UNIVERSITATEA ALMA MATER SIBIU

Conf. Univ. Dr. Eugen POPESCU

DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

Principii si standarde,
institutii si organizatii
de protectie a victimelor

EDITURA ALMA MATER

SIBIU 2006

Refereni:
1. Prof. univ. dr. Bichicean Gheorghe
Universitatea "Dimitrie Cantemir", Trgu-Mure
2. Conf. univ. dr. Isac Puiu Gheorghe
Universitatea "Romno-German", Sibiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naionale a Romniei

POPESCU, EUGEN
Drept internaional public : principii i standarde,
instituii i organizaii de protecie a victimelor / Eugen
Popescu. Sibiu : Alma Mater, 2006
Bibliogr.
ISBN (10) 973-632-315-3 ; (13) 978-973-632-315-7
314 p., 14,8 x 21 cm
341.1/.8(100)

Tiprit la editura Alma Mater Sibiu

str. Aurel Vlaicu, nr. 1, Sibiu - 550327 - Romnia
tel. 0269-234332, 0722219414
fax. 0269 234332
www.editura-amsibiu.ro
e-mail: tipografia.am@gmail.com

CUPRINS

CUVANT INAINTE..........................................................................7
CAPITOLUL 1. PROTECIA UMANITAR A VICTIMELOR
REZULTATE N URMA RZBOAIELOR (CONFLICTELOR
ARMATE)....................................................................................................12
1.1. Consideratii privind Dreptul internaional umanitar.12
1.2 Protecia victimelor, interdicii asupra armelor i tipuri de situaii
conflictuale viznd aplicarea Dreptului internaional umanitar...........15
1.3 Raporturile dintre Dreptul internaional umanitar i Drepturile
omului.......................................................................24
1.4 Principiile protectiei victimelor in Dreptul international umanitar........29
1.5 Combatantii in conflictele armate.........................................34
1.6 Tratamentul spionilor si mercenarilor in situatii de razboi........37
1.7 Statutul prizonierilor de razboi......................39
1.8 Despre raniti, bolnavi si refugiati in caz de conflict armat........42
1.9 Drepturile femeilor si copiilor in situatii de conflict armat....44
1.10 Situatia juridica a ziaristilor care indeplinesc misiuni periculoase in
zonele de conflict armat...50
1.11 Personalul si bunurile cu caracter religios in conflictele armate.....54
1.12 Regimul juridic al populatiei civile si a bunurilor cu caracter civil in
caz de conflict armat.....62
1.13 Aspecte ale jurisdictiei mediului in timp de conflict armat......69

CAPITOLUL 2. NORME INTERNATIONALE DE DREPT PENTRU

PROTECTIA VICTIMELOR, CRIMINALITATII SI A ABUZULUI DE
PUTERE.......................................................................................................76
2.1 Definirea dreptului international penal si principiile sale; termenele de
victime ale criminalitatii si abuzului de putere; notiunea de infractiune
internationala....................76
2.2. Conceptul de crime contra umanitatii...............81
2.3 Genocidul...............................................................................................84
2.4. Apartheidul............................................................................................87
2.5. Crime de razboi.....................................................................................89
2.6 Protecia mpotriva crimelor contra umanitii i a crimelor de rzboi,
inclusiv a genocidului...............................93
2.7. Protectia impotriva torturii..............................................106
2.8. Protectia impotriva traficului cu fiinte umane.............113
2.9. Protectia impotriva terorismului international....................................117
2.10. Protecia mpotriva corupiei ca infraciune internaional...........141
CAPITOLUL 3. ORGANIZAII GUVERNAMENTALE I
NEGUVERNAMENTALE PENTRU DIFUZAREA I APLICAREA
NORMELOR INTERNAIONALE DE PROTECIA VICTIMELOR...151
3.1.Noiunea i clasificarea organizaiilor internaionale...151
3.2. Organizaia Naiunilor Unite...............................................................157
3.3 Organizaii din structura O.N.U de promovare a principiilor i
standardelor de protectia victimelor...........................................................163
3.4. Tribunalele internaionale....................................................................177
3.5. Organizaii regionale. Rolul Uniunii Europene...................................188
3.6 Crucea Rosie Internaional.................................................................197

Anexa 1
Convenia pentru prevenirea i reprimarea crimei de genocid...............216
Anexa 2
Declaraia Universal a Drepturilor Omului..............................................221
Anexa 3
Convenia pentru reprimarea traficului cu fiine umane i a exploatrii
prostituirii semenilor..............................229
Anexa 4
Protocolul de amendare a Conveniei relative la sclavie....................239
Anexa 5
Protocolul II la Conventia de la Haga din 1954 cu privire la protectia
bunurilor culturale in situatii de conflict armat..........240
Anexa 6
Convenia nr. 105 privind abolirea muncii forate....................................248
Anexa 7
Conventia asupra imprescriptibilitati crimelor de rzboi si a crimelor contra
umanitii........................252
Anexa 8
Declaraia asupra proteciei femeilor i copiilor n perioade excepionale i
de conflict armat............................257
Anexa 9
Declaratie asupra proteciei tuturor persoanelor mpotriva torturii i a altor
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante........260
Anexa 10
Codul de conduita pentru responsabilii cu aplicarea legilor.....264

Anexa 11
Convenia mpotriva torturii i a altor pedepse sau tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante.........................267
Anexa 12
Declaraia de principii fundamentale de justiie referitoare la victimele
criminalitii i abuzului de putere.........................273
Anexa 13
Rezolutia Adunarii Generale a Natiunilor Unite asupra protocoalelor
aditionale din 1977.................278
Anexa 14
Legea nr. 9/29 ianuarie 1991 privind nfiinarea Institutului Romn
pentru Drepturile Omului...........................................................................282
Anexa 15
Legea nr. 139/29 decembrie 1995 Societile Naionale de Cruce Roie din
Romnia..................................286
Anexa 16
Hotararea Guvernului Romaniei nr. 1326 din 27 noiembrie 2002
privind stabilirea unor masuri pentru aplicarea prevederilor Conveniei
privind interzicerea utilizarii, stocarii, producerii si transferului de mine
antipersonal si distrugerea acestora, adoptata la Oslo, Norvegia, la 18
septembrie 1997.........................293
Anexa 17
Reguli esentiale de Drept al razboiului.............................298
BIBLIOGRAFIE SELECTIV.................310

CUVANT INAINTE
n sens larg prin noiunea de victime se neleg
persoanele care sufer din punct de vedere fizic sau moral din
cauza greelilor lor sau ale altora, precum i acele persoane
asupra crora se exercit aciunile nefaste ale unor ntmplri
nenorocite.
Victimele la care ne referim n volumul de fa sunt
urmrile nefaste ale rzboaielor i catastrofelor, criminalitii
sau abuzului de putere. Preocuparea comunitii internaionale
pentru protejarea victimelor s-a situat n ultimul timp n prim
planul aciunilor internaionale, dat fiind creterea constant a
numrului de persoane ce cad victime mprejurarilor
menionate, precum i sensibilitii celor care vin n ajutorul
victimelor.
Este cunoscut faptul c rzboaiele au fost i sunt ipso
facto sinonime cu suferina, pierderi de viei omeneti,
mutilri fizice i infirmiti, distrugeri de bunuri materiale,
inclusiv culturale i spirituale, exoduri i deportri de populaii,
meninerea n prizonierat uneori zeci de ani dup ncheierea
ostilitilor .a.m.d. Mai mult, pe msur ce mijloacele i
metodele de lupt s-au perfecionat, pierderile de viei i
distrugerile n rndul populaiei civile au crescut exponenial,
ajungnd ca n conflictele fr caracter internaional, de la
sfritul secolului al XX-lea, cifra pierderilor umane n rndul
civililor s se apropie de sut la sut.
Rolul fundamental n aciunile complexe de protecie a
victimelor conflictelor armate i revine Dreptului internaional
umanitar, care este, cum practica o dovedete, o ramur a
Dreptului internaional public n plin evoluie i foarte actual.
Dac rzboiul nu a putut fi nlturat din viaa social, Dreptul
internaional umanitar este un instrument de msur ntre ceea
ce este permis i ceea ce este interzis. El opereaz cu norme,
7

principii, instituii potrivit celor trei domenii ale sale: Dreptul

conflictelor armate (internaionale i neinternaionale), Dreptul
umanitar propriu-zis i Dreptul internaional penal.
Desigur c latura militar a Dreptului internaional
umanitar este obiectul de studiu i practica pentru forele
armate ale statelor implicate n conflicte armate. Nu ne vom
ocupa n volumul de fa de acest aspect, dect n msura n
care conflictul militar are relevan asupra celorlalte planuri
aa zise civile.
Dac analizm conflictele cu caracter intern, n care se
confrunt fore guvernamentale i insurgente, mai ales cele
etnice i religioase, nu exist nici un fel de reineri sau control
n exerciiul violenei i, din pcate, aproape nici un fel de
punitate pentru cei ce comit crime mpotriva umanitii sau
crime de rzboi. Situaiile cnd autoritile statale scap de sub
control desfurarea evenimentelor, au impus apelarea la
organizaiile umanitare din ara respectiv, pentru ca acestea s
cheme la moderaie si la respectarea Dreptului internaional
umanitar i Drepturilor omului, soluie care s-a dovedit n mare
parte falimentar i ineficient, cel puin pn n momentul de
fa.
La orizont, apare un alt pericol i mai nspimnttor,
rzboiul terorist, cel mai hidos flagel, care folosete drept arme
trupuri nevinovate de copiii, femei, btrni. Probleme cu totul
speciale apar atunci cnd ntr-un conflict internaional intervin
fore armate din exterior, inclusiv sub egida Consiliului de
Securitate, NATO, UEO etc.
Dac pn n august 1999 Consiliul de Securitate a
refuzat s se angajeze oficial n aciuni umanitare, n 1999
acesta elaboreaz i promulg un document intitulat
Respectarea Dreptului internaional umanitar de ctre forele
Naiunilor Unite, intrat n vigoare la 12 august 1999.
Aplicarea acestui document, precum i a altora ce
conin i prevederi referitoare la conflictele fr caracter
8

internaional nu a ameliorat soarta victimelor de rzboi i a

suferinelor umane n general. Mai mult, s-a pus n circulaie
noul concept de pierderi colaterale pentru tabra advers,
ntruct pentru forele proprii se utilizeaz termenul de
pierderi zero. Pierderile colaterale sunt rezultatul nu att al
operaiilor militare desfurate conform normelor i principiilor
de Drept internaional umanitar, ct mai ales, al nerespectrii
acestora.
Conchidem i spunem c acest concept nu este admis
de Dreptul internaional umanitar. Pierderile colaterale nu pot
fi o scuz sub pretextul c se mai ntmpl, aa este la rzboi;
normele de Drept internaional umanitar are prescripii precise,
att n ceea ce privete obiectivele militare, ct i n ceea ce
privete populaia civil, bunurile au caracter civil, inclusiv
bunurile culturale i cele indispensabile supravieuirii
populaiei.
n sfrit protecia victimelor se pune i pe un alt plan.
Omul este un produs al naturii, iar mediul natural reprezint
condiia esenial a existenei sale. n 1996, Federaia
Internaional a Societilor de Cruce Roie i Semiluna Roie,
mpreun cu alte organizaii neguvernamentale au elaborat un
Cod de conduit n cazul operaiunilor de ajutorare n caz de
dezastru. Protecia victimelor inundaiilor catastrofale, care au
afectat zone ntregi ale globului, inclusiv Romnia,
cutremurelor de pmnt catastrofale incendiilor de pduri
devastatoare, secetelor prelungite, uraganelor i taifunurilor,
care au bntuit coastele a numeroase state, aduc la ordinea zilei
necesitatea eficientizrii aciunilor umanitare, a elaborrii unui
cadru juridic mereu actual, care s acopere toate aspectele
operaiunilor de ajutorare, de la logistic la asisten medical.
Despre aceste ultime aspecte ns, poate ne vom ocupa ntr-o
alt lucrare viitoare.
ntr-o lume a globalizrii, pericolele care pndesc
individul ce cade victim nedreptilor sociale au un numitor
9

comun, nerespectarea frontierelor naionale. Declaraia

Universal a Drepturilor omului, din 10 decembrie 1948, piatra
de temelie a Dreptului internaional al Drepturilor omului, a
enunat pentru prima dat sensul comunitii internaionale
intr-un ideal comun ce trebuie atins de toate popoarele i toate
naiunile n domeniul Drepturilor omului. n contextul
celorlalte ramuri ale Dreptului internaional, Drepturilor
omului creioneaz imaginea de ansamblu a regulilor juridice i
a instituiilor create de-a lungul timpului pentru protecia fiinei
umane fa de arbitrarul autoritilor i a pericolelor care o
amenin.
Cunoscut ca perioada cu cea mai dinamica i dens n
derulare a faptelor istorice, secolul al XX-a a cunoscut o
dezvoltare contradictorie i complex, fericit, dar n acelai
timp dramatic prin consecinele proceselor i fenomenelor
istorice derulate n plan economic, social politic, militar ori
spiritual.
Fr ndoial omenirea a cunoscut cea mai
spectaculoasa evoluie, realiznd cel mai ridicat nivel al
dezvoltrii economice i culturale. La polul opus, n acest secol
al extremelor, sute de milioane de oameni au czut i cad
victime rzboaielor, consecinelor negative ale revoluiilor din
domeniul economic, politic, tehnico-tiinific, discriminrilor,
epurrilor politice, etnice sau religioase, intolerantelor de tot
felul, abuzului de putere, economici subterane, organizaiilor
criminale, corupiei etc.
Vorbind de victime, team, anxietate i ipocrizie,
trebuie s vorbim i de speran, ncredere, nelegere,
toleran, umanitarism i sensibilitate la suferinele oamenilor.
Victimele au devenit att de numeroase, diversificate i
complexe, nct statele mici i chiar cele mai puternice ale
lumii actuale, nu-i pot proteja cetenii pentru a nu ajunge n
postura de a fi asistati si protejati sau atunci cnd au ajuns n

10

aceasta situatie s poat sa le ofere ajutoare oportune i

eficiente.
Destinul omenirii trebuie gestionat mpreun de
comunitatea internaional.
De aceea n marele front comun al forelor
internaionale angajate n protecia victimelor sunt angrenate n
primul rnd statele ca subiecte primare ale Dreptului
internaional, organizaii guvernamentale i neguvernamentale,
dar i o serie de oameni de tiin i cultur, politicieni,
militari, economiti, juriti, filozofi etc., adnc sensibilizai de
nedreptile suferite de semeni. Drumul este bun dar paii
fcui sunt mici. Opinia public trebuie s fie mai activ, i pe
trmul luptei contra celor ce provoac victime omenirii. Tot
mai multi oameni i, n primul rnd tineretul, trebuie s
cunoasc instituiile de Drept internaional, normele i regulile
elaborate i convenite de state n domeniu de care ne ocupm,
pentru a se altura n deplin cunotin de cauz, efortului
internaional de prevenire, asistena i protecia victimelor.
Volumul de fa a fost elaborat din nevoia de a pune la
dispoziia celor interesati un pachet de informatii care s
iniieze n acest domeniu pe studenti, dar sa ofere si o baza
stiintifica pentru cei ce doresc sa aprofundeze, modul in care
principiile, standardele si institutiile Dreptului internation al
public, organizatiile intergevernamentale si neguvernamentale,
protejeaza victimele intr-o lume globalizata, complexa si
contradictorie.

