1.

Conceptul i rolul reglementarii i supravegherii bancare

1. Scopul, functiile si obiectivele reglementarii si supravegherii bancare
2. Sisteme si metode de reglementare bancara
3. Comitetul Basel i rolul lui in reglementarea bancara

1. Scopul, functiile si obiectivele reglementarii si supravegherii bancare

Reglementarea bancara se d e fin ite prin ansamblul de legi, regulamente, instructiuni i
norme care formeaza cadrul legal necesar desfaurarii activita{ii operational a bancilor
comerciale din Republica Moldova. Fiecare operafiune bancara efectuata de bancile comerciale,
se bazeaza reglementare juridica i pe anumite proceduri, cuprinse in actele normative ale
bancii centrale i in normele interne ale bancilor comerciale.
Institujia suprema, responsabila pentru autorizarea, reglementarea i supravegherea
activitajii operational a bancilor comerciale din Republica Moldova, este Banca Nationals. a
Moldovei, care exercita aceste func^ii in baza Legii cu privire la Banca Nationals a Moldovei
.548- i in considerate cu Principiile de baza ale Comitetului Basel privind reglementarea
i supravegherea bancara. Potrivit competenfelor sale, BNM are dreptul de a emite acte
normative i de a efectua controale asupra bancilor prin examinarea registrelor, conturilor
contabile ?i altor documente aferente operatiunilor efectuate de bancile comerciale i activitafii
financiare in general ,
Supravegherea se refera la activitatea de monitorizare a situafiei financiare a institufiilor
bancare i la verificarea modului in care sunt respectate i aplicate reglementarile bancare.
in timp ce reglementarea bancara se definete prin ansamblul de legi i norme aplicabile bancilor
in activitatea lor, cea de supraveghere se refera

la activitatea de monitorizare a situa|iei

financiare a institujiilor bancare i la verificarea modului cum sunt respectate ?i aplicate

reglementarile bancare.
in mod traditional, sistemul bancar a fost supus unui grad inalt de reglementare i
supraveghere. Dei in numeroase {ari se observa tending de dereglementare a sistemului
bancar, activitatea bancara continua sa ramana, pe plan mondial, una din activit&tile economice
cele mai normate.
in funcfie de motivele care stau la baza aplicarii lor, se po t deosebi trei clase de
reglementari bancare:
reglementarea economica;
reglementarea prudenjiala;
reglementarea monetara.

Prima clasa, reglementarea economica, are drept scop asigurarea ca bancile comerciale
mobilizeaza resurse i acorda credite in condi^ii de eficienta economica maxima.
Cea de-a doua clasa, reglementarea prevenita sau prudenfiala, are menirea sa garanteze
alocarea eficienta a resurselor, sa minimizeze riscurile pe care i le asuma bancile comerciale i
sa asigure stabilitatea i sanatatea financiara a fiecarei b an d ?i a sistemului bancar in
ansamblu. Reglementarea pruden^iala promovata de bancile centrale, presupune determinarea
indicilor maximi i pozi^iilor care urmeaza a fi respectate de bancile comerciale, cu privire la
activele lor, activele ponderate la rise, elementele extrabilanpere i la diferite categorii de capital
i rezerve.
A treia clasa, reglementarea monetara, are drept scop stabilitafii valorii
exteme i interne a monedei najionale, prin controlul exercitat asupra lichidita|ii totale a
sistemului bancar. in acest scop, bancile comerciale sunt obligate sa armonizeze termenele i
dobanzile la active i pasive, sa nu depaeasca pozi|iile neasigurate in valuta straina i sa mentina
resursele lichide in limita principiului I i II al lichidita|ii stabilite in Regulamentul cu privire la
lichiditatea bancii. Principiul I, in conformitate cu care se asigura lichiditatea pe termen lung a
bancilor, prevede ca suma activelor bancii, cu termenul de rambursare mai mult de doi ani, sa nu
depaeasca suma resurselor ei financiare, iar principiul II prevede ca lichiditatea curenta,
exprimata ca coeficient al activelor lichide la activele totale, sa nu fie mai mica decit 2 0 %.
Reglementarea a c ti v ity operational a bancilor comerciale din Republica Moldova are
ca baza Legea institu|iilor financiare nr.550-XIII, care este un prim act legislativ privind
reglementarea operajiunilor bancare in Republica Moldova, prin precizarea i consemnarea
tipurilor de a c tiv ity pe care sunt autorizate sa le desfaoare bancile comerciale in baza licen|ei
acordate de BNM.
Functiile reglementarii i supravegherii activita^ii bancare determina serie de sarcini
care pot fi grupate astfel:
Reglementarea

supravegherea bancara

activitati

de

protecfie

a supravegherea la nivel micro

analiza macro -prudenfiala

investitorilor

Fig. 1.1.1. Sarcinile reglementarii i supravegherii aetivitafii bancare [elaborat de autor]

