Sunteți pe pagina 1din 21

Din monografia proprie:

MEDICINA PSIHOSOMATICA
Dr.I.Cucu

Introducere
Medicina psihosomatică modernă reprezintă,de fapt reabilitarea la nivelul ştiinţelor
actuale a concepţiei hipocratice,concepţie care privea omul bolnav sau sănătos ca pe o
unitate psihosomatică,organismul fiind realizat ca un tot unitar,somaticul şi psihicul fiind
într-o strânsă interdependenţă.Acest lucru ne dovedeşte că primii paşi făcuţi de medicină
s-au făcut în spiritul medicinii psihosomatice şi că progresele tehnice şi ştiinţifice ale
ultimei sute de ani au îndepărtat medicii de această viziune
unitaristă,hipocratică,împărţind organismul uman pe organe sau aparate şi interpunând
între individ şi medicul său "un ecran" de aparate şi maşini,care prin existenţa lor
constituie un progres dar,care au îndepărtat pe medic de întreg,personalitatea
umană,contactul cu omul bonav,cunoaşterea aspectelor sale psihologice şi somatice ca un
întreg.
Progresele enorme din cadrul ştiinţelor biologice (anatomie,histologie,microbiologie
etc) apărute la începutul acestui secol au făcut ca omul bolnav sau sănătos să fie
interpretat pe baza unor concepţii pozitiviste,mai ales mecaniciste,acestea culminând cu
crearea unui model uman şi de boală eminamente biologic.Secolul al XX-lea,şi mai ales
în a doua sa jumătate,va inaugurea o nouă viziune generală asupra bolii,pe baza
desvoltării unor noi ştiinţe (psihologia medicală,sociologia modernă aplicată în medicină
etc).Pe aceste baze,viziunea pur biologică asupra modelului de boală a trebuit să se
modifice,fducând la apariţia unor noi modele,pe baza noilor achiziţii ştiinţifice şi în
primul rând s-a revenit la viziunea psihosomatică în medicină.
prin conceptul de psihogeneză,psihiatria modernă îşi va aduce propria sa contribuţie
la desvoltarea noilor modele medicale,subliniindu-se importanţa patogenetică a
facdtorilor psihici (aspect complet eludat de vechea medicină),posibilitatea explicării
bolii somatice sau psihice şi în situaţia când lipsesc factorii fizici,chimici sau anatomici,ci
doar pe baza perturbării relaţiiloor interpersonale.
Medicina actuală,sau mai bine zis aceea care a apărut în ţările desvoltate în ultimii 5o
de ani (nu încă la noi) este o medicină care şi-a schimbat ideologia mecanicistă cu
concepţia dinamică,psihosomatică.De peste 5o de ani,medicina românească,din raţiuni
ideologice (ideia comunistă că psihosomatic înseamnă recunoaşterea dualităţii
corp/suflet),a repudiat concepţia psihosomatică,medicina noastră rămânând "consecvent
materialistă" (pur biologică),în nmijlocul medicinii europene dominată de concepţia
psihosomatică.
Cu greu se mai poate concepe astăzi,în medicina modernă,un tratat de medicină sau de
psihiatrie fără un capitol privitor la medicinapsihosomatică şi aplicarea acestei concepţii
în domeniul respectiv,iar maniera de tratare a bolilor şi a fiziopatologiei bolilor este tot
psihosomatică.
Medicina psihosomatică modernă a trecut demult peste epoca incertitudinilor,a trecut
şi peste aşa zisa epocă "eroică",peste entuziasmul general care cuprinsese deceniile 4 şi 5
ale acestui secol şi reprezintă astăzi piedestalul pe care se sprijină întreaga medicină
modernă.
Desigur,nici concepţia psihosomatică nu deţine adevărul absolut şi,timpul scurs
deja,ne-a dovedit că ea a suferit şi suferă mereu noi revizuiri.Astăzi viziunea medicinii
psihosomatice este mult mai largă.Abandonând,în parte,conceptele psihanalitice primitive
din primele ei etape,medicina psihosomatică a trecut cu bine şi peste liniaritatea impusă
de prolixele cercetări privind importanţa emoţiei şi a sistemului nervos vegetativ şi se
orientează astăzi,de o manieră mai globală,vizând înţelegerea problematicilor psihologice
ale bolnavului,a manierei în cqare psihicul este interesat în boală,a relaţiilor cu fatorii
socio-culturali,ecologici şi biologici.
Actualele concepţii psihosomatice au trbuit să depăşească şi chiar să revizuiască
conceptele clasice privind definirea stresului (atât în înţelesul său freudian cât şi
pavlovian),iar studiile sociologice şi transculturale au îmbogăţit mai mult viziunea
psihosomaticii moderne.În acest cadru sunt înglobate astăzi şi binecunoscutelke reacţii
somato-psihice,despre care au vorbit vechii autori,concepul psihosomatic fiind astăzi
unul global (psihosomatic şi somatopsihic).Vocike nihiliste sau dogmatice au amuţit sau
au devenit mult mai afone,aşa ,încât,pe drept cuvânt,putem spune că niciodată concepţia
psihosomatică nu a avut un teren mai fertil şi mai realist de desvoltare.
Necesitatea viziunii psihosomatice asupra medicinii,din secolul în care trăim,nu se mai
poate pune la îndoială.Medicina a suferit prea mult efectele ultraspecializării şi
ultratehnicizării,aşa încât,o reacţie de umanizare,o reîntoarcere la personalitatea umană se
impunea cu necesitate.Medicina psihosomatică reprezintă ceea ce numim în prezent
medicina modernă,căci trebuie subliniat că fiecare societate îşi are ,printre altele
şi,medicina pe care o merită.
Rămânerea în urmă a medicinii româneşti nu este,aşa cum arătam mai sus,legată numai
de "posibilităţile ei materiale modeste" ci ea este şi victima unei înapoieri metodologice
şi,aceasta nu se poate reflecta mai biune decât prin respingerea (directă înainte de
1989,tacită acum) a medicinii psihosomatice şi,deci,a unei viziuni umanitariste asupra
medicinii.
Soarta medicinii psihosomatice în ţara noastră a reprezentat un adevărat calvar,în care
dogmatismul comunist şi-a utilizat toate mijloacele de care a putut dispune.De peste 5o
de ani,adică toată epoca în care în Occident s-a desvoltat şi s-a maturizat medicina
psihosomatică,ţara noastră a căzut victima raptului unei concepţii vulgare şi
dogmatice,care a pustiit nu numai sufletul şi fiinţa poporului dar şi progresul ştiinţei.
Sfidând orice progres ştiinţific,aşa zisul materialism dialectic,de sorginte stalinistă,s-a
opus oricărei desvoltări,de la genetică la psihologie,de la sociologie la
cibernetică.Medicina psihosomatică a fost pentru ideologii comunişti din medicină de la
noi (Predescu,Constantinovici,Proca,Romilă,Arsene etc)o victimă uşoară,căzând pradă
luptei pentru "puritatea ideologică" (prin respingerea necritică a aşa zisului dualism
cartezian),şi poate drama acestei lucrări,propusă în permanenţă pentru editare de peste 30
de ani,prezintă un trist crâmpei al luptei inegale dintre ştiinţă şi slujitorii unei dogme,aşa
zis filozofice.Ridiculizată,acceptată şi apoi scoasă din planurile editoriale,în ultima
instanţă interzisă (de fostul domn Ministru Proca,după afacerea meditaţiei
transcedentale),lucrarea pe care o prezentăm astăzi,reuşeşte să învingă laşitatea şi
nemernicia nomenklaturii noastre medicale(am amintit mai sus doar câţiva),lupta pentru
această carte reprezentând doar un firav ghiocel al spiritului combativ de care au dat
dovadă medicii acestei ţări.
Lucrarea vine deci foarte târziu şi vine pe un teren gol,pe o adevărată "sahară",într-o
ţară în care psihologia nici nu a pătruns în facultăţile de medicină,iar despre
psihosomatică se vorbeşte doar în maniera cea mai amatoristă.Literatura de medicină
psihosomatică în ţara noastră este rară iar o lucrare de amploare monografică nu există,cu
excepţia unor parodii ideologice(G.Ionescu).
Lucrarea se adresează tuturor categoriilor de medici,de la generalişti la cei
ultraspecializaţi,se adresează studenţilor în medicină,psihologie,tuturor oamenilor de
cultură şi altor categorii de ciritori interesaţi.
În cadrul lucrării sunt prezentate atât aspectele generale,teoretice,privind concepţia
psihosomatică,aspectele psihologice aplicate în cadrul medicinii cât şi aspecte speciale
legate de psihosomatica diferitelor organe sau specialităţi.Totuşi o prezentare exhaustivă
care să includă şi specialităţile mai restrânse,rămâne o doleanţă,pe care ne-o propunem
pentru mai târziu.
Este necesar,cu atât mai mult Editurii acelor oameni de cultură,care au
înţeles importanţa unei asemenea lucrări,şi deşi în condiţii economice vitrege,au făcut să
aparaă şi în ţara noastră această lucrare.
Să considerăm,această lşucrare ca pe un început,ca pe un început de recuperare
a valorilor de care medicina românească a fost frustată

Partea I

CONCEPŢIA PSIHOSOMATICĂ ÎN MEDICINĂ


Capitolul I

Medicina psihosomatică-generalităţi
Medicina psihosomatică,aşa cum vom vedea în continuare,este un complex teoretic şi
practic,determinat de revalorificarea ideilor hipocratice în medicină,pe baza desvoltării
acestor idei în condiţiile ştiinţifice actuale (psihologia medicală,sociologia,conceptelor
culturaliste ş8i umaniste,factorilor ecologici).
medicina psihosomatică poate fi realizată şi ca o revoluţie în procesul de umanizare a
medicinii,prin aplicarea principiilor psihologice şi socio-culturale în acest domeniu.Însăşi
vechea sa denumire de medicină psihofiziologică,de la începuturile mişcării
psihosomatice a trebuit să fie abandonată,în favoarea unei viziuni mai largi,o viziune bio-
psiho-socio-culturală.