AUTORUL

11

CAPITOLUL 1
PROTECIA UMANITAR A VICTIMELOR
REZULTATE N URMA RZBOAIELOR
(CONFLICTELOR ARMATE)
1.1. Consideratii privind Dreptul internaional umanitar
Dreptul internaional umanitar este o ramur a
Dreptului internaional public, are o ndelungat existen i a
cunoscut o constant dezvoltare, ncercnd s se adapteze
realitilor internaionale i s fac fa pericolelor din ce n ce
mai numeroase. Dreptul internaional public guverneaz
relaiile dintre state ntr-o evoluie continu i foarte complex,
diversificat istoric, economic i social. Dintre toate aceste
relaii, cele care sunt aplicabile conflictelor armate, aparin
Dreptului internaional umanitar.
In literatura de specialitate aceast ramur de Drept
internaional public se trateaz sub denumirea de Drept
internaional umanitar, Drept al rzboiului, sau Drept al
conflictelor armate. Dup unii autorii ar trebui s se fac
distincie intre aceste denumiri. Ideea pleac de la interzicerea
prin Carta ONU a rzboiului de agresiune, prin care, rzboiul
n general inceteaz de a mai fi o instituie de Drept
internaional. Acest lucru se prezint ca un ideal pentru
omenire, ntruct rzboaiele continu s existe, ele nefiind
abolite din viaa societii. n acest sens a fost creat o nou
categorie juridic i anume Dreptul conflictelor armate care
vrea s nlocuiasc Dreptul rzboiului n sensul clasic.
n ce ne privete achiesm prerilor celor care conserv
denumirea de Drept internaional umanitar ca fiind cea mai
potrivit, att n nelesul larg, ct i n actualele mprejurri n
care convieuiesc statele i comunitatea internaional.
Din punct de vedere istoric putem s spunem c reguli
cu privire la purtarea rzboiului au aprut odat cu acest
12

fenomen social-istoric. Despre acest lucru s-a scris mult i se

va mai scrie. Regulile rzboaielor s-au conturat sub dou
accepiuni: jus ad bellum- referitoare la condiiile n care un
stat poate recurge la fora armat i jus in bello, adic
ansamblu de norme aplicabile prilor aflate n rzboi. De jure
belli acpacis este opera lui Hugo Grotius, care dateaz din
secolul al XVII-lea i este considerat prima lucrare cu caracter
elaborat despre Dreptul rzboiului. 1
Dreptul internaional umanitar opereaz cu norme,
principii, instituii ale legalitii i ilegalitii faptelor comise n
conflictele armate.
In sens larg, prin Drept internaional umanitar
nelegem acea ramur a Dreptului internaional public ce
reglementeaz ansamblul aciunilor menite s limiteze urmrile
distrugtoare ale rzboaielor. El protejeaz i persoanele care
nu particip la lupte, restrngnd mijloacele i metodele
rzboiului. Aceast ramur a Dreptului internaional public
const n acorduri ncheiate ntre state, care curent se numesc
convenii sau tratate, n principii generale sau practici pe care
statele s-au angajat s le respecte ca obligaii. Prin urmare,
Dreptul umanitar internaional cuprinde totalitatea normelor
internaionale cu privire la conducerea luptei i protecia
victimelor conflictului armat.
Pe parcursul dezvoltrii lor i a evoluiei istorice a
fenomenului rzboi, statele au acceptat un ansamblu de reguli
practice, care sunt ntemeiate pe experiena rzboaielor i care
exprim un echilibru ntre aciunile umanitare i cele militare.
Dup pacea de la Westfalia (1648) a aprut principiul
necesitii intre beligerani, care a consacrat regula potrivit
creia acetia nu au dreptul s foloseasc fora peste limitele
necesare obinerii victoriei. Ei nu au dreptul s nimiceasc
complet inamicul.
1

Francoise Bory: Geneza si dezvoltarea Dreptului international umanitar

Comitetul International al Crucii Rosii, Geneva, noiembrie, 1992

13

Acest principiu s-a completat mai trziu cu cel al

umanitii, formulat ulterior, potrivit cruia beligeranilor nu
trebuie s le fie permis folosirea acelor forme de violen care
nu sunt necesare pentru obinerea victoriei, rzboiul fiind
considerat ca un raport intre state i nu ca un raport intre
indivizi.
Dreptul internaional umanitar i gsete consacrarea n
cele patru Convenii de la Geneva la 1849 privind protecia
victimelor rzboaielor intitulate astfel:
Convenia pentru mbuntirea sorii rniilor i
bolnavilor din forele armate n campanie;
Convenia pentru mbuntirea sorii rniilor,
bolnavilor i naufragiailor forelor armate maritime;
Convenia cu privire la tratamentul prizonierilor de
rzboi;
Convenia cu privire la protecia persoanelor civile pe
timp de rzboi.
Aceste patru Convenii au fost completate cu alte dou
Protocoale Adiionale, adoptate la Conferina diplomatic
pentru reafirmarea i dezvoltarea Dreptului umanitar
internaional din 1977 de la Geneva, astfel:
Protocolul Adiional la Conveniile de la Geneva din
12 august 1949 referitor la protecia victimelor
conflictelor armate internaionale (Protocolul I);
Protocolul Adiional la Conveniile de la Geneva din 12
august 1949, referitor la protecia victimelor
conflictelor armate neinternaionale
(Protocolul II).
Cele patru Convenii i cele dou Protocoale Adiionale
formeaz mpreun un cod, numit simbolic Dreptul
contemporan de la Geneva, o lucrare de codificare
cuprinztoare a Dreptului umanitar internaional cu peste 600
de articole.
14

Multe alte tratate interzic folosirea unor arme i tactici

militare. Este vorba ndeosebi de Convenia de la Haga din
1907, de Convenia din 1972 asupra armelor biologice, de
Convenia din 1980 asupra unor arme clasice i de Convenia
din 1983 asupra armelor chimice. Despre toate aceste
instrumente internaionale vom mai vorbi pe parcursul
volumului de fa. Convenia de la Haga din 1954 protejeaz
bunurile culturale n caz de conflict armat. Numeroase alte
reguli de Drept internaional umanitar sunt considerate ca
aparinnd dreptului cutumiar, ca reguli generale aplicate
tuturor statelor.
Prin adoptarea la Roma, la 17 iunie 1998 a Conveniei
cu privire la crearea Curii Penale Internaionale, Dreptul
umanitar internaional capt o noua dimensiune internaional,
care completeaz mecanismul de sancionare a crimelor
internaionale prevzut prin Conveniile de la Geneva i
Protocoalele Adiionale menionate.
n prezent Dreptul umanitar internaional a fost
completat cu noi instrumente juridice internaionale. Astfel se
distinge n mod deosebit protecia Drepturilor omului care
cuprinde instrumente de Drept umanitar internaional i Drept
internaional public, protecia persoanelor aflate n puterea
adversarului
prin norme de drept diplomatic, protecia
umanitar a mediului natural n situaii de conflict armat, pe
care o vom prezenta ntr-un subcapitol special.
1.2 Protecia victimelor, interdicii asupra armelor i tipuri
de situaii conflictuale viznd aplicarea Dreptului
internaional umanitar
Ca ramur a Dreptului internaional public, Dreptul
internaional umanitar acoper dou domenii importante:
protecia persoanelor care nu particip la lupte;
15

 restriciile privind mijloacele de ducere a rzboiului ,

ndeosebi armele, i cele privind metodele de ducere a
rzboiului, ca anumite tactici cu caracter militar.
S analizm mai nti ce se nelege prin protecia
victimelor, noiune de prima importana i partea cea mai
consistent a domeniului nostru din acest volum.
Dreptul internaional umanitar protejeaz persoanele
care nu particip la lupte, precum civilii, personalul medical
sau religios. El protejeaz i pe cei care au ncetat s ia parte la
lupte, ca rniii, naufragiaii, bolnavii sau prizonierii.
Aceste persoane aflate sub protecie nu trebuie s fie
atacate. Ele trebuie ferite de lovituri fizice i de tratamente
militare. Rniii i bolnavii trebuie s fie adpostii i ngrijii.
Persoanele n cauz trebuie protejate dup reguli detaliate,
oferinduli-se hran i adpost adecvat, precum i garanii
juridice ce se aplic prizonierilor i deinuilor.
Spitalele i ambulanele, precum i alte lucruri i
obiecte necesare aciunilor umanitare, sunt de asemenea
protejate i nu trebuie supuse aciunilor militare.
Dreptul internaional umanitar fixeaz o multitudine de
embleme i semne clare, uor recunoscute i folosite pentru
identificarea persoanelor i obiectivelor protejate, fiind vorba
n primul rnd de Crucea Roie i Semilun Roie.
Dreptul internaional umanitar restricioneaz arme i
tactici de lupt. El interzice toate mijloacele i metodele de
rzboi care:
a) nu fac distincie ntre combatani i necombatani, ca
civili;
b) produc ru superfluu, adic un ru mai mare dect cel
potrivit elului obinerii victoriei;
c) provoac daune grave i durabile mediului.
Prin urmare, n conflictele armate nu pot fi folosite
orice arme i metode de ducere a aciunilor de lupt. Dreptul
internaional umanitar interzice folosirea a numeroase arme,
16

precum gloanele explozive, minele antipersonal, armele

biologice i chimice, armele laser care provoac orbirea etc.
Chiar dac despre aceste arme vom mai vorbi n continuarea
lucrrii, facem n acest subcapitol precizrile necesare.
Astfel, trebuie s vorbim aici n primul rnd de
principiul limitrii utilizrii mijloacelor i metodelor de lupt.
Acest principiu se ntemeiaz pe necesitatea militar i pe
legitile luptei armate.
Cele trei direcii enumerate mai sus se ntemeiaz pe
acest principiu care pentru prima dat a fost formulat n
Declaraia de la Sankt Petersburg din 1868. Acest document
internaional avea n preambulul su meniunea c singurul
scop legitim al statelor n timp de rzboi este stabilirea forelor
adversarului i, deci este suficient s se scoat n afara luptei
un numr ct mai mare de combatani.
Scopul este depit dac se folosesc arme care ar
agrava n mod inutil suferinele oamenilor scoi din lupt sau ar
face moartea lor inevitabil. 2
Ulterior acest principiu a fost reformulat n
Regulamentul anex la Convenia de la Haga din 1907 i apoi
n Protocolul I de la Geneva din 1977. Acesta din urm prevede
la art. 35 ca n orice conflict armat dreptul prilor la conflict
de a alege metodele sau mijloacele de rzboi nu este limitat.
Statele beligerante care utilizeaz fore, mijloace i
procedee de lupt ce ncalc principiul enunat, ncalc n mod
grosolan normele de Drept internaional i vor rspunde n faa
comunitii internaionale.
Normele internaionale de drept interzic urmtoarele
arme:
proiectilele de mic calibru, care avnd un efect mare la
impact cauzeaz rniri grave inutile corpului uman,
producnd moartea cu cruzime;
2

Vasile Cretu - Declaratia de la Petesburg, in Revista Romana de Drept

Umanitar, nr. 2/1993

17

 gloanele dum dum care explodeaz n corpul

uman, producnd moartea n chinuri groaznice;
gazele asfixiante, toxice sau similare i alte arme
chimice prin Convenia asupra interzicerii punerii la
punct, a fabricrii, stocrii i folosirii armelor chimice
i asupra distrugerilor semnat la Paris n anul 1993;
armele bacteriologice (biologice) care au fost interzise o
dat cu substanele chimice prin Protocolul din 1993,
iar n 1972 a fost semnat Convenia asupra
interzicerii punerii la punct a fabricrii i stocrii
armelor bacteriologice ( biologice ) sau a toxinelor i
asupra distrugerii lor;
otrvurile cu armele otrvite, prin Regulamentul anex
la Convenia a IV-a, de la Haga din 1907;
minele i torpilele, capcanele i alte asemenea
dispozitive, prin Convenia
a VIII-a de la Haga din 1907, Protocolul II de la
Geneva din 1980 i amendat n 1996, precum i prin
Convenia privind interzicerea fabricrii, stocrii,
producerii i transferului minelor antipersonal i distrugerea
lor, ncheiat la Ottawa, n 1977;
armele cu laser prin Protocolul II anex la Convenia
din 1980 de la Geneva, care a fost semnat la Viena n
1995 cu adugarea celor trei Protocoale elaborate o dat
cu Convenia n 1980;
armele incendiare, prin Protocolul III asupra interzicerii
sau limitrii fabricrii armelor incendiare, adiional la
Convenia de la Geneva din 1980;
proiectilele cu schije nelocalizabile (prin raze X) prin
Protocolul I anex la Convenia din 1980;
tehnicile de modificare a mediului n scopuri militare,
prin Convenie cu privire la interzicerea utilizrii
tehnicilor de modificare a mediului natural n scopuri
militare sau n alte scopuri ostile din 1776;
18

 armele nucleare, prin numeroase tratate din 1963, 1968,

1971, 1979 i 1996 (ultimul interzice total experienele
nucleare).
n ceea ce privete metodele de rzboi interzise, nu
dorim s le detaliem, (ele vizeaz n mare msur pe militari) ci
numai le enumerm, ca fiind: perfidia, refuzul crurii i
terorizarea populaiei civile.
Pentru informarea cititorilor am considerat util s
prezentm cteva reguli de comportare n lupt a militarilor
pentru ca opinia public s cunoasc conduita si obligarea
acestora
n respectarea regulilor de Drept umanitar
internaional.
n ceea ce privete aplicarea Dreptului internaional
umanitar trebuie s ne referim mai nti la faptul c el se aplic
numai conflictelor armate. Apoi c el nu acoper tulburrile
interne i actele de violen izolate. Dreptul internaional
umanitar nu ne poate spune dac un stat are sau nu dreptul de a
recurge la rzboi, aceasta revenindu-i Dreptului internaional,
ca o parte important i distinct a acestuia, coninut n Carta
Naiunilor Unite. Dreptul internaional umanitar se aplic
numai atunci cnd un conflict a izbucnit i vizeaz n mod egal
ambele pri, nepreferenial, indiferent de rspunderea celui
care a declarat conflictul.
De asemenea, aa dup cum am artat, Dreptul
internaional umanitar face distincie ntre conflictul armat
internaional i conflictul armat intern. Dac ntr-un conflict
armat sunt angajate cel puin dou state, avem de-a face cu un
conflict armat internaional, care intereseaz ramura de drept de
care vorbim. Conflictele armate internaionale se supun unui
vast evantai de reguli care sunt nscrise n cele patru Convenii
de la Geneva i in Protocolul Adiional I. Un ansamblu mai
limitat de reguli se aplic conflictelor armate interne, n
particular cele definite de articolul 3 comun al celor patru
Convenii de la Geneva i Protocolului Adiional II.
19

Remarcm i faptul c att ntr-un conflict armat

internaional, ct i ntr-unul intern, toate prile sunt obligate
s respecte prevederile Dreptului internaional umanitar.
Pentru o mai bun nelegere s revenim i s facem un
mic, dar necesar comentariu privind diferitele tipuri de situaii
conflictuale la care ne vom referi pe parcursul acestei lucrri.
Conflictele provoac un ntreg cortegiu de suferine
care ating n special urmtoarele victime:
rniii, bolnavii i naufragiaii, prizonierii de rzboi;
persoanele deplasate n urma luptelor;
refugiaii;
civilii internai;
civilii aflai n puterea adversarului;
familiile separate;
familiile dispruilor sau care nu au tiri despre rudele
lor;
invalizii de rzboi, militari i civili;
civilii privai de bunurile eseniale;
orfanele i vduvele de rzboi;
morii.
Dreptul internaional umanitar acioneaz numai dac
este vorba de un conflict armat internaional, un conflict armat
neinternaional, tulburri interioare, tensiuni interne sau de
sechelele acestor situaii.
Vom expune deci, pe scurt, natura diferitelor situaii n
care este determinat s intervin, regulile i normele de Drept
internaional umanitar.
Conflictul armat internaional n sensul Conveniilor de
la Geneva este un conflict clasic, n care forele armate a dou
sau mai multe state se confrunt, chiar dac starea de rzboi n-a
fost recunoscut de una dintre ele.
Se consider tot conflict armat internaional o ocupare
total sau parial a unui alt stat, chiar dac aceast ocupare nu
recunoate rezistena militar. Acest gen de conflict poate fi
20

precedat de tensiune, de incidente la frontier, de revendicri

teritoriale sau altele i implic n general ntreruperea relaiilor
diplomatice. Poate izbucni fr s se fac o declaraie de
rzboi prealabil.
S mai menionm c n sensul Protocolului I din 1977
i sub anumite condiii, lupta unei micri pentru eliberare
poate fi asimilat cu un astfel de conflict.
Dreptul internaional umanitar nu pretinde s se ocupe
de rolul care ar putea s-l joace n cazul n care ar izbucni un
conflict armat generalizat (conflagraie mondial) care implic
folosirea armelor de distrugere n mas. Armele actuale permit
de fapt distrugeri la o astfel de scar, nct posibilitile i
modalitile unei aciuni umanitare ar merita un studiu ad-hoc.
Una din rarele protecii ale umanitii rezid n
contientizarea oricrui om i apoi a tuturor fiinelor umane, de
ceea ce ar nsemna un astfel de dezastru apocaliptic.
Conflictul armat neinternaional (conflict intern, rzboi
civil) face parte din categoria de conflicte armate care duc la
implicarea cetenilor aceluiai stat pe teritoriul statului
respectiv.
Nu putem s vorbim de conflict armat acoperit de
prevederile Dreptului internaional umanitar n cazuri de
rzmerie sau acte sporadice i izolate de violen, n care,
oamenii se expun situaiilor, de tensiuni interne sau de tulburri
anterioare.
Conflictele interne sunt cele mai frecvente, adesea cele
mai nendurtoare i cele n care Dreptul internaional umanitar
este cel mai greu s fac s fie respectate principiile sale.
Categoriilor de victime enunate mai sus, pentru conflictele
internaionale, li se adaug persoanele arestate adesea n
numr mare ca suspecte etc., care adesea invadeaz nchisorile.
Familiile acestor deinui pot de asemenea constitui o categorie
de victime ce trebuie asistat pe termen lung. Experiena
demonstreaz c ntr-un astfel de conflict, reglementrile de
21

cont precum i o dreptate expeditiv care nu respect garaniile

judiciare fundamentale este de neacceptat.
Fr s vorbim de un conflict armat propriu-zis, n
interiorul unei ri pot exista nfruntri violente care prezint o
anumit gravitate i o anumit durat, pe care le denumim
tulburri interne.
Aceste nfruntri pot merge de la acte spontane i
izolate de revolt pn la lupta dintre grupuri mai mult sau mai
puin organizate sau dintre aceste grupuri i autoritile aflate la
putere. Autoritile fac atunci apel la unitile de poliie sau
chiar la forele armate, pentru a restabili ordinea. Sunt adesea
promulgate legi de excepie.
Represiunea face victime, i de asemenea, face necesar
aplicarea unui minim de reguli umanitare, chiar daca Dreptul
internaional umanitar nu este aplicabil dect formal.
Tulburrile interioare pot fi premisele sau sechelele
unui conflict armat neinternaional.
ntr-un alt context se vorbete de tensiuni interne i alte
situaii. Este vorba de tensiuni grave de origine politic,
religioas, rasial, social, economic sau ideologic, ce
provoac n general numeroase arestri fr s provoace totui
confruntri armate.
Pragul dintre tensiunile interne i tulburrile
interne nu este uor de delimitat, dar n cele dou cazuri,
arestri masive i un numr crescut de persoane deinute din
motive politice sau de securitate pot duce la existena
unor tratamente proaste sau la condiii proaste de detenie, la
suspendarea garaniilor judiciare fundamentale, la dispariia
persoanelor ridicate sau asasinate. Aceste situaii justific n
general, o aciune umanitar, chiar dac Dreptul internaional
umanitar nu li se aplic.
Prin Drept internaional umanitar
trebuie s se
neleag ansamblul regulilor juridice (convenionale sau
cutumiare) care au ca obiect protecia persoanelor afectate de
22