1. Activitafi de protecfie a investitorilor, care se bazeaza pe asigurarea unui sistem bancar

competitiv i pe contractarea riscului moral indus de existenfa sistemului de asigurare a
depozitelor, prin crearea regulilor de buna practice. i pe distribuirea informafiei;
2. Supravegherea la nivel micro, fine de fiecare client in parte al bancii i se axeaza, in primul
rand, pe protejarea deponenfilor;
3. Analiza macro-prudenfiala, care grupeaza activitafile ce au ca scop monitorizarea expunerii
la riscul sistemic i identificarea potenfialelor ameninfari la nivel macroeconomic, ca urmare a
dezvoltarii piefelor financiare
In timp ce analiza macro-pruden^iala se regasete, intr-un fel sau altul, printre activitafile
oricarei banci centrale, protecfia investitorilor, in special pe piafa de capital, este foarte rar
inclusa in mandatul acesteia. In opozi|ie, agenfiile de supraveghere au ca obiectiv principal
protecfia consumatorilor. In alegerea unui cadru institutional eficient, problema reprezinta
rezultatele supravegherii micro-prudenjiale, pe care Bancile Centrale le considera strict legate de
sistem, iar agenjiile de supraveghere le considera angrenate protec|iei deponenfilor i
investitorilor.
in alegerea unui cadru institutional eficient, problema majora reprezinta rezultatele
supravegherii pe care bancile centrale le considera strict legate de sistem. Primele incercari de a
impune nite reglementari bancare apar dupa criza mondiala din 1929-1933
a doua etapa in evolufia reglementarilor bancare este considerata cea de la sfiritul
anilor 1980, care au vizat instaurarea unui cadru mai bine adecvat interdependenfilor
international! i destinat favorizarii liberei concurenfe pe piafa financiara i bancara.
Obiectivele principale ale reglementarii i supravegherii bancare
Sistemul bancar reflecta situafia financiar-economica a oricarei fari, care primul
reacfioneaza atat la creterea economiei, cat i la scaderea care se apropie. Acordarea de catre
banci a serviciilor de valoare i rehabilitate inalta a organizafiilor de credit, sunt posibile numai
in condifiile stabilitafii financiare generale a economiei, i cu cat ea este mai stabila - cu atat este
mai stabil sistemul bancar. La randul sau, bancile pot fi cauza inrautafirii economiei sistemul
bancar trainic i care acfioneaza efectiv, de regula, numai acolo unde exista un sistem dezvoltat
al supravegherii i reglementarii bancare.
Motivafia reglementarii bancare de catre guvern are urmatoarele jaloane principale:
>

pentru a proteja siguranfa economiilor populafiei;

pentru a controla oferta de moneda i credit in masura sa infaptuiasca obiective

economice generale (cum ar fi utilizarea inalta a forfei de munca i infiafia
scazuta);

>

pentru a egala oportunitaji i impartialitate in accesul public la credit i alte

servicii bancare;

>

pentru a ajuta sectoarele economiei care au nevoi speciale de credit (cum ar fi:
locuinfele, intreprinderile mici i agricultura).

in fiecare {ara s-au dezvoltat sisteme de supraveghere bancara tutelate de activitatea

monetara, Banca Centrala a fiecarei Jari, care au statuat norme specifice de derulare a activ ity i
de supraveghere bancara pentru stabilitatea economica a fiecarei fari. Cerinfele contemporane ale
dezvoltarii pe plan mondial au impus necesitatea stabilita|ii i securitafii bancilor, ca factor de
realizare a cerin^elor de cooperare intre |ari.
La acest nivel, s-a relevat semnificativ ca toate eforturile privind dezvoltarea relajiilor
economice intema^ionale vor avea succes numai daca bancile, p articip ate active la fluxul
mondial de resurse financiare, vor constitui bastioane sigure i puternice, ?i daca, in activitatea
lor, vor aplica norme unitare de operare i ii vor putea afirma poten^ialul intr-o aceeai scara de
valori, care sa le ofere perenitate i siguranja. Numai pe baza unei reale func|ionari, eficient
supravegheate i dupa norme unitare, bancile vor putea materializa roadele pe care farile i
cetafenii lor le ateapta de la circuitul international de marfuri i servicii.
Aceasta a fost, motiva|ia pe care a avut-o grupul celor zece fari industrializate de a trece la
mfiinfarea, in 1975, a Comitetului de la Basel, prin intermediul guvernatorilor Bancilor Centrale
din {arile membre. Comitetul de la Basel a fost conceput ca un forum in care reprezentanfii
supraveghetorilor bancari, experfii Bancilor Centrale (?i, mai tarziu, ai supraveghetorilor din alte
activitaji financiare) se intrunesc in scopul:
>

de a discuta problemele fundamentale de interes comun;

>

de a impartai cele mai bune practici;

>

de a inva|a unul de la altul i sa schimbe in fo rm a l privind tehnicile de

operare

bancara in fiecare dintre farile lor.

Obiectivul Comitetului de la Basel este de a promova stabilitatea i sanatatea sistemelor

bancare na^ionale i relajiilor interbancare interna|ionale. Prin insui conceptul sau, Comitetul na fost creat sa stabileasca norme obligatorii privind politicile i practicile de supraveghere, ci sa
incerce sa formuleze un consens pe care membrii Comitetului il vor adopta in farile lor, ale
fiecaruia dintre ei. Prin aceasta, normele stabilite in fiecare {ara, in condifiile specifice ale
fiecareia, vor avea orientare comuna ?i vor asigura congruen|a i complementaritatea in
ambientul international, contribuind la stabilitatea relajiilor interbancare pe plan mondial.
Comitetul de la Basel se afirma tot mai intens in ultimul deceniu al secolului XX, ca un
metodolog mondial in supravegherea bancara i in orientarea activitaplor bancare. Un moment
esenfial al acestei a c tiv ity este formularea, in 1997, a celor 25 de principii esenfiale pentru

supravegherea bancara, considerate de Comitet ca cerin^e minime i destinate a servi ca

referin^a de baza pentru supraveghetori i alte autoritap publice, in toate {arile i pe plan
international.
Principiile pentru supravegherea bancara sunt structurate dupa urmatoarele directii:
>

premise pentru supravegherea bancara efectiva;

>

autorizare i structura;

>

reglementari pruden|iale i cerinte;

>

metode pentru desfaurarea supravegherii bancare;

>

cerinte in domeniul informational;

>

puterile formale ale supraveghetorilor;

>

bancile intemationale.