Deşi o largă paletă de maladii recunoc ca etiologie şi patogenie dinamica
psihosomatică.medicina psihosomatică a refuzat să se constituie într-o nouă specializare
medicală,în realitate medicina psihosomatică fiind o orientare în câmpul medicinii,o
ideologie şi o metodologie care se va aplica tutror specialităţilor medicale,întregii
medicine.
1.Definiţie,noţiuni generale
Medicina psihosomatică repezintă o mişcare de psihologizare şi socializare a
medicinii,care în mod tradiţional se baza numai pe cunoştinţele furnizate de ştiinţele
pozitive (anatomie,fizică,chimie etc).
În practica înţelegem medicina psihosomatică sub cel puţin trei sensuri
deosebite,toate reprezentând,în fapt,entitatea în întregime.Aceste componente sunt
următoarele:
1.Concepţia psihosomatică,ca o concepţie generală în medicină,reoprezentând o
asnumită atitudine privind boala şi sănătatea.Din acest punct de vedere,concepţia
psihosomatică este aplicabilă tutror specialităţilor medicale,în toate etapele relaţiei
medic-pacient.Concepţia psihosomatică presupune materializarea vechii idei a raportului
dintre fizic şi moral şi a revalorizării factorilor psihologici şi socioculturali în
medicină.Din acest punct de vedere toate bolile pot fi privite prin punctul de vedere
psihosomatic,omul iind o unitate psihosomatică.
În fond,istoria medicinii consemnează 2 curente generale care au format ideologia
practicii medicale,curente a căror opoziţie a fost şi este fecundă cu condiţia cxa ele să fie
considerate complementare:
a.Curentul hipocratic care considera boala ca pe o reacţie a individului la mediu,iar
organismulk ca peun tot unitar;
b.Concepţia organicistă,în care boala este intim legată de o leziune anatomică,boala
apărând,în acest context,ca un parazit care se grefează pe organism.
Medicina psihosomatică apare acuma ca o reactivare a concepţiilor hipocratice.în
contextul ştiinţific al secolului XX.Această reîntoarcere la principiile medicinii
înttregului s-a datorat unor exagerări ale medicinii secolului XX,şi anumea:
1.Prima reacţie a fost împotriva tendinţei localizaţioniste excesive,a unei medicini
stricte de organ.Medicina a devenit la începutul secolului XX hiperbiologizantă,ea vedea
doar organul şi leziunea locală dar pierdea din vedere personalitatea umană,organismul ca
un tot unitar.
2.A doua reacţie s-a produs împotriva unei hipertehnicizări excesive şi a unei
ultraspecializări absurde,aparatele şi analizele apărând ca un adevărat "ecran" între medic
şi pacient,până la ideea absurdă a unui computer sau a unei maşini de diagnostic.În acest
context,omul ca entitate generală dispărea dintre preocupările medicului,iar medicul
generalist,medicul de familie era derogat de la sarcinile şi importanţa sa.
Concepţia psihosomatică formează astăzi coloana vertebrală a ceea ce numim
medicină modernă,aducând în câmpul cercetării medicale cel puţin următoarele aspecte:
1.Abordarea bolii din perspectiva unei cauzalităţi multifactoriale şi mai ales prin
valorificarea factorului psihic;
2.Asimilarea tehnicităţii şi specializării în sensul lor pozitiv,fără însă a pierde din
vedere aspectul de ansamblu,personalitatea umană.
3.Lărgirea înţelegerii bolnavului sub aspectul biografiei sale,a inserţiei sale în mediul
social,a înţelegerii particularităţilor sale psihologice;
4.Tendinţa profilactică,în care pe primul plan situiază combaterea stresului psihic;
Pentru concepţia psihosomatică toate bolile sunt psihosomatice,organismul uman
fiind înţeles în cadrul unei unităţi psihosomatice.Din acest motiv,concepţia psihosomatică
apare ca o concepţie generală,importantă pentru întreaga medicină.
2.Noţiunea de simptom psihosomatic sau psihofiziologic,se aplică unor expresii
funcţionale patologice legate direct de o trăire psihologică,stresantă (după
formula:frică=diaree).Este vorba de o serie de manifestări somatice (simptome)
ca:diareea,poliuria,tahicardia,transpiraţiile etc,şi care sunt legate direct şi inteligibil de
emoţie.Ele apar deci ca simple simptome sau manifestări psihofiziologice.
Din acest punct de vedere,cuvântul psihosomatic se aplică oricărui simptom
funcţional,în care o expresia psihologică şi una fiziologică sunt coordonate (expresia
fizică fiind consecinţa directă a unei emoţii).Majoritatea acestor manifestări nu sunt
persistente şi ele apar în viaţa cotidiană ca răspuns la "evenimentele vieţii"
(tahicardii,leşinuri etc).
3.Sindroamele şi bolile psihosomatice care sunt expresii patologice bine constituite,pe
baza unei psihodinamici specifice procesului de psihogeneză.În cadrul acestor
sindroame,în afara etiologiei bazate pe stresul psihic,mai apare ca factor cauzal şi o
anumită exprsie particulară şi prevalentă legată de un anumit tip de personalitate.Între
personalitatea individului şi mediul său de viaţă apare un proces complex care duce la
apariţia a ceea ce se va numi,un anumit "stil de viaţă",noţiune care poate conduce în
anumite situaţii de schimbare la declanşarea acelor tulburări psihice sau somatice "cerute"
de acel "stil de viaţă".În acest caz avem de a face cu un adevărat habitus,un anumit patern
al unor reacţii psiho-fiziologice care apar ca o expresie particulară şi frecventă a
influenţei anumitor condiţii de viaţă asupra unui individ.
Acest grup de afecţiuni a reţinut în mod deosebit atenţia
psihosomaticienilor,constituind,de fapt grupul maladiilor psihosomatice.
Din punct de vedere al etiologiei,bolile psihosomatice ar putea îmbrăca două aspecte:
a.Boli care au la bază psihogeneza şi reprezintă o expresie directă sau simbolică a
factorilor psihotraumatizanţi.Acest fenomen ar duce la bulversarea mecanismelor de
apărare psihologică,cu supratensionarea sistemului nervos vegetativ şi consecinţele care
decurg din aceasta.
b.Bolile care au la bază o neurogeneză,simptomele datorându-se mai puţin
psihogenezei ci,mai degrabă,unor tulburări neurogene (ca de exemplu tulburările reglării
glicemiuei determinate de o perturbare a axei hipotalamo-hipofizo-tiroidiene).Este vorba
deci de tulburări funcţionale ale aceleiaşi structuri nervoase centrale,dar aici mecanismul
neurogen este mai plauzibil decât cel psihogen.
Medicina psihosomatică bulversează noţiunile privind etiologia,din câvechea
medicină,depăşind primcipiul cauzalităţii fizice pure.Din această perspectivă simptomele
şi sindroamele psihosomatice ar avea trei surse etiologice principale:
-Factorii biologici care determină reacţia organismului,în faţa unei agresiuni fizice
(exemplu:tusea=corp străin);
-Factorii psihologici reprezentaţi prin atitudini psihologice specifice,simptomele fiind
intim legate fr mrfiul culturale specific.de mediul familial,mai ales în perioada copilăriei;
-Factorii sociali care se interferează cu cei personali,impatcul cu
familia,şcoala,muna,comunitatea şi care formează complexul numit "stilul de viaţă",cu un
rol important atât în patologie cât şi în starea de sănătate;
Medicina psihosomatică bu studiază viaţa mintală patologică în sensul psihiatriei,arată
EWY,dar ea pune în centrul peocupărilor sale raporturile dintre
inconştient,motivaţie,învăţare,viţă afectivă şi fenomenele vitale.Medicina psihosomatică
se apropie,deci de metodele psihiatrice de investigare şi de maniera psihiatriei de a da o
"dimensiune antropăologică" actului medical.Mdicina psihosomatică studiază fenomenele
psihice şi semnificaţia manifestărilor lor în etiologia şi definirea diferitelor boli
somatice.Nu este vorba de a considera emoţia printe cauzele posibile ale unei boli
psihosomatice,ca elemet izolat,ci mai degrabă este vorba de a relua evaluarea factorulor
etiologici după modelul de gândire din psihopatologie.
Pe de altă parte,medicina psihosomatică transcede punctul de vedere al istoricului
bolii şi al bolnavului,căutând a se extrage,ceea ce germanii numesc o "patografie" care
duce la înţelegerea bolii în semnificaţia sa vitală.În acest fel,fenomenele psihice şi
relaţiile interumane devin,în cadrul explicaţiilor etiologice,la fel de importante ca şi
procesele chimice,fizice sau bacteriologice.
O problemă deosebită,desbătută de literatura de specialitate.este aceea dacă
se mai poate vorbi astăzi,în mod separat de reacţii somato-psihice şi psiho-somatice.Se
ştie că reacţiile somatopsihice au fost studiate cu mult înaintea marilor sindroame
psihosomatice.De fapt s-a realizat că fiecare categorie reprezintă doar o parte a unităţii
psihosomatice.Chiar tendinţa de a delimita ca tulburări psihosomatice numai acele
expresii mediate de sistemul nervos vegetativ este considerată greşită de către Kolb.Acest
lucru nu ar fi în conformitate cu organizarea structurală sau funcţională a
organismului,motiv pentru care sfera medicinii psihosomatice trebuie lărgită,cuprinzând
toate tulburările care privesc organele interne,funcţiile instinctuale, şi imaginea corporală
ca un întreg.