un conflict armat.
n literatura de specialitate se face
distincia ntre Dreptul internaional umanitar i dreptul relativ
la Drepturile omului. Corelaia o vom trata n subcapitolul
urmtor. Chiar dac anumite reguli ale lor coincid la un
moment dat, aa cum o s ne dm seama pe parcurs, cele dou
ramuri ale dreptului se dezvolt separat i sunt coninute n
tratate (convenii) diferite. Spre deosebire de Dreptul
internaional umanitar, Dreptul relativ la Drepturile omului se
aplic n timp de pace. De asemenea unele prevederi ale
acestuia pot fi suspendate ntr-un conflict armat, funcie de
interesele statelor.
ntrebarea care se pune este, dac Dreptul internaional
umanitar este aplicat cu adevrat sau nu. Rspunsul la aceasta
ntrebare este nuanat. Fr a intra n detalii putem s spunem
fr a grei prea mult, c de cele mai multe ori, dup ncheierea
ostilitilor se aplic dreptul celui mai tare, deci cel al
nvingtorilor. Vai de cei nvini spune dictonul latin ns nu
ntotdeauna lucrurile stau chiar aa i, mai mult demersul
omenirii este acela c prevederile Dreptului internaional
umanitar s fie respectate i aplicate.
Exemple de violri ale Dreptului rzboiului n care
victimele sunt nenumrate i din ce n ce mai muli civili, sunt
ilustrate de actualele ostiliti din Irak sau Afganistan. Dar tot
att de adevrate sunt i situaiile cnd Dreptul internaional
umanitar a permis s se schimbe lucrurile, s fie protejai civili,
prizonieri, bolnavi i rnii sau s se limiteze utilizarea armelor
barbare.
Reprezentanii oficiali i neoficiali ai comunitii
internaionale au elaborat, difuzat i aplicat numeroase msuri
pentru respectarea regulilor de drept n cadrul conflictelor
armate. Statele au obligaia de a organiza i instituionaliza
nsuirea normelor acestui drept de ctre forele sale armate i
de ctre marele public. n acest sens, statele trebuie s evite i
dac este cazul s reprime, toate violrile acestui drept. Ele au
23

datoria s emit legi care s sancioneze violenele, abaterile de

la Dreptul internaional umanitar, violrile considerate crime de
rzboi, de care ne vom ocupa de asemenea mai departe ntr-un
alt subcapitol.
1.3 Raporturile dintre Dreptul internaional umanitar i
Drepturile omului 3
Avnd ca obiect protecia persoanei umane i respectul
demnitii sale, ntre normele Drepturilor omului i Dreptului
internaional umanitar, ca instrument al solidaritii comunitii
internaionale n faa pericolelor i suferinelor umane, exist
raporturi intime. Convergena dintre cele dou sisteme juridice
este din ce n ce mai evident, ntruct domeniile de relaii ce le
reglementeaz sunt uneori de nedesprit.
n sensul original si mai restrans al expresei, Dreptul
international umanitar, reprezinta in esenta sa un complex de
norme de Drept international stabilite pentru protectia
victimelor de razboi, el reglementand raporturi dintre stat si
cetatenii inamici. Legislatia Drepturilor omului se refera la
relatii dintre stat si persoanele aflate sub autoritatea sa.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, Dreptul
international umanitar a ajuns sa-si extinda intructva functia,
pana la a intregi intr-o privinta un sistem organic de reguli
menite sa garanteze drepturile fundamentale ale persoanelor
protejate,cu impunerea de indatoriri si responsabilitati
corespunzatoare in sarcina autoritatilor statale in toate situatiile
de conflict armat, inclusiv situatiile de razboi civil (conflictele
internationale). In acest mod s-a ajuns sa se constituie un vast
cod de norme, care stabilesc interdictii si limite in orice tip de

Toma Dumitru Crucea Rosie si Dreptul international umanitar, Editura

Fundatiei Andrei Saguna, Constanta, 1999

24

conflict armat. Exista si pareri potrivit carora cele doua ramuri

de Drept international s-ar gasi intr-o inderdependenta totala.
Dupa unii autori sunt doua feluri de motive care explica
interdependenta aproape totala a Dreptului
international
umanitar fata de Drepturile omului. 4
In primul rand aceasta interdependenta isi are sorgintea
in geneza si dezvoltarea celor doua ramuri de drept. Dreptul
umanitar isi are radacinile in antichitate, formandu-se mai ales
cu ocazia razboaielor purtate in Europa. El este o ramura veche
a Dreptului international public, ca si razboiul pe care-l
reglementeaza si ocupa un loc important in randul clasicilor
acestei stiinte. Caracterul sau international a fost dat si de
contributia crestinismului, mai ales prin
regulile
cavalerismului medieval ale asa zisului jus armonium.
Pe de alta parte Drepturile omului se refera la
reglemetarile dintre putere si persoana. Aceste reguli incep cu
cristalizarea lor treptata incepand cu secolul luminilor pana la
dreptul constitutional intern al statelor.
In al doilea rand, vorbind de interdependenta celor doua
sisteme juridice, celelalte motive sunt de ordin institutional, in
cadrul carora, rolul cel mai important revine ONU. Organele
Natiunilor Unite au hotarat sa se indeparteze de lucrarile lor,
orice consideratii despre Dreptul razboiului.
Cu toate acestea in ultimele decenii notiunea de Drept
international umanitar a capatat o valenta mai generala in sfera
cadrului specific al conflictelor armate. Astfel regulile sale se
refera la alte situatii de urgenta precum si la alte categorii de
victime, pentru care se manifesta o urgenta de protectie si de
tratament uman: cazul calamitatilor naturale, dezastrele
ecologice, practici ale torturii, rapirile de persoane, executiile
sumare, problemele refugiatilor si a exodurilor fortate ale
populatiilor, precum si problematica deosebit de complexa a
4

Robert Kolb Lumea in care traim studii si cercetari juridice, A.R.D.I.V.,

Bucuresti , 1999

25

terorismului mondial. Este vorba de asa numita expansiune a

Dreptului umanitar international, aplicarea lui pentru situatii
eterogene impreuna cu alte acte normative diverse prin origine,
izvoare, campuri si modalitati de aplicare, dar apropiate de
necesara finalitate a protejarii fiintei umane aflate in suferinta.
Trecerea continutului Dreptului international umanitar,
dincolo de limitele sale originale ale lui jus in bello explica
interferenta sa tot mai accentuata in sistemul Drepturilor
omului, care s-a dezvoltat pe baza Declaratiei Universale din
1948, prin intermediul Pactelor internationale elaborate in 1966
in cadrul O.N.U si al unui complex impunator de conventii
speciale de instrumente cu caracter regional, asfel :
a) Documente cu caracter universal
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata si
proclamata de Adunarea Generala a O.N.U prin
Rezolutia 217A (III) din 10 decembrie 1948;
Pactul international cu privire la drepturile economice,
sociale si culturale, adoptat la 16 decembrie 1966, la
New York de catre Adunarea Generala a O.N.U.
ratificat de Romania prin Decretul nr. 212 din 30
octombrie 1974; intrat in vigoare la 23 martie 1976;
Pactul international cu privire la drepturile civile si
politice si Protocolul facultativ la Pactul international
cu privire la drepturile civile si politice, adoptate de
Adunarea generala a O.N.U si ratificate de Romania la
aceeasi data cu Pactul international cu privire la
drepturile economice, sociale si culturale;
Comentariu general nr. 23 (50) la art.27 din Pactul
international cu privire la drepturile civile si politice,
adoptat de Comitetul O.N.U pentru Drepturile omului,
in baza art. 40 alin 4 din Pactul international privind
drepturile civile si politice, la cea de-a 1314-a sedinta a
sa ( a 50-a sesiune) din 6 aprilie 1994;

26

 Conceptia cu privire la drepturile copilului, adoptata de

catre Adunarea Generala a O.N.U la 20 noiembrie 1989
si intrata in vigoare la 2 septembrie 1990. Romania a
ratificat aceasta conventie prin Legea nr. 18 publicata in
MO nr. 109, din 28 septembrie 1990;
Declaratia asupra drepturilor persoanelor apartinand
minoritatilor nationale sau etnice, religioase si
lingvistice, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U la
3 februarie 1993;
Plan de actiune la nivel mondial cu privire la educatia
pentru drepturile omului si democratie, adoptat de catre
Congresul International UNESCO asupra educatiei
pentru Drepturile omului si democratie, Montreal,
Canada, 9-11 martie 1993;
Deceniul
invatarii drepturilor omului, document
adoptat de Adunarea Generala a O.N.U prin Rezolutia
nr. 48/127 la 20 decembrie 1993.
b) Documente cu caracter regional;
Conventia pentru apararea Drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale, amendata prin Protocoalele
nr. 3,5 si 8 si completata prin Protocolul nr. 2, Roma,
4 noiembrie 1950. (Protocolul nr. 3 a intrat in vigoare la
21 septembrie 1970, Protocolul nr.5 la 20 decembrie
1971, Protocolul nr. 2 la 1 ianuarie 1990, iar Protocolul
nr. 2 o data cu intrarea in vigoare a Conventiei la 21
septembrie 1970. Conventia si Protocoalele Aditionale
au fost ratificate de Romania prin Legea nr. 30 din 18
mai 1994);
Conventia cadru pentru protectia minoritatilor
nationale, adoptata la Strasbourg de Comitetul
Ministrilor al Consiliului Europei la cea de-a 95-a
sesiune ministeriala din 10 noiembrie 1994. ( Romania
a aderat la Conventie la 1 februarie 1995).
27

c) Documente adoptate in cadrul reuniunilor

internationale organizate de Institutul
Roman
pentru
Drepturile Omului ( I.R.D.O.)
Declaratia de la Bucuresti privind Reforma institutiilor
internationale pentru protectia drepturilor omului, 17
martie 1993;
Declaratia de la Bucuresti privind Adoptia
internationala in tarile Europei 25 martie 1994;
Declaratia de la Bucuresti privind Turismul si
drepturile omului 17 februarie 1995.
d) Legislatia Romaniei
Dispozitii constitutionale;
Legea nr. 9/1991 privind infiintarea Institutului Roman
pentru Drepturile Omului.
Asa cum am procedat si in cazul Dreptului international
umanitar am inserat sediul materiei privind Drepturile omului,
la care ne vom referi pe parcursul dizertatiei noastre.
Drepturile omului ar putea fi in general definite ca fiind
acelea care sunt inerente naturii si esentei umane, fara de care
nu se poate concepe existenta umana. Drepturile si libertatile
fundamentale ale omului permit dezvoltarea si folosirea
calitatilor umane, inteligenta, inzestrarea si constiinta, pentru
ca fiecare individ sa poata raspunde nevoilor spirituale si
materiale. Ele decurg din aspiratia crescanda a omenirii la o
viata in care demnitatea si valoarea fiecaruia sa fie respectate si
protejate.
Revenind la corelatia dintre cele doua ramuri de Drept
international in discutie, trebuie sa aratam ca evolutia
normativa converge tot mai mult, spre integrarea Dreptului
international umanitar in sfera mai generoasa a Drepturilor
omului, aceasta fiind de fapt si linia de la care s-au inspirat
Natiunile Unite, dupa cum rezulta din numeroasele rezolutii ale
Adunarii Generale.
28

Incepand cu Conventiile de la Geneva din 1949,

protectia victimelor de razboi a ajuns sa se faca din ce in ce mai
mult in termenii drepturilor individuale ale persoanelor
apartinand categoriilor protejate, in loc de interesele statelor, de
apartenenta acestora, si mai ales prin influenta mijloacelor de
idei si a noilor principii inspirate din Carta Natiunilor Unite
(1945) si din Declaratia Universala a Drepturilor Omului
(1948). Multe norme continute in cele doua Protocoale
Aditionale din 1977 sunt de fapt o reafirmare a prevederilor
corespunzatoare din instrumentele asupra Drepturilor omului,
cu oportune adaptari la situatiile specifice ale conflictelor
armate. 5
Se poate concluziona ca protectia victimelor este
reglementata de ambele ramuri de drept. Dreptul international
umanitar, in masura in care tinde sa realizeze in situatii
specifice (conflicte armate sau mai recent situatii de urgenta
altele decat conflictele armate) protectia victimelor sau a altor
drepturi fundamentale ale anumitor categorii de persoane, se
incadreaza in sistemul Drepturilor omului care, in schimb
imbratiseaza totalitatea drepturilor recunoscute persoanei,
pentru oricare persoana si in orice imprejurare .
1.4 Principiile protectiei victimelor in Dreptul international
umanitar
In continuare ne propunem sa sintetizam dispozitiile cu
valoare de principii ce trebuie aplicate de partile aflate in
conflict. Plecam de la articolul 2 comun din cele patru
Conventii de la Geneva din 12 august 1949. Acesta prevede
5

Conceptul privind proteciile umanitare face parte din sistemul Drepturilor

omului si a gasit prima sa afirmare solemna din partea Natiunilor Unite la
Conferinta de la Teheran ( 1968) in Rezolutia XXIII, cu titlul Respectul
pentru drepturile omului in conflictele armate.

29

faptul ca dispozitiile acestor Conventii se vor aplica in toate

cazurile de razboi declarat sau in orice alt conflict armat ivit
intre doua sau mai multe. Inaltele Parti Contractante, chiar
daca starea de razboi nu este cunoscuta de una din ele.
a) Principiul referitor la protectia civililor
Protectia populatiei civile si a persoanelor civile de
efectele
directe ale conflictului armat si reglementarea
tratamentului combatantilor scosi din lupta este obiectivul
principal al Dreptului international umanitar. Acest principiu
este inscris in articolul 51 punctul 1 din Protocolul Aditional I
in ceea ce priveste populatia civila, in urmatoarea formulare:
Populatia civila si persoanele civile se bucura de o protectie
generala contra pericolelor rezultate din operatiile militare. In
continuare, punctul doi prevede ca nici populatia civila, ca
atare nici persoanele civile nu vor trebui sa faca obiectul
atacurilor 6.
Regulile referitoare la statutul combatantilor scosi din
lupta si al persoanelor civile aflate sub jurisdictia inamicului sa realizat prin cele patru Conventii de la Geneva din 12 august
1949 si prin Protocoalele Aditionale ale acestora.
b) Interzicerea actelor sau amenintarilor cu violenta al
caror scop principal este raspandirea terorii in randul populatiei
civile.
Acest principiu se refera la imunizarea generala a
populatiei civile enuntata la punctul 1. In acest mod s-a urmarit
sa se faca o distinctie clara intre atacurile indreptate impotriva
fortelor armate si actele de violenta fara valoare militara
importanta.
Principiul interzicerii atacurilor teroriste se coroboreaza
cu articolul 85 din Protocolul intitulat Reprimarea
infractiunilor la prezentul protocol, care considera infractiune
6

Sintagma atacuri este definita in articolul 49 din Protocolul I ca fiind

actele de violenta impotriva adversarului fie ca aceste acte sunt ofensive
sau defensive

30

grava faptul de a comite intentionat atacuri impotriva

populatiei civile si a persoanelor civile, cand in urma acestor
atacuri ar rezulta moartea sau atingerea integritatii fizice sau a
sanatatii persoanelor.
c) Interzicerea atacurilor nediscriminate.
Acest principiu face parte din masurile de protectie a
populatieie civile si este enuntat in articolul 51 punctul 4 din
Protocolul I. Prin atacuri nediscriminate articolul respectiv
defineste:
atacurile care sunt dirijate contra unui obiectiv militar
determinat;
atacurile care utilizeaza metodele sau mijloacele de
lupta care nu pot fi dirijate contra unui obiectiv militar
determinat;
atacurile in care se utilizeaza metode sau mijloace de
lupta ale caror efecte nu pot fi limitate la obiective
militare.
De asemenea, Dreptul international umanitar considera
atacuri nediscriminate si pe urmatoarele:
atacurile prin bombardament, indiferent de mijloacele
sau metodele utilizate, care trateaza ca un obiectiv
militar unic un anumit numar de obiective militare, net
spatiate si distincte situate intr-un oras, sau in orice alta
zona, care contine o concentrare de persoane civile sau
bunuri cu caracter civil;
atacurile de la care se poate astepta sa cauzeze in mod
incidental pierderi de vieti omenesti in randul populatiei
civile, daune bunurilor cu caracter civil, ranirea
persoanelor civile si care vor fi excesive in raport cu
avantajul militar concret si direct asteptat.
Adaugam la aceste tipuri de atacuri interzise si pe cele
dirijate cu titlul de represalii contra populatiei civile sau contra
persoanelor civile.
d) Principiul proportionalitatii
31

Dreptul international umanitar interzice lansarea unui

atac asupra bunurilor cu utilizare civil-militara, care ar fi
excesiv in raport cu avantajul militar concret si direct asteptat.
Acesta este prevazut in mai multe articole din Protocolul I.
Astfel:
- articolul 35/2 (este interzis sa se intrebuinteze arme,
proiectile si materiale, precum si metode de lupta de natura sa
provoace suferinte inutile);
articolul 52/2 (atacurile vor fi strict limitate la
obiectivele militare; in ceea ce priveste bunurile,
obiectivele militare sunt limitate la bunurile care, prin
natura lor, prin amplasare, destinatie sau utilizare, aduc
o contributie efectiva la actiunea militara si a caror
distrugere totala sau partiala, capturare sau neutralizare,
in imprejurarile date, ofera un avantaj militar precis);
articolul 54 interzice infometarea populatiei ca metoda
de razboi;
articolul 56 (lucrarile sau instalatiile continand forte
periculoase si anume barajele, digurile, centralele
nucleare de producere a energiei electrice, nu vor face
obiectul atacurilor, chiar daca ele constituie obiective
militare, atunci cand astfel de atacuri pot provoca
eliberarea acestor forte si in consecinta pot cauza
pierderi importante populatiei civile);
articolul 57/2 (statele trebuie sa se abtina de la
declansarea unui atac de la care se poate astepta sa
cauzeze incidentale pierderi de vieti omenesti si pagube
care ar fi excesive in raport cu avantajul material
concret si direct asteptat);
articolul 57/b (un atac trebuie sa fie anulat sau intrerupt
atunci cand reiese ca obictivul nu este militar sau ca
acesta beneficiaza de o protectie speciala sau cand se
poate aprecia ca atacul sa cauzeze incidental pierderi de
vieti omenesti in randul populatiei civile, ranirea
32

persoanelor civile, pagube in bunuri cu caracter civil

sau o combinatie a acestor pierderi si pagube, care ar fi
excesive in raport cu avantajul militar concret si direct
asteptat);
e) Interzicerea utilizarii scuturilor umane
Aceasta norma cu caracter de principiu de sorginte
cutumiara, protejeaza unele obiective, puncte sau zone de
adapost de atacurile inamicului prin folosirea ca scut a civililor.
Principiul este prevazut intr-o formulare generala in articolul
57/1 din Protocolul Aditional I.
f) Interzicerea utilizarii anumitor arme. ( vezi si
subcapitolul 1.2.)
In aceasta materie exista un principiu general enuntat in
articolul 22 din Conventia a IV-a de la Haga din 1907 potrivit
caruia beligerantii nu au un drept nelimitat in privinta alegerii
mijloacelor de a vatama pe inamic.
La aceasta prevedere, adaugam faptul ca exista mai
multe conventii care interzic sau limiteaza folosirea unor
mijloace sau metode de lupta. Astfel, articolul 23 din
Conventia a IV-a din 1907 interzice a se folosi otrava si arme
otravite (litera a) ori de a se folosi arme, proiectile sau materii
de natura a provoca suferinte fara rost (litera e), norma fiind
reiterata in articolul 35 punctul 2.
Sunt de asemenea, scoase in afara legii armele chimice
(Protocolul din 17 iunie 1925 si Conventia cu privire la
interzicerea perfectionarii, producerii, stocarii si utilizarii
armelor chimice si distrugerea acestora - 13 ianuarie 1993) si
armele care, prin natura lor, nu pot distinge intre tintele militare
si cele civile (articolul 1 din Protocolul Aditional I). Alte
conventii interzic sau limiteaza folosirea armelor incendiare, a
celor care raman prin schije nelocalizate cu raze X. Ultimul
instrument in materie este Conferinta din 1997 de la Ottawa cu
privire la interzicerea minelor antipersonal.