Dinamismul in dezvoltarea pietelor, creterea i instabilitatea ratei dobanzii i cursului

valutar, mutatiile in tehnologiile informatizarii financiare care au condus la mondializarea
pietelor de capital, au relevat oportunitatea dereglementarilor bancare. Manifestate initial in
SUA, fenomenele dereglementarii i dezintermedierii s-au extins pe celelalte piete financiare
puternice, in functie de gradul de reglementare din fiecare piaja.
Au fost instituite, in acest sens, norme prudenfiale, care

reglementeaza structurile

bilantiere bancare. Scopul principal al acestor norme consta in protejarea deponenfilor i

asigurarea lichiditafii, ele fund norme functional ale bancilor, nefiind influentate de
consideratii conjuncturale, in particular de politicile monetare i de credit. Normele prudentiale
vizeaza, in principal, anumite aspecte:
coeficientul fondurilor proprii i al resurselor permanente;
acoperirea creterii creditelor cu resurse stabile echivalente;
coeficientul de lichiditate;
norma de solvabilitate (norma Cooke).
In conditiile aplicarii acestor norme create interesul bancilor pentru rentabilitate, respectiv
cresc dobanzile la care sunt oferite creditele, ceea ce determina diminuarea cererii de credit.
Posibilitatile de creditare ale bancilor fiind restrictionate, va avea loc apreciere selectiva a
cererilor de credite, indeosebi a destinatiilor acestora.

__________

____

De regula, cauza principala a problemelor bancare este managementul rau. Incapabilitatea

bancii de a stabili controlul intern corespunzator ?i respectarea stricta a procedurilor, aduc in
final la probleme i faliment. Managementul neprofesional poate sa ia intorsatura de greeli de
calcul in sistemul de conducere a riscurilor, incluzand evaluarea riscurilor creditare, riscurilor de
schimbare a ratelor dobanzii, riscurilor de curs, administrarea lichiditatii. Cand aceste probleme

sunt ignorate de catre managerii bancilor i de organele de supraveghere, rezultatul devin

activele de problema i bancile de problema.
Problema reglementarii activitafii bancilor are doua aspecte de baza. In primul rand,
aceasta este controlul intern (auditul intern) al bancii dupa activitatea sa. Iar in al doilea rand,
aceasta este controlul extern (supravegherea) dupa activitatea bancilor din partea organelor de
stat, firmelor de audit, fondatorilor, actionarilor, asociafiilor i umumlor bancilor msui.
Reglementarea i supravegherea activitatii bancare se realizeaza de diferite organe, atat in
interiorul bancii cat i din afara ei.
In practica bancara se cunosc urmatoarele forme ale supravegherii activity

bancare:__________

interstatala

Supraveghere bancara
de fondare

de audit
autocontrolul ^f

Fig. 1.3.1. Forme ale supravegherii bancare [elaborat de autor]

Primele doua forme - interstatala i stataia se efectueaza din initiative lor propne, celelalte
forme se realizeaza din initiative bancii.
Controlul in terstate se efectueaza de organele speciale ale organizatnlor Internationale
financiare - de valuta, care acorda resurse bancii sau care efectueaza programul in comun cu
banca i subdiviziunile economice ale asociatiilor Internationale, ce se ocupa cu politica
monetara de credit a comunitatii date (de exemplu, Uniunea Europeana Umca).
Controlul de stat se efectueaza de catre organizatiile oficiale centrale de reglementare 1
control al activitatii bancare. El poate fi divizat in :

interdepartamental;

extradepartamental;

departamental;

regional.
Controlul interdepartamental este controlul efectuat de cateva institutii de stat cointeresate
(banca comerciala, serviciul fiscal de stat).
Controlul extradepartamental este controlul asupra activitatii bancii efectuat de secpa speciala a
organelor extradepartamentale (judecatoria economica).

Controlul departamental este controlul care se efectueaza numai de catre organele eentrale
ofieiale, care urmSresc dupS activitatea bancilor comerciale (banca centrala).
Controlul regional este controlul asupra problemelor strict determinate, pentru soluiionarea
cSrora se creeazS comisia, care une5te diferite organe regionale de control.
AudUul este verificarea darii de seamS a bancii, corespunderii ei politicii de evidenta,
adoptate in bancS ;i a cerintelor legislative adoptate in (ara data. Rezultatul verifies de audit
este confirmarea autenticitatii darii de seamS intocmite 5i descrierea gre5elilor 5i inexactitStilor
efectuate in ele, Si un 5ir de recomandari de inlaturare a lor. De5i verificarea de audit se
realizeazS din initiativa bancii, foarte des ini|iativa data este cerin(a organelor suspuse sau a
contractantilor bancii. Auditnl extern se efectueazS de catre fiima independents de audit, iar cel
intern - de catre sec^ia interna a bancii.
Controlul defondare este controlul efectuat de structura organizata special de proprietarn
bancii i este predestinat pentru verificarea a c tiv ity conducatorilor bancii.
Influenza bancii eentrale asupra activitatii bancilor comerciale se poate efectua prin
metodele care poarta un caracter atat exclusiv economic (adica indirect), cat 1 adm inistrate
(direct).
La metodele administrative se refera restrictive directe sau interdicpile, stabilite de catre banca
centrala, referitor la parametrii de calitate i cantitate ai bancii.
La folosirea metodei date se aplica urmatoarele instrumente:

in te r d ic t la realizarea unor anumite tipuri de opera^ii pasive 1 active;

stabilirea limitelor (de cantitate) 5i interdictiilor (de calitate) la eliberarea diferitelor

mijloace de credite sau atragerea mijloacelor;

re s tric t la deschiderea filialelor, sec^iilor etc.,

limitarea marimilor tarifelor bancii (atat cu dobanda cat i cu comision),

determinarea tipurilor de asigurare, ordinea activita|ii bancii.

La metodele economice se refers mSsurile, folosirea carora exercitS influents indirecta 51 nu

presupune stabilirea interdictiilor directe sau a limitelor. in practica, se utilizeazS Irei metode
principale ale reglementarii economice.
>

fiscale,

> normative i
>

de corectare.

