Ce satisfactie ai la serviciu?

Autor: psychologies
Un bloc de pe marile bulevarde, vedere asupra acoperisurilor. Camera se umple putin cate putin.
Noua femei si un barbat se asaza in cerc, pe niste fotolii mici, negre.
Soseste Vincent Gaulejac cu mustata alba si privirea interiorizata, cel de la care se asteapta
explicatiile. Fiecare resimte suferinta de la munca ca pe o dificultate personala, ne asigura inca de
la inceput sociologul si organizatorul stagiului.
Dar ea s-a generalizat, in toate mediile si la toate nivelurile. Pentru unii, este deja o veste buna:
Asta ne permite, cel putin, sa ne spunem nu e doar vina mea, zambeste C., 39 de ani, inginer
informatician.
Tanara femeie se prezinta: Am trait o situatie de hartuire morala care s-a sfarsit printr-o
concediere, explica ea. Dificultatea mea consta in a duce la bun sfarsit preavizul
Ea isi descrie starea de rau: somnul care se deterioreaza, durerile de corp (spate, ceafa) si
sentimentul acela de alienare care i-a invadat viata. Alaturi de ea, Sofia, 44 de ani, infirmiera, tocmai
ce a urmat un curs de recalificare, pentru a-si schimba serviciul.
Dar, din lipsa de efectiv, sunt mentinuta in vechiul post, cu venituri reduse, povesteste ea. In
mare, eforturile mele de a evolua se soldeaza cu o intoarcere inapoi.
Ea este descurajata si simte ca se depreciaza. Eu lucrez mai degraba in conditii agreabile si cu o
echipa simpatica, spune M., 41 de ani, grafician pentru un site web.
Dar dintr-o parte mi se spune: Haide, afirma-te, ne place ceea ce faci; iar pe de alta parte, mi se
impune mereu sa refac totul, intr-o alta maniera. Dintr-o data, mi-am pierdut cu totul increderea in
mine. Fiecare participa pe termen lung. Povesti cu lucruri absurde care ne afecteaza, cu programe
de gestiune care ne complica viata
Vincent de Gaulejac ia cuvantul ultimul: In mod insesizabil, fiinta umana a devenit o resursa a
companiei. Oare nu ar trebui sa fie invers?. El adauga: Toate astea ne dau impresia unui univers
putin nelalocul lui, caruia fiecare dintre noi incearca sa ii gaseasca un sens: Este vina mea, eu nu
sunt la inaltime, seful meu e de vina, el e pervers, actionarii vor mereu mai mult de la noi.
In realitate, cu totii participam la a face sa functioneze un sistem in care nu mai reusim sa ne
protejam. Imbolnavirile se inmultesc in uzine, in piete, in spitale La un moment dat, nu ne mai
putem multumi cu gandul ca, daca salariatii sunt dati afara, este pentru ca au probleme personale.
Ceva in context, in logica economica sau ideologia manageriala ii pune in pericol.
Dupa pranz, sociologul propune grupului sa deseneze munca lor, cu urmatoarea precizare:
Acolo unde va doare, acolo unde este bine. Desenele sunt mai mult sau mai putin
figurative: capete rotunde, picioare in baston, open space, case, imobile de birouri Acolo
unde nu e bine, sunt fulgere, linii rosii, nori negri. Acolo unde este bine, sunt zambete, soare,
maini incrucisate.
Ceea ce place unora (colegii, responsabilitatile, deplasarile) este penibil pentru altii. Comentariile
curg: Biroul tau seamana cu o cusca, nu sunt culori pe desenul tau. Aceste remarci sunt pentru
C., inginerul hartuit. Ea ramane cu gura cascata: Am impresia ca mi-a secat de tot creativitatea. Pe
desenul Mariei, graficianul careia i se cere un lucru si apoi contrariul lui, femeia care il prezinta nu
are brate. Ea afiseaza un zambet consternat: Trebuie sa credem ca nu mai sunt stapana pe munca
mea.