33

Simpla lecturare a acestor principii arata implicatiile

profunde ale actiunilor militare asupra persoanelor si bunurilor
din zona conflictelor armate si impune cunoasterea acestora de
catre cei care studiaza, organizeaza si aplica masurile de
protectie a victimelor, militari sau civili deopotriva.
Principiile enumerate mai sus au aplicabilitate de regula
in conflictele armate cu caracter international si ele nu se aplica
dacat statelor care au devenit parte la Conventiile enuntate. Cu
toate acestea literatura de specialitate din ultimul timp a
identificat nenumarate reguli cutumiare bazate pe aceste
principii, care se aplica conflictelor armate neinternationale. In
continuare vom derula modul in care normele de Drept
international umanitar protejeaza in mod concret diferitele
categorii de persoane si bunuri.
1.5 Combatantii in conflictele armate
Membrii fortelor armate (altii decat personalul medical
si cel religios) sunt combatanti. Ei se disting prin uniforma
proprie, ori printr-un semn distinctiv, vizibil sau prin simplul
fapt ca poarta armele la vedere.
Ni se pare deosebit de util pentru cei care studiaza
domeniul de care ne ocupam sa fie informati cu modul in care
trebuie sa actioneze combatantii in caz de conflict armat. De
aceea prezentam in anexa cateva reguli esentiale de Drept al
razboiului, necesare a fii respectate de orice combatant.
Problematica statutului combatantului, jaloneaza
protectia acestuia de catre Dreptul international umanitar. De la
inceput trebuie facuta distinctia clara intre combatanti, care
desemneaza persoanele ce au dreptul de a participa la ostilitati
si populatia civila care nu este angajata si nu participa la
actiuni militare. De asemenea, se face distinctie in cadrul
fortelor militare intre combatanti si necombatanti.
34

Conform Dreptului international umanitar, combatantii

sunt abilitati sa desfasoare actiuni de lupta si sa comita acte de
violenta armata impotriva adversarului in numele guvernului
tarii de care apartin, fara a putea fi pedepsiti pentru asemenea
acte. De aceea, in caz de capturare de catre adversar,
combatantii nu pot fi urmariti penal si beneficiaza de statutul
de prizonier de razboi.
Potrivit Conventiei a IV-a de la Haga, din 1907, statutul
de beligerant este recunoscut urmatoarelor persoane:
a) membrii armatei, combatanti si necombatanti cum
sunt serviciile administrative militare, medicii, personalul
sanitar, membri justitiei
militare, preotii, intendentii,
corespondentii de razboi, care fac parte din fortele armate fara
a fi combatanti;
b) membrii unitatilor si corpurilor de voluntari, daca
indeplinesc cumulativ un numar de conditii si anume: au in
fruntea lor o persoana de
care asculta si raspunde de ei;
au semn distinctiv fix si usor de recunoscut de la distanta;
poarta armele pe fata; se conformeaza in actiunile lor dupa
legile si cutumele razboiului;
c) populatia unui teritoriu neocupat, care la apropierea
inamicului trece in mod spontan la arme pentru a lupta cu
agresorul fara sa fi avut timp de organizare ca armata, militii
sau trupe de voluntari, daca poarta armele pe fata si respecta
legile si obiceiurile razboiului.
Persoanele enumerate mai sus au dreptul la statutul de
prizonier de razboi.
Printre revizuirile cele mai importante ale regulilor
conventionale precedente aplicabile in conflictele armate
realizate de codificarea de la Geneva din 1949 se numara si
largirea cercului persoanelor care au statutul de combatant.
Astfel, Conventia a III-a de la Geneva privind tratamentul
prizonierilor de razboi (art. 4) prevede ca au calitatea de

35

combatanti, in afara persoanelor stabilite la Haga si

urmatoarele categorii:
a) membri fortelor armate ale unei parti in conflict ca si
membrii militiilor sau corpurilor de voluntari, facand parte din
fortele armate;
b) membrii altor militii si altor corpuri de voluntari,
inclusiv cei din misiunile de rezistenta organizate, daca
indeplinesc cele patru conditii prevazute de regulamentul de la
Haga, si pe care le-am aratat la punctul b.
c) membrii fortelor armate regulate care actioneaza in
numele unui guvern sau autoritati recunoscute de puterea care
i-a luat prizonieri;
d) persoanele care insotesc fortele armate fara a face
parte din ele, precum
sunt membrii civili ai echipajelor
aeronavelor militare, corespondenti de razboi, etc. cu conditia
de a avea autorizatia fortelor armate si carti de identitate;
e) membrii echipajelor marinei comerciale si aviatiei
civile;
f) populatia unui teritoriu neocupat care se ridica in
masa impotriva invadatorului.
Protocolul I de la Geneva din 1977, largeste sfera
conceptului de combatant. El defineste fortele armate ale unei
parti in conflict ca fiind totalitatea personalului militar, toate
grupurile si toate unitatile armate care se afla sub
comandament responsabil pentru conduita subordonatilor sai si
fata de aceasta parte, chiar daca este reprezentata de un guvern
sau o autoritate nerecunoscuta de catre o parte adversa.
Disciplina impusa fortelor armate trebuie sa fie de asa natura,
incat sa se asigure respectarea regulilor de Drept international
umanitar.
De asemenea Protocolul I de la Geneva din 1977 mai
prevede ca toti membrii fortelor armate, exceptand personalul
sanitar si religios, precum si militarii afectati organismelor de
protectie civila, sunt combatanti, adica au dreptul de a
36

participa direct la ostilitati. In sfarsit, a fost recunoscuta

calitatea de combatant membrilor fortelor armate ale
popoarelor care lupta contra dominatiei coloniale si ocupatiei
straine si contra regimurilor rasiste.
Protectia combatantului este asigurata si in situatia in
care un combatant armat nu se poate distinge de populatia
civila, dar indeplineste conditia de a purta armele pe fata,
astfel:
in timpul unui angajament militar;
in timpul cat este expus la vederea adversarului, sau
cand ia parte la o desfasurare militara precedand
lansarea unui atac la care trebuia sa participe.
In concluzie, Protocolul I de la Geneva largeste
considerabil sfera combatantilor, intrucat, pe langa membrii
fortelor armate include in aceasta sfera orice persoana care
participa la ostilitati, cu singura conditie, de a purta armele
pe fata.
1.6 Tratamentul spionilor si mercenarilor in situatii de
razboi
Cu titlu informativ, pentru scopul urmarit dorim pe
scurt sa prezentam cateva informatii utile despre spioni si
mercenari. Potrivit unor reguli cutumizate codificate in 1907,
cat si in 1977, anumite categorii de persoane care fac parte din
fortele armate nu au statut de combatant si nu pot fi ocrotite de
prevederile legale in materie.
Regulamentul de la Haga din 1907 a stabilit ca spionii
sunt acele persoane, care lucrand pe ascuns sau sub pretexte
mincinoase, aduna ori incearca sa adune informatii in zona de
operatii a unui beligerant, cu intentia de a le comecializa partii
adverse. (art. 29). Spionii nu beneficiaza de protectia acordata
37

combatantilor si sunt tratati ca infractori potrivit legislatiei

partilor in conflict, care ii descopera si ii captureaza. Potrivit
articolului 3 din Regulamentul de la Haga spionul prins asupra
faptului nu va putea fi pedepsit fara o judecata prealabila.
In actul normativ mentionat se prevede ca nu vor fi
considerati spioni:
- militarii nedeghizati care au patruns in zona de
operatii a armatei adverse, in scopul de a culege
informatii;
- militarii si nemilitarii care-si indeplinesc pe fata
misiunea;
- spionul prins de inamic mai tarziu, dupa ce a
ajuns la armata careia ii apartine,intrucat acesta
trebuie tratat ca prizonier de razboi .
Protocolul I de la Geneva din 1977 face distinctie clara
intre combatanti si spioni, astfel incat sa nu existe dubii in
interpretarea si aplicarea regulilor de Drept international
umanitar acestei categorii de persoane.
In ce priveste pe mercenari, acestia au fost trupe
recrutate de puterile coloniale si folosite impotriva popoarelor
din colonii. La acest tip de mercenariat in special, se refera
regulile de Drept international umanitar. Mercenariatul este o
practica foarte veche. Definitia moderna a acestuia este data
pentru prima data de Protocolul I de la Geneva din 1977, art.
47. Acesta prevede in esenta ca se considera mercenar
persoana care, fara a fi cetatean al unei parti aflate in conflict
este in mod special recrutata pentru a lupta intr-un conflict
armat si ia parte la ostilitati in schimbul unei remuneratii net
superioare celei care ar fi promisa sau platita combatantilor.7
Din comentariul sursei citate rezulta ca mercenarul nu
are dreptul la statutul de combatant si nici la cel de prizonier de
razboi. In situatia in care este capturat, impotriva lui se poate
7

VASILE CRETU- Drept international public, Fundatia Romania de

Maine, Buc. 2002.

38

angaja raspunderea penala, atat pentru faptul de a fi luat parte

la ostilitati, cat si pentru actele de violenta armata pe care le-a
comis, pana in acel moment si care au in totalitate un caracter
ilegal.
In anul 1989 a intrat in vigoare Conventia internationala
impotriva recrutarii, folosirii, finantarii si instruirii
mercenarilor. Prin acest instrument de Drept international,
statele semnatare s-au angajat sa nu efectueze actele
mentionate, sa le reprime penal prin legislatia lor interna si sa
colaboreze in acest sens cu celelalte state din comunitatea
internationala.
1.7 Statutul prizonierilor de razboi
Militarii combatanti cazuti in captivitatea adversarului
si retinuti de catre acesta, poarta denumirea de prizonieri de
razboi. Ei sunt persoane lipsite de libertate, dar statutul de
prizonier de razboi ii indrituiesc sa fie tratati conform
reglementarilor internationale in materie.
Sediul materiei institutiei prizonierilor de razboi a fost
stabilit in cuprinsul a trei principale instrumente juridice
internationale: Regulamentul anexa la Conventia a IV-a de la
Haga din 1907 (cap. II, art. 4-20), Conventia a III-a de la
Geneva din 1949 privitoare la tratamentul prizonierilor de
razboi si Protocolul Aditional I semnat la Geneva in 1977 (in
special art. 41, 44 si 45).
Aceste reglementari internationale stabilesc in primul
rand persoanele protejate care se confunda cu persoanele avand
statutul de combatant. De asemenea este reglementat principiul
fundamental potrivit caruia prizonierii de razboi se afla sub
autoritatea puterii inamice, care raspunde pentru tratamentul
lor. Prizonierii trebuie tratati cu omenie, in orice imprejurari; ei
nu pot fi mutilati fizic sau supusi unor experiente medicale.
39

Persoana si onoarea prizonierului trebuie respectata. Se

interzice expunerea prizonierilor unor violente si insulte din
partea populatiei locale, precum si supunerea lor la represalii.
Principalele reglementari se refera la:
restrictionarea informatiilor pe care trebuie sa le dea un
prizonier, la indicarea numelui, rangului, data nasterii si
numarul de identificare;
evacuarea prizonierilor dupa ce au fost capturati, in cel
mai scurt timp posibil, in lagare situate departe de
zonele de operatii; (evacuarea se face in deplina
securitate asemenatoare trupelor proprii);
interzicerea folosirii prizonierilor intr-o zona in care sa
fie expusi focului armamentului sau pentru a se proteja
zona respectiva;
asigurarea mijloacelor de subzistenta si a unor conditii
de igiena corespunzatoare, asemanatoare cu cele ale
beligerantilor proprii;
folosirea la munca numai in domenii care nu au
caracter militar, statul detinator trebuie sa asigure
prizonierilor conditii de munca si protectia muncii,
similare cu cele pentru proprii cetateni; ofiterii nu pot fi
pusi la munca, iar subofiterii vor fi supusi numai la
activitati de supraveghere;
mentinerea disciplinei prizonierilor de razboi printr-un
ofiter din armata regulata a puterii detinatoare cu
concursul ofiterului celui mai mare in grad din partea
prizonierilor;
instituirea dreptului prizonierilor de razboi de a
comunica cu familiile lor si cu oficiul central al
prizonierilor de razboi; dreptul de a se adresa

40

autoritatilor in orice situatie in legatura cu conditiile lor

de viata 8 ;
instituirea principiului potrivit caruia prizonierii de
razboi se supun regulamentelor si ordinelor in vigoare
in fortele armate ale puterii detinatoare; ei vor putea fi
judecati si condamnati pentru faptele lor penale de catre
tribunalele militare, cu asigurarea tuturor garantiilor
procesuale;
pedepsirea evadarii este admisa numai disciplinar;
La terminarea ostilitatilor statele contractante sunt
obligate sa elibereze prizonierii si sa-i repatrieze fara intarziere,
exceptie facand numai cei urmariti sau condamnati penal, care
vor putea fi retinuti numai pana la expirarea pedepsei, cu
conditia de a se notifica aceste lucruri statului caruia ii apartin.
Ideea de baza a protectiei prizonierilor de razboi este ca
acestia se afla sub autoritatea puterii detinatoare si nu a
persoanelor care i-au capturat. Starea de prizonierat se
considera a fi o masura de precautiune fata de combatantul
capturat si dezarmat si, totodata, o asigurare de scoatere a lui
din lupta.
In sfarsit, mentionam faptul ca nerespectarea
regulamentului privind regimul prizonierilor de razboi, atrage
raspunderea statului detinator si a persoanelor vinovate de acest
lucru. De asemenea orice act de omisiune ilicita din partea
puterii detinatoare, care ar cauza moartea sau ar pune in pericol
grav sanatatea unui prizonier de razboi este interzis si va fi
considerat ca o grava incalcare a legislatiei internationale.