Folosirea metodelor fiscale se gasete in prerogativa organelor financiare de conducere (de

exemplu, ministerul finantelor) i, uneori, a bancii eentrale.
Metodele normative folosesc instrumente ca d e fa lc a te in fondul de rise, stabilirea coeficientilor
optimi de lichiditate i suficien^a a capitalului. In afara de aceasta, metoda data consta in

revizuirea periodica a marimilor indicilor optimi stabili|i, ceea ce da posibilitatea de a determina

gradul de dezvoltare a activitatii bancare din tara.
Metodele de corectare se efectueaza de catre banca centrala pe calea realizarii de catre ea a
operatiilor pe piaja deschisa, stabilirea ratei scontului i a cerintelor de rezerva. Aceasta forma de
influenta este mai flexibila i mai operativa.
La momentul actual, practic in toate {arile, s-a format modelul asemanator dupa principnle
de constituire a reglementarii bancare. In structura ei se pot eviden\ia patru mveluri de baza:
Primul nivel (cel mai inalt nivel) este reglementarea dezvoltarn sectorului bancar in
intregime i include, in sine, innoirea bazelor legislative de dezvoltare mstituponala a
organizatiilor de credit, la acest nivel se refera reglementarea volumului ?i structuru drepturilor
p ro p rie W i posesorilor de ac(iuni ale bancii ?i sistemului conducerii strategice (controlului)
dupa activitatea lor, precum i a controlului parfilor participarii minoritare (la dreptunle
partenerului mai mic) sau a investitorilor financiari, in persoana acponarilor mici in masa. Tot
la acest nivel de reglementare se refera perfecfionarea bazelor legislative ale mecamsmului de
drept i ale procedurilor tehnice, care determina ordinea absorb(iilor, fuzium lor

umrilor

bancilor.
A l doilea nivel este reglementarea activitatii sistemului bancar in scopurile menfinerii
lichiditatii ei financiare. Coeficientul de lichiditate_este raportul diferitelor articole ale activului
bilanfului la anumite articole ale pasivului, sau invers:
K1 - pentru resursele cu lichiditate limitata (mijloace pe conturile post - restant ?i pe depunenle
in termen - pe un termen de 6 luni);
K2 - pentru resursele cu lichiditate medie (mijloacele pe conturile la termen - pe un termen de la
6 luni pana la un an);

- pentru resursele cu lichiditate inalta (mijloacele pe conturile la termen - cu un termen mai

mult de un an) se caracterizeaza de sistemul de intensificare a lichiditatii pentru preintampinarea
fugii depozitelor (panica deponentilor) sau intreruperea operatiilor cu bann in numerar.
La acest nivel, in partial, se refera practica creditelor de stabilizare, acordate pe un
termen scurt creditorilor, in ultima instanta. In practica de peste hotare, in legatura cu aceasta nu
apar

probleme

deosebite.

Se

efectueaza

asigurarea

depozitelor

in

baza

garantnlor

guvernamentale, asigurarea bancii in caz de faliment, organizata in baza solida de insai

institutiile financiare.
In practica bancara mondiala exista diferite abordari fata de organizarea supravegherii
bancare. Din punct de vedere institutional, se po t eviden(ia trei grupuri de (ari, care se
deosebesc prin metodele de construcfie organizatorica a structurilor de supraveghere, locul ?i
rolul bancii centrale In aceste structuri:

Jarile in care activitatea de control (de supraveghere) se efectueaza exclusiv de banca

centrala: Australia, Marea Britanie, Islanda, Spania, Irlanda, Noua Zelanda, Olanda,
Portugalia;

Jarile in care exista sistemul amestecat de supraveghere bancara, in cadrul caruia

banca centrala imparte obligatiile de supraveghere cu alte organe de stat (SUA,
Germania, Franca, Japonia);

Jarile in care activitatea de control (de supraveghere) se efectueaza nu de banca

centrala, ci de alte organe: Canada, Luxemburg, Suedia, Elvejia, Austria, Finlanda,
Norvegia.
Supravegherea bancara, in sensul larg, include in sine, de fapt, supravegherea bancilor,

numita de d is ta n t sau documentary i inspectarea (verificarea de inspecfie pe loc). In

dependents de particularitatile unor \m aparte, aspectele mentionate ale supravegherii se trateaza
diferit.
Practica supravegherii in {arile dezvoltate se deosebete prin varietatea, nu numai a
formelor de organizare, dar i a organelor ei de realizare. Organele pot fi diferite dupa statut, dar
printre ele, aproape intotdeauna, sunt de stat. De regula, functiile supravegherii sunt mdeplinite
de subdiviziunile bancii centrale sau a ministerului de finanfe, sau de departamentul
independent.
Activitatea organelor de supraveghere se reglementeaza de sistemul de legi i de alte acte
de drept, care reflecta particularitatile dezvoltarii istorice i economice ale statului.
In fiecare {ara s-au dezvoltat sisteme de supraveghere bancara tutelate de autoritatea
monetara, Banca Centrala a fiecarei lari, care au statuat norme specifice de derulare a activ ity i
de supraveghere bancara, cu rezonanje deosebite pentru stabilitatea fiecarei fari. Cerin|ele
contemporane ale dezvoltarii pe plan mondial au impus necesitatea stability i s e c u r ity
bancilor, ca factor de realizare a cerintelor de cooperare intre tari.

2. Sisteme si metode de reglementare bancara.

Definirea unui sistem de supraveghere presupune alegerea unui model de supraveghere ?i
stabilirea institu|iei ce va monitoriza opera^iunile institu^iei financiare. Inovarea financiara i
progresele tehnologice au determinat erodarea continua a frontierelor tradiponale dintre
segmentele sectorului financiar (sistem bancar, piele de capital, institu^ii de asigurari) i creterea
competitiei intre diferite tipuri de intermediari financiari ce ofera produse similare. Aceste
tending ridica numeroase probleme privind alegerea unui model de supraveghere financiara
optim, i in cadrul acestuia, a autorita^ii careia trebuie sa i se incredin^eze supravegherea.
In practica intema|ionala sunt cunoscute doua tipuri de modele de supraveghere

]:

 Supravegherea

institutional^

(denumita

i supraveghere

institutional)

se

caracterizeaza prin aceea ca activitatea de control prudential este indreptata asupra

unei categorii specifice de institutii financiare, indiferent de gama de activitafi pe
care acestea le presteaza. in cazul acestui model, ce urmeaza segmentarea clasica a
sectorului financiar in trei piete, exista cate singura autoritate de supraveghere
pentru band.
Supravegherea institutional este eficienta in cazul intermediarilor financiari, deoarece nu
creeaza duplicari ale controalelor prudentiale i determina costuri scazute. In situatia in care
exista intermediari aparfinand unor sectoare diferite, dar carora li se permite sa desfaoare
aceleai a c tiv ity , modelul poate conduce la distorsiuni de reglementare, datorita faptului ca este
posibil sa se aplice reguli prudentiale diferite fata de acelai tip de operatiuni. Distorsiunile
respective pot genera arbitraje de reglementare, cu consecinte destabilizatoare asupra sistemului
financiar.
Modelul supravegherii integrate (supraveghere unica) implica ca singura
agentie, de regula diferita de banca centrala, sa supravegheze piata financiara in
ansamblul ei. Acest model ii are geneza in procesul de erodare continua a
barierelor traditionale intre activitatile financiare i in aparitia conglomeratelor
financiare.
In literatura de specialitate se intalnesc atat argumente in favoarea unei autoritati
integrate/unificate de supraveghere financiara, cat i contra.
Principalele argumente pentru structura integrata de supraveghere sunt urmatoarele:
autoritate unica de supraveghere financiara ofera imagine completa a riscurilor
implicate la nivelul unui conglomerat financiar;
structura institutional mai transparenta i care inlatura suprapunerile pe linia
supravegherii poate reduce costurile tranzactionale, ceea ce ar fi un avantaj competitiv important,
mai ales in competitia intemationala intre centrele financiare;
arhitectura integrata de supraveghere poate conduce la economii de scala, prin
dezvoltarea de servicii comune de analiza a riscului;
crearea unei agentii unice de supraveghere financiara poate sa sporeasca i raspunderea
acesteia, in masura in care alocarea responsabilitatii de supraveghere a conglomeratelor
financiare este clara;
in context european, reducerea numarului autoritatilor de supraveghere poate facilita
cooperarea intre acestea;
Argumentele impotriva sistemelor unice de supraveghere financiara sunt urmatoarele:

 profilul de rise i natura aetivitapi difera de la un sector al sistemului financiar la altul,

astfel ca excesiva omogenizare a practicilor de supraveghere poate duce la descre?terea calitafii
de ansamblu a activita{ii supraveghetorilor;
experienja necesara pentru supravegherea bancilor, societafilor de asigurari i a
institu^iilor piejei de capital ramane specializata, astfel

incat nu se pot atepta foarte multe

economies of scope de pe urma supravegherii integrate. Aceste economii vor fi reduse, in

special daca structura interna a agenjiei reproduce diviziunea tradiponala dintre activitatea
bancara, asigurari i pie|e de capital, aa cum a fost cazul, initial, in situafia FSA in Marea
Britanie.
autoritatea puternica de supraveghere poate spori riscul moral, daca publicul va percepe
ca intregul sistem financiar va fi sub controlul agenfiei unice, reducandu-se astfel stimulentele
pentru institufiile financiare de a-i gestiona prudent intr-o singura agen|ie;
structura centralizata nu asigura diversificarea riscului, facand supravegherea mult mai
vulnerabila fata de slabiciuni manageriale existente intr-o singura agenjie;
singura agenjie de supraveghere financiara va elimina avantajele potentate care decurg
de pe urma competi|iei intre agen|iile de supraveghere..
Din practica mondiala a agenpilor de supraveghere financiara (care au fost create recent in
cele mai dezvoltate |ari ale lumii) au fost trase concluziile ca acest model este mai eficient decit
primul. Aceasta supraveghere consolidata poate fi realizata de una din agen^iile existente, cu
condijia sa primeasca toata informa(ia de care are nevoie de la celelalte agen^ii. In majoritatea
tarilor lumii, bancile centrale sunt direct responsabile pentru supravegherea pruden^iala sau sunt
direct implicate in aceasta activitate.
Reglementarea operafiilor bancare internafionale. Activitatea bancilor intema^ionale se
reglementeaza strict, atat in patria acestor banci, cat i in farile pe teritoriile carora bancile
functioneaza. In prezent, un numar tot mai mare de |ari recunosc necesitatea coordonarii
masurilor lor de reglementare, pentru ca, in final, toate bancile care activeaza pe pie{ele
mondiale, sa se supuna unor reguli unice.
Activitatea bancilor international se subordoneaza practic tot acelor principii, care
determina i caracterul regulilor care reglementeaza lucrul bancilor na|ionale. Aproape peste tot,
exista tending acceptata de top in asigurarea pastrarii mijloacelor deponen|ilor, care ii gasesc
exprimare, de regula, in anumite legi i norme, care limiteaza predispozifia bancilor fa\a de rise,
precum i in regulile care determina suma minima a capitalului public (investit in acfiuni) al
deponentilor, care servete, in calitate de ultima rezerva, pentru anularea pierderilor de
administrare a opera|iilor. In afara de aceasta, activitatea acestor banci, de asemenea, se

reglementeaza in direcjia stabilizarii creterii operatiilor financiare i de credite, ?i pastrarii

nivelului de bunastare a fiecarei tari aparte.
In acelai timp, multe reguli care reglementeaza activitatea bancilor internafionale sunt
proprii exclusiv acestei sfere, adica ele sunt inacceptabile fafa de partea cea mai mare a bancilor
care opereaza pe pia|a interna. De exemplu, controlul cursurilor valutei straine ajuta la protectia
tarii de reducerea rezervelor ei valutare, care ar fi putut reduce posibilitafile tarii de a plati pe
imprumuturile exteme i de a achizifiona marfuri i servicii peste hotare.
in calitate de alt exemplu, se pot numi regulile care limiteaza scurgerea capitalului
deficitar. Aceste reguli se examineaza de multe guveme ca necesitate vitala pentru prosperarea
economiei sale, in multe tari ale lumii exista, de asemenea, tending pronunfata de a proteja
institutele financiare nafionale i piejele financiare de concurenfa externa.
Supravegherea bancara se efectueazci succesiv i este constituit din urmatoarele etape :
Licenjierea;
Verificarea darii de seama, prezentata de banci;
Inspectarea (revizia) pe loc;
Controlul respectarii de catre banci a cerintelor organelor de supraveghere.