Organele interne sunt astfel controlate de sistemuzl nervos şi de către feed-back-uri
metabo şi hormonale şi,este clar că nu se poate crea o graniţă dintr3e tulburările asumate
corporal graţie integrării de către sistemul nervos central şi cele create pe baza unor mari
tensiuni psihice sau devieri mari ale personalităţii individului.Este absurd,în fond,să
vorbim de o medicină psihosomatică (ca reacţie somatică la stresul psihicv) şi de una
somatopsihică (ca reacţie psihică la o afecţiune somatică),ambele tipuri făcând parte din
marele domeniu ocupat de medicina psihosomatică.Psihosomatica nu se referă exclusiv
nici la psihologie sau psihopatologie şi nici la fiziologie sau fiziopatologie,ci la un
complex de procese între sistemele vii şi elaborarea lor socială şi cvulturalkă
(Haynal).Psihosomazica este un proces care înglobează în totalitate "tranzacţia" dintre
mai multe sisteme:somatic,psihic,social,cultural şi biologic.Pe de altă parte Kolb
subliniază şi el,că în termenii teoriei generale,aceste tulburări se referă în particular la
cele două subsisteme critice prezente la toate fiinţele vii:funcţia organelor care produc
energie şi a acelora care traduc informaţia biologică,la care ar mai trebui adăugat şi un al
treilea subsistem,subsistemul informaţional al creierului.

2.Istoric
Ideia legăturii dintre viaţa psihică şi cea somatică,cu corespondentul lor
medical,boala,este o veche observaţie în medicină.Hipocrate considera boala ca pe un
proces care interesează organismul în întregime,chiar boala psihică fiind considerată de el
ca fiind o boală a creierului.Hipocrate credea că,în mod ferm,boala ar fi o reacţie a
individului la condiţiile sale de existenţă.
În contrast cu această viziune,primii anatomişti vor considera boala ca pe un adevărat
parazit,locuind spaţial,în corpul bolnavului,boala fiind aproape obligatoriu legată de o
leziune anatomică.
Dacă în concepţia hipocratică individul era un bolnav,în aceea a primilor
anartomişti,individul avea o boală sau mai precis,căpătase o boală.Deşi deosebirile par
minore sau de nuanţă,în realitate ele reflectă două moduri opuse de gândire,asupra cărora
vom reveni.
Problema legăturii dintre psihic şi somatic a fost,dealungul timpurilor un subiect de
reflecţie filozofică.Anaxagora (504-428 î.e.n.) vorbeşte printre primii de dualismul
psihosomatic,dualism pe care îl desvoltă marii filozofi ai antichităţii greceşti,Platon şi
Aristotel.Influenţa enormă a acestor gânditori şi,în special,concepţia lui Aristotel,după
care sufletul dă fprma corpului şi devine principiul său vital,va domina filozofia până în
plin ev mediu.
Ideea dualismului psihosomatic va fi apoi reluată şi desvoltată de către Descartes.
Dacă ideea dualismului psihosomatic se pierde în negura veacurior şi ideia unităţii
psihosomatice este tot atât de veche,începând cu Democrit şi continuând în evul mediu cu
filozofi ca Hobbes,Locke (sec.XVII),Berkley,Hume,Leibnitz (secXVIII) care au vorbit de
unitatea dintre trup şi suflet.
Deşi de dată relativ recentă trebuie să notăm şi existenţa unor concepţii vulgare
materialist-marxiste,concepţii care priveau fenomenele psihice ca poe nişte epifenomene
ale creierului (psihicul fiind produs de către creier aşa cum este produsă bila de către
ficat).Obstinaţia de a privi ca materialiste numai procesele cu explicaţii pozitiviste,au dus
în ţările comuniste ca ştiinţe ca psihologia,sociologia modernă,anumite concepte
psihopatologice să fie negate şi chiar mai grav,interzise în spirit totalitar,administrativ.
În medicină,încă de la începuturile ei,majoritatea practicienilor,chiar în cadrul gândirii
medicale tradiţionale,au considerat patologicul ca având o relaţie imediată nu numai cu
organismul dar şi cu mediul,ceea ce a făcut ca punctul de vedere psihosomatic să
apară,aşa cum am mai subliniat,încă din cele mai vechi timpuri.Ideea unităţii dintre psihic
şi somatic,în patologia umană,şi-a făcut loc în mod viguros,începând cu Hipocrate,până
la Trousseau,numeroşi clinicieni observând reciprocitatea dintre tulburările funcţionale şi
organice şi importanţa factorilor morali,psihologici şi culturali în terapia unor maladii.
Aşa cum am mai arătat,concepţia şi medicina psihosomatică au apărut în secolul XX
ca o necesitate stringentă,medicina secolului al XIX-lea,organicistă şi localizaţionistă
nemai putând să explice avalanşa de date pe care ea însăşi le adusese.Era nevoie acuma
de o nouă concepţie care să revalorifice patologia medicală în lumina noilor concepţii şi
ştiinţe care apăruseră în secolul XX şi,mai ales să revalorifice importanţa personalităţii
umane,împinsă de medicina organicistă în penumbra preocupărilor sale,Acesz luru a
primut un impuls serios graţie lucrărilor lui Freud,părintele psihologiei medicale,care se
va desvolta în a doua jumătate a secolului XX.treptat termenul de psihosomatică va fi
utilizat în medicină în sensul unităţii dintre psihic şi somă.
Primul care vorbeşte de psihosomatică,în epoca modernă este Heinroth (1818),atunci
când se referă l rolul factorilor psihici în cadrul insomniilor,şi tot el este acela care în
1828 introduce termenul de "somatopsihic".În 1890 Sommer introduce termenul de
psihogeneză,desemnând prin aceasta un grup de boli determinate de factori
psihici.Termenul va fi preluat apoi şi fundamentat de către marii creatori ai teoriilor
psihogenezei (P.Janet,Freud,Jaspers etc).
De fapt,introducerea oficială a psihosomaticii în limbajul medical se va face în
perioada 1936-1938,când apar şi primele societăţi de psihosomatică,precum şi primele
reviste de specialitate.Numeroase experimente,aşa cum vom vedea,au început să
documenteze tot mai mult ideia corelaţiei dintre psihic şi somatic iar o serie de grupe de
fenomene au pus în perspectiva lor necesitatea unei viziuni unitare între acestea.În acest
sens Haynal enumeră următoarele:
Deutsch-Studiile lui W,B.Canon asupra morţii unor oameni prin mijloace magice;
-Observaţiile lui Wolf,Goedel asupra stresului;
-Observaţiile lui Newman asupra mortalităţii mai frecvente la indivizii nevrotici;
-Experienţele lagărelor de concentrare şi a situaţiilor create în urma ultimelor răsboaie;
Studiile de statistică au pus în evidenţă la nevrozaţi sau psihotici mfrecvente
manifestări patologice psihosomatice şi rezultate pozitive ale tratamentelor psihologice
la anumite boli somtice.A frapat mai ales raritatea reacţiilor alergice la psihotici.
De fapt,după crearea termenului de psihosomatică abia în 1926 el va mai fi utilizat de
către FGelix şi Alexander,autorii introducând,practic acest termen definitiv în limbajul
medical,graţie cercetărilor întreprinse şi a consideraţiilor teoretice privind acest
domeiu.Practic din această perioadă numărul observaţiilor clinice creşte.Astfel în 1922
Eduardo Weis raporta cazul unui bonav astmatic tretat prin psihanaliză iar la Berlin se
fondează o clinică psihanalitică în care erau trataţi bolnavii somatici.Tot la
Berlin,G.V.Bergman susţine un curs asupra "Observării fenomenelor psihice şi rolului lor
în apariţia bolilor interne,importanţa acestor observaţii în conduita terapeutică".
Dacă am încerca să facem un istoric a diferitelor concepţii şi teorii care au apărut în
domeniul psihosomaticei moderne ar trebui,de fapt să ne ocupăm,în mod rezumativ de
importanţa principalelor personalităţi care au adus contribuţii în acest domeniu.De
numele acestor autori sunt legate introducerea unor concpte teoretice de bază în cadrul
medicinei psihosomatice,precum şi principalele etape aî desvoltarea concepţiei
psihosomatice.
Helen Flanders Dunbar aduce ca principală contribuţie,în domeniu,problema
"profiului de personalitate".Autoarea susţine că diferitele boli psihosomatice sunt legate
de anumite profiluri de personalitate.Folosind metodele statistice autoarea susţine că
acest profil se poate deduce şi că pe această bază se pot lua măsuri profilactice.Aceste
previziuni nu s-au confirmat,aşa încât problema profilelor de personalitate a rămas încă
un deziderat pentru medicina psihosomatică.
Harold Wolf se remarcă prin studii experimentale privind importanţa factorilor
stresanţi asupra organelor interne.Devenit factor stresant,evenimentul exterior acţionează
asupra organismului prin reacţii nespecifice (anxietate,mânie),factori capabili a determina
reacţii pe care autorul le consideră "streotipe".Wolf susţine că organele au o capacitate de
autoprotecţie,de deviere a energiei stresului.Wolf afirmă că leziunile organice se datoresc
acţiunii de durată a stresului iar în ceea ce priveşte specificitatea unui profil de
personalitate el vorbeşte mai degrabă de o "specificitate a răspunsului emoţional".Fiecare
situaţie,spune autorul,dă un anumit răspuns psihic sau corporal.
Franz Alexander şi şcoala sa din Chicago a dominat o bună parte din timp medicina
psihosomatică.El a încercat,în mod deosebit să introducă,în acest cadru conceptele
psihanalitice.Alexander a creat şi lansat în domeniul psihosomaticii o serie de concepte şi
teorii care au avut o influenţă extraordinară în domeniu.
Una dintre cele mai importante teorii este aceea a conflictului specific şi al
specificităţii (de care ne vom ocupa ulterior).Astfel dacă energia unei emoţii nu se va
exprima deschis ea se va repercuta asupra unui anumit organ,unde va determina reacţii
funcţionale.Există,spune Alexander,între emoţie şi organ o anumită afinitate ceea ce duce
la afirmaţia că penru fiecare tip de emoţie există o tulburare specifică.Autorul merge până
acolo încât vede o adevărată linearitate,de la cauză la efect,acordând,totuşi un oarecare
rol factorului constituţional (pe care îl denumeşte factorul X).Alexander arată,pe de altă
parte,că desvoltarea bolilor psihosomatice se datoreşte vulnerabilităţii ereditare a
organismului respectiv,precum şi apărărilor fizice defectuoase care apar în "stadiul
primitiv" al vieţii,situaţia actuală de viaţă fiind doar un factor precipitant.Situaţiile
conflictuale apar atât în faza "pregătirii de luptă" legate de simpaticotonie,cât şi în
tendinţa la fugă,retragerea,care se asociază cu parasimpaticotonia.În acest sens bolile
osteo-articulare sau circulatorii ar fi mai ales legate de tipul de reacţie simpatic,în timp ce
bolile digestive sau respiratorii sunt legate mai ales de parasimpaticotonie.Bolile
psihosomatice ar depinde astfel de maniera de funcţionare a sistemului nervos vegetativ.
Un alt concept introdus de Alexandr,este şi acela al "limbajului intern" al
organelor.Între emoţii şi funcţiile fiziologice există o legătură care dacă este împiedecată
va determina utilizarea "sistemului nervos" al organului respectiv,între organ şi emoţie
existând o corelaţie pe care doar psihanaliza o poate evidenţia.Personalitatea utilizează o
serie de "mecanisme psihologice de apărare",în care ar intra şi necunoscutele "profiluri de
personalitate".Totuşi teoria specificităţii a neglijat numeroase variabile şi multiple alte
observaţii practice,precum şi imposibilitatea uei distincţii dintre bolile datorate
simpaticului şi parasimpaticului.
Hans Selye contribuie în domeniul medicinii psihosomatice prin introduerea în 1936
a noţiunii de stres şi a aceleia de reacţie de adaptare,cu implicarea axei hipofizo-cortico-
suprarenale.Selye afirmă un lucru deosebit de important,şi anumea că stresul fizic este
echivalent în privinţa capacităţii de a declanşa reacţia de larmă cu acţiunea stresului
psihic,şi că determină aceleaşi modifcări nervoase şi humorale..Acest lucru a deschis în
medicină o nouă perspectivă de a înţelege legăturilepsihosomatice în cadrul patologiei.
I.P.Pavlov este prin studiul reflexelor condiţionate a adus o contribuţie importantă în
domeniul medicinii psihosomatice.Din nefericire opera lui pavlov a fost politizată de
ideologii partidului comunist din fosta US şi folosită ca o contrapondere la teoriile
psihologice şi mai ales contra freudismului.Istoria ne arată că teoria nervistă s-a desvoltat
paralel cu mişcarea psihosomatică,concurenţă care a avut şi multe aspecte
profitabile.Pavlov a desvoltat ideile şi studiile lui Secenov privind teoria reflexelor.Pavlov
şi şcoala lui şi-au negat în mod netemeinic orice caractere psihologic,ei socotind că
obiectul lor de studiu ar fi doar fiziologia sistemului nervos şi în specialal activităţii
nervoase suprioare.Teoria activităţii nervoase superioare a fost privită ca o "culme a
matrialismului comunist".Replica la psihanaliză a fost dată de "concepţia materialistă"
pavlovistă prin sommnnoterapie.Pavlov şi elevii săi au susţinut ideia reglării nervoase a
proceselor somatice şi faptul că procesele patologice nu pot fi considerate ca procese
locale ci ca rezultat al perturbării întregului organism.Şcoala lui Pavlov s-a ocupat în
mare măsură de szudiile mecanismului neurogen din HTA (concretizat prin crearea
Instiututului de Cardiologie Miasnikov din Moskova).Studiul nevrozelor experimentale
determinate prin condiţionarea unor conflicte a putut prefigura ceea ce astăzi este bine
cunoscut,influenţa factorilor stresanţi asupra diferitelor organe.Fundamentând teorie
reflexelor condiţionate,Pavlov şi şcoala sa a evidenţiat principiul analizei şi sintezei,a
excitaţiei şi inhibiţiei şi a alcătuit o tipologie a sistemului nervos central.Tot Pavlov va
emite şi teoria "furtunii subcorticale" desvoltată mai apoi de către Bîkov,având ca
rezul6tat perturbarea raporturilor cortico-subcorticale (slăbirea influenţei scoarţei cu
scăparea formaţiunilor subcorticale de sub control).
Ideile lui pavlov vor face şcoală şi o pleiadă de cercetător vor da substanţă direcţiilor
sale de cercetare.Anohin,de exemplu va extinde conceptul de reflex,într-o viziune
cibernetică,creind teorie sistemelor funcţionale ale organismului,care ar lucra ca
adevărate unităţi psihosomatice.
Bîkov s-a aptopiat şi mai mult de concepţiile occidentale ale medicinii
psihosomatice,prin concepţia sa pe care a intitulat-o "teroia cortico-viscerală".În cadrul
acestei teorii,Bîkov afirma că stresul psihic duce la scăderea controşlului cortical şi
provoacă o dereglare subcorticală,o adevărată "furtună" a subcortexului,de und vor porni
incitaţii desordonate şi patologice care vor perturba funcţiile organelor interne.Prin feed-
back,de la acestea vor porni incitaţiile patologice care vor duce la crearea unui cerc vicios
patologic,un veritabil sindrom psihosomatic.Bîkov subliniază că fiecare organ sau sistem
poate fi sediul unor atare reflexe condiţionate cu efect patologic,care poate crea
sindroame psihosomatice sau somatopsihice.
Totuşi,teoria lui Bîkov nu ţine cont în suficientă măsură de importanţa sistemului
nervos vegetativ şi endocrin,iar pe de altă parte el nu vede calitatea caracteristicilor
sociale ale funcţiei pshice a omului,iar situaţiile din experimentele pe animale nu se pot
extinde automat la patologiua umană (Thorn).
Ca şi impactul cu psihanaliza şi teoriile lui Pavlov şi ale elevilor lui,experimentele lor
pe animale au limitele lor istorice iar încercările ,în ambele cazuri,de respingere sau de
dogmatizare nu au reuşit niciodată în mod total.Drama pavlovismului a început în 1917
când sistemul social instalat de bolşevici a politizat şi ideologizat munca ştiinţifică a lui
pavlov (şi nu numai a lui).Încercând cu obstinaţie să dovedească prin teoria funcţionării
reflexe a creierului,materialitatea psihicului uman (în sensul vulgar ca funcţie sau secreţie
a creierului) dogmatismul comunict marxist a golit de conţinut una dintre marile
decoperiri ale secolului nostru (pentru care în 1905 luase premiul Nobel).Impunerea
administrativă,forţată a pavlovismului,inclusiv în Româ'nia,nu a făcut decât săp creieze o
opoziţie,care uneori a mers până la negarea oricărei valor a pavlovismului.În Occident ,şi
mai ales în SUA,experienţele lui Pavlov au fost reluate şi desvoltate,ceindu-se pe baza
teorii reflexelor condiţionate un nou curent psihologic,psihologia behavioristă şi noi
metzode de tratament pe baza acestor concepţii,dovedind cât de dăunător este amestecul
politicului şi a ideologiei politice în domeniul cercetării ştiinţifice.
3.Relaţia dintre medicina psihosomatică şi psihanaliză
Aşa cum am văzut mai sus,relaţia dintre psihanaliză şi medicina psihosomatică
reprezintă unul dintre aspectele istorice cele mai pasionante şi semnificative,psihanaliza
găsind în cadrul medicinii psihosomatice un cadru privilegiat de aplicare.Ca şi teoria
nervistă,psihanaliza a încercat să-şi adjudece întegul domeniu al psihosomaticii,fără a
reuşi însă în totaliate.Cu toatr acestea trebuie să recunoştem că psihanalioza a determinat
în domeniul psihisomaticii un adevărat progre,numeorase concepte psihosomatice având
sorgine psihanalitică.Astfel ,concepţoa complexelor subconştiente reprimate şi imposibil
de controlat de forţele psihice raţionale,cu perturbarea funcţiilor organelor interne a avut
un larg ecou,în cadru lexplicaţiilor psihosomatice.
Prima încercare a psihanalizei de a explica tulburîrile psihosomatice a fost aceea de a
aplica,în acest cadru,mecanismele psihodinamicei specifice isteriei de conversiune,în care
explicaţiile funcţionale apar ca "simboluri" ale ideilor refulate.Tot în acest cadru s-a
vorbit e stări psihofiziologice regresive (regresiune organică şi regresiune psihologică),pe
baza unorpaternuri care s-au desvoltat încă din perioada copilăriei.Deutsch afirmă chiar
existenţa unei stări de "alergie" faţă deunele expresii simbolice,organul sau sistemul
reacţionând exagerat.În acest fel "forţele distructive"s-ar acumula,afecţiunea organică
apărând ca un "suicid" parţial.Grinker evidenţiază nişte ipotetice "matrici" psihosomatice
care s-ar instala,încă din prima lună de viaţă,cu "regsiunea la un stadiu de diferenţiere
insuficientă între biologic şi psihologic".În acest fel capătă consistenţă afirmţia
psihosomaticienilor că,individul face o singură boală psihosomatică în viaţa lui,aceea la
care este "predestinat" prin "defectul său" biologic şi psihologic.Tot psihanaliştii au mai
afirmat,în acest domeniu şi existenţa unei "psihoze" de organ (Mang),în timp ce alţii
(Grinker) vorbesc de poziţia intermediată,între psihoze şi nevroze,a acestor afecţiuni.Deşi
apropiate de nevroze,bolile psihosomatice s-ar comporta altefel decât acestea,regresiunea
la bolnavul psihosomatic fiind o regresiune a eu-lui la nivel defensiv primitiv,cu
puternice tendinţe autoagresive şi autodistructive.Haynal găseşte un hiposimbolism al
afectelor în bolile psihosomatice,un fel de agenezie a gândirii,care ar denota un fel de
lipsă de conexiune între sistemul limbic (substratul emoţional) şi neocortex (baza
neurofiziologică a evaluării critice a sentimentelor).
Influenţa conceptelor psihanalitice asupra psihosomaticii a fost enormă,deşi astăzi este
aproape unanim recunoscut faptul că epoca "eroică" a medicinii psihosomatice ,când era
invadată de concepte psihanalitice este depăşită.De fapt,multe din conceptele
psihanalitice primitive au fost,pe parcurs abandonate,chiar de către psihanalişti.
Grinker,de exemplu,pe bună dreptate,afirmă că toţi cercetătorii s-au convins că
sistemulnervos vegetativ sau organul însăşi nu pot exprima "idei"dar este posibil ca o
idee sau un sentiment oprit în desfăşurarea sa normală să tulbure homeostazia psihică şi
astfel să tulbure funcţia organului.Localizarea tulburării,maniera în care un organ este
atins nu mai pot fi explicate ca în trecut pe baza unor concepte psihanaltice
primare.Jurgen Reusch,de exemplu,afirmă,în acest sens,importanţa teoriei
comunicării,comunicarea fiind un proces care se desfăşoară şi în interior (integrarea
internă) şi în exterior (integrarea externă).Individul desvoltându-şi sistemul de
comunicare trece prin etape succesive de tranziţie între rolul copilului dependent şi
rolurile diferite pe care un individ le joacă în mediul social.Reusch consideră că bolnavii
psihosomatici nu şi-au elaborat moduri de comunicre "adultă",lucru care face ca bolnavul
să vorbească cu "viscerele", copilul fiind fixat astfel în "stadiul visceral al comunicării".
Este clar că în istoria medicinii psihosomatice a existat o epocă dominată,în special
de studiile lui Alexander şi de un impact extraordinar al conceptelor psihanalitice în
domeniul psihoisomaticii,în timp ce în epoca actuală cercetătorii îşi îndreaptă atenţia ,mai
ales spre înţelegerea psihologiei bolnavului şi introducerea în acest domeniu atât a
lulburărilot psihosomatice cât şi somatopsihice,în paralel cu menţinerea paralelă a
teoriilor privind predispoziţia,a situaţiilor declanşatoare,precum şi a studierii condiţiilor
psihologice ale bolii şi a relaţiilor medic-pacient.Factorii responsabili de sănătate şi
boală,afirmă haynal,constituie "un sistem" în sensul teoriei sistemelor,factorii psihici
fiind implicaţi în mod diferit în patogenia diferitelor boli.Acest lucru ar fi fost cu greu
acceptat în epoca "eroică" a medicinii psihosomatice,epocă dominată de concepţiile
psihanalitice,aproape în totalitate.În prezent,medicina psihosomatică dispune de concepte
şi explicaţii proprii,deşi numeroase din acestea pot fi şi de esenţă psihanalitică.Multe
însă sunt tributare şi altor concepţii psihologice.Idependenţa medicinii psihosomatice este
asigurată mai ales de propria sa bază experimentală şi de abordarea cu curaj a propriului
său domeniu medical de aplicare.
4.Concepţia psihosomatică în practica medicală;
Situaţia actuală a medicinii psihosomatice
În toate ţările occidentale,în epoca de început,concepţia psihosomatică şi medicina
psihosomatică au fost acceptate cu entuziasm,în ciuda exagerărilor inerente şi chiar a
cererilor de a se creia o nouă specialitate medicală care să se ocupe numai de bolile
psihosomatice.Treptat,s-a acreditat ideea că medicina psihosomatică nu este prin ea
însăşi o specilitate medicală nouă,ea fiind mai mult decât o specialitate,fiind o manieră
largă şi globală prin care,în domeniul patologiei,evidenţiază legătura dintre psihic şi
biologic,îmbrăcând într-o perspectivă mai amplă relaţiile dintre psihologie,patologie şi
societate.În acest fel,medicina psihosomatică va apare,tot mai mult,ca o viziune care
înglobează medicina,în totalitatea sa.
Dar medicina clasică se ocupa cu "localizarea răului la nivelul unei funcţii sau
organ",cu intenţia de a exterioriza sau chiar de a expulza răul,punctul de vedere
psihosomatic depăşeşte această perspectivă.Prin maniera psihosomatică de a judeca
boala,cauzalitatea imediatăp (după formula:leziune=simptom) este depăşită şi se pun în
evidenţă modalităţi explicative complexe,în care leziunea nu ocupoălocul central,ea fiind
precdată de o lungă perioadă de dereglări funcţionale,adică de perioada în care experienţa
emoţională negativă (determinată de stresul social) influenţează fiziologia organismului.
Medicina psihosomatică exercită,în prezent,o mare influenţă asupra practicii
medicale,de la explicaţiile patogenetice la terapie şi până la reevaluarea instituţiei în care
se acordă asistenţa medicală,inclusiv a manierii psihoteraputice în care aceasta se
acordă.De aceea,organizarea reţelei sanitare după principiile concepţiei
psihosomatice,într-o ţară ca a noastră,care a ignorat timp de decenii evoluţia medicinii
moderne,va necesita modificări structurale şi de mentalitate enorme,de la concepţiile
generale până la organizarea instituţională.Dar faţă de toate acestea,prioritar apare acuma
nevoia de cunoştinţe psihologice ale medicilor,într-o epocă în care chiar în fosta US
psihologia se predă de zeci de ani în facultăţi.
În ţara noastră psihosomatica a fost în permanenţă contestată şi negată aproape cu
desăvârşire şi pe cale administrativă (am relevat mai sus ce a făcut ministrul comunist
Proca).Concepţia nervistă şi în special concepţia "cortico-viscerală" a lui Bîkov au fost
impuse în ţara noastră medicilor pe cale administrativă,concepţia fiind politizată
reprezenta o parodie de concepţie psihosomatică.
Este cunoscut însă,că românia ra,în cadrul lagărului socialist una dintre cele mai
ortodoxe ,viziunea marxistă în ţara noastră oprindu-se aproape la nivelul său
primitiv,stalinist,graţie "profesorilor "cu studii la Moscova(Predescu,Milea etc).Aceasta a
făcut ca responsabilii români ai medicinii să nu urmeze nici cel puţin evoluţia viziunii
sovietice asupra problemei.
De fapt,între cercetătorii din Est şi din Vest au avut loc multe întâlniri,pentru a se
discuta problema divergenţelor din acest domeniu.Prima întâlnire a avut loc la Jasenik,în
fosta Cehoslovacie,în 1959,dar abia în 1964,la Berlin,problema a fost abordată pe larg,cu
ocazia "Simposionului internaţional de fiziologie,patologie şi terapie cortico-
viscerală".Reuniunea a angrenat psihosomaticieni din Est şi din vest (Kurţin din
leningrad şi E.D.Wittkower din Montreal).Wittkower a subliniat că medicina
psihosomatică occidentală a abordat,mai ales,problema din punct de vedere al clinicii
umane,în timp ce cercetătorii din est şi-au concentrat mai mult atenţia asupra
experienţelor pe animale,sibliniindu-se că cele 2 metode nu sunt ireconciliante (cea din
Est fiind mai orientată spre biologic,ce din Vest spre psihologic).
În cadrul aceluiaşi simposion,Birionkov (director al Institutului de neurologie
experimentală din Leningrad) s-a pronunţat împotriva atitudinilor dogmatice ale lui
Kurţin,care nega vehement importanţa psihologiei.De altfel,în fosta US,încă din 1956
apare o puternică tendinţă de a atribui psihologiei o importanţă deosebită,iar în 1962 are
loc la Moscova o reuniune privind "problemele filozofice ale fiziologiei activităţii
nervoase superioare şi psihologiei",unde au fost combătute unele interpretăr dogmatice
privind rolul psihologiei.
Treptat,psihologia iese de sub tutela fiziologiei,ceea ce a determinat o desvoltare
accelerată şi o ecuperre rapidă a rămânerilor în urmă.Acest proces nu a avut nici un ecou
însă în România unde miniştri ca proca respingeau orice literatură psihosomatică,pe care
o considera periculoasă ideologică.
Cu toate acestea ,din cauza dogmatismului marxist,savanţii sovietici au respins,în
permanenţă o serie de concepţii psihosomatice occidentale (în special acelea care ţineau
de psihnaliză),iar în interacţiunea factorilor bio-psiho-sociali ei susţineau că utilizează,în
mod consecvent "tradiţiile materialiste" ale şcolii pavloviste.
Totuşi în fosta US s-au organizat numeroase reuniuni privind problematicile
psihosomatice (Simposionul naţional din 1972,Congrsul Interdisciplinar privind stresul
de la Chişinău,1973,Simposionul Stresul emoţional şi rolul său în patologia
cardiovasculară,Moscova 1974 etc).În această perioadă psihologia a devenit obiect de
studiu în facultăţile de medicină (lucru imposibil în România anilor '70).

a.Importanţa psihosomaticii în practica medicală;


Problemele psihologice şi psihiatrice în medicina generală;
Nivelul atins astăzi de desvoltarea medicinei,odată cu impactul ei cu alteştiinţe (mai
ales psihologia şi sociologia) a determinat necesitatea unor schimbări fundamentale de
viziune şi organizare.S-a impus astfel necesitatea ca medicul,indiferent de specialitate,să
abordeze bolnavul în mod global,ca o personalitate,să ţină cont de factorii de mediu,de
reacţia psihică a pacientului,de reacţia psihică pe care boala somatică o determină,de
factorii familiali şi soicio-culturali.
Dar pentru aceasta medicul trebuie să aibă nu numai temeinice cunoştinţe de
specialitate,adică numai cunoştinţe de biologie ci şi în domeniul psihologiei şi ştiinţelor
sociale.
Pe de altă parte,un element care se impune tot mai mult este colaborarea dintre
medicii diferitelor specialităţi cu psihologul şi psihiatrul,chiar cu sociologul,pentru a
putea rezolva întrega gamă de probleme pe care personalitatea bolnavului o pune.