Conventia prevede ca fiecare stat contractant trebuie sa infiinteze la

declansarea unui conflict armat, birouri, (oficii de informatii) pentru
prizonierii de razboi aflati sub puterea sa. (art. 122-125)

41

1.8 Despre raniti, bolnavi si refugiati in caz de conflict

armat
Obligatia pentru orice stat beligerant de a se ingriji de
ranitii cazuti in autoritatea sa a fost de-a lungul timpului
obiectul a numeroase cutume si sute de tratate speciale. Cu
toate acestea pana in prima jumatate a secolului XIX-lea,
singura regula de drept international in vigoare se referea la
interzicerea uciderii, mutilarii sau tratamentului inuman al
ranitilor.
Incepand din anul 1864 cand s-a incheiat prima
Conventie de la Geneva pentru imbunatatirea soartei soldatilor
raniti in razboaie, au intervenit in acest domeniu doua
Conventii (1906 si 1929) care au reglementat o serie de reguli
ale Dreptului umanitar international.
Conventiile mentionate au fost inlocuite de Conventia I
de la Geneva din 12 august 1949 pentru imbunatatirea soartei
ranitilor si bolnavilor din fortele armate in campanie, care
cuprinde 64 de articole, grupate astfel: dispozitii generale,
bolnavi si raniti, unitati si instalatii sanitare, personalul, cladiri
si materiale, transporturi sanitare, semnul distinctiv, dispozitii
privind executarea Conventiei, sanctiuni si dispozitii finale.
Potrivit acestei Conventii, persoanele protejate nu sunt
numai combatantii, ci si persoane care urmeaza fortele armate,
fara a face parte direct din ele, membrii echipajelor marinei
comerciale si aviatiei civile precum si populatia care se ridica
in masa.
Protectia persoanelor de mai sus se refera la interzicerea
oricarei atingeri la viata si persoana lor si, in special omorul,
exterminarea, supunerea la tortura si la experiente biologice,
lasarea cu premeditare, fara ajutor medical sau fara ingrijiri sau
expuneri la riscuri de contaminare sau infectie.
Pe langa prevederile Conventiei I de la Geneva,
reglementari privind protectia ranitilor, bolnavilor si
42

naufragiatilor se gasesc in continutul Conventiei a II-a de la

Geneva din 1949, precum si in cel al Protocolului Aditional I
din 1977 (art. 8-34).
Aceste documente de Drept international aduc
completari la principiul potrivit caruia persoanele scoase din
lupta si cele care nu participa direct la ostilitati, inclusiv
membrii fortelor armate care au depus armele vor fi, in toate
imprejurarile tratate cu omenie. La aceste categorii de persoane
au fost adaugate si persoanele care au fost scoase din lupta din
cauza de boala, ranire sau orice alta cauza. Mai mult,
Protocolul Aditional I de la Geneva din 1977 a largit protectia
acordata, incluzand printre raniti si bolnavi si pe cei din randul
populatiei civile, nu numai din cadrul combatantilor armatei.
Din categoria actiunilor interzise se pot mentiona in
principal cele care pot aduce in orice fel atingere vietii si
integritatii corporale, mai ales omorul, cu toate formele sale,
cum am mai mentionat, mutilarile, torturile, cruzimile si
chinurile de orice fel. Apoi sunt interzise luarile de ostatici,
atingerile aduse demnitatii persoanelor, tratamentele injositoare
si umilitoare, condamnarile pronuntate si executiile fara
judecata facuta de catre un tribunal constituit in mod ilegal sau
fara garantiile judiciare corespunzatoare.
Statele beligerante au obligatia de a ridica si ingriji
ranitii, bolnavii si naufragiatii, aflati sub puterea lor, fara
discriminare , de a-i proteja contra jafului, relelor tratamente si
a mortii.
Fiecare stat are obligatia ca prin aceste reglementari sa
asigure strangerea ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor si sa
dispuna infiintarea unui serviciu al inmormantarilor.
Institutiile sanitare terestre, navale sau aeriene nu vor putea fi
atacate in nici o imprejurare, ci vor fi protejate de catre partile
in conflict si asigurate sa functioneze permanent, chiar daca
acestea cad sub autoritatea adversa. De o asemenea protectie
beneficiaza si personalul sanitar destinat in mod exclusiv
43

cautarii, ridicarii, transportului si ingrijirii acestei categorii de

personal de care ne ocupam ca si personalul administrativ al
stabilimentelor sanitare, precum si militarii folositi ca
infirmieri si brancardieri.
In sfarsit, extinzand protectia si asupra populatiei civile,
de care ne vom ocupa mai pe larg la alt subcapitol, Protocolul I
de la Geneva din 1977 mai sus amintit, stabileste ca nici o
persoana nu va fi pedepsita in nici o imprejurare pentru
desfasurarea unei actiuni medicale compatibila cu etica
profesionala, pentru salvarea ranitilor sau bolnavilor indiferent
de apartenenta persoanelor ingrijite. Mai mult, nici o persoana
nu va putea fi vatamata, urmarita sau condamnata pentru actele
umanitare intreprinse.
Pentru educarea populatiei civile trebuie sa mai spunem
ca regulile de Drept international umanitar ii confera obligatia
intregii populatii statelor beligerante, chiar daca apartin statelor
inamice, de a respecta pe raniti si bolnavi si de a se abtine de la
orice acte de violenta impotriva acestora.
1.9 Drepturile femeilor si copiilor in situatii de conflict
armat
Aceasta problematica, privind activitatea de protectie a
victimelor femei si copii in perioade exceptionale si de conflict
armat cunoaste o abordare relativ recenta in doctrina si practica
relatiilor internationale. Desi sunt tratate de cele mai multe ori
impreuna, complexitatea apararii copiilor fiind mult mai
ampla,obligatorie si absolut necesara, aceasta este tratata
separat de cele mai multe ori.
Protectia femeilor si copiilor in perioade exceptionale si
de conflict armat a aparut mai intai ca o initiativa si propunere
a Consiliului Economic si Social de pe langa Secretarul
general al O.N.U. exprimata prin Rezolutia 1515/XLVIII din
44

28 mai 1970, prin care se dorea gasirea unor noi masuri de

natura a promova in lumea intreaga o cunoastere mai larga a
conditiei femeilor si a copiilor victime ale conflictelor armate,
dar si a unor reguli internationale existente deja in domeniu. La
16 mai 1974, prin Rezolutia 186/LVI Consiliul Economic si
Social recomanda adoptarea de catre Adunarea Generala a unei
rezolutii, continand o Declaratie asupra protectiei femeilor si
copiilor in perioade de urgenta si de conflict armat, in lupta
pentru pace, autodeterminare, eliberare nationala si
independenta.
La 14 decembrie 1974 Adunarea Generala a O.N.U. a
adoptat Declaratia asupra protectiei femeilor si copiilor in
perioade de urgenta si conflict armat continuta in Rezolutia
3318/XXIXV, prezentata integral in anexa.
Declaratia proclama la articolul 1 ca Atacarea si
bombardarea populatiei civile care cauzeaza suferinte nespuse,
mai ales femeilor si copiilor care constituie partea cea mai
vulnerabila a populatiei, se interzice, iar asemenea acte vor fi
condamnate. Se instituie obligatia statelor semnatare, angajate
in conflictele militare, in operatii pe teritorii straine sau in
aplicatii militare pe teritoriile care se mai afla inca sub
dominatie coloniala, de a depune toate eforturile pentru a cruta
femeile si copiii de ravagiile razboiului si sa adopte toate
dispozitiile necesare, pentru asigurarea interzicerii unor masuri
precum persecutiile, represaliile, tratamnetele violente,
inumane si degradante, in special, in randul populatiei feminine
si a copiilor.
In articolul 5 al aceleiasi Declaratii se prevede: toate
formele de represiune si tratament sangeros si inuman aplicate
femeilor si copiilor, mai ales inchisoarea, tortura, impuscarile,
arestarile in masa, pedepsele colective, distrugerea locuintelor,
deplasarile fortate pe care le efectueaza beligerantii in cursul
operatiunilor militare sau in teritoriile ocupate vor fi
considerate fapte penale.
45

De asemenea, Declaratia prevede asigurarea conditiilor

minime de subzistenta pentru femeile si copiii aflati in situatiile
starilor exceptionale si de conflict armat, in lupta pentru pace,
autodeterminare eliberare nationala si independenta sau care
traiesc pe teritorii ocupate. Acestia nu vor fi lipsiti de adapost,
hrana asistenta medicala si de drepturile inalienabile, conform
Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si ale tuturor
conventiilor privitoare la Drepturile omului precum si ale altor
instrumente internationale incidente.
In ce priveste drepturile copilului, tratate separat de cele
ale femeii, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat la 20
noiembrie 1989 Conventia pentru drepturile copilului care a
devenit intr.un timp record norma de Drept international pentru
majoritatea statelor lumii. La 25 iunie 1993 documentele finale
ale Conferintei mondiale asupra drepturilor omului de la
Viena, recomanda tuturor statelor ratificarea Conventiei pana
in 1995 si aplicarea ei efectiva de catre statele parti, prin
adoptarea tuturor normelor legislative, administrative si de alta
natura necesare, ca si afectarea unui maxim de resurse in acest
scop 9 .
Normele Conventiei pentru drepturile copilului
vizeaza protectia acestuia si consacra drepturile lui individuale,
drepturi care nu sunt altceva decat Drepturile omului cu
aplicabilitate specifica, destinate celor diferiti de adulti si
vulnerabili prin aceste diferente. Conventia le confera o
protectie juridica inainte si dupa nastere, pornind de la
drepturile inerente ale copiilor la viata, supravietuire, crestere
si dezvoltare.
Privind protectia victimelor copii in situatii de conflict
armat, Conventia face trimitere la normele de Drept
international umanitar, precizand ca Statele parti se angajeaza
sa respecte si sa asigure respectarea regulilor, Dreptului
9

Declaratia si Programul de actiune al Conferintei Mondiale asupra

Drepturilor omului; Viena, 25 iunie 1993, cap I

46

umanitar international care le sunt aplicabile in caz de conflict

armat si care se refera la copil (art. 38, par.1). Instrumentul
juridic international de care ne ocupam se refera si la celelalte
drepturi ale copilului, care vizeaza protectia sa, nu numai in
situatii exceptionale si de conflict armat, si in toate
imprejurarile.
Astfel, alaturi de principiul fundamental al Drepturilor
omului, non discriminarea, este consacrat principiul
interesului superior al copilului, care capata caracter
primordial in toate deciziile privind copilul, indiferent daca
acestea emana de la o institutie publica sau privata.
De asemenea, Conventia face referiri la un alt principiu,
cel al respectarii opiniei copilului, care garanteaza copilului
capabil de discernamant, dreptul de a-si exprima liber opinia sa
asupra oricarei probleme care il priveste. Pentru ca respectarea
drepturilor omului trebuie sa inceapa, dupa opiniile oficiale,
prin maniera in care societatea isi trateaza copiii, consacrarea
acestui ultim principiu mentionat, reprezinta un progres
incontestabil pe calea afirmarii universalitatii Drepturilor
omului.
In esenta ei, chiar notiunea de drepturi ale copiilor a
cunoscut o imbogatire substantiala de-a lungul celor 30 de ani
care despart Declaratia drepturilor copilului adoptata in 1959
de aceasta Conventie. Astfel o intreaga serie de instrumente
internationale cu caracter general in domeniul Drepturilor
omului si cu incidenta asupra drepturilor copilului a contribuit
la evolutia acestui concept. Astfel, dreptul la pastrarea
identitatii, la libertatea de gandire, constiinta si religie,
libertatea de asociere, protejarea vietii private, accesul la
informare corespunzatoare, administrarea justitiei sunt doar
cateva exemple care ilustreaza integrarea drepturilor copilului
in domeniul complex al drepturilor omului. O data cunoscute,
aceste drepturi sunt protejate prin masuri legislative,

47

administrative si sociale promovate de statele parti la

Conventie.
Problematica drepturilor copilului presupune din partea
statelor si obligatia de a actiona preventiv impotriva acelor
fenomene maligne care atenteaza la viata, integritatea si
demnitatea copilului sau care pun in pericol dezvoltarea sa
cum ar fi folosirea ilicita a stupefiantelor si a substantelor
psihotrope, explotarea sexuala, vanzarea, traficul si rapirea de
copii, toate celelalte forme de exploatare ale caror victime sunt
copii.
Prevederile referitoare la adoptie, copiii fara familie,
copiii handicapati, copiii refugiati si copiii victime in
conflictele
armate,
puncteaza
obligatiile
statului,
corespunzatoare institutiilor si situatiilor mentionate si care, in
majoritatea lor sunt codificate in instrumente internationale cu
caracter special, completate fireste, cu reglementari interne. De
exemplu, pentru institutia adoptiei, sediul materiei este
Conventia europeana privitoare la adoptia de copii (incheiate
la 24 aprilie 1967) si Conventia de la Haga asupra protectiei
copiilor si cooperarii in materia adoptiei internationale (1994),
care se completeaza cu legislatia interna a statelor.
Un nou instrument normativ privind protectia copiilor a
fost adoptat de Organizatia Internationala a Muncii (OIM) in
anul 1999 intitulat Conventia privind interzicerea celor mai
daunatoare forme de munca a copiilor numarul 182 precum si
Recomandarea Corespondenta numarul 190.
Acest instrument si-a propus sa identifice zonele
prioritare de actiune in lupta contra fenomenului muncii
copilului. De asemenea, el cuprinde incriminarea formelor cele
mai intolerabile ce pot fi intalnite, incercand totodata sa
instituie mecanismul de actiune imediata si eficienta in
combaterea lor.
In ultima perioada de timp si in Romania, preocuparea
pentru protectia victimelor minori este mai mult deact evidenta.
48

Astfel la 1 ianuarie 2005, dupa 6 luni de la publicarea in

Monitorul Oficial, a intrat in vigoare un pachet legislativ in
domeniu, de patru legi care au reformat sistemul de promovare
si protectie a copiilor din Romania: Legea privind protectia si
promovarea drepturilor copilului, Legea privind regimul juridic
al adoptiilor si cele doua legi de organizare si functionare a
structurilor centrale, responsabilitatile pentru implementarea in
urmarirea respectarii primelor doua, respectiv Autoritatea
Nationala pentru Protectia Drepturilor Copiilor si Oficiul
Roman pentru Adoptii. De fapt primele doua legi sunt cele mai
importante, intrucat stabilesc fundamentul juridic al sistemului
de drept romanesc, care garanteaza drepturile copilului.
Aceste legi se completeaza una pe cealalta , iar metoda
de aparitie in tandem nu este o noutate, acelasi mod de
schimbare a sistemului juridic fiind utilizat si la momentul
implementarii legislatiei care a fost abrogata prin legile la care
ne-am referit. Legile anterioare, Ordonanta de urgenta nr.
126/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate si
Ordonanta de urgenta nr. 125/1997 cu privire la adoptie au fost
elaborate, aprobate si publicate in acelasi timp, respectandu-se
aceiasi complementaritate absolut necesara, intrand in vigoare
in acelasi timp si fiind abrogate, prin noile reglementari, in
acelasi moment.
Beneficiul principal al acestor legi a fost alinierea
Romaniei la sistemul de norme internationale in materie,
precum si intarirea sistemului general de promovare si aparare
a drepturilor copilului in tara noastra. In caz de Conflict armat,
protectia copilului vizeaza asadar att sistemul de institutii ale
Dreptului international umanitar, cat si pe cele generale ale
Dreptului omului in orice situatie la pace.

49

1.10 Situatia juridica a ziaristilor care indeplinesc misiuni

periculoase in zonele de conflict armat
Ziaristii si protectia lor in zonele de conflict armat nu
este o problematica noua. Numarul mare de jurnalisti si
corespondenti de presa care activeaza astazi in teatrele de
operatii, precum si in masinatiunile politice ale diferitelor
grupuri de interese ce se tes in jurul activitatilor lor, determina
necesitatea ca opinia publica sa cunoasca regulile de drept
international care privesc aceasta categorie de persoane.
Marele imparat Cezar, care a fost propriul sau
corespondent de razboi ne-a descris cu mult discernamant
obiceiurile si stilul de lupta al adversarilor sai. Un exemplu
modern este insusi Henri Dunat care in cartea sa Amintiri de
la Solferino este un exemplu elocvent a ceea ce se poate face
pe timp de razboi, in sprijinul cunoasterii, difuzarii si aplicarii
regulilor de drept al razboiului.
Unii autori, cum este de pilda Arturo Marcheggiano
(presedintele Societatii Helene pentru Protecia Monumentelor
Culturale) considera ca primul document international care s-a
ocupat de protectia victimelor jurnalisti este Manualul de la
Oxford din 1880 elaborat de un comitet international format
din jurnalisti, cu scopul de a pune la dispozitia statelor
interesate un minim de reguli juridice in problematica de care
ne ocupam. Ei au aratat ca persoanele necombatante, care
insotesc armatele si care nu fac parte din ele, cum sunt si
corespondentii de razboi, nu pot fi retinute decat pe o perioada
ceruta de necesitatile actiunilor militare. Necesitatea militara de
care se uza nu era insa clar definita si deci, se deschidea calea
savarsirii oricarui abuz. Concluzia importanta din acest
document era aceea ca ziaristii trebuie tratati ca prizonieri de
razboi, cu toate drepturile si indatoririle ce decurg din aceasta
imprejurare.

50

Conventia de la Haga din 1899 acorda atentie protectiei

ziaristilor. Astfel, articolul 13 din Regulamentul anexat
Conventiei a II-a prevede ca persoanele care insotesc o armata
fara a face parte in mod direct din aceasta, in calitate de
corespondent de razboi si reporteri din partea unor ziare.au
dreptul sa fie tratati ca prizonieri de razboi cu conditia sa detina
un permis din partea autoritatilor militare ale armatei pe care o
insotesc.
Aceasta prevedere care impunea existenta unui
document ce legitima persoana ca ziarist sau corespondent de
razboi, a fost confirmata de Regulamentul anexa al Conventiei
a IV-a de la Haga din 1907, dar nu se stabilea pentru ziaristi un
model unic al documentului legitimatie de recunoastere
internationala. Mai tarziu, Conventia de la Geneva din 1929, in
articolul 81, referitor la tratamentul aplicat prizonierilor de
razboi, reactualiza prevederile din Conventiile de la Haga din
1899 si 1907.
Conventiile I si a II-a de la Geneva din 1949 au
prevazut ca atunci cand prizonierii capturati au fost raniti, s-au
imbolnavit sau au calitatea de refugiati, le vor reveni aceleasi
ingrijiri pentru protectie ca si combatantilor inamici, care s-ar
afla in aceeasi situatie. Conventia a III-a de la Geneva din
1949, privind tratamentul aplicat prizonierilor de razboi,
prevede la articolul 4 includerea corespondentilor de razboi in
categoria de personal care au dreptul in caz de capturare, la
tratamentul aplicat prizonierilor de razboi. La Anexa IV,
aceeasi Conventie stabilea si modul cum trebuie sa arate
documentul de identitate cu fotografie, cum trebuie sa fie
eliberat de autoritatea militara a statului beligerant, insemnand
acreditarea de catre acesta.
Cele de mai sus au constituit principalele prevederi ale
instrumentelor juridice internationale referitoare la ziaristi si
corespondenti de razboi pana in 1977. n concluzie , Dreptul
international asigura ziaristului protectia prin cele trei
51