3.Comitetul Basel i rolul lui in reglementarea bancara

De la infiintarea sa, in 1974, rolul Comitetului Basel pentru Supraveghere Bancara (BCBS
- Basel Commitee on Banking Supervision) a fost sa promoveze stabilitatea sistemului bancar
global. Insa, odata cu evolutia sistemului bancar, la sfaritul deceniului opt, a devenit evident ca
diferitele practici de reglementare favorizau institutiile bancare din anumite zone geografice.
Pentru contracararea acestui fenomen, Comitetul Basel a lansat, in 1988, Acordul Basel /, care
avea ca principal obiectiv reglementarea cerintelor minime de capital.
Acordul a reprezentat reglementare mondiala, care stabilea legatura directa intre
capitalul propriu al institutiilor financiare i riscurile pe care acestea i le asuma. Acordul privind
Capitalul de acoperire a riscului din 1988 a fost adoptat in mai bine de 100 de tari, printre care i
tarile central i est europene, acestea implementandu -1 in sistemele bancare nationale .
Odata cu creterea complexitatii metodologiilor de calcul al riscului, care au indus un grad de
sofisticare a activitatii bancare, precum i a ignorarii riscului operational, in Acordul Basel I s-a
impus revizuirea acestuia.
Banca Centrala este responsabila pentru autorizarea, reglementarea i supravegherea
activitatii institutiilor financiare. Aceste functii se exercita luand in considerate Principiile de
baza ale Comitetului Basel pentru supravegherea bancara efectiva.

Jcl

Autorizatiile, inclusiv pentru tranzacjii cu cote substantiate din capitalul bancilor, se

elibereaza numai daca Banca Centrala este pe deplin convinsa ca persoanele autorizate vor avea
situate financiara stabila i vor activa in conformitate cu cerin^ele legale de prudenfa, inclusiv
cerintele aferente calificarii, experienjei, reputajiei administratorilor i proprietarilor acestora.
Procesul de revizuire a Acordului Basel I a inceput la sfarsitul anilor 90, cand a devenit
din ce in ce mai clar faptul ca Acordul nu mai finea pasul cu realitajile din sistemul financiarbancar. In iunie 1999, Comitetul de Supraveghere Bancara de la Basel a formulat noua
propunere referitoare la cerin|ele de capital in cazul bancilor, cunoscuta sub denumirea de ^
Acordul Basel 11. Ceea ce ii propune Noul Acord, privind adecvarea capitalului, este ca
in s titu te financiare sa devina mai contiente de riscurile a caror manifestare le poate afecta.
Este vorba despre gama mai larga de riscuri decat se prevedea in vechiul Acord, incluzand
riscul de credit, de pia|a i operational. Lansarea Acordului Basel II a fost urmata de perioada
de cautari i framantari menite sa-i descopere forma cea mai potrivita, ultima dintre acestea fiind
oferita pie|ei in noiembrie 2005.
In condi^iile actuale ale sistemului bancar, Acordul Basel I nu mai era de actualitate,
deoarece obiectivul principal al acestuia era asigurarea convergenfei reglementarilor prudentiale
cu privire la riscul de credit i riscul de piaja, fara sa puna accentul i pe stabilitatea financiara.
Practic, Acordul Basel I urmarea reglementarea anumitor domenii, cum ar fi:
Stabilirea elementelor componente pentru determinarea fondurilor proprii necesare
bancilor pe cele trei paliere;
Reglementarea cerintelor de capital pentru riscul de credit ?i riscul de pia{a;
Asigurarea condifiilor pentru dezvoltarea procedurilor de control intern i principiilor de
guveman^a corporativa;
Introducerea supravegherii pe baza consolidata a institufiilor de credit.
Ca urmare a evaluarilor facute la nivelul Comisiei Europene i a Bancii Reglementelor
Internationale, Basel I reprezinta un cadru insuficient de flexibil pentru a surprinde intreg
spectrul profilului de rise al institu|iilor de credit, deoarece utilizeaza un numar relativ restrans al
ponderilor de rise de credit pentru expunerile bancilor (0%, 20%, 50% i 100%), iar
instrumentele de diminuare a riscului de credit sunt insuficient de dezvoltate.
La nivelul Acordului Basel I nu se recunosc ca instrumente diminuatoare a riscului de
credit garan^iile oferite de administra^ii locale i regionale, entitap din sectorul public sau alte
entita^i cu rating ridicat, precum i utilizarea instrumentelor derivate. Totodata, Basel I nu
prevede modalita^i i proceduri complexe de supraveghere a institu^iilor de credit.
in vederea imbunata^irii reglementarilor Acordului Basel I, Comitetul de la Basel a adoptat
Acordul Basel 11, cunoscut i ca Noul Acord de Capital, al carui obiectiv principal este

asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerin|elor de capital, adecvat profilului de rise
al institupilor de credit i crearea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar.
La nivelul managementului in domeniul creditarii, spre deosebire de Acordul Basel I, al
carui cadru de reglementare impune acelai management al riscurilor tuturor categoriilor de
institupi de credit, la nivelul Acordului Basel II cadrul de reglementare urmarete adaptarea
managementului riscurilor in funcpe de particul aritap le fiecarei institupi de credit. Aceste
particularitap se refera la volumul de activitate, precum i la calitatea portofoliului de
plasamente.
In anul 1974, in legatura cu internaponalizarea crescanda a activitapi institupilor financiare
- de credit, cu necesitatea asigurarii stabilitapi intregului sistem bancar mondial, care necesita
coordonarea acpunilor organelor national e de supraveghere, a fo st creat Comitetul international
de supraveghere bancara, deseori numit dupa locul bazarii lui in Banca calculelor internaponale,
sau Comitetul lui Cue, numit a?a dupa numele directorului Baneii Angliei, Peter Cue,
fondatorul ideii supravegherii bancare internaponale organizate. in Comitet intra 9 |ari europene,
precum i SUA, Canada i Japonia, reprezentate de bancile centrale i de alte organe de
supraveghere. Acest comitet, in care intra jarile celor zece, se ocupa de elaborarea i
coordonarea principiilor de baza ale supravegherii ?i reglementarii bancare. Jarile participante la
convenpe ii incredin^eaza Comitetului de supraveghere i reglementare bancara pregatirea
directivelor, indeplinirea carora este obligatorie pentru institupile bancare in toate farile membre.
Asemenea directive reglementeaza diferite parp ale activitapi bancilor comerciale i, de regula,
devin parte a legislapei bancare in statele date. Pe perioada de activitate a Comitetului, de catre
el au fost pregatite i implementate in practica reglementarii i supravegherii bancare, noua
directive de baza, care cuprind aspecte vitale importante ale operapilor bancare. La mijlocul
anilor '80, un interes mare fa{a de activitatea Comitetului au inceput sa manifeste i farile care nu
erau membre ale UEE sau a {arilor celor zece. Aceasta se refera la statele Europei de Est, care
au format, in acel timp, subgrupele lor regionale, in cadrul Comitetului