Toate domeniile au dimensiune spaţio-temporală.În acest sens psihosomatica se
întinde de la naştere până la moarte,iar în ceea ce priveşte spaţiul,acesta cuprinde nu
numai marile sindroame ci,într-un sens mai larg întreaga medicină.
O mare importanţă o are revalorificarea psihologului şi a psihiatrului,în cadrul
spitalului general.Montassut ne arată că experienţa psihiatrică ne permite a sesiza etapele
unei afecţiuni somatice care poate prin intermediul factorilor psihoreactivi să se
transforme în nevroze sau chiar în psihoze.Progresele psihologiei medicale şi ale
psihiatriei au suscitat un interes mai mare pentru psihologia bolnavului,inclusiv din partea
medicilor somaticieni.Nevoia de intervenţie psihologică şi psihiatrică apare adesea în
evoluţia bolii sonatice,oricând putând apare menifestări psihopatologice
(depresii,anxietăţi,revendicativitate,stări confuzionale etc).Dar şi colaborarea cu medicii
somaticieni,în cadrul clinicii de psihiatrie este tot valoroasă.Dacă pregătirea psihologică a
medicului somatician este corespunzătoare,el poate rezolva numeroase cazuri,dar nu
trebuie să ezite a cere ajutorul psihiatrului sau psihologului atunci când se consideră
depăşit.Dacă situaţia psihopatologică a devenit complexă,medicul somatician trebuie să
înţeleagă că o metodă psihoterapeutică sau folosirea unor doze mari de tranchilizante
este periculoasă şi nu se poate improviza.Lipsa de experienţă în problemele de
psihopatologie nu se poate înlocui.Rezultă deci,că în problemele de psihosomatică numai
o muncă în echipă poate să dea satisfacţia deplină.
Poate trebuie,în mod deosebit subliniată rentabilitatea de care a dat dovadă crearea
unei mici secţii pentru tratarea bolilor psihosomatice.Astfel,subliniază Montassut,o secţie
de 18 paturi a putut trata în cursul unui an 674 bolnavi,care altfel ar fi aglomerat spitalul
general,în care secţia a fost înfiinţată.
Importanţa deosebită pe care concepţia psihosomatică o are pentru medicină este şi
aceea că ea pune la îndemâna medicilor şi concluzii terapeutice importante,introducând
psihoterapia ca metodă terapeutică esenţială şi în cadrul secţiilor de boli
somatice.Colaborarea interdisciplinară şi formarea echipelor de polispecialişti este unul
dintre principiile fundamentale introduse în practica medicinii psihosomatice.
Dacă pentru medicina de acum 50-60 de ani problemele psihiatriei ocupau un loc
modest,în prezent asistăm la o creştere enormă pentru problemele psihologice şi chiar
psihiatrice.Acest lucru se datoreşte atmosferei sociale actuale,în care stresul şi nevoia de
adaptare,induc o adevărată epidemie de decompensări psihologice.Putem chiar spune că
problemele ridicate de aczuala morbiditate psihiatrică este similară cu aceea ridicată
cândva de marile epidemii care decimau omenirea şi,ca şi atunci omenirea asistă la acest
fenomen neputincioasă.
Reacţionând puternic şi negativ faţă de tendinţele medicinii clasice de ultraspecializare
şi ultratehnicizare,medicina psihosomatică a repus în drepturi,îm acest context,medicina
generală şi pe medicul de fdamilie,ultratehnicizarea fiind nevoită a ceda locul contactului
cald,uman,cu bolnavul pe care numai medicul generalist îl poate realiza,în toată
plenitudinea sa.
Cu toate acestea,trebuie subliniat,că actualul medic generalist format în cadrul unui
învăţământ aproape eminamente biologic nu are o pregătire psihologică corespunzătoare
şi în consecinţă nu este pregătit teoretic şi practic pentru abordarea problematicii ridicate
de marea explozie a morbidităţii psihiatrice de care se loveşte în teritoriu.
Pe de altă parte,există prejudecăţi sociale,idei privind incurabilitatea bolnavilor
psihici,idei privind caractereul "periculos" sau "agresiv" al bolnavilor
psihologici.Există,de asemenea greutăţi în interpretarea originii "nemateriale" a bolilor de
origine psihogenă.Toate aceste prejudecăţi împietează asupra necesităţii abordării de către
medicul generalist a problemelor psihiatrice.
Trebuie avut în vedere că aria problemelor "psihiatrice" înactualul context al medicinii
este foarte mare şi el se întinde de la stări de graniţă,greu de ocolit de către medicul
generalist,până la psihozele tipice.
medicul generalist este şocat,adesea,în contactul său cu bolnavii cu probleme
psihoilogice de unele aspecte specvtaculare ale acestora (crize isterice,preocupări
ipohondrice etc) şi adesea îşi poate dirija atenţia spre posibilitatea existenţei unei
simulaţii.
Subliniind necesitatea intervenţiei generalistului în cazuistica cu problematică
psihologică,Mayr-Gross arată că 10% dintre bolnavii cu problematici psihologice ajung
de prima dată la psihiatru,ceea ce subliniază cât de mare este sfera de contact a
generalistului cu problemele de psihiatrie şi psihopatologie.Incidenţa tulburărilor
psihice,în populaţie este un factr foarte important şi conform datelor OMS,în ţările
industrializate se poate merge de la 1/10 la 1/5 din numărul total al populaţiei,din care
peste 1/2 sunt bolnavi cu tulburări în sfera emotivităţii.
O problemă importantă,pentru medicul generalist,chemat să rezolve cazuri
psihopatologice este şi abilitatea lui în problemele sociale (familie,instituţii etc) şi a
înarmării lui cu cunoştinţe psihoprofilactice,pentru a evita recăderile şi
reacutizările.Medicul generalist,cunoscând viaţa social-culturală şi economică a
comunităţii,ajută pacientul fie direct,fie sprijinind instituţiile de asistenţă psihiatrică
(servicii de sănătate mintală,de asistenţă socială),Dar pentru aceasta el trebuie să dispună
de un minimum de cunoştinţe ,pe care învăţământul din ţşara noastră nu i-l pune la
dispoziţie.Tot medicul generalist trebuie să ţină legătura cu reţeaua de asistenţă
psihiatrică şi să colaboreze cu psihiatrul,pentru a trimite bolnavul la specialist dar pentru
a aplicaşi el anumite forme de psiho şi socioterapie care îi sunt accesibile.
Având în vedere complexitatea problemei,nu ne vom opri decât asupra câtorva
aspecte,mai importante,care privesc contactul medicului generalist cu problemele
psihologice şi psihopatologice:
1.Medicul generalist şi marile crize psihologice,subiect care apare adesea în practica
cotidiană.Problema trebuie tratată eficace dar în acelaşi timp uman.Bolnavii vin la
medicul de familie pentru stări de panică,anxietate puternică,tentative sau idei de
suicid,agresivitate etc.Deşi pacientul trebuie să ajungă la specialist,medicul generalist
trebuie să-i acorde prima asistenţă calificată.Pacientul necesită o supraveghere continuă
(medic sau infirmier) şi un tratament sedativ adecvat,prin manipularea profesională a
medicamentelor specifice (neuroleptice sau tranchilizante).Psihoterapia de
susţinere,contactul permanent cu bolnavii şi aparţinătorii este de asemenea esenţial.
2.medicul generalist şi tulburările psihice apărute la bolnavii somatici pe care îi are
sub tratament.În acest caz pot apare uneori grave stări
confuzionale,revendicativitatea,depresie,anxietate.Astenia somatogenă apare
frecvent,având aspectul unor fenomene de epuizare după muncă,slăbiciune
musculară,tulburări de atenţie,lentoare a gândirii.Tulburările emoţionale pot să se
manifeste de la o simplă iritabilitate până la agitaţie,impulsivitate,labilitate afectivă.La
unii bolnavi cronici somatici apar modificări de caracter şi personalizate (trăsături de
caracter deosebite,devin mai impresionabili,susceptibile,nemulţumiţi în permanenţă,mai
puţin sociabili,cu un cerc de interese mai redus,nehotărâţi,creatori de conflicte în familie
şi anturaj).Supraexagerarea ipohondrică,autoobservarea exagerată,neîncredere în
vindecare,bănuiala şi revendicativitatea sunt fenomene care pot apare în cursul
tratamentului la un bolnav somatic.Adesea,la aceşti bolnavi apar explozii de
nervozitate,mânie sau conflicte,adesea sunt persoanele care cer numeroase anchete pentru
a stabili "adevărul".Există chiar anumite caracteristici în funcţie de boala somatică dar,de
care ne vom ocupa ulterior.
3.Medicul generalist şi deteriorările specifice unor boli somatice sau psihice,reprezintă
o altă problemă ridicată de practica medicală.Astfel la bolnavii cronici pot
aparedeteriorări intelectuale (ale atnţiei,memoriei,gândirii).Pot apare de asemenea diferite
stări intercurente.Situaţia socială şi familială a acestor bolnavi evoluiază,de cele mai
multe ori nefavorabil,motiv pentru care adesea bolnavii devin depresivi,anxioşi,izolaţi
social,le diminuiază potenţialul economic,se alimentează mai prost.Este de datoria
medicului de medicină generală de a interveni prin toate mijloacele pentru ameliorarea
situaţiei bolnavului.Psihoterapia individuală şi familială,intervenţia la locul de
muncă,toate trebuie să ducă la activarea bolnavului cronic,la prelungirea activităţii lor şi
la menţinerea lor în societate.
4.prevenirea ideilor şi tentativelor de suicid este o problemă dificilă cu care medicul
generalist este confruntat primul.În acest sens trebuiesc evitate,mai ales influenţele
iatrogene,diagnostice sau explicaţşii eronate,atitudini "realiste" care nu ţin seama de
posibilităţile psihologice ale bolnavilor,frica de medic.Este necesară cxa toţi bolnavii de
deporesie,indiferent de natura sa să fie examinaţi un timp mai îndelungat şi să se discute
mai mult cu ei,chiar dacă nu au idei evidente de suicid.
O problemă aparte o reprezintă depresiunile mascate,care reprezintă cauza cea mai
frecventă de suicid în practica de medicină generală.Adeseori este vorba de o depresie
puţin exteriorizată şi,îndeobşte mascată de plângeri cenestopate şi ipohondrice.Pacienţii
acuză adesea variaţii metereologice ale dispoziţiei sau sunt legate de anumite
anotimpuri.La femei perioada menstrelor este mai propice tentativelor de suicid.
5.Medicul generalist şi problemele psihologice "minore",cadru în care este vorba de o
serie de simptome izolate şi care nu se pot încă închega într-in diagnostic
(oboseală,cefalee,stare de epuizare).Adeseori,din exces de zel,se pot stabili o serie de
diagnostice,toate însă având un risc iatrogen.Raportul medicului cu familia bolnavulkui
de acest tip este foarte importante.
O serie de reacţii,ca diferite anormalităţi comportamentale,crize emotive,acuze
ipohodrice trebuiesc înţelese ca reacţii într-un anumit context familial şi trebuie
intervenit,pe această cale,recomandându-se tratarea lor cu indulgenţă.
6.În fine,o problemă deosebită o ridică,în faţa medicului generalist,patologia
psihosomatică pură.Considerate cândva,ca nevroze de organ,maifestările psihosomatice
frapează astăzi prin extraordinara lor ascendenţă.În practică,medicul generalist este
confruntat cu o serie de situaţii,cum ar fi:
-reacţii isterice,diferite sindroame de conversiune organică sau funcţionale
extraordinar de polimorfe;
-Reacţii psiho-vegetative după emoţii puternice;
-Sindroame psihosomatice în faza de organicitate (HTA,ulcer etc);
-Elaborări ipohondrice nevrotice pe fond organic (tulburări somato-psihice)
determinate de factori psihologici şi fiziologici;
În faţa unui caz psihosomatic,medicul generalist trebuie să realizeze faptul,că din
punct de vedere psihic,el se află în faţa unei nevroze şi,ca atare va utiliza aceleaşi metode
de psihoterapie,de tratament cu tranchilizante şi ergoterapie.Totuşi aşa cumam mai
subliniat,şi în cadru bolilor psihosomatice plurietiologia este de obicei regula.
7.Tulburări de comportament şi de personalitate,deviaţii sexuale,toxicomanii,situaţii în
care medicul generalist este implicat şi care necesită din acest punct de vedere o abilitate
deosebită.
Toate aceste probleme deosebite,ridicate în faţa medicului generalist,de către practica
medicală,ne arată importanţa cunoaşterii principiilor de bază a medicinii psihosomatice şi
înarmarea medicului cu cunoştinţe psihologice şi chiar de psihiatrie.prezenţa
psihologului,alături de generalist se impune,prin vastitatea actuală a actului medical şi
multilateralitatea sa.
b.Manifestări somato-psihice
Aşa cum subliniam la început,viziunea medicinii psihosomatuce este globală,în ea
incluzându-se atât manifestările psihologice din bolile somatice,psihopatologia bolilor
soamtice,bolile şi sindroamele determinate prepoderent psihogen şi aspectele
somatopsihice care pot apare în diferite sindroame psihiatrice.Puternicele dereglări
psihice,marile tensiuni afective din patologia psihiatrică au o repercursiune importantă
asupra stării somatice,uneori apărând adevărate sindroame somatice la bolnavii psihici.În
clinica psihiatrică,problema tulburărilor somatice la bolnavii psihici este importantă,în
marile spitale de psihiatrie existând secţii speciale unde sunt trataţi bolnavii psihiatrici cu
afecţiuni somatice.
Din cauza lipsei de discernământ,bolnavul psihic se plânge târziu de unele acuze
somatice,refuză rxamenul fizic iar uneori poate disimula timp îndelungat simptomele sau
sindroamele somatice.Dieta,efectuarea problelor de laborator,tratamentele specifice
devin la marii bolnavi psihici adevărate probleme.Unele tratamente (cum ar fi cele
hormonale) nu sunt tolerate de către bolnavii psihici sau pot ele însele să determine o
serie de ulburări psihice sau să agraveze pe cele existente anterior(corticoterapia).
Fenomene ca negativismul,starea stuporoasă,agitaţia psihomotorie din unele boli
psihice fac imposibil orice contact cu bolnavul,inclusiv orice manevră terapeutică
(perfizii,medicaţie orală).Există şi situaţia inversă,când bolnavi cu sindroame
psihopatologice exagerea ză plângerile subiective,căutând în mod exagerat medicul şi
solicitând medicamente în cantitate tot mai mare.
În cele ce urmează vom prezenta aspecte privind tulburările somatice în cadrul unor
afecţiuni psihiatrice.
Tulburările somatice în nevroze.Bolnavii cu nevroze pot prezenta adesea
HTA,dischinezii biliare,colite,acuze reumatice,adică tipuri de boli psihosomatice cu
etiologie similară nevrozei însăşi.De altfel clinica nevrozelor ne dovedeşte că bolnavii
prezintă aproape constant simptome somatice cum ar fi cefaleea,cenestopatii mai ales
cardiace (dureri anginoase,tulkburări de ritm,sensaţie de lipsă de aer).Apar de asemenea
tulburăpri neurologice ca:exacerbarea reflexelor osteotendinoase,tremurături,mişcări
automate.Numeroase manifestări viscerale funcţionle pot apare în nevroze (modificări de
hemodinamică,paloare,răcirea extremităţilor,dureri precordiale,epigastrice
etc).Hiperpneea nevrotică poate duce la declanşarea unei stări de alcaloză cu numeroase
tulburări funcţionle (parestezii,vertij etc).Tot în nevroze pot apare şi tulburări sensoriale
ca :tulburăride vedere (înceţoşarea vederii,fodfene),auditive (acufene),ale sensibilităţii
tactile şi dureroase (parectezii,criestezii).Foarte frecvent la nevrotici apar transpiraţii
abundente,tahicardie,tremurături,mai ales în cursul crizelor de anxietate acută.Frecvenţa
şi persistenţa diferitelor simptome,fondul anxios pe care se desvoltă face,ca
adeseori,atenţia pacienţilor să se polarizeze asupra unoir organe,care devin centrul
atenţiei pentru bolnav,motiv opentru care aceştia cer foarte multe investigaţii.Uneori
neurastenia îmbracă haina unor suferinţe organice sau de cele mai multe ori pacientul
apare în postura de suferinţă dublă;nevrotică şi psihosomatică.
Tulburări somatice în psihozele afective.Şi în aceste cazuri observaţia clinică atestă o
asociere cu diferite boli somatice şi mai ales psihosomatice
(HTA,hipertiroidism,colecistita,dischinezii biliare,coliteetc).Şi în acest caz se remarcă
ponderea mare a bolilor psihosomatice.
În melancolii s-au descris cele maim multe tulburări psihosomatice :dureri
reumatoide,algii diferite.Dintre diferitele organe,sistemul digestiv ocupă un loc
oprivilegiat.Pacienţii melancolici sunt de regulă inapetenţi sau chiaranorexici,cu stare
saburală a aparatuluidigestiv,cu scăderea peristaltismului,blonare,supraexacerbarea
microbismului intestinal.Bolnavii în această stare au repulsie pentru
alimente,greţuri.Constipaţia este,de obicei,regula (consecinţă a inhibiţiei vagale,bolnavii
sunt balonaţi.
Modificările cardio-vasculare sunt mai frecvente în formele anxioase şi agitate şi se
manifestă cu palpitaţii,tulburări de ritm,dureri anginoase.La nivelul aparatului respirator
apare sensaţia lipsei de aer,dispnee,sensaţia de sufocare.
Apar,de asemenea,fenomene de polakiurie,disurie sau chiar de retenţie urinară.
Contrar deprsivului,maniacalul se simte într-o perfectă stare de sănătate,putând astfel
să disimuleze numeroase simptome organice.Datorită simpaticotoniei,pacienţii pot
prezenta tahicardie,hiperemie,scădere în greutate.
Problema depresiunii mascate.Este vorba de ceea ce vechii psihiatri numeau
"depresie sine depression",adică o stare în care depresia nu apare pe primul plan.Viziunea
vechilor psihiatri a fost completată în mod fericit de către noile studii de antropologie
culturală,care arată că deşi fenomenul biochimic al depresiei este univesal,maniera
fenomenologiocă de manifestare a ei depinde de mediul socio-cultural,de condiţiile
culturii în care individul trăieşte.Se ştie că în exprimarea simptomelor psihologice există
o maniră existenţială de exprimare (pentru cei care se pot autoanaliza,au un grad de
cultură,trăiesc într-o cultură în care noţiunile psihologice sunt comune) şi maniera
"viscerală2 sau corporală de exprimare,în care simptomul se exprimă printr-o senzaţie
subiectivă şi funcţională somatică.În acest caz putem spune că pacientul se exprimă cu
corpul.probabil că aceasta este şi maiera de exprimare a depresiilor mascate.Din aceste
motive,aceste depresii nu ajung la psihiatru,ci din cauza exprimării lor viscerale ele ajung
mai aes la medicul somaticieni,prin cabinetele cărora se perindă,fără a putea fi
vindecaţi,până la tentative au suiciduri realizate.
După Kielholz depresia mascată este un proces depresiv manifestat în primul rând pe
plan somatic,deşi în oaarecare măsură fiecare depresie are şi un mod de exprimare
somatică.Natura acestor depresii mascate este de cele mai multe ori endogenă,motiv
pentru care lipsa ei de cauzalitate pare evidentă pentru pacient sau somaticianul fără
experienţă.
Fenomenul depresiei mascate este vunoscut în literatura de specialitate sub diferite
denumiri:stări depresive minore endogene,astenie periodică endogenă,depresii prin
distonie neurovegetativă,depresie somatică etc.Lopez-Ibor clasifică simptomele
echivalenţelor depresive astfel:
1.Algii şi parestezii (inclusiv cefalee).Durerile au caracter anxios şi sunt acompaniate
de elemente fobice;
2.Câteva forme de anorexie periodică şi chiar anumite forme de anorexie mentală;
3.Un număr de fenomene psihosomatice (inclusiv anumite forme de alcoolism
periodic);
În prezent arată Mangu echivalenţele somatice ale depresiei se caracterizează prin
următoarele:
-Caracterul de "dureri surde",descrise cu dificultate de către bolnav,adeeori trebuind
mult timp pentru ca pacientul să exprime ceea ce simte;
-Durerile au caractrul unor cenestopatii,schimbându-e de la un moment la altul;
-Asocierea durerii cu anxietatea ,ceea ce face ca efectul social să fie mai grav decât în
situaţia unoei dureri organice reale;
Greoen vorbeşte de "Syndrome Shift",adică o alternanţă a fenomenelor
psihologice,existenţiale ale depresiei şi fenomenul somatic propriuzis.În acest sens
autorul vorbeşte de "metabază patologică",motiv pentru care poate exista dureri fantomă
ulceroase,reumatice etc.
Pe de altă parte Gruhle şi colab.sesizând un element deosebit de important în cadrul
depresiilor endogene,conştiinţa bolii,susţine că există depresii endogene în care conştiinţa
bolii este clară,bolnavii fiind conştienţi şi expunându-şi suferinţele.Tot el sublkiniază în
sfera depresiilor endogene o tendinţă crescută de a reacţiona la factorii
psihotraumatizanţi,ceea ce pune serioase probleme de diagnostic diferenţial.Kielholz
arată că 59% dintre viitorii bolnavi PMD au o emotivitate crescută,lipsă de încredere în
sine,sunt închişi,sobri.Tot el subliniazăp faptul că primul acces depresiv este de regulă
ignorat,atât de către bolnav cât şi de către anturaj,mascarea fiin făcută de către diferite
boli somatice.Şi alţi autori subliniază prezenţa unor depresii dechizate în care acuzele
ipohondrice nu ating intensităţi mari şi în care componenta depresivă se pune cu greu în
evidenţă.
O problemă deosebită şi foarte serioasă este ridicată de formele inclasabile descrise d
K.Schneider.S-au desdris,astfel,o serie de stări deprsive care nu se încadrează uşor în
sfera PMD,fiind denumite şi "distimii endoreactive".Ele nu pot fi bine delimitate ca
ciclotimii,dar preziuntă caracteristiuca că se instalează treptat şi tot la fel dispar,având o
evoluţie prelungită.Acest luru este deosebit de important în susţinerea totuşi a
endogenităţii lor,deşi adeseori în antecedentele acestor bolnavi se pot evidenţia elemente
caracteristice.Deşi trişti,arată Grule şi colab.,aceşti bolnavi nu au sentimentul primar al
vinovăţiei,iaracuzele ipohondrice sunt prezente aproape în toate cazurile.Se
subliniază,totuşi la aceste persoane frecvenţa unor personalităţi astenice,fragile,înclinate
spre depresii prelungite.
Lopez-Ibor (citat de Mangu) enumeră o prte din echivalenţele somatice ale
depresiei,care se adaugă la cele enumerate anterior:
-Brahialgii parestezice care survin dimineaţa şi dispar după primele mişcări;
-Sindromul Moebius;
-Sindromul "picioarelor neliniştite";
-Vertijul (adesea de tip meniere);
-Anumite forme de aritmie cardiacă;
Pichot descrie în cadrul acestor depresii mascate caracterul vag al plângerilor,centrarea
mai ales pe tractul digestiv,întimp ce Ey distinge 2 tipuri de manifestare a depesiei la
nivel somatic:
-Cenestopatiile propriuzise;
-Preocupările ipohondrice;
Rezumând,putem conchide că în cadrul epresiilor mascate intră o serie de manifestări
care au ca elemente comune o serie de manifestări depresive polimorfe,fără o cauzalitate
externă inteligibilă,cu o depresie de intensitate mică,deseori mascată,cu diferenţiere
greoaie şi adeseori cu numeroase greşeli de diagnostic şi tratament.noi considerăm că în
acest cadru putem integra cel puţin următoarele forme de depresie:
1.Manifestări afective din cadrul familiilor pacienilor cu PMD,în aceste familii
existând o serioasă fragilizare a reacţiilor afective
2.Manifestări premorbide la viitorii bolnavi cu PMD;
3.Unele forme uşoare de depresie endogenă;
4.Stări inclasabile sau timopatii caracterizate prin incertitudine etiologică,evoluţie
periodică,stări asociate cu manifestări psihosomatice evidente;
Şi Mangu consideră că dintre simptomele somatice care maschează depresia doar 4 ar
fi importante:astenia,algiile,tulburările de somn,cefaleea .
Astenia ar fi constantă şi nu ar avea legătură cu efortul,odihna sau somnul,fiind legată
de variaţia stării afective (mai accentuată dimineaţa).Algiile sunt frecvente şi variabile ca
localizare(coloană,articulaţii,membre).Diagnosticul de reumatism cronic,lumbago este
foarte frecvent,în ciuda examenelor negative de laborator.Tulburările de somn preced cu
mult înainte sindromul depresiv.Somnul poate fi redus până la insomnii rebele de zile sau
săptămâ'ni.cel mai frecvent somnul este superficial,pcintul nu are senzaţia intrării în
somn,aşa încât el poate suţine că nu doarme de luni de zile.Mai frecventă este insomnia
de trezire.Visele au caracter neplăcut,lucru care sporeşte anxietatea pacientului.În formele
severe de depresie răspunsul insomniei la hipnotice ste foarte slab,fenomen care poate
servi şi ca diagnostic diferenţial.Cefaleea este prezentă în 50% din cazuri,având o mare
variabilitate de frecvenţă,intensitate,durată,localizare,rezistenţă la analgezice. Poate avea
caracter migrenoid (multe migrene fiind echivalenţe ale sindromului depresiv).La aceste
simptome mangu mai adaugă pierderile ponderale.
Pe un lot de 5o de cazuri studiate de noi am constatat că pacienţii făceaunparte din
următoarele entităţi clinice:membrii ai familiilor bolnavilor cu PMD,suspecţi ca viitori
bolnavi cu PMD sau care ar fi la primul acces,stări inclasabile.Deşi pacienţii acceptau
pasiv că sunt depresivi nu exprimau acest lucru spontan.Ei fuseseră trataţi anterior pentru
diferite boli somatice (gastrite,colite,atonii veziculare etc).Elementul caracteristic a fost
răspunsul în toate cazurile la tratamentul antidepresiv,în timp ce tratamentele somaice nu
le-a fost de prea mare ajutor.Ererditatea încărcată.lipsa unor factori cauzali
cerţi,periodicitatea,răspunsul la antidepresive ar putea constitui criteriipentru
diasgnosticul diferenţial.
Tulburările somatice în schizofrenie.Constantinescu pe 5oo de cazuri de schizofenie
găseşte doar în 10 cazuri asocierea unor boli somatice.Bolnavii prezentau diabet,stenoză
mitrală,hepatită cronică,deci boili de etiologie diferită şi care nu par a avea legătură cu
dchizofrenia.Lipsesc aproape complet boli psihosomatice.La schizofreni s-a vorbit de
scăpderea reactivităţii organismului şi a rezistenţei în faţa agenţilor nocivi,o încetinire a
schimburilor metabolice şi a unor modificări în funcţia unor organe şi aparate.Astfel
sisstemul nervos vegetativ este interesat,pacienţii prezentând adesea
acrocianoză,transpiraţii,rigiditate pupilarăÎn catatonie curbele glicemiei sunt plate,cea ce
denotă o dereglare diencefalo-hipofizară (apare atonie capilară,scăderea TA,acrocianoză).
G.D.Constantinescu enumeră la schizofreni următoarele simptome mai frecvente:
-Fenomene digestive ca scăderea apetitului,a secreţiei salivare,alternarea diareei cu
constipaţia,la catatonici staza duodenală şi insuficienţa hepato-biliară (Buscaino a pus în
evidenţă chiar prezenţa toxinelor colibacilare).
-la nivelul aparatului urinar pot apare retenţii de urină,polakiurie.
-S-au mai descris o scădere a indicelui oscilometric,amenoreea,impotenţa
sexuală,modificări aletabloului sanghin.
Tulburări somatice în alte boli psihice.Conform studiului lui G.D.Constantinescu
tulburările somatice au mai fost prezente şi în alte boli psihice.
În cadrul reacţiilor psihogene s-au descris ca şi în nevroze multiple sindroame
opsihosomatice (HTA,hipertiroidie reactivă,spasmofilie,colecistită etc)
În psihopatii s-au întâlnit multe spondiloze,hepatite cronice (pe baza consumului de
alcool),hipotiroidii,colite etc.
O problemă studiată de Constanţa Ştefănescu-Parhon a fost aceea a tulburărilo
endocrine îndiferite boli psihiceS-au notat granulaţii lipidice sau acumulări de coloid în
tiroida pacienţilor cu schizofrenie,cianofilie la epileptici,iodemia scăzită în melancolii şi
crecută în manie.Hiperfuncţia tiroidiană ar favoriza elementele obsesivo-fobiceÎn
melancolie s-au pus în evidenţă o acidofilie crescută în frotiul vaginal,s-au făcut diferite
referiri între diferitele boli psihice şi tulburările menstruale.
Corelaţia TBC-bolile psihice rămâne o problemî de istoric,atunci când bolnavii
psihici şi mai ales schizofrenii mureau de TBC(cam 60% din cazuri) şi cînd s-au făcut
anumite legături etiologice.S-a remarcat că frecvenţa TBC era dată nu de bolile psihice ca
atare ci de condiţiile din azilelel de psihiatrie,lipsa de mişcare,alimentaţia deficitară,lipsa
medicamentelor antituberculoase.