Conventii de la Geneva, cu conditia ca persoana in cauza sa

posede un document care sa-i ateste calitatea de ziarist,
eliberata de autoritatea militara a statului aflat in conflict,
caruia ii apartinea.
Protocoalele de la Geneva din 1977, in mod deosebit
Protocolul I completeaza Conventiile din 1949, stabilind prin
articolul 79 al acestui Protocol urmatoarele criterii:
b) ziaristii sunt protejati ca atare conform
Conventiilor si Protocolului I, cu conditia sa se abtina de la
orice actiune care nu se incadreaza in statutul lor de persoane
civile, fara prejudicierea dreptului corespondentilor de razboi
acreditati pe langa fortele armate de a beneficia de tratamentul
prizonierilor de razboi in cazul capturarii sau detentiei;
c) ziaristii vor putea obtine un document de identitate
conform cu modelul anexat", un asemenea document care va fi
eliberat de guvernul statului ai carui cetateni sunt sau pe al
carui teritoriu sunt rezidenti, sau in care se afla agentia sau
organul de presa la care lucreaza, va atesta calitatea de ziarist a
titularului sau.
In perioada de aproape un secol care se interpune intre
Manualul de la Oxford, 1880 si Protocoalele de la Geneva din
1977 s-a trecut, din punct de vedere conceptual, de la
corespondentul de razboi acreditat, cu documente atestate de
statul de apartenenta si de autoritatea militara beligeranta, la
multimea de ziaristi, operatori de informatii (comentatori,
fotografi, tehnicieni, electronisti audio si video, etc.) persoane
civile cu documente eliberate doar de catre organul de presa la
care sunt angajati.
Aceasta adevarata armata turbulenta, compusa fie din
profesionisti mai buni sau mai putin buni, trimisi in locuri
primejdioase, fie din profitori, vesnic in goana dupa
exclusivitatea senzationalului, dispusi sa cumpere orice
neghiobie spusa in soapta, care deseori produce informatii cu
sens unic sau tendentioase, prin stiri complet neasteptate,
52

pentru ca nu sunt suficient verificate, este expediata in bloc

numai in locuri despre care se crede ca furnizeaza stiri dupa
regula ca informatia este un produs comercial, pe masura
consumatorilor.In acest mod alte regiuni ale lumii in care
numarul victimelor si atrocitatile comise sunt importante,
uneori dezastruase sunt lipsite de prezenta slujitorilor presei.
Se pare ca exista victime care au dreptul de a fi subiecte de stiri
si victime care sunt destinate uitarii, in conformitate cu etica,
profesionalismul si obiectivitatea ziaristilor.
Chiar daca al treilea principiu nu mai prevede ca
obligatoriu atestatul eliberat de autoritatea militara, este bine sa
amintim, pentru a evita echivocurile, ca numai atestatul eliberat
de autoritatea militara competenta este acela care garanteaza
ziaristilor, in cazul capturarii lor, tratamentul rezervat
prizonierilor de razboi, adica acel statut care, macar teoretic
este cel mai bine garantata de Dreptul international in vigoare.
Daca se stia acest lucru se puteau evita multe din
actiunile si practicile diletante ale unor politicieni si ziaristi
atotstiutori din Romania, in legatura cu scandalul din Irak, din
2005, numita de presa noastra drept criza ostaticilor.
Protectia Drepturilor omului in perioade de razboi
cuprinde si pe cea a ziaristilor aflati in misiuni periculoase in
zonele de conflict armat. Comunitatea internationala a inceput
sa fie preocupata de aceasta problema din 1970, cand, printr-o
rezolutie a Adunarii Generale a O.N.U 10 s-a stabilit ca este
esential pentru Natiunile Unite sa se obtina informatii complete
din zonele de operatii militare si ziaristii au un rol important in
acesta problema.
Constatand ca deseori corespondentii de razboi si
ziaristii devin victime in conflictele armate, documentul citat
enumera dispozitiile din Conventiile de la Geneva din 1949
care acorda protectie ziaristilor, mentionand ca aceste dispozitii
10

Rezolutia Adunarii Generale a ONU nr. 2673/ XXV din 09 decembrie

1970 .

53

nu acopera statutul unor categorii de ziaristi si recomanda sa se

elaboreze un nou acord international in aceasta privinta, care cu
toate eforturile depuse ulterior, ori lipsei de vointa politica
internationala, nu s-a reusit inca sa se realizeze.

1.11 Personalul si bunurile cu caracter religios in

conflictele armate
Instituindu-se ca un domeniu special si putin abordat de
literatura de specialiate, personalul si bunurile religioase
cuprind persoanele militare si civile cu sarcini specifice,
bunurile si articolele cu caracter religios (carti si obiecte cu
caracter religios) cat si constructiile si mijloacele de transport
destinate indeplinirii sarcinilor cu scop religios.
Intre prevederile referitoare la asistenta spirituala,
Dreptul international umanitar mentioneaza frecvent aspectele
privind lacasurile de cult si personalul religios, singurul in
masura sa acorde asistenta spirituala absolut necesara in timpul
conflictelor armate. Importanta acestui demers este evidenta in
toate tipurile de activitati in care sunt implicate fortele armate.
Rolul pe care asistenta spirituala il are in mentinerea moralului
militarilor partcipanti la misiuni internationale, departe de
patrie nu este de neglijat.
Conditiile permanente de stres, departarea de familie,
conditiile atmosferice, posibilitatea unor atacuri care le pun in
pericol viata etc., isi gasesc de cele mai multe ori rezolvarea ca
urmare a interventiei personalului religios.
Primul tratat international care produce o schimbare a
atitudinii privind dreptul la asistenta religioasa in timpul
conflictelor armate este Conventia de la Geneva din 1864.
Aceasta prevede ca, in timpul razboiului, personalul
religios din armata, asimilat personalului de asistenta sanitara,
54

sa beneficieze de dreptul la neutralitate (sa fie considerat

necombatant pe perioada exercitarii functiilor specifice art.
2), iar dupa ocuparea de catre inamic, sa i se acorde protectie in
vederea indeplinirii misiunii sacre sau, daca doresc, sa li se
permita sa se retraga la unitatile militare carora au apartinut
(art. 3).
Ulterior, Conferinta de la Bruxelles din 1874 si apoi
lucrarile Conferintei de pace din 1899 au aprofundat aspectele
cu privire la protectia persoanlului religios si a lacasurilor de
cult.
Intre Reglementarile asupra legilor si obiceiurilor
razboiului terestru formulate de Conferinta, figureaza si cele
referitoare la Societatile de ajutor pentru prizonierii de razboi
(art. 15) din care pot face parte clerici, la dreptul prizonierilor
de a participa la slujbele religioase ale cultului lor (art. 18 si
46) ceea ce presupune un statut special pentru persoanele
oficiale si la cladirile consacrate cultelor.
In continuare ne vom referi la aspectele cele mai
importante cu privire la Statutul personalului religios si al
lacasurilor de cult in lumina Dreptului international umanitar.
In localitatile expuse asediului sau bombardamentului,
locurile de cult trebuie sa fie protejate (art. 27 si 56), iar in caz
de ocupatie, nu pot fi confiscate (art. 46 si 56), pradate sau
distruse (art. 47). La Haga s-a semnat separat si Declaratia
asupra interzicerii lansarii de proiectile si explozivi din baloane
sau prin alte mijloace asemanatoare noi, pe o perioada de cinci
ani. Desigur, una din ratiunile semnatarilor acestei Declaratii
a fost si aceea de a feri de distrugere lacasurile de cult.
Conventia pentru adoptarea principiilor Conventiei de
la Geneva din 1864 la razboiul maritim, instituie in afara
drepturilor de neutralitate, protectie si exercitiu al functiunii,
acordat personalului religios capturat pe navele de razboi si
dreptul inviolabilitatii persoanei. Documentul cere acestor

55

persoane tratamentul pe care l-au avut inainte de capturare.

Preotul de razboi nu poate fi facut prizonier (art. 7).
Lucrarile incepute in 1899, sunt reluate in vederea
completarii si finalizarii de catre cea de-a II-a Conferinta
pentru pace din 1907, desfasurata tot la Haga. Prin Conventiile
semnate, Conferinta nu modifica statutul acordat clerului si
lacasurilor de cult de catre Prima Conferinta pentru pace.
Dupa incheierea primului razboi mondial, Crucea Rosie
Internationala pregateste convocarea unei Conferinte
diplomatice cu scopul de a reformula intr-o maniera mai
eficienta si a amenda normele de Drept international umanitar
aflate in vigoare atunci. Conferinta are loc la Geneva in anul
1929.
Aspecte privitoare la personalul de cult si la lacasurile
de cult au fost tratate in Conferinta pentru ameliorarea
situatiei ranitilor si bolnavilor si in Conventia referitoare la
tratamentul prizonierilor de razboi. In prima institutie de
Drept international mentionata mai sus se precizeaza ca, preotii
sau pastorii militari vor fi respectati si protejati in orice
imprejurare. In cazul in care cad in mainile inamicului, nu vor
fi tratati ca prizonieri de razboi (art. 9), vor continua sa-si
indeplineasca functiile, nu vor fi retinuti, vor fi trimisi partii
adverse atunci cand se va ivi vreo posibilitate si exigentele
militare o vor permite (art. 12). Pentru perioada in care se afla
la inamic, in articolul urmator se cere sa li se asigure aceleasi
alocatii, aceiasi solda, aceleasi conditii de intretinere si cazare
ca pentru personalul corespunzator din armata proprie.
Pentru a fi identificati ei vor purta la mana stanga o brasarda cu
semnul distinctiv, stampilata de autoritatea militara, si vor
primi de la aceiasi autoritate competenta un certificat de
identificare, cu fotografie de format standard (art. 21).
Conventia referitoare la tratamentul prizonierilor de
razboi se ocupa in mod special cu statutul slujitorilor unui
cult, oricare ar fi denumirea acestuia, specificand ca ei vor fi
56

autorizati sa-si exercite deplin slujirea printre cei de aceeasi

religie cu ei (art. 16, al. 2). Consecinta fireasca a acestei
prevederi este imposibilitatea de a face prozelitism printre
raniti si, in acelasi timp, evitarea oricarei discriminari intre
culte. Aceste prevederi sunt impuse de alineatul anterior al
aceluiasi articol prin care se consfinteste dreptul la libertate
religioasa (inclusiv participarea la servicii divine) pentru toti
prizonierii de razboi, cu singura restrictie, ca exercitarea
libertatii sa nu contracvina masurilor de ordine si politienesti,
prescrise de autoritatea militara.
Masuri importante pentru subiectul in discutie au fost
luate mai ales dupa al II-lea razboi mondial. Sub egida
Comitetului International al Crucii Rosii au fost organizate
lucrarile Comisiilor medicale mixte (octombrie 1945),
Societatilor Natioanale de Cruce Rosie, expertilor
guvernamentali (1947), Comisiei consultative (1947) si
Conferintei de la Stockholm (1948). La 21 aprilie 1949 se
intrunesc la Geneva delegati din 63 state, intre care si
Vaticanul, in Conferinta pentru revizuirea Conventiilor stabilite
anterior in acest oras. Asa cum rezulta din procesele verbale, in
cursul dezbaterilor, participantii au acordat un loc cu toul
aparte asistentei spirituale. Pentru a delimita cat mai precis
campul de aplicabilitate a prevederilor Conventiilor semnate, la
Conferinta se face o analiza foarte atenta si competenta asupra
categoriilor de persoane care pot beneficia de asistenta
spirituala, personalului si zonelor in care se acorda aceasta
asistenta. Personalul de asistenta spirituala este impartit in mai
multe categorii, astfel :
personal pentru combatantii raniti (personalul religios
pe navele spital, personalul afectat spitalelor, preotii sau
pastorii care insotesc fortele armate, personalul religios
care tine de Societatile Nationale de Cruce Rosie, s.a.);
personalul de asistenta spirituala printre prizonierii de
razboi (trimisii unor organizatii religioase, personal
57

religios retinut, prizonierii de razboi cu pregatire in

domeniu);
slujitorii unui cult fara a fi functionat ca preoti sau
pastori militari;
personalul religios de pe langa combatanti;
personalul de asistenta spirituala pentru civilii raniti,
bolnavi sau detinuti.
Preotii si pastorii au un statut aparte, deoarece sunt
titularii mai multor drepturi, intre care mentionam pe
urmatoarele :
dreptul de a nu fi considerati prizonieri de razboi atunci
cand cad in mainile inamicului (G.I., art. 28, al. 2, G
II,art. 37, al. 3);
dreptul de a-si indeplini misiunea sacra in limitele
impuse de legile si regulamentele militare ale puterii
detinatoare;
dreptul de a nu fi constransi sa presteze munci altele
decat misiunea lor;
dreptul de a nu fi retinuti (cu exceptia cazului in care
nevoile spirituale si numarul prizonierilor de razboi o
cer);
dreptul de a fi protejati, ceea ce presupune purtarea unei
brasarde cu semnul distinctiv;
dreptul la alocatii, solda, la cazare si hrana suficienta
cantitativ, calitativ si variata, pentru a li se asigura un
echilibru nutritiv normal, atunci cand cad in mainile
inamicilor (GI,art. 32, al.5);
dreptul la proprietate asupra efectelor, obiectelor
personale si valorilor care le apartin;
dreptul la libertatea de constiinta si exercitarea misiunii
religioase;
dreptul de a vizita periodic prizonierii de razboi care se
afla in detasamente de munca sau in spitale situate in
58

afara lagarelor ; autoritatea detinatoare le va pune la

dispozitie mijloacele de transport necesare;
dreptul la facilitarea primirii si expedierii
corespondentei;
dreptul de a avea acces direct la autoritatile competente
pentru solutionarea problemelor ce decurg din sarcina
indeplinirii misiunii lor.
GI, articolul 23 si GII, articolul 34 mentioneaza fara
referire directa ca aceste drepturi trebuie sa fie acordate cu
conditia ca beneficiarii lor sa se abtina de la orice participare
sub orice forma, deci si indirect, la actiuni cu caracter ostil.
Conventiile de la Geneva din 1949 admit ca semne
distinctive, pe langa Crucea Rosie si Semiluna Rosie pentru
tarile musulmane si Leul si Soarele rosu pentru Iran. Steaua
lui David Rosie nu a fost acceptata ca semn distinctiv. De
asemenea, preotii si pastorii trebuie sa poarte un act de
identitate cu fotografia, semnatura si amprentele titularului,
stampila autoritatii militare emitente si o placuta metalica de
identitate (GI,art. 40, al, 2 si 3).
Lacasurile de cult ca bunuri culturale cu statut special
au fost obiectul unor hotarari speciale luate la Conferinta de la
Haga intre 21 aprilie 12 mai 1954, organizata de catre
UNESCO. Data fiind interferenta dintre religios si artistic,
crearea bunurilor cu caracter religios inseamna si crearea de
bunuri artistice care, in mod firesc, fac parte din patrimoniul
cultural al unui popor. De aceea Conventia elaborata la aceasta
Conferinta include intre bunurile culturale si monumentele
religioase de arhitectura, arta sau istorie (art.1,a).
Pe timpul conflictelor armate, lacasurilor de cult li se
acorda imunitate si sunt puse sub protectie speciala. O data cu
inscrierea lor in Registrul international al patrimoniului cultural
se interzice orice act ostil fata de ele, precum si folosirea lor
in scopuri militare (art. 9). In timpul ostilitatilor se cere
semnalizarea locului lor si acceptarea controalelor
59

internationale (art. 10). Derogarile sunt admise daca inamicul a

incalcat Conventia sau daca situatia militara le impune intr-o
maniera serioasa (art. 4).
La aproximativ un sfert de veac de la Conferinta din
1949 a avut loc la Geneva Conferinta diplomatica asupra
reafirmarii si dezvoltarii dreptului international umanitar
aplicabil in cursul conflictelor armate, care,. asa cum am mai
aratat a adoptat Protocoalele Aditionale pregatite de Comitetul
International al Crucii Rosii.
Pentru a asigura conditiile necesare acordarii asistentei
spirituale, Protocolul I prevede ca Puterea ocupanta are datoria
de a pune la dispozitia populatiei sau prizonierilor de razboi,
prin toate mijloacele, obiectele necesare cultului (art. 69, al.1).
In eventualitatea evacuarii copiilor probabil sub
inspiratia art. 2 al primului Protocol Aditional la Conventia
Europeana a Drepturilor Omului semnata la Roma in 1950 de
reprezentantii guvernelor statelor membre in Consiliul Europei
acelasi Protocol acorda acestora dreptul la educatie morala
si religioasa continua, asa cum doresc parintii. Se subintelege
ca pentru cazurile in care educatia religiosa si morala este
facuta de preoti sau pastori, se impune prezenta si protectia lor
in vederea defasurarii activitatii educationale a acestora.
Protocolul I Aditional prevede ca lacasurile de cult sa
fie protejate in mod special. Astfel, prin articolul 53 consacrat
protectiei bunurilor culturale si locurilor de cult se interzice:
a comite orice act de ostilitate indreptat impotriva
monumentelor istorice, operelor de arta sau locurilor de
cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al
popoarelor;
a utiliza aceste bunuri in sprijinul eforturilor militare;
a face din aceste bunuri obiect de represalii.
Adaugam faptul ca aici lacasurile de cult sunt asimilate
bunurilor culturale, deoarece foarte frecvent bisericile sunt si
monumente istorice si opere de arta. Acelasi Protocol (art. 85,
60

al. 4, lit. d) considera drept infractiune grava si in consecinta

crima de razboi, atunci cand este comis intentionat, faptul de
a indrepta atacuri impotriva monumentelor istorice, a operelor
de arta sau a locurilor de cult recunsocute in mod clar, care
constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor si
carora le-a fost acordata o protectie speciala in virtutea unei
intelegeri aparte (de exemplu in cadrul unei organizatii
internationale competente), provocand astfel distrugerea lor la
scara mare. Un asemenea fapt cade sub incidenta acestui
articol, daca nu exista nici o dovada ca Partea adversa a violat
prevederile art. 53, al. b (vezi mai sus) si daca monumentele
istorice, operele de arta si locurile de cult nu sunt situate in
apropierea imediata a unor obiective militare.
Statutul Curtii Penale Internationale precizeaza care
sunt infractiunile grave la Conventiile de la Geneva din 1949.
Cateva aspecte sunt de subliniat in ce priveste protectia
obiectivelor cu caracter religios la acest subcapitol, la acest
subcapitol, chiar daca vom mai reveni la aceste aspecte pe
parcursul lucrarii.
Sunt considerate crime de razboi intre altele
urmatoarele fapte:
lansarea de atacuri impotriva bunurilor cu caracter civil
adica a celor care care nu sunt obiective militare;
atacarea sau bombardarea, prin orice mijloace, orase,
sate, locuinte sau constructii care nu sunt aparate si care
nu sunt obiective militare;
lansarea intentionata a atacurilor impotriva cladirilor
consacrate religiei, invatamantului, artei, stiintei sau
actiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor si
locurilor unde bolnavii sau ranitii sunt adunati cu
conditia ca aceste constructii sa nu fie obiective militare
(Statutul C.P.I. art. 8)

61

Se observa ca bunurilor cu caracter religios li se asigura

atat protectie generala ca obiective civile, cat si o protectie
speciala ca urmare a statutului lor religios.
Totodata trebuie cunoscuta si respectata de catre partile
in conflict conditia ca aceste bunuri sa nu fie folosite in scopuri
militare.
In Statutul Curtii Penale Internationale se prevede ca
fapta de a lansa atacuri deliberate asupra constructiilor
consacrate religiilor reprezinta o crima de razboi, atat in
conflictele armate internationale, cat si in cele fara caracter
international.
In concluzie, personalul si bunurile religioase
beneficiaza de un statut special de protectie. Partile implicate in
conflict pe de o parte, combatantii individuali pe de alta parte,
au obligatia de a lua in considerare prevederile Dreptului
international umanitar a celorlalte norme si institutii de Drept
international in domeniu.