de supraveghere i

reglementare bancara.
Principiile de baza reprezinta douazeci i cinci de principii principale, care asigura
eficacitatea sistemului de supraveghere. in ele, in partial, sunt formulate condipile necesare
pentru efectuarea supravegherii efective, cerinjele principale fa{a de licenperea institutelor de
credit i cerin^ele fondatoare, pe care organele de supraveghere trebuie sa le prezinte fata de
instituted de credite. atenpe mare in document, de asemenea, este atrasa necesitapi prezenjei
capitalului suficient i efectuarii de catre banci a conducerii efective a riscurilor de credite. In
afara de aceasta, sunt expuse metodele supravegherii bancare curente, problemele prezentarii
informapei suficiente, drepturile supravegherii bancare, precum i principiile supravegherii in

caz de necesitate a efectuarii ei in alte tari, in conditiile trecerii hotarelor tarii, in care
functioneaza bancile comerciale. Sunt date recomandari comune de asigurare a intereselor
deponentului din contul crearii schemelor speciale de asigurare a depozitelor.
in anul 1988, Comitetul a elaborat prima conventie intemationala dupa standardele
suficien(ei capitalului pentru banci, care a fost luata drept baza de multe tari. Aceasta conventie
este cunoscuta sub denumirea International Convergence o f Capital Measures and Capital
Standards (Convergenfa internafionala de masurare a capitalului i a standardelor
capitalulur).
Un loc central, in sistemele actuale de evaluare a indicilor activitatii bancilor comerciale,
apartine indicatorului de suficienta a capitalului propriu. Indicatorul suficientei capitalului
propriu a fost inaintat pe primul plan in tarile cu economie de piaja dezvoltata, la sfaritul
anilor 70. La determinarea suficientei capitalului, la baza lui s-a inceput a evidentia capitalul de
primul nivel, sau de baza, i capitalul de nivelul doi, sau suplimentar.
Capitalul de baza (nivelul I) include:
Capitalul public (actiuni obinuite) platit in totalitate ?i rezervele publicate profitul constitutiv de la vanzarea actiunilor la un pret mai mare ca cel nominal,
mijloacele suplimentare, introduse de actionari;
Profitul

nerepartizat al anilor precedenti

(dupa achitarea impozitelor i

dividendelor actionarilor).
In componenta capitalului suplimentar (nivelul II) intra:

rezervele reflectate in darea de seama despre profituri i pierderi, dar nepublicate, a

caror marime este aprobata de catre organele de supraveghere bancara;

defalcarile generale de rezerva la acoperirea pierderilor perioadelor ulterioare;

rezervele de reevaluare a activelor;

creantele bancii pe termen lung (nu mai putin decat pe 5 ani).

Dupa Conventie sunt stabilite raporturile maxime dintre diferite parti ale capitalului bancar.
Aa, marimile capitalului suplimentar nu trebuie sa depa?easca capitalul de baza, iar valoarea
datoriei subordonate - jumatate din volumul capitalului de baza.
in legatura cu aceasta, cu diferit grad de rise (probabilitatea neintoarcerii imprumutului), pe
diferite tipuri de active, de catre conventie a fo st introdusa evaluarea activelor dupa riscuri cu
ajutorul coeficientilor corespunzatori:

0 - pentru activele fa ra riscuri (bani in numerar, avuarele bancilor

in valuta,

mijloace pe conturile de corespondent in banca centrala);

2 0 % -p e n tr u imprumuturile cu rise scazut (solduri pe conturile de corespondent in

bancile solide);

/X

5 0 % - 1 0 0 % pentru majoritatea creditelor eliberate (imprumuturi cu rise absolut).

Evaluarea activelor dupa riscuri da posibilitatea bancilor de a scadea teoretic marimea

necesara a capitalului din contul schimbarii structurii portofoliului sau de credite.
Convenfia a determinat 2 criterii de suficienfa a capitalului:

nivelul capitalului de baza, calculat ca raportul marimii capitalului de baza la suma

generala a activelor de bilan{, care trebuie sa fie mai sus decat 4 %;

indicatorul nivelului minim al capitalului total, calculat ca raportul capitalului total

(de baza i suplimentar) la marimea generala a activelor cantarite dupa riscuri, care
trebuie sa depaeasca 8 %. Acest indicator a primit denumirea de coeficientul lui
Cooc .

