelata, ne arata ca implinirea poruncii nu ne
conduce spre o performanta, ci ca eu ma gasesc in dialogul normalitatii cu Dumnezeu.
O morala personalista , ca moral religioasa nu pune pe om in fata unei legi generale pentru ca
aceasta nu este data, ci ne pune in fata unei chemari a lui Dumnezeu ,care nu poate fi conceputa, decat
prin intermediul situatiilor concrete in care ne gasim.
Dumnezeul cel personal al religiei este expediat undeva departe iar omul devine sclavul acestui
,,trebuie care este o lege morala, si pe care a ucis-o omul, iar omul in acesta situatie, va face din legea
aceasta ce va vrea, pentru ca devine propria lui lege.
Morala religioasa crestina se implineste in dialogul cu cel care sta dincolo si in spatele poruncii.
Personalismul autonom specific omului cazut si legea ca autoritate absoluta, in interiorul unei
etici autonome, il limiteaza pe om, numai la dialogul cu el insusi, in felul acesta legea nu mai conduce la
Dumnezeu ci se interpune intre el si sufletul omensc.
Pentru noi, legea lui Hristos, este legea Duhului vietii, este legea data de altcineva de aceea, ea
nu ma alieneaza.
In concluzie,morala noastra trebuie si vrea sa ramana o morala centrata pe Evanghelie, relatia lui
Dumnezeu, in fapt pe tot ceea ce a insemnat si inseamna Mantuitorul Hristos, in istorie si opera sa
mantuitoare.
Crestinul il urmeaza pe Hristos si de aceea el traieste o morala a mantuirii, in fata ochilor altor
personae, si aceasta , cum spunea Sf Pentru ca noi am fost rascumpar-ti cu un prt mare (I Petru I,14; I
Petru I,5-16) si asa cum spunea Mantuitorul Hristos, trebuie sa fim desavarsiti precum Tatal desavarsit
este(Mt V,17)
Eforturile morale nu sunt echivalente cu o desavarsire care viseaza exclusiv mantuirea .
O urma a lui Hristos nu inseamna o simpla modalitate de a urma mantuirii este expresia iubirii,
cu care ii raspund iubirii aratata mai intai de Hristos in felul acesta, mantuirea intra in lumina slavei
iubitoare a lui Dumnezeu.
Mantuirea individuala nu va consta in cate virtuti ai acumulat, ci in cat ai crescut in aceste virtuti,
in dragostea ptr Hristos.
In felul acesta, pentru crestini, poruncile lui Dumnezeu vor fi pe de o parte cai ale dialogului cu
el, si in acelasi timp cuvintele vietii pe care Hristos ni le adreseaza si care devin chemari noi.
Poruncile V.T. nu sunt anulate, ci vor fi cuprinse in marea porunca a iubirii, exigent pana la
sfarsit, pentru ca iubirea lui Hristos, ne solicita sa-i raspundem cu iubire, iubire pe care El ne-a aratat-o.
Pentru ucenicul lui Hristos, se intelege de la sine de ce Morala este religioasa si dialogala, ea este
fiinta vietii lui Hristos, El este Cuvantul Intrupat, care ne solicita, care ne cheama sa ne mentinem in
comuniune cu El , El este Cuvantul adresat lumii.
Prin urmare, ai urma lui Hristos, nu inseamna a copia in mod servile , a-i reproduce demersurile
sale in mod exterior ci a deveni, tu insuti un raspuns privitor catre semeni si pentru Dumnezeu,, cu
Hristos ,,in Hristos.
A urma lui Hristos inseamna a te conforma Duhului Sau, si a intra in procesul de edificare a
imparatiei Sale, aici pe pamant.
M.C este un mod de comportare normative, iar in calitate de domeniu de cercetare, Morala este o
disciplica normatica, nu pentru ca s-ar reduce la un cod de restrictii acceptate sau neacceptate de oameni,
ci pentru ca ea este modul sistematic si bine gandit, prin care se propune implinirea vointei lui
Dumnezeu, dupa modul de viata al celui in care am fost rascumpara-ti Hristos Fiul lui Dumnezeu,
Mantuitorul nostru, prin urmare aici vedem autoritatea M.C in fata celorlalte sisteme etice.


Ordinea morala

Observand o atentie elementara a fenomenelor care se produc in lume intelegem ca toate se
produc intr-o ordine anumita.
Exista in natura o ordine(fizica) care nu poate fi negata.
Se vorbeste de ordine fizica, logica, se constata o ordine morala.
Ordinea consta in raporturile statornice, care exista intre fenomenele fizice in lume.
Daca acceptam ca lumea vie, sub multe aspecte ale sale este produsul fenomenelor biochimice, putem
spune ca, sub notiunea de ordine fizica, intelegem si notiunea de ordine biologica.
In functie de aceasta ordine fizica, toate functioneaza,incepand cu infinitul mic, terminandu-se cu
infinitul mare intr-o ordine, a carui rationalitate uimeste pe oricine.
Ordinea fizica din lume, se reflecta intr-un anume fel si in gandirea omeneasca. Cand vorbim
despre ordinea gandirii omenesti, o definim ordinea logica; gandirea umana are aceasta ordine de
necontestat.
Principiile acesteia sunt necesare in orice domeniu sa-l exersam.
Omul gandeste logic, pentru ca ordinea gandirii logice este fixata in modul de functionare a
puterii de judecata.
Cea mai evidenta dovada a faptului ca in mentalul unui om sanatos exista o asemenea ordine,
este constatarea ca toti semenii se inteleg intre ei, de indata ce recurg la limbajul comun al logicii, chiar
daca vorbesc limbi diferite.
Daca s-ar produce o suspendare a ordinii logice din univers, am avea parte de diferite cataclisme,
iar unul dintre acestea este cataclismul numit nebunie.
Pe langa ordinea fizica si logica, exista si o ordine morala.
La toate popoarele pe orice scara s-ar afla ele, acestea isi reglementeaza viata sociala prin norme
care vor urmari infaptuirea binelui individual si social, si evitarea raului social si individual; toate
acestea exprima existenta unei ordini morale, cea care garanteaza functia psihica, si care garanteza
existenta ordinii morale la nivel intelectual este constiinta morala.
Aceste principii sunt constante pe de o parte in firea lucrurilor, si pe baza lor sunt garantate alte
principii.
In felul acesta au aparut toate legile, care au calificat faptul in bune sau rele si , consecintele le
sanctioneaza.
Asa se poate vorbi de existenta ordinii morale in lume, care se pronunta cu privire la existenta
unor valori morale, acestea fiind impuse de norme morale, iar alteori spunandu-se prin uzul comun.
Ordinea fizica este legata de fenomenele naturii in mod necesar, fenomene pe care aceasta ordine
le garanteaza, dar fenomenele acestea exprima existenta fenomenelor fizice.
Ordinea logica este legata de activitatea gandirii logice
Ordinea morala este legata de viata morala a oamenilor, dar si garanteaza viata morala a acestora,
atata vreme cat acestia se comporta in conformitate cu aceasta ordine morala.

Fiinta ordinii morale

Def. Ordinea morala este legata de moralitate, ori moralitatea este o stare de fapt care se caonstituie in
procesul de raportare a faptelor noastre libere si constiente la legea morala.
Daca judecata sanatoasa imi spune ca o fapta corespunde legii morale, iar eu ma hotarasc sa o
savarsesc, atunci fapta este una moralmente buna.
Daca judecata sanatoasa, imi spune ca este una contrara legii morale, iar eu o savarsesc atunci
fapta este una moralmente rea.
Simpla raportare a faptei, a cuvantului la legea morala; confirma moralitatea faptei, iar rezultatul
acestei raportari, da faptei calificativul de fapta buna sau rea.
Raportarea gandurilor noastre la fiinta morala, constituie fiinta moralitatii.
Daca faptele presupun libertatea si constientizarea pe de o parte, si finalitatea pe de alta parte, urmeaza
ca moralitatea este in mod esential legata de persoana.
Nu putem considera fapte moral bune sau rele, pe cele savarsite de fiinte care nu au constiinta
evaluarii faptelor, din punct de vedere moral, si care nici nu dau un scop acestor fapte.
Obiectivul ordinii morale il constituie faptele morale insele(libere si constiente, care sunt
raportate la legea morala si care presupun moralitatea), impreuna cu toate celelalte imprejurari , obiecte,
relatii si situatii, care influenteaza faptele noastre intr-un sens bun sau rau, are sunt dependente de
faptele reale.
Ordinea morala consta in totalitatea faptelor morale impreuna cu tot ceea ce se refera la acestea,
inclusiv consecintele acestor fapte. Faptele morale sunt fapte libere constiente, raportate la legea morala;
legea morala pretinde savarsirea binelui.
Prin urmare Legea morala ar fi garantia infaptuirii binelui.


Problema Binelui
Binele din punct de vedere crestin

Binele este valoarea morala fundamental; cu aceasta definitie, toate sistemele morale sunt de accord.
Prin notiunea de bine, intelegem multe lucruri si binele il putem repartiza in mai multe zone.
Binele moral se refera la o serie de insusiri ale realitatii in care ne miscam. Binele moral este inteles
uneori prin sensul, prin care e placerea, sau utilitatea. In mod general, prin bine intelegem tot ceea ce
corespunde cerintelor, nazuintelor si in general preferintelor vointei omenesti. (!).
Aceasta corespondenta intre dorinta si obiectul dorit, trebuie sa fie determinate de calitatile si insusirile
specific ale subiectului si nu de predispozitiile, asteptarile si aspiratiile subiective ale persoanei.(!).
Binele nu trebuie sa fie ceva subiectiv, ci un bine in sens obiectiv al cuvantului, un bine adevarat, un
bine sub toate aspectele sale, valabil pentru oricine, oriunde si in orice imprejurare, trebuie sa aiba marca
universalitatii. In ceea ce priveste binele moral, acesta trebuie sa respecte demnitatea umana si valoare
personalitatii umane.
Din punct de vedere crestin, binele este fericirea adevarata care se identifica cu cunoasterea autentica a
adevarului si cu sfintenia.
Ioan 17,3: Aceasta este viata vesnica, sa te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus
Hristos
Cunoasterea adevarului presupune desavarsire, dar ac. cunoastere a adevarului nu este o simpla
performanta a puterii de judecata, ci o cunoastere care duce la sfintenie.
Sf. Nectarie de Eghina spune ca binele crestin este imparatia lui Dumnezeu.
Bine moral-se numeste adevarata bunastare marala, care este cel ma inalt bine moral; dintre bunurile
morale detine intaietate binele absolute, pe care il intelegem in doua feluri: a) mai intai, pentru ca prin
fiinta lui, este intr-adevar superior tuturor celorlalte forme de bine si prin urmare este de preferat
acestora in calitate de bine final, in care si numai in care, omul isi gaseste linistea si pacea, pe care in
zadar le cauta in lata parte; b) in al doilea rand, pentru ca este binele perfect, binele desavarsit, adica
plinatatea tuturor formelor de bine, in care orice dorinta este satisfacuta si in care orice speranta se
indeplineste.
Acest bine foarte inalt este imparatia lui Dumnezeu, care este comuniunea duhovniceasca si
predispozitia tuturor spre aceasta comuniune.
Pentru noi, un reper al binelui, il reprezinta cunoasterea, care ma duce la sfintenie, si aceasta se
manifesta in cadrul imparatiei lui Dumnezeu, unde vorbim de comuniunea sfintilor.
Binele nu este o ide, nu este un concept, pe care il putem raporta la orice situatie, pe care sa-l facem
bun in orice parte.
Binele este o realitate concreta, dinamica, pe care o percepem ca atare. Numai in felul acesta, binele se
poate uni cu viata omului si s-o faca pe aceasta sa se schimbe, sa se modeleze; pe de alta parte, binele nu
poate fi mutat exclusiv in afara lumii, adica sa cred despre bine ca este o lume a ideilor sis pre care eu
sa aspir.
Daca binele s-ar gasi in afara lumii, ar fi inaccesibil omului, dar nici lumea n-ar mai avea in ea bunatate.
Experienta umana confirma faptul ca in lume exista bine, dat fiind faptul ca omul este fiinta buna, ca
binele sa fie bine, el trebuie sa fie accesibil omului; prin urmare, Binele este Dumnezeu si imparatia
Sa. Deci daca Binele nu este ide ci persoana, noi recunoastem Binele in Persoana Sf. Treimi si in
imparatia lui Dumnezeu.
Sf. Grigorie de Nyssa: Dumnezeu prin lucrarile Sale, patrunde lumea;Dumnezeu este Bine inainte de
toate si in mod legitim Bine, iar firea lui este bunatatea; binele este Dumnezeu Insusi si stim ca
Mantuitorul spune: nimeni nu este bun, decat numai Dumnezeu-Tatal.(Matei 19,17)
Dumnezeu este si in fire si in om, se ofera tuturor oamenilor, pentru ca toti sunt chipul Sau si chemati
la asemanarea cu El (Geneza 26,28).
Prezenta lui dumnezeu in lume si in om, constituie cauza unitatii lumii si a unirii intre oameni.
Omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu si intr-un process de asemanare (in vederea asemanarii).
Ca tot universal, existent omului, are originea in actul creator al lui Dumnezeu. Antologia omului, nu se
limiteaza la antologia cosmosului sau procesul de miscare al omului, nu este intru totul identic, cu cel in
care se misca universal.
La om miscarea si schimbarea, nu este din punct de vedere biochimic, si in ultima instant biologic;
schimbarea omului este orientate axiologic si aloric, in functie de noua ontology, prin care omul intra
prin baia botezului. Prin baia botezului, omul primeste o noua ontologie.
In calitate de fiinta libera si rationala, omul si in interiorul bisericii, se poate schimba spre mai bine, sau
spre rau, si aceasta scimbare axiological, determina antologia umana.
In aceasta calitate, omul nu creeaza Binele, dat fiind faptul ca acesta exista, si omul isi impropriaza
binele, in functie de ceea ce el intelege ca este binele pentru el => Dmnezeu.
In acelasi timp, omul este reflectarea puterii lui Dumnezeu, in universal creat, de aceea el are putere
peste lumea inconjuratoare, peste lumea din jurul sau.
In om, universul capata constiinta.
Modul in care omul exista si se schimba, va determina modul in care va dainui creatia insasi.
Pentru acest motiv, caderea omului in pacat, va fi si caderea lumii, dupa cum rascumpararea omului, va
fi si rascumpararea lumii.
Prin fiecare pacat, noi ne indepartam de Dumnezeu.
Intrucat Dumnezeu este Binele absolut, omul participa in doua chipuri la aceasta bunatate a lui
Dumnezeu: a)se impartaseste de bunatate, ca orice fiinta creata; b)intrucat este fiinta vie, participarea
lui la bine, este una dinamica, in care isi afirma propria personalitate.
Aceasta participare dinamica este afirmata prin conceptul
== este o participare statica.
Acest dinamism al finite umane, care participa la Bine, a fost tradus prin conceptul: .
Fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, si intr-un process de asemanare, omul nu este fiinta static, ci
exstatica.
In felul acesta, Binele omului nu este independent de Dumnezeu, ci in relatie cu Dumnezeu, intr-o
relatie cu Logosul lui Dumnezeu.
Dumnezeu care este singurul si supremul Bine, este si fiinta.
In egala masura, in SF. Scriptura gasim alta definitiie a lui Dumnezeu, si anume: Dumnezeu este
iubire (I Ioan 21,8)
In aceasta persepctiva, intra toate lucrarile lui Dumnezeu.
Tot ceea ce decade din aceasta orientare personala catre Dumnezeu, este pacat, si din punct de vedere
moral este rau.
Spunand ca Dumnezeu este Bine absolute, nu putem spune ca bunatatea lui Dumnezeu e confundata
cu bunatatea lumii; prin fiinta Lui, Dumnezeu transcende orice notiune de bine.
Numindu-l pe Dumnezeu=Bine, nu-L circumscriem, nu-L limitam, nici maca la nivelul celei mai
inalte valori morale, ci satisfacem nevoia interioara de a gandi si a spune ceva despre Dumnezeu.
Binele nu poate fi definit in mod eshaustic, dar poate fi inteles atunci cand ii simtim lipsa.
Binele este o valoare, o axia, care ne conduce la imparatia lui Dumnezeu; spunand ca Binele este o
valoare si ca noi trebuie sa fim determinate de acesta, care ne conducespre imparatia lui Dumnezeu,
afirmam ca el nu este decat in masura in care ne conduce spre realitati, spre care noi aspiram.