1.12 Regimul juridic al populatiei civile si a bunurilor cu

caracter civil in caz de conflict armat
Conflictele armate au fost si vor fi intotdeauna
sinonime cu dezastre umanitare, viznd nu numai fortele
armate, ci si populatia civila si bunurile cu caracter civil.
Perfectionarea mijloacelor si metodelor de ducere a razboiului
au determinat ca pierderile de vieti omenesti si distrugerile de
bunuri sa creasca exponential.
Paradoxul este evident: pe masura amplificarii si
perfectionarii metodelor de protectie a populatiei civile in timp
de razboi, numarul victimelor din randul acesteia creste
neincetat. Astfel, dupa cele mai recente date puse la dispozitia
publicului in primul razboi mondial numarul victimelor din
62

randul civililor a fost de 10%, in al doilea razboi mondial a fost

de 50%, iar in urma razboaielor din ultimul deceniu al
secolului XX-lea procentul victimelor din randul populatiei
civile a ajuns la circa 95%, iar in conflictele destructurate la
peste 98%.
Se considera ca printre cauzele care au determinat acest
dezastru pentru populatia civila se pot enumera: sporirea
pericolelor care ameninta omenirea, dezagregarea ordinii
internationale instituita dupa 1945; revolutia stiintifico-tehnica
din domeniul militar; dezinteres in aplicarea normelor
existente; situatiile noi si complicate neacoperite de Dreptul
international umanitar sau Drepturile omului.
Cu toate reglementarile si eforturile depuse in viata
internationala se constata ca nu s-a inregsitrat o ameliorare
semnificativa a victimelor de razboi, a suferintelor umane in
general sau a distrugerilor de bunuri. Pentru a se gasi o
justificare a actelor de violenta care exced prevederile normelor
internationale, in literatura de specialitate a aparut termenul de
pierderi colaterale pe care Dreptul international umanitar nu
le admite aspect pe care l-am mai prezentat, in cuvntul
autorului de la inceputul lucrarii.
Prevederile normelor internationale sunt foarte clare in
ce priveste obiectivele militare cat si populatia si bunurile
civile, inclusiv bunurile culturale si cele indispensabile
supravietuirii populatiei. Spre exemplificare oferim in anexa
cateva reguli pentru comandati in razboi. Astfel pornind de la
regula inscrisa in Declaratia de la Sankt Petersburg din 11
decembrie 1868, potrivit careia scopul oricarui razboi este
victoria asupra adversarului si nu nimicirea sa, Dreptul
international umanitar prevede:
principiul distinctiei intre obiectivele militare si civile,
numai cele militare pot fi atacate;

63

 principiul moderatiei, distrugerea obiectivelor militare

numai in limita necesara obtinerii unui avantaj militar
in conditiile date;
principiul pierderilor minime.
La aceste principii adaugam si interzicerea folosirii
discretionare a unor arme si sisteme de arme la care ne-am
referit intr-un sucapitol anterior.
Reglementarile internationale privind populatia civila in
intregul ei si a persoanelor civile, ca indivizi, sunt de data mai
recenta decat cele privind celelalte categorii de victime ale
razboiului.
Conventia a IV-a de la Geneva din 1949 privind
protectia persoanelor civile in razboi nu s-a dovedit suficienta.
Protocolul I de la Geneva din 1977 a acordat o atentie mai
mare protectiei populatiei in cadrul unui intreg titlu. Titlul IV cuprinde, in art. 48-78, un sistem de norme ce tinde spre o
protectie generala a populatiei civile in toate situatiile de
conflict armat (rezidenti, turisti, persoane in misiune, refugiati,
sportivi, etc.)
Mai intai sa vedem ce trebuie sa intelegem prin
conceptul de protectie a populatiei civile. n continutul
Protocolului, acest concept este formulat foarte larg, fiind
reglementat prin mai multe articole. Se vorbeste in primul rand
de o regula generala care impune partilor aflate in conflict sa
faca intotdeauna o diferentiere intre populatia civila si
combatanti, ca si intre bunurile cu caracter civil si obiectivele
militare si, in consecinta sa dirijeze operatiunile lor numai
impotriva obiectivelor militare (art. 48).
Pentru a intelege felul protectiei de care ne ocupam,
precizam ca Protocolul I asigura: o protectie generala pentru
populatia civila si persoanele civile, pentru anumite categorii
de bunuri si impreuna pentru populatie si bunuri; o protectie
speciala pentru categorii vulnerabile si o protectie indirecta, o

64

singura regula, care interzice sa atace un aviator, care sare cu

parasuta dintr-un avion avariat.
In continuare ne vom referi la protectia generala a
populatiei civile si a persoanelor civile. Principiul fundamental
este formulat in art. 51 al Protocolului astfel: Populatia civila
si persoanele civile se bucura de o protectie generala contra
pericolelor rezultand din operatiunile militare. Acest principiu
este indisolubil legat de cel al distinctiei dintre combatanti si
necombatanti si confirma de fapt o regula cutumiara, potrivit
careia civilii trebuie tinuti in afara ostilitatilor si trebuie
protejati contra pericolelor actiunilor militare.
In afara principiului general sunt prevazute cinci reguli
de aplicare. Aceste reguli se refera la normele cutumiare, dar si
la normele cuprinse in alte dispozitii ale aceluiasi Protocol si
reitereaza alte norme prevazute in regulamentul anexa la
Conventia a IV-a de la Haga din 1907, la Conventia a IV-a de
la Geneva din 1949, la Protocolul de la Geneva din 1925 si la
Conventia din 14 mai 1954, privind protectia bunurilor
universale in caz de conflict armat.
Prima regula se refera la interzicerea atacurilor dirijate
impotriva populatiei civile ca atare sau contra persoanelor
civile.
Cea de-a doua regula interzice atacurile care ar
provoca in mod intentionat teroarea, adica a acelor acte care
fiind lipsite de importanta militara au ca obiect principal
provocarea spaimei in randul populatiei civile. Mai mentionam
ca nu numai provocarea terorii este interzisa, ci si amenintarea
cu astfel de acte.
Cea de-a treia regula se refera la insasi populatia civila
care pentru a beneficia de protectie, trebuie sa se abtina de la
orice act de ostilitate fata de adversar.
n fine, cea de a patra regula este consacrata in mod
special, de art. 51 (par. 7) care urmareste sa extinda la intreaga
populatie civila, masurile de protectie similare cu cele care s-au
65

instituit in favoarea prizonierilor de razboi (art. 23 din

Conventia a III-a din 1949) si a populatiei aflate in puterea
inamicului (Conventia a IV-a din 1949, art 28). Aceasta regula
interzice folosirea populatiei civile sau a unor persoane civile
pentru a pune anumite puncte sau zone la adapost de
operatiunile militare. Statele aflate in conflict nu au voie sa
dirijeze miscarile populatiei civile sau ale persoanelor civile
pentru a incerca sa puna obiectivele militare la adapost de
atacuri sau sa acopere operatiunile militare.este vorba in
principal de asa numitul principiu al uzitarii de senturi umane.
La ultima regula, cea de-a cincea se refera articolul 51
care protejeaza populatia civila, chiar in cazul unor violari de
catre partea statului advers, prin unele norme de Drept
international umanitar, subliniind daca mai era nevoie,
caracterul cutumiar al normelor enuntate.
Se poate aprecia prin urmare, faptul ca in caz de
conflict armat, populatia civila sau persoanele civile afectate
sunt protejate nu prin inlaturarea definitiva a pericolului (ceea
ce nu ar fi posibil), ci prin reglementari care sa reduca la
minimum riscurile.
In afara celor cinci reguli, statele aflate in conflict
trebuie sa intreprinda o serie de masuri de precautie,
reglementate in special prin articolul 57. De fapt articolul 57 se
refera la doua situatii distincte. Prima vizeaza
bombardamentele menite sa sprijine actiunile fortelor terestre,
denumite si bombardamente de ocupatie. Cea de-a doua
situatie se refera la bombardamentele efectuate la distanta, care
au ca scop distrugerea sau scoaterea din lupta a grupurilor sau
serviciilor cu caracter militar, denumite si bombardamente de
distrugere.
Protectia populatiei civile si a persoanelor civile in cele
doua situatii a fost prevazuta in articolul 57, intitulat Precautii
in atac, unde se reafirma regulile continute de alte articole din
Protocol, astfel: articolul 48 intitulat Reguli fundamentale,
66

articolul 51 Protectia populatiei civile, articolul 52 Protectia

generala a bunurilor cu caracter civil, articolul 54 Protectia
bunurilor indispensabile supravietuirii populatiei civile,
articolul 55 Protectia mediului natural, articolul 56 Protectia
lucrarilor si instalatiilor continand forte periculoase, s.a. De
mentionat ca articolul 57 se refera la populatia civila din zonele
intens populate.
Potrivit principiului salvgardarii populatiei civile
continut in Protocol, protectia populatiei civile consta in
identificarea cu precizie a obiectivelor militare care pot fi
atacate, obiective nemilitare aflate la mare distanta, bunurile
culturale aflate sub protectia speciala si bunurile de cult,
operele si instalatiile care contin forte periculoase. Aceasta
cerinta intra in ceea ce se numeste cercetarea trupelor efectuata
de beligeranti si depinde de mijloacele de detectie aflate in
dotarea armatelor, fortele utilizate, informatiile primite etc.
Dreptul international umanitar prevede obtinerea
victoriilor militare cu cele mai mici pierderi produse
inamicului. De aceea beligerantii au obligatia de a alege acele
forte, mijloace si metode de lupta care nu vor aduce atingeri
populatiei civile. Prin aceasta regula nu se interzice folosirea
unei arme anume, ci impune regula de a se tine seama de
precizia si efectul armamentului, precum si de a se evita lovirea
obiectivelor militare fara interes, care ar duce la distrugerea
unitatilor si nimicirea de personal si alte obiective militare in
mod inutil, acel efect superfluu.
In continuare, articolul 57 vizeaza regula
proportionalitatii care se regaseste, de asemenea si in articolele
51, par. 5, alin. 1, in Conventia din 19 octombrie 1980, precum
si in Protocolul II, art. 3, par. 3, alin. C. Aici proportionalitatea
vizeaza asa numitele pierderi incidentale ale actiunilor militare
asupra persoanelor si bunurilor protejate. Cu toate ca intervin
intamplator, Dreptul international umanitar incrimineaza
efectele incidentale. Astfel atunci cand atacatorul se asteapta sa
67

cauzeze incidental pierderi de vieti omenesti sau distrugerea de

bunuri militare care ar fi excesiv in raport cu avantajul militar
concret si direct asteptat trebuie sa se abtina de la pornirea
atacului respectiv. Constituie o infractiune sanctionata de
articolul 35 din Protocol lansarea unui atac care ar putea
produce pierderi in randul populatiei civile, ranirea acesteia sau
daune bunurilor civile care ar fi excesive, in sensul regulei
enuntate. De asemenea sunt sanctionate masurile operative
luate pentru atacarea unor lucrari si instalatii, care contin forte
periculoase, chiar daca acestea sunt obiective militare.
Asemenea atacuri nu trebuie pornite. Ele se intrerup sau
se anuleaza, iar raspunderea revine atat celor care pregatesc
sau decid asupra atacului, cat si celor care il executa. In acest
sens articolul 26 al Regulamentului de la Haga din 1907
prevede regula avertismentului prealabil. Completarea acestei
reguli cu cea a celui mai mic rau este evidenta. Aceasta se
refera la obligatia de a se alege intre probabilitatile atacarii mai
multor obiective militare, protejandu-se pe cele care nu
prezinta pericol pentru populatia civila sau obiectivele
nemilitare.
In continuare articolul 57, in cea de-a patra sectiune se
refera la atacurile navale sau aeriene dirijate impotriva unor
obiective terestre. Astfel beligerantii trebuie sa ia toate
masurile de precautie rezonabile pentru a evita pierderile de
vieti omenesti in randurile populatiei civile si pagubele
bunurilor cu caracter civil. Aceste situatii se refera tot la
efecte incidentale. Articolul 57, in ultimul sau paragraf se
refera la faptul ca Dreptul international umanitar este un drept
de interdictie pentru ca el nu avantajeaza nimic si interzice:
nici o dispozitie a prezentului articol nu poate fi interpretata
ca autorizarea atacurilor impotriva populatiei civile,
persoanelor civile si bunurilor cu caracter civil.
Articolul 58 intitulat Precautii contra efectelor
atacurilor contine corolarul numeroaselor dispozitii pe care le
68

contine Protocolul. Indatoririle statelor privind masurile de

protectie pentru propria populatie de pe teritoriul national se
pot grupa in trei secvente, astfel:
a) indepartarea din vecinatatea obiectivelor militare a
populatiei civile, a persoanelor civile si bunurilor ca caracter
civil;
b) evitarea amplasarii obiectivelor militare in interiorul
sau in apropierea zonelor dens populate;
c) construirea de adaposturi pentru populatia civila si
pentru persoanele civile, rolul determinant revenind in acest
caz Protectiei civile.
Protocolul mai prevede si alte dispozitii pentru protectia
populatiei civile, dintre care, mentionam pe urmatoarele:
interzicerea folosirii metodelor si mijloacelor de razboi
concepute pentru a utiliza sau de la care se poate astepta
sa cauzeze daune mediului natural, compromitand
datorita acestui fapt sanatatea si supravietuirea
populatiei civile. (art. 55);
interzicerea utilizarii infometarii contra civililor, ca
metoda de razboi;
interzicerea utilizarii anumitor arme de natura a provoca
rau superfluu sau a lovi fara discriminare;
protectia speciala a femeilor, art. 76 si copiilor art. 7778;
protectia ziaristilor care indeplinesc misiuni
profesionale periculoase in zone de conflict armat si
care sunt considerati civili, etc.
1.13 Aspecte ale jurisdictiei mediului in timp de conflict
armat
Utilizarea unor mijloace de lupta tot mai sofisticate si
devastatoare, ca si modul incriminant de conducere a
69

ostilitatilor in ultimele conflicte armate, au adus grave

amenintari la adresa mediului ambiant. Dincolo de unele
distrugeri umane, materiale si culturale ale razboaielor, trebuie
sa adaugam si un alt element la sistemul funest al cortegiului
victimelor mediul natural.
Comunitatea internationala s-a sesizat inca de la
inceputul anilor70 de necesitatea reglementarilor prin
instrumente juridice a protejarii mediului inconjurator,
adoptand norme si reguli specifice, reunite in Protocolul I din
1977 (art. 35 si 55) ca si in Conventia asupra interdictiei
fabricarii tehnicilor care modifica mediul inconjurator adoptata
de O.N.U. in 1976. Intr-o opinie 11 se afirma originea cutumiara
a acestui drept, regasita, potrivit analizei autorului in principiile
de proportionalitate, ale necesitatii militare si umanismului. De
fapt umanismul ofera perspectiva cognitiva cea mai utila pentru
abordarea normelor relative la distrugerea mediului.
In alte opinii se considera ca se poate tine seama din
perspectiva protectiei mediului prevazuta de articolul 23 (g) din
Regulamentul anexa la Conventia a IV-a de la Haga din 1907,
ca si de articolele 53 si 147 din Conventia a IV-a de la Geneva
din 1949.12
Interesul deosebit pe care-l suscita subiectul mediului in
atentia specialistilor domeniului de care ne ocupam este
puternic motivat. Amintim in primul rand ampla si ambitioasa
miscare in favoarea ameliorarii protectiei mediului desfasurata
pe plan international si national, ale carei directive, prin
generalitatea lor, nu pot fi reduse doar la perioadele de pace, de
normalitate, ele vizand, si starea de razboi. In acest fel, opinia
publica, martora a experimentelor tragice din Indochina,
Orientul Mijlociu, Afganistan, Irak, fosta Iugoslavie, a
11

Schmitt, N.M. The Environmental Low of War; an invitation to critical

reexamination, in R.D.M.D.G. nr. 1-2, 1997, Bruxelles, pag. 20-30
12
Roberts, A La destruction de lenvironment pendant la guerre du Golf
de 1991, in R.I.G.C. nr. 794, 1992, pag. 566

