Pe parcursul anilor apare un interes: de a reglementa problemele juridice in mod

precis, fapt care a generat o tendinta de a studia necesitatea unor reglemetari scrise,
care urmau a fi aplicate tuturor. In acest sens, in jurul secolului al VII-lea i.e.n.,
in Grecia au fost alesi legislatorii (persoane insarcinate cu elaborarea legilor
scrise), printre care Solon si Dracon. Grecii ii considerau ca fiind cei mai intelepti
ginditori, care pledau pentru inasprirea pedepselor. Legislatia lui Dracon (sec. VII
i.Hr.) pentru prima oara face distinctia dintre actul premeditat si cel involuntar. Se
limita dreptul gentilic al Talionului si in cazul unor delicte minore se aplica
pedeapsa cu moartea. Dupa legile lui Dracon omorul savirsit cu intentie era
pedepsit cu izgonirea din cadrul societatii. Dreptul penal cunoaste notiunea de
tentativa, faza prepratorie (pregatirea), participatia, circumstante agravante si
atenuante. Prin activitatea lor s-a anihilat arbitrariul cutumiar, intarindu-se cadrul
institutionalizat si rolul statului in domeniul penal, care deja intervine direct in
cazurile de omucidere.
In Roma antica, prima lege scrisa a fost Legea celor XII Table (sec. V i.e.n.),
inspirata din legea talionului in materie penala si care facea distinctie intre crimen
publica si delicta privata. Cele mai importante legi din perioada respectiva erau
institutiunile lui Iustinian, Digestele, Codexul Theodosianus, Codexul lui Iustinian
si Novelae. Infractiunile in dreptul roman sunt desemnate prin notiunea de delicte.
Infractiunile ce constau in suprimarea vietii unei persoane libere din comunitate
erau judecate in complete specilale si erau pedepsite deobicei cu moartea, putinduse insa aplica si alte pedepse in locul celei capitale (de exemplu, amputarea miinii
condamnatului). In perioada veche asasinatul se pedepsea cu moartea. Ucidera
unui sclav in perioada veche nu atragea nici o sanctiune pentru autorul faptei. In
perioada imperiala apare crima extraordinaria,cosiderata ca fiind infractiune grava
sau deosebit de grava si care era urmarita din oficiu. La romani vinovatia era
grupata in doua forme: dolus (intentie) si culpa (greseala) si de ea depindea tipul
pedepsei aplicate (inchisoarea cu character preventiv, pedepsele corporale,
pedepsele pecuniare).

In perioada Evului mediu s-a remarcat legea Corpus iuris canonice (1140), care
privea infractiunea sub doua aspecte: al nesocotirii ordinii divine si al leziunii
aduse ordinii umane.
Perioada Renasteri elucideaza intarirea puterii statului,ceea ce a dus la elaborarea
unor legi penale precise si unitare (ordonatele cu dispozitii de drept penal si de
procedura panala), generatoare de noi codificari: Constitutia Therisiana (1768),
Constitutia Piemonteza(1786, al lui Iosif al II-lea (1787) si al lui Napoleon
Bonaparte (1810).
Personalitatea umana si drepturile omului au constituit obiectului preocuparilor
filosofilor, juristilor si politicienilor, fapt care a dus la adoptarea primului act care
schiteaza elemente ale unei protectii juridice a persoanei umane, consacra
drepturile si libertatile persoanei Magna Carta Libertatum (Anglia, 15 iunie
1215, regale Ioan). Acest document a stat la baza elaborarilor ulterioare in acest
domeniu. Astfel in 1776 apare Declaratia Americana de Independenta de la
Philadelphia care mentioneaza ca:" toti oamenii au fost creati egali si sunt
inzestrati cu drepturi inalienabile de catre creatorul lor printer care se afla si dreptul
la viata.Se cuvine a fi mentionate si actele constitutionale engleze de la sfirsitul
sec. al XVII-lea ( Bill of Rights- Declaratia drepturilor din 1689) si Constitutia
Statelor Unite din 1791. Cel mai complet act in materia drepturilor omului il
constituie Declaratia Universala a Dreturilor Omului (10 decembrie 1948 de
Adunarea Generala a ONU), care stipuleaza ca: " Orice om are dreptul la viata, la
libertate si la inviolabilitate. Adoptarea acestor acte au implimentat o tendinta de
perfectionare a reglemetarilor privind consacrarea si apararea drepturilor omului,
elaborindu-se Pactul cu privire la drepturile civile si politice-1966 (" dreptul la
viata este un drept inerent al persoanei umae, care trebuie ocrotit prin lege; nimeni
nu poate fi privat de viata in mod arbitrar), Convetia europeana pentru protectia
drepturilor omului si a libertatilor fundamentale(1950), Documtul Reuniunii de la
Copenhaga si al Conferintei pentru dimensionarea umana a C.S.C.E.. Existenta
reglementarilor internationale a determinat popoarele sa-si conformeze prevederile

nationale in domeniu, tinindu-se cont de accesul la anumite metode de aparare a

celor mai importante vaori sociale- viata si integritatea corporala a persoanei.
Legi scrise au existat si pe timpul lui Burebista, care propovaduia spiritual religios
al actelor regale, pina cind Dacia a fost ocupata de Imperiul Roman, aplicindu-se
evident sistemul de drep roman, inclusive pedeapsa cu moartea. Siatemul
respective a coexistat cu normele autohtone si dupa retragerea romanilor din
Dacia, deoarece nu se putea evita o atare influenta, in contextual in care popoarele
erau foarte apropiate.
In timpul Feudalismului, au urmat o serie de legi ce protejau viata si integritatea
corporala: Cartea romaneasca de invatatura(1646), Indreptarea Legii(1652),
Legiunea Caragea(1818), ultima fiind in vigoare pina la adoptarea Codului penal al
lui Cuza(1865). Situatia se schimba o data cu unirea principatelor in 1918,
deoarece Romania Mare a fost supusa o perioada unor pluralitati de legi penale;
spre exemplu, in Basarabia se aplica legea Vechiului regat. Diversificarea
reglemetailor care existau in Basarabia, Bucovina si Ardeal au determinat
adoptarea unui cod unic al Romaniei, care ar unifica legislatiile existente.Primul
cod penal roman apare in 1937.