Un Bine care nu duce la fiinta prin excelenta, nu este bine.
Definirea unei realitati, drept valoare, nu inseamna ca aceasta capata continut; daca valoarea nu ne va
duce catre Bine, care este Dumnezeu, Binele.
Binele-Dumnezeu se face cunoscut lumii, atat ca rod al lucrarii proniatoare a lui Dumnezeu, cat si in
revelatia care culmineaza cu intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, continuandu-se prin lucrarea Duhului
Sfant in Biserica.
Binele implica in sine idea de desavarsire; desavarsirea va fi desigur variata, in functie de limitele in
cadrul carora a fost create fiecare realitate a lumii. Desavarsirea fireasca a creaturilor va fi determinate
de gradul de participare la realitatea lui Dumnezeu.
In om, binele si desavarsirea exista, dar se si implinesc si realizeaza in mod continuu, intr-o maniera cu
totul aparte.
Raportarea binelui la persoana umana, se va concretive in fericire, fericirea in plinatatea absoluta a
vietii, iar pe aceasta(fericirea) o realizam in cunoasterea adevarului authentic in care ne sfintim.

Cunoasterea ,,Binelui
Binele in ultima instanta, in esenta se identifica cu Dumnezeu
Biserica Ortodoxa Romana afirma ca ,,Binele este Dumnezeu si se manifesta prin normele Sale
specifice, adica energiile Sale divine.
,,Binele se identifica cu Dumnezeu, si de aici urmeaza ca si cunoasterea acestuia se identifica cu
cunoasterea lui Dumnezeu.
De vreme ce binele nu este un concept, ci o realitate personala, care il solicita si este in
comuniune cu omul, urmeaza ca si cunoasterea binelui se implineste la nivelul comuniunii personale, la
nivelul implicarii tuturor factorilor care fac din om o persoana; adica in cunoasterea binelui, noi nu
solicitam numai puterea de judecata, ci in cunoasterea binelui, intreaga persoana este angajata, fiind
solicitata mintea si toate simtamintele omului.
Acest tip de cunoastere speciala, care presupune comuniunea intre subiectul uman si divin,
incepe prin descoperirea lui Dumnezeu un lume ca alteritate persona dinamica si se continua cu
raspunsul corespunzator, responsabil, pe care omul il da cestei descoperiri.
In afara revelatiei supranaturale a lui Dumnezeu, omul poate sa cunoasca ca universul nu a luat
fiinta prin el insusi.
Descoperirea lui Dumnezeu arata ca iubirea aceasta fata de om, si fata de lume; cunoasterea lui
Dumnezeu se realizeaza in participarea la iubirea lui Dumnezeu, cu cat participam la iubirea Lui cu atat
il cunoastem mai bine, si cu cat i-L cunoastem mai bine cu atat i-L iubim mai mult.
Nasterea lui Dumnezeu, putem spune ca nu are limite, atata vreme cat partenerul cunoasterii,
Dumnezeu este nelimitat, si atata vreme cat cunoasterea efectiva a lui Dumnezeu nu are limita.
Asadar, cunoasterea Binelui, nu este rodul unei teoretizari, ci a unei relatii personale cu Binele, o
relatie care este marcata de sentimentul adorarii, de inchinarea majestatii divine, care ni se impartaseste
prin revelatie.
Vorbim de o cunoastere a lui Dumnezeu prin comuniune, dar comuniunea mea trebuie sa fie
marcata de sentimentul care ma face sa constat maretia divina.
Relatiile concrete, in care poate fi cunoscut ,,Binele Suprem, respectiv Dumnezeu, sunt lumea,
omul si Fiul lui Dumnezeu facut om.
Lumea poate fi mijloc de cunoastere a binelui asa cum este si mijloc de cunoastere a lui
Dumnezeu, lumea da marturie de faptul ca in ea este bunatate, ea erste buna, pentru ca este rodul lucrarii
lui Dumnezeu, si pentru ca prin energiile Sale, Dumnezeu este prezent in lume.
Dupa caderea primilor oameni in pacat, lumea va fi afectata si va ramane afectata de consecintele
acestei caderi si dupa venirea Mantuitorului Hristos.
Luarea la cunostinta da raul din lume, provoaca raul si nostalgia binelui, in care poate au fost
create bune foarte.( Fac,I,31)
Omul este mijloc de cunoastere a binelui, este factor de cunoastere a binelui, mai ales, atunci
cand analizandu-si propriile sale adancuri va intelege intelepciunea infinita a lui Dumnezeu.
Cazut in pacat, dar si restaurat in Hristos, omul pastreaza aceasta ,,inrudire primordiala cu
Dumnezeu, datorita faptului ca este chip a lui Dumnezeu; omul este mijloc de cunoastere a binelui,
chiar si dupa caderea in pacat, el nu inceteaza sa oglindeasca in el pe Creatorul sau; omul este creat dupa
Logosul divin, indepartandu-se de pacat, omul va deveni el insusi lumina, de aceea, numai in relatie cu
Cuvantul lui Dumnezeu facut om, va constientiza binele real care se gaseste in el.
Cunoasterea binelui va fi rodul cunoasterii personale care presupune, curatirea omului.
Constiinta ca el nu este detinatorul bunatatii depline il face pe om, sa aspire la gasirea ,,Binelui absolut
sau la implinirea Lui intru bunatate.
Noi stim ca bunatatea crestina se realizeaza in imparatia lui Dumnezeu, in starea Lui de
sfintenie.(Ioan XVII.3)

Mantuitorul Hristos ca manifestare Suprema a Binelui
Aratarea deplina a lui Dumnezeu prin Intrupare se pastreaza in Biserica prin harul Duhului Sfant.
Cuvantul lui Dumnezeu, care s-a descoperit in V.T si sa unit in mod ipostatic cu firea omeneasca,
a cuprins in sine intreaga creatie, pe care a facut-o Trupul Sau.
In firea omeneasca a lui Hristos sa distrus separarea din interiorul firii omenesti, si sa refacut
unitatea.
In Mantuitorul Hristos se descopera omul desavarsit, noul Adam care uneste in Sine, intreg
cosmosul ramanand in acelasi timp unit cu Dumnezeu= fundamentul vietii celei noi in Hristos.
Impartasit cu Trupul si Sangele lui Hristos, adica cu Cel care cuprinde in Sine toate/poate, omul
va depasi egoismul constient ca este madular viu al Trupului lui Hristos.
Impartasania=este numita,,medicamentul omenirii
Hristos este desavarsirea divina intrupata in chip omenesc; desavarsirea lui Hristos se arata in
puritatea, in iubirea Sa, in smerenia Sa.
Puritatea in sensul negativ al cuvantului inseamna neprihanire, iar in sensul pozitiv inseamna
detinearea tuturor virtutiilor, si a ceea ce poate fi cuprins in notiunea de sine.
In Mantuitorul gasim lipsa oricarui pacat; Mantuitorul Hristos, om adevarat si Dumnezeu
adevarat nu cunoaste nelinistea pe care o aduce pacatul, nici nu cunoaste nevoia pentru a fi iertat.
Ioan VII.46: ,,Cine Ma va vadi pe Mine de pacat.
Sinedristii il gasesca fara de pacat, Iuda la fel, Pilat, ceilalti Apostoli la fel.
Ioan III.5, Evrei V.4-15, iar sub aspect pozitiv, Mantuitorul este sfant pentru ca se identifica cu
,,Binele Absolut.
In Mantuitorul virtutea izvoaraste din fiinta Lui; virtutiile Lui sunt forte care iradiaza.
In ceea ce priveste iubirea Lui, este cu totul exceptionala si unica.
Fiu al lui Dumnezeu, El si-a aratat iubirea in intruparea Sa si ca Fiu al lui Dumnezeu, si-a arata
iubirea Sa, prin moartea pe cruce; iL iubeste pe Dumnezeu, pe Tatal, implinindu-I voia, jertfindu-se;
iubirea Lui nu este limitata, nici o contrazicere, de nici un element egoist, este totala, este o daruire de
Sine, curata care se revarsa asupra intregii lumi.
Smerenia Mantuitorului este haina pe care o imbraca curatenia si iubirea Lui, incat Persoana
Mantuitorului sa fie cat mai accesibila tuturor.
Sentimentul de adorare fata de Mantuitorul Hristos,nu este dat numai de bunatatea Sa ( pe care El
a dat-o)
Smerenia este conditia comunicarii reale intre oameni, este si marea specificitate a crestinului si
marca autentica a sfinteniei.
Din cele expuse reiese ca Binele, in sensul ontologic si moral, este persoana, Treime, Persoane
Divine, dintre care una S-a facut om ca si noi, dar fara pacat.
Binele dumnezeiesc se dovedeste realitate eficienta, creatoare si iradianta de comuniune.
Un bine care nu conduce spre comuniune nu este bine.
Din parabolele Mantuitorului observam ca ,,Binele este un fel de samanta care este asezata in
inima omului.
Binele nu este un principiu abstract sau un singur reper, in funcatie de care se dirijeaza libertatea
omului, El este generozitate care depaseste orice calcule.
Mantuitorul Hristos ramane in veci intruchiparea ,,Binelui care ni se impartaseste in mod cu
totul special, El este revelatia culminanta a lui Dumnezeu, care in generozitatea Sa, in forta Sa de
comuniune a depasit orice limitare, ba mai mult, in iubirea Sa de oameni a cuprins toate elementele:
lumea si omul dand sansa omului sa creasca in bunatate.

Binele si Virtutea

Am aratat ca Binele si raul nu este o abstractiune , ci sunt realitati de care ne lovim in viata de zi cu
zi ; fiercare din cele doua are realitatea lui
Fundamentandu-se pe revelatie, constatam intaietatea Binelui
Binele nu este idee, ci este Dumnezeu Cel personal, este un efect al lucrarii Dumnezeului
personal
Initial virtutea era privita in antichitate, ca un cuantum de calitati, prin care excela omul; Virtutea
nu este o simpla insusire prin care noi execelam in lume, ci raspunsul dinamic si creator al celui care
percepe existenta Binelui si face ce aceasta sa rodeasca in noi; Virtutea nu este numai un habitus, cum
spunea Aristotel, adica o dispozitie\ predispozitie, pe care ne-am impropriat-o prin educatie, nu putem
spune ca virtutea ar exclude educatia, si deprinderea unor exigente morale.
In toata etica si in toate sistemele morale care nu se fundamenteaza pe revelatia lui Dumnezeu,
virtuatea este produsul unui sistem de deprindere a fiintei umane.
Vitutea este o putere si forta pe care o primesc, prin participarea la bunatatea lui Dumnezeu.
Dumnezeu detine orice virtute, spune Sf. Grigorie de Nyssa
Activitatea dupa fire, consta in orientarea acesteia spre Dumnezeu, intr-o relatie de comuniune cu
El, ceea ce dupa pacatul stramosesc nu mai este posibil intru totul.
Virtutea = participarea libera si constienta la bunatatea lui dumnezeu
Desavarsirea de sine ca virtute autonoma, este o miscare in interiorul firii, ba mai mulea
presupune orgoliul care este opusul virtutii; de aceea, va spune Fen. Augustin, ca virtutile pagane sunt
vicii stralucitoare si aceasta pentru ca asa-zisele virtuti naturale ale omului, se datoreaza pentru ca omul
detine pecetea lui Dumnezeu, ca este chip al lui Dumnezeu.
Iubirea , pacea, generozitatea exista la omul natural, dar nu atat ca viruti in sensul strict al
cuvantului, ci in calitate de trasaturi firesti ale personalitatii educate cu maniere.
Fara Dumnezeu asa-zisele virtuti, pe care le impropriem pot sa fie folosite chiar impotriva lui
Dumnezeu, dupa cum lampa de untdelemn, nu va lumina, daca nu se atinge de flacara, tot asa virtutile
vor ramane intunecate, limitate la virtutile lui naturale, daca nu va primi iluminare, virtutile sunt
posibilitati indoielnice.
Ce inseamna virtutea vietuire conform naturii ?
Virtutea corespunde vietii potrivit naturii.
Daca omul pastreaza starea lui dupa fire inseamna ce al este virtuos.
Care este criteriul in functie de care omul actual este sau nu in stare naturala, ca se comporta cau nu in
limitele sale autentice ? Este omul criteriu ?
Omul nu este criteriul vietuirii conform naturii
Criteriul adevarat il gasim numai in Creator, care se descopera, aratandu-se drept crietriul in functie de
care se defineste propria noastra fiinta.
Potrivit acestei revelatii, omul nu se mai gaseste in starea in care a fost gasit de Dumnezeu ; omul
nu mai este natural, ci este nenatural, este cazut in pacat.
Prin urmare, numim existenta acestuia ca fiind naturala, si pentru ca omul o cunoaste.
Cu toate acestea, Dumnezeu ingaduie aceasta existenta, are cu ea un plan, ne spune Par.
Staniloaie.
Aceasta existenta era una neamestecata, spune Sf. Grigorie de Nyssa, implinind in mod constient
si liber, vointa lui Dumnezeu.
In concluzie, numai modul de existenta in care este implinita vointa lui Dumnezeu, este unu dupa
fire, este unu natural.
De aici suntem condusi sa intelegem ca traieste dupa fire, omul care-si foloseste toate
facultatile, in scopul pentru care acestea i-au fost date, adica sa se indrepte spre Dumnezeu si sa ajunga
la asemarea lui Dumnezeu .
Daca omul incalca poruncile lui Dumnezeu, este greu sa mai spunem despre el, ca este fiinta
virtuoasa.
In al 2-lea rand, virtutea este definita : calea de mijloc intre 2 extreme , spune Aristotel, intre
exagerare si lipsa.
Virtutea se afla in relatie cu afectele, in care accesul este gresit, iar insuficienta este blestemata.
Virtutea este o cale de mijloc, tinta ei fiind masura dreapta intre doua extreme, este dispozitie
habituala, dobandita in mod voluntar, consta in masura justa in raport cu noi insine, determinata de
ratiune si anume in felul in care o determina posesorul intelepciunii practice, ea este cale de mijloc intre
doua vicii.( Etica nicomaica a lui Aristotel)
O virtute ,,dupa fire nu este simpla in stare habituala insusita prin deprindere, ci este expresia
unei existente ekstatice, adica o existenta care se defineste numai in relatie cu altul si in cele din urma, in
relatie cu Dumnezeu.
Virtutiile se extind dincolo de ceea ce poate desemna conceptul de existenta individuala;
finalitatea virtutii nu este numai in noi, ci mai ales in cel spre care omul se orienteaza si in functie de
care se defineste fiinta ekstatica.
Dar omul este persoana si existenta, care se defineste si capata valoare in relatie cu Dumnezeu si
semenii Sai.
Virtutea este starea de virtute activa, prin care eu ma definesc in calitate de om.
A fi in comuniune cu Dumnezeu, inseamna a trai o viata potrivit poruncilor Lui; ca sa stabilesc
calea de mijloc, am nevoie de un criteriu obiectiv sa imi arate lipsa si excesul; acest criteriu nu-l gasim
nici in firea noastra, nici in societate, ci doar in revelatie.
Pentru crestin, criteriul ramane numai Mantuitorul Hristos, omul trebuie sa isi duca viata in
functie de Hristos.
Cuvintele Mantuitorului: Fara de Mine nu pute-ti face nimic(Ioan XV.5)
Sunt un adevar constant in experienta de zi cu zi adevar care nu poate fi contestat, ci se constata
intr-o/in viata fiecarui om.
Unirea cu Hristos il face pe om sa biruie slabiciunile.
In acest fel, cele care nu pot fi atinse, prin propriile noastre puteri pot fi implinite cu ajutorul lui
Dumnezeu.
Crestinul are invitatia, porunca sa se impartaseasca cuTrupul lui Hristos si sa isi improprieze
aceste virtuti, care se gasesc in Hristos, dar cu ajutorul harului.
Bucuria, pacea si celelalte virtuti sunt in noi roade ale Duhului Sfant dar si ale propriilor noastre
osteneli.
Ostenelile crestinului nu trebuie de fapt, sa realizeze ele insele aceste performante. Cu alte
cuvinte, nu putem avea pretentia ca acumulam virtuti, prin ostenelile noastre proprii ci datorita Duhului
Sfant.
Finalitatea vietii omului nu este exhilibru interior, sau social cu sine si cu semenii si participarea
la imparatia lui Dumnezeu, care este duhovniceasca, si care este intr-un fel ,, Binele,, concretizat cum
spunea Sf. Nectarie de Eghina.