70

constientizat mai mult ca niciodata pericolele extreme la adresa

mediului pe care le provoaca razboiul.
Bilantul ecologic al acestor conflicte, niciodata definitiv
din perspectiva specificitatii, duratei ori amplificarii efectelor
in spatiu si timp, pune in evidenta necesitatea imperioasa de a
recomanda masurile de protectie a mediului in timp de conflict,
pe temeiul normelor si principiilor Dreptului international
umanitar.
Efectele antiecologice ale razboaielor au devenit cu
adevarat o problema de o gravitate deosebita in momentul in
care s-a actionat in mod direct asupra mediului care-l
avantajeaza pe adversar. Din studii americane, rezulta ca in
razboiul din Vietnam, americanii au utilizat numeroase
mijloace si metode nocive mediului, pentru blocarea fluxurilor
logistice ale adversarului, anihilarea bazelor din jungla
vietnameza, asigurarea securitatii de lupta pentru trupele
proprii. Acestea au avut un impact semnificativ asupra
mediului natural. Astfel, au fost pulverizate ierbicide si alte
substante toxice asupra vegetatiei; au fost utilizate pe scara
larga mijloacele incendiare, utilizandu-se peste 100.000 tone de
napalm, care au cauzat distrugerea a zeci de mii de kilometri
patrati de jungla, plantatii, precum si mai multe localitati
rurale.
Aceste efecte ecologice directe s-au suprapus peste
ravagiile cauzate de bombardamentele armelor de foc terestre,
navale si aeriene, care au transformat zone intregi in peisaje
selenare. Daunele produse de efectele combinate ale agentilor
chimici, mijloacelor incendiare, munitiilor explozive si
mijloacelor mecanice au fost incomensurabile.
Razboiul din Golf, ca sa dam un alt exemplu, a
reprezentat un eveniment care a reactualizat consecintele
dezastrelor cauzate de conflictele militare asupra mediului
natural. Din primele zile ale actiunilor operatiunii Furtuna in
desert fortele irakiene au provocat imense scurgeri de petrol in
71

apele Golfului. Cantitatea de petrol deversata in apele Golfului

a constituit cea mai importanta maree neagra cunoscuta in
istorie, extinsa la circa 6-7 milioane de barili, iar pagubele
provocate faunei marine, florei, operatiunilor de foraj marin si
zonei de coasta au fost catastrofale. Mareea neagra provocata
a depasit de 42 de ori mareea provocata accidental in Alaska in
1989 (cazul Exxon Valdez) din stramtoarea Prince William si
cu circa trei milioane sapte sute cincizeci de mii de barili pe
cea rezultata din accidentul mai putin mediatizat, survenit la o
platforma de foraj din Golful Mexic in 1979. 13
O alta actiune cu impact nemijlocit asupra mediului a
fost distrugerea campurilor petroliere din Kuwait. Astfel s-a
trecut la distrugerea sistematica a peste 600 de puturi
petroliere, determinand aparitia si raspandirea unui imens nor
de fum negru, alimentat zilnic de arderea in atmosfera a doua
pana la 6 milioane de metri cubi de gaz.
Nici actiunile Aliatilor nu au fost lipsite de critici, din
perspectiva efectelor ecologice. In mod deosebit pagubele
cauzate instalatiilor care produceau pentru satisfacerea
necesarului populatiei civile au fost condamnate foarte ferm.
De asemenea masivele bombardamente au avut ca efect si
degradarea mediului, dovedind ca si in conditiile unei inalte
tehnologii militare, ce permit selectarea superioara a tintelor,
reducerea daunelor provocate mediului, ca si bunurilor
populatiei civile, se dovedeste a fi o sarcina dificila. De aceea
se poate aprecia ca enormele daune cauzate de
bombardamentele masive pun sub semnul indoielii cunoscutele
criterii juridice de distinctie si proportionalitate in lovirea
tintelor.
Aceasta concluzie este pe deplin valabila si asupra
efectelor bombardamentelor la care a fost supusa fosta
Iugoslavie. Cantitatea mare de explozibil aruncata asupra
Iugoslaviei (utilizarea munitiilor cu uraniu neimbogatit), a
13

Roberts, A. op. cit. pag. 560

72

condus la concluzia ca spatiul atmosferic a fost serios afectat

prin cresterea periculoasa a gradului de poluare, iar persoanele
supuse iradierii au suferit imbolnaviri prin aparitia si
dezvoltarea cancerului pulmonar, gastric, mamar si osos.
Istoria conflictelor militare, mai ales din ultimul timp, a
demonstrat ca daunele cauzate mediului pot fi numeroase,
unele aproape imprevizibile si imposibil de evaluat. Aceasta
concluzie, intalnita la majoritatea celor ce se ocupa de
domeniu, impune acordarea atentiei cuvenite protectiei
mediului in caz de conflict armat.
Cand vorbim de protectia mediului in caz de conflict
armat ne referim la doua planuri: protectia directa si indirecta.
Dispozitiile continute de articolele 35 paragraful 3 si 55
din Protocolul Aditional I din 1977 sunt primele norme care
consacra protectia directa a mediului impotriva efectelor
ostilitatilor militare. Aceasta protectie este desemnata de trei
ellemente prevazute in instrumentul juridic international
mentionat, daune intense, durabile si grave.
In economia documentului, specialistii au completat si
considerat ca daune intinse poate fi o suprafata de mai multe
sute de kilometri patrati, in ariile de culturi sau zonele
impadurite de tipul celor din Indochina. La fel notiunea de
daune durabile a fost interpretata diferit, dar un grup de
experti consacrati in domeniu au avansat ideea ca aceasta ar
putea fi de 10 ani. 14
In ceea ce priveste daune grave expertii le-au
considerat a fi acelea care ar putea pune in pericol pe termen
lung supravietuirea populatiei, ori ar determina grave probleme
de sanatate. Se mai precizeaza ca efectele ecologice de o
asemenea amploare ar putea fi rezultatul unei conflagratii de
mari proportii, in care s-ar utiliza armele de nimicire in masa
sau tehnicile de modificare a mediului in scopuri militare. In
14

Arrassen, M Conduite de ostillites droit des conflicts armees et

desarmement (these de 1983), Bruylant, Bruxelles, 1984, pag. 288-289

73

acest sens a fost adoptata Conventia asupra interdictiei de a

utiliza tehnici de modificare a mediului in scopuri militare sau
orice alte scopuri ostile.15
La protectia indirecta avem in vedere acele dispozitiuni
care nu prevad ca prim obiectiv asigurarea unei protectii
speciale impotriva atingerilor aduse mediului, dar permit prin
continutul lor, realizarea unei ocrotiri a acestuia. Cateva
exemple in acest sens se intalnesc chiar in Protocolul I:
articolul 51, paragrafele 4 si 5 trateaza interdictia
atacurilor fara discriminare. paragraful 4 lit. c) dispune
ca un atac sa nu poata fi lansat utilizand metode sau
mijloace de lupta a caror efecte nu pot fi limitate asa
cum o prescrie prezentul Protocol. paragraful 5 lit. a)
interzice bombardamentul efectuat asupra zonelor care
contin obiective militare delimitate net in spatiu si
distincte, in timp ce paragraful 5 lit. b) trimite la
principiul de proportionalitate;
articolul 52, paragrafele 1 si 2 privind protectia
generala a bunurilor cu caracter civil, limiteaza strict
atacurile la obiective militare;
articolul 54, paragraful 2, protejeaza bunurile
indispensabile supravietuirii populatiei civile, asa cum
sunt produsele alimentare si zonele agricole care le
produc, recoltele, septelul si rezervele de apa potabila si
lucrarile de irigatii;
articolul 56 edicteaza o protectie a lucrarilor si
instalatiilor care contin forte periculoase, adica a
barajelor, digurilor si centralelor nucleare de producere
a energiei electrice;
articolul 57 prescrie o serie de precautiuni de respectat
in atac si cu ocazia pregatirii lui;
15

Adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1976 si a intrat

in vigoare la 05 octombrie 1978.

74

 articolul 58 protejeaza, intre altele, bunurile cu caracter

civil prin precautii pe care trebuie sa le respecte
beligerantii prin raportare la propriul lor teritoriu.
Texte asemanatoare, de asigurare a unei protectii
indirecte, intalnim si in Protocolul II, a carui simplificare dorita
pe timpul elaborarii a facut sa fie omisa o dispozitie expresa de
protectie a mediului. Astfel, in articolul 14 intalnim dispozitii
de protectie a bunurilor indispensabile supravietuirii civile, iar
in articolul 15 reglementarea protectiei lucrarilor si
instalatiilor care contin forte periculoase.
Tot la acest capitol, al protectiei indirecte, putem
include si Conventia din 10 octombrie 1980 privind
interzicerea sau limitarea intrebuintarii unor arme clasice si
Protocoalele sale. Din perspectiva subiectului abordat, relevant
ni se pare Protocolul III privitor la armele incendiare, care prin
formularea cuprinsa in articolul 2 interzice in toate
imprejurarile a se face din populatia civila ca atare, din civilii
izolati sau din bunuri cu caracter civil obiectul unui atac cu
mijloace incendiare. Efectele armelor incendiare asupra
mediului natural sunt catastrofale.
Adaugand la aceste instrumente internationale si
Conventia privind interzicerea folosirii stocarii, producerii si
transferului minelor antipersonal si distrugerea lor, adoptata la
Oslo, la 18 septembrie 1997. La aceasta Conventie Romania a
adoptat unele masuri de aplicare prin Hotararea Guvernului nr.
1326
privind stabilirea unor masuri pentru aplicarea
prevederilor Conventiei privind interzicerea utilizarii, stocarii,
producerii si transferului de mine antipersonal si distrugerea
acestora, adoptata la Oslo, Norvegia, la 18 septembrie 1997,
publicata in Monitorul Oficial nr. 874, din 4 decembrie 2002.

75

CAPITOLUL 2
NORME INTERNATIONALE DE DREPT
PENTRU PROTECTIA VICTIMELOR,
CRIMINALITATII SI A ABUZULUI DE
PUTERE
2.1 Definirea dreptului international penal si principiile
sale; termenul de victime ale criminalitatii si abuzului de
putere; notiunea de infractiune internationala
Expansiunea deosebita a fenomenului infractional
international, precum si aparitia in cadrul acesteia a crimei
organizate, a determinat comunitatea internationala sa
constituie si dezvolte Dreptul penal international, ca expresie
a celui mai inalt forum de coordonare a eforturilor de
incriminare, interzicere si reprimare a faptelor antisociale, cu
pericol social la adresa legalitatii si progresului umanitatii
contemporane.
Intr-o opinie Dreptul international penal reprezinta
ansamblul de reguli juridice recunoscute in relatiile
internationale care au drept scop de a proteja ordinea juridica
sau sociala internationala prin reprimarea actelor care ii aduc
atingere 16 .
Intr-o alta opinie mai completa, la care achiesam 17
incercand o definire a Dreptului penal international, putem
spune ca acesta este un ansamblu de norme juridice,
conventionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state ca
parte a Dreptului international public, in baza carora este
organizata incriminarea si reprimarea faptelor antisociale, prin
16

GLASER STEFAN Droit international penal convenntional, Bruxelles,

Estabilssement Emile Bruylant 1970, vol. I pag. 16-17
17
Cretu Vasile Drept international public, editie revazuta si adaugata,
Editura Fundatiei Romaniei de Maine, Bucuresti 2002, pag 300

76

care se aduce atingere unor interese fundamentale ale

comunitatii internatioanale.
Aceasta ramura de drept stabilete corolarul de
institutii si instrumente juridice cu care sunt judecate faptele ce
aduc atingere intereselor superioare ale comunitatii
internationale, modul de sanctionare a acestor fapte si normele
colaborarii internationale pe linie de criminalitate.
Spre deosebire de actele normative cu caracter intern,
tratatele (conventiile) internationale penale nu cuprind si
pedepsele pentru faptele comise, ci numai unii indicatori
referitori la sistemul sanctionator, rmnnd ca acesta sa fie
stabilit de statul respectiv, prin normele sale interne.
De asemenea, conventiile penale internationale nu
cuprind decat in foarte mica msur normele de drept
procedural, ci numai pe cele de drept material. Mai facem si
precizarea, ca faptele internationale cu caracter penal sunt atat
cele care aduc atingere relatiilor pasnice dintre state, precum si
drepturilor fundamentale ale omului.
Fara a intra in detaliu, pentru o buna intelegere a
specificului Dreptului international penal, enumeram mai jos
principiile sale, care se adauga principiilor generale
recunoscute ale represiunii penale a statelor, din dreptul intern
al acestora. Aceste principii sunt:
principiul reprimarii universale;
principiul legalitatii incriminarii;
principiul raspunderii penale individuale;
imprescribilitatea crimelor impotriva umanitatii si a
crimelor de razboi;
irelevanta juridica a scuzei indeplinirii unui act de stat;
ordinul superiorului ierarhic nu exonereaza de
raspundere faptuitorul.
La 29 decembrie 1985 Adunarea Generaloa a O.N.U a
adoptat Rezolutia nr. 40/34 care contine Declaratia de
principii fundamentale de justitie referitoare la victimele
77

criminalitatii si la victimele abuzului de putere . Acest

document mentioneaza in titlu, ca victimele care au dreptul la
masuri justitiare si reparatorii sunt doua categorii: victimele
criminalitatii si victimele abuzului de putere.
Punctul I din documentul mentionat defineste termenul
de victima, astfel: Prin termenul de victim se intelege
persoana care, individual sau colectiv, a suferit un prejudiciu,
mai ales o atingere a integritatii fizice sau psihice, o suferinta
morala, o pierdere materiala sau o atingere grava a drepturilor
fundamentale, datorita unor activitati sau omisiuni, care
incalca legile penale in vigoare intr-un stat membru, inclusiv
cele care resping abuzurile criminale ale puterii.
Notiunea de victima, include nu numai persoana care a
suferit prejudiciul, ci si membrii apropiati ai familiei sau
persoanele aflate in ingrijirea directa a victimei, precum si
persoanele care au suferit intervenind in favoarea victimelor
pentru a nu fi persecutate. De asemenea persoana este victima
si daca autorul faptei nu a fost identificat, prins, arestat, urmarit
ori declarat culpabil si indiferent de ralatiile sale mai apropiate
cu victima.
Prevederile acestei Declaratii se aplica tuturor
persoanelor, nediscriminatoriu, fara deosebire de rasa, culoare,
sex, vrsta, limba, religie nationalitate, opinie politica sau de
lata natura, credinta sau practici culturale, de avere, de nastere
sau situatie familiala, origine sociala, etnica si de capacitatea
juridica.
Declaratia cuprinde urmatoarele reguli pentru a se
putea asigura accesul neingradit al victimelor criminalitatii la
justitie si la tratament echitabil:
a) victimele trebuie tratate cu compasiune si respectul
cuvenit demnitatii lor; ele au dreptul la acces in instantele
judecatoresti si la o reparatie rapida a prejudiciului pe care l-au
suferit, conform legislatiei nationale;

78

b) instituirea si intarirea mecanismelor juridice si

administrative incat sa permita victimelor sa obtina o reparatie
prin intermediul unor proceduri oficiale si neoficiale, care
trebuie sa fie rapide, echitabile, ieftine si accesibile.
c) victimele trebuie sa fie informate asupra drepturilor
ce le sunt recunoscute si a procedurilor ce le au de indeplinit;
au dreptul la acordarea de asistenta juridica in toate fazele
procedurale; protectia victimelor, a familiilor acestora si a
martorilor impotriva manevrelor de intimidare si represarilor;
evitarea amnarilor inutile; facilitarea obtinerii de reparatii si
de reglare a diferendelor prin mijloace nejudiciare, inclusiv
prin mediere,arbitraj si practicile de drept cutumiar sau cele
autohtone de judecata.
De asemenea, autorii actelor ilegale sau tertii
responsabili de comportamentul lor au obligatia de restituire si
reparatie echitabila a prejudiciului cauzat victimelor, familiilor
si persoanelor aflate in grija lor. n acceptia instrumentul
juridic mentionat, reparatia prejudiciului include: restituirea
bunurilor, o indemnizatie pentru prejudiciul cauzat sau
pierderile suferite, rambursarea cheltuielilor prilejuite de
persecutiile provocate, furnizarea de servicii si repunerea in
drepturi.
Daca autorul infractiunii are calitatea de functionar sau
persoana cu titlu oficial sau cvasi-oficial, victimele trebuie sa
primeasca o restitutie din partea statului ai carui functionari
sau agenti sunt responsabili de prejudiciile aduse victimei.
Declaratia obliga statele semnatare de a reexamina
practicile, regulamentele si legile lor interne pentru a introduce
restituirea, ca sentinta posibila n cauzele penala.
Comentand mai departe documentul, acesta explica si
precizeaza ca indemnizaia datorata victimelor se acorda de
catre delincventi. Daca acestia nu pot acoperi integral
indemnizatia, statul va trebui sa depuna eforturi pentru o
indemnizatie finanaciara in favoarea victimelor, familiilor
79

acestora sau a persoanelor aflate in grija unei persoane care a

decedat sau care a fost lovita de o incapacitate fizica sau
psihica, ca urmare a persecutiei. Statele au obligatia de a
institui fonduri nationale de indemnizare a victimelor.
In sfrsit, declaratia face referiri la serviciile in
favoarea victimelor, care constau in asistenta materiala,
medicala, psihologica si sociala prin intermediul organismelor
statului, comunitare sau autohtone facultative. Victimele
trebuie sa fie informate de existenta serviciilor de protectie si
sa aiba accesul liber la ele. Statele au obligatia ca personalul
serviciilor de politie, justitie si medicale, serviciilor sociale si
alte servicii interesate sa fie pregatit si instruit pentru a da
ajutor calificat victimelor.
In ce priveste dreptul victimelor abuzului de putere
aratam mai intai faptul ca aceste victime sunt persoane care,
individual sau colectiv, au suferit prejudicii, mai ales o atingere
a integritatii lor fizice sau psihice, o suferinta morala, pierdere
materiala sau o atingere grava a drepturilor lor fundamantale,
datorita unor actiuni sau omisiuni care nu constituie, o violare
a legislatiei penale nationale, dar care reprezinta violari ale
normelor internationale recunoscute in materia Drepturilor
omului.
Statele au obligatia de a completa legislatia lor
nationala cu norme care sa incrimineze abuzurile de putere si
sa prevada reparatii in favoarea victimelor unor asemena
abuzuri: restitutia, indemnizatia, asistenta si sprijinul material,
medical, psihologic si social.
In incheiere, Declaratia recