Viata de apoi in hinduism

In perioada vedica credinta in viata de apoi era considerata ca o comuniune cu

stramosii. Dupa moarte sufletul celui mort intra in lacasul binecuvantat al stramosilor (pitris),
unde traia fericit in casa lui Vishnu.

Credinta in transmigrarea sufletelor (samsara) sau reincarnare nu este o doctrina
specific indiana. Ea a fost gasita si la alte popoare mai primitive sau mai evoluate din
intreaga lume. In contextul ei hindus sau indo-arian, ea este formulata in urmatorii termeni:
la moarte sufletul nu trece intr-o stare permanenta fiintiala de fericire vesnica, in rai, sau de
pedeapsa vesnica, in iad, ci va renaste in alte forme de viata pana cand se va termina
necesitatea de intrupare. Nasterile si renasterile se succed in ordine ontologica spre stari
fiintiale mai bune sau mai rele, dupa cum sunt faptele celui in cauza. Exista o singura
exceptie si aceasta in cazul in care moartea reprezinta intoarcerea in unitatea absoluta cu
Brahman. Aceasta este starea ultima spre care tinde orice credincios hindus.

Traditia hindusa preconizeaza trei cai pentru eliberare:
a. Calea faptelor - karma marga - este cea mai veche metoda folosita in scopul eliberarii.
b. Calea cunoasterii - jnana marga isi are originea in gandirea metafizica a upanishadelor, la
baza careia sta conceptia ca omul, in viata sa pamanteasca, se afla intr-o stare de ignoranta
ontologica, ignoranta care cauzeaza intreaga suferinta umana.

Omul este Brahman-Atman si nimic altceva. Acest adevar nu este, insa usor de
perceput. Omul persista in convingerea iluzorie ca eul individual si lumea exista separat. Intr-
o astfel de conditie cognitiva omul se afla incatusat in procesul nesfarsit al renasterilor. Calea
cunoasterii reprezinta un proces intreg de indepliniri ale unor indatoriri religioase,
intelectuale, sociale si de traire spirituala intensa, de asceza

c. Calea dragostei - bhakti marga este cea mai raspandita metoda de realizare a eliberarii
(moksa). Bhakti inseamna iubire totala si plina de speranta, fata de o anumita zeitate, ca
recunostinta pentru ajutorul promis si primit.

Atunci cand vorbesc despre starea sufletului dupa moarte, upanishadele fac referire
la doua cai: calea zeilor (devayana) sau calea lumini si calea stramosilor (pitriyana) sau calea
intunericului.

Calea zeilor sau devayana. Dupa ce au fost efectuate ritualurile funerare chiar si in
cazul in care ele nu au fost savarsite, sufletele celor eliberati intra in flacara focului, din
flacara in zi, din zi in jumatatea stralucitoare a lunii, de aici in an, din an in soare, din soare in
luna, din luna in fulger. In fulger exista o persoana care este altceva decat om. Acea
persoana conduce sufletul la Brahman.

Calea stramosilor - pitriyana este explicata, prin analogie cu devayana si reprezinta etapele
de reintoarcere in lumea empirica.

In devayana drumul urmat este luminos, iar in pitriyana este intunecat. Astfel, cei care pun
accentul pe jertfe si fapte bune si milostenie intra in fum, din fum trec in noapte, din noapte
in partea intunecata a lunii, de aici in partea friguroasa a anului, cand soarele a trecut in
partea de sud. Cei care pornesc pe aceasta cale nu mai ajung anul caci intra in lumea
stramosilor, de unde trec in spatiu, din spatiu in luna care este Soma, hrana zeilor, iar zeii ii
mananca.

Ei raman acolo pana se termina orice roada a faptelor bune si urmeaza, apoi, calea de
reintoarcere in lumea existentei empirice. Din spatiu ei intra apoi in vant, din vant in fum, din
fum in ceata, din ceata in nori, din nori cad pe pamant sub forma de ploaie pentru ca sa se
nasca sub forma de orez, ovaz, ierburi, copaci sau produse ale altor seminte. Pot sa iasa din
aceasta stare doar daca cineva maninca semintele sau fructele respective.

Rezultatul cunosterii supreme este moksa sau mukti-eliberarea. In aceasta stare sufletul
eliberat isi cunoaste adevarata natura a eului.