A doua etapa: dramatizarea unei situatii dureroase
Dimineata celei de-a doua zile incepe cu o recapitulare lunga a impresiilor din ziua precedenta. M.
incearca sa inteleaga: De ce mi se pare atat de penibil sa mi se spuna sa ma afirm in munca mea?
Este mai degraba o chestiune de noroc.
Dar, de fiecare data cand predau un proiect, ma simt precum o fetita careia ii este frica sa nu
dezamageasca. Compania ii spune salariatului: Fii tu insuti si vei ajunge departe!, explica
Vincent Gaulejac. In realitate, ea ii cere acestuia mai ales sa raspunda la cererea clientului.
Dar acest lucru produce atingeri narcisiste teribile, pentru ca ceea ce este pus in cauza
atunci cand munca mea dezamageste, este inima fiintei mele.
M. ramane pe ganduri: Simt ca am lucruri pe care vreau sa mi le dovedesc prin munca mea. Totul
pentru mine este sa reusesc sa repun munca la locul pe care il merita: acela de modalitate de a-mi
castiga painea. Sociologul incuviinteaza: Ideea esentiala este: cum sa dezidealizam munca fara a
cadea in derizoriu?.
In aceasta dupa-amiaza, este randul teatrului. Stagiarii se impart in mici grupuri pentru a crea
scenarii pentru situatiile traite. Sofia intra in scena. Ea joaca rolul directorului de Resurse Umane
care ii refuza o marire de salariu corespunzatoare noilor sale competente. Ea se arata de neclintit:
Nu sunt suficiente infirmiere aici, nu te pot lasa sa pleci.
Ea impartaseste grupului gandurile sale in urma acestei dramatizari: In mod bizar, mi-a placut sa
joc rolul celei pe care o consideram o persecutoare. Asta mi-a permis sa ii inteleg mai bine motivele.
Mai ales, am realizat in ce masura aceasta persoana se asemana si cu alte persoane din viata mea
o invatatoare sadica si mama mea care mi-au stopat, practic, evolutia.
A treia etapa: punerea de intrebari corecte
A treia zi, Vincent Gaulejac propune un ultim exercitiu. Este vorba (tot organizati in grupuri mici) de a
raspunde la urmatoarele intrebari: cum sa iesim din impas? Cum sa rezistam? Cum sa ne protejam?
Cum sa actionam asupra cauzelor? Pixurile aluneca pe hartie. In mod firesc, solutiile care se gasesc
reabiliteaza legatura sociala: a vorbi, a echilibra viata profesionala si viata privata, a crea locuri de
schimb si de analiza, a se sustine, a se mobiliza, a face apel la sindicate
Nimic miraculos, dar cuvintele sunt simtite, iar stagiarii isi regasesc optimismul. Parametrii sunt atat
de numerosi, incat pare insolubil, spune cu dezamagire unul dintre ei. Dar imi da in acelasi timp
dorinta de a lupta. O sa strangem randurile!, adauga altul. Este insasi esenta politicii,
comenteaza sociologul. Economia privilegiaza binele, politicul face sa primeze legaturile. Un
vant placut de revolta intra pe fereastra. Stagiarii se despart promitand ca isi vor povesti ce mai este
nou in viata lor.
Cateva saptamani mai tarziu
La telefon, Sofia are o voce frumoasa: Ceea ce m-a mirat cel mai mult a fost cum aceasta reflectie
asupra muncii m-a luminat in legatura cu aspecte mai intime din trecutul meu. M.: Nimic nu s-a
schimbat la agentie. Dintr-o data, divergentele profesionale ma afecteaza mai putin. R., singurul
barbat din grup, a intrat activ in rezistenta: Mi-a facut bine, in timpul stagiului, sa vad ca eram mai
multi cei care ne-am mobilizat pe acelasi subiect. Asta nu mai poate continua asa. Ceva se va
intampla, cu siguranta.