Comitetul a luat, de asemenea, decizia despre aceea ca, la calculul coeficientului suficien(ei
capitalului trebuie de scdzut: din capitalul de baza - valoarea activelor nemateriale ale bancii,
iar din capitalul total - investi(iile in filialele bancare i financiare neconsolidate.
Faptul adoptarii Convenfiei de catre multe {ari ale lumii, arata actualitatea i im p o rtan t sa
in comunitatea bancara contemporana. Trecerea la evaluarea activita|ii bancii reieind din
indicatorul relativ al evaluarii suficienjei capitalului, luandu-se in considerate gradul de rise,
permite de a face cerin^ele fa|a de capital mai sensibile la influenza diferitor riscuri bancare, de a
minimiza influenza factorilor negativi asupra nivelului de lichiditate a bancii i de a atinge
exactitate mai mare in evaluarea suficienjei capitalului. Pentru prima data in practica, au fost
propuse reguli de joaca generale pentru evaluarea lucrului bancilor, ceea ce a permis de a
standardiza evaluarea activelor bancilor diferitor fari i, astfel, de a asigura aplicarea
normativelor unice, standardizate i de a forma baza pentru compararea dintre lari a a c ti v ity
bancilor.
Cu toate acestea, trebuie menponat ca metodica analizata nu este lipsita de neajunsuri.
Cele mai importante neajunsuri pot fi considerate urmatoarele:

se ignoreaza procentul de rise, riscul valutar, riscul in opera|iile cu hartiile de valoare

(riscul de portofoliu);

metodica Bancii calculelor internationale nu prevede necesitafile diferenfierii condiliilor

de creditare in d ep en d en t de diferite categorii de clienfi (persoane fizice i juridice,
precum i pe grupe in cadrul unor categorii aparte);

ea nu ia in considerate riscul in d ependent de categoria clientilor i a tipurilor de

operapi bancare.

Situa^ia financiara a bancii, de multe ori, este determinata de calitatea activelor ei. Analiza
profunda a calita^ii activelor, elucidarea elementelor lor nerestituite sau exagerate dupa valoare,

/6

pot fi efectuate in procesul inspectarii pe loc. Documentatia de dare de seama prezentata de

banca poate fi folosita ca indicator al starii activelor ?i, in baza ei, intr-o oarecare masura, se
poate evalua riscul de credite, sau riscul nepla|ii pe credite, din partea debitorului. Deoarece
nivelul riscului depinde nemijlocit de gradul concentratiei imprumuturilor, in multe Jari sunt
introduse re s tric t la marimea imprumuturilor acordate unui client sau unui grup de debitor
legafi intre ei.
Astfel, in Italia, bancile i grupurile bancare au dreptul sa acorde unui debitor sau unui
grup de debitori, legafi intre ei, imprumuturi in marime nu mai mare de 25 % din mijloacele
proprii ale bancii (in RM - nu mai mult de 30 %). Marimea totals a creditelor mari (fiecare
dintre ele constituind nu mai putin de 10 % din mijloacele proprii ale bancii sau a grupului
bancar) nu poate depai marimea mijloacelor proprii cu mai mult de 800 % (in RM nu mai mult
de 500 %, adica nu trebuie sa fie de 5 ori mai mare). Pe langa aceasta, s-au stabilit restricti la
elaborarea creditelor persoanelor legate intre ele (dejinatorilor principali de acfiuni, care de|in
mai mult de 15 % - in RM mai mult de 10%) din capitalul public al bancii, ?i companiilor, in
capitalul carora participarea bancii depaete 20 %) in limitele a 2 0 % din mijloacele proprii ale
bancilor (in RM,

de asemenea in aceste limite). Bancile, care intra in com ponent grupului

bancar, nu se refera la categoria persoanelor juridice, legate intre ele.

De calitatea activelor, intr-o masura considerabila, depinde venitul bancii, deoarece
creditele indoielnice sau fara nici speran^a inseamna pentru ea pierderi directe. in legatura cu
aceasta bancile trebuie sa aiba rezerve la acoperirea unor asemenea credite: la micorarea
sumelor defalcarilor de rezerva se ridica valoarea activelor bancii, ceea ce denatureaza
indicatorul suficien|ei capitalului. La evaluarea marimii stocurilor create de banca, banca
centrala verifica politica de rezerva a bancii corespunzatoare, metodele i sistemul de observape
a riscului de credite i perceperea datoriilor, structura datoriei, precum i practica primirii
gajului.
Cu scopul micorarii riscului de [ara, Banca Angliei, in anul 1987, a stabilit limite la
acordarea imprumuturilor debitorilor din diferite fari, luandu-se in considerate situafia lor
financiar economica, ceea ce da bancilor posibilitatea de a evalua destul de obiectiv suficienfa
rezervelor, create sub imprumut, pe fiecare (ara.
Marimea capitalului bancii, calitatea activelor ei, sunt legate nemijlocit de rentabilitatea
(sau profitul) bancii. La analiza rentabilitapi bancii, organele de supraveghere, mai intai de toate,
verifica autenticitatea perfectarii documentare a veniturilor, corectitudinea formarii rezervelor la
acoperirea pierderilor posibile, calcularea procentelor, achitarea impozitelor i platirea
dividendelor, calitatea veniturilor dupa sursele de provenien|a i regularitatea incasarilor. La

baza documentafiei de dare de seama, rentabilitatea poate fi determinate ca raportul profitului net
dupa impozitare, pana la achitarea dividendelor, la suma totala a activelor.
In multe tari, organele de supraveghere stabilesc indicatorii de lichiditate, ce reflecta
cerintele de mentinere de catre banci a unui raport anumit dintre activele lichide i marimea
depozitelor, cu defalcare dupa tipurile lor.
Asemenea indicatori pot fi raporturile dintre:

creditele i depozitele acordate;

activele lichide i depozitele (sau suma depozitelor i creditelor, primite in banca

centrala sau in alte banci);

depozitele stabile (adica acelea care se plaseaza pe un termen pronosticat) i suma

totala a depozitelor.

in SUA, 3 organe care controleaza activitatea bancara, timp indelungat, aplicau sistemele
proprii de evaluare a situatiei financiare a bancilor. Din anul 1978, a fo st implementat un sistem
unic de evaluare, CAMEL, constituit din literele majuscule ale criteriilor de baza ale
supravegherii bancare: suficienfa capitalului, calitatea activelor, calificarea managerilor,
rentabilitatea i lichiditatea. Corespunzator cu acest sistem de rating, evaluarea totala a situatiei
bancii (de la 1 - situate stabila - pana la 5 - situate nesatisfacatoare) este punctajul mediu
aritmetic, determinat dupa cinci criterii enumerate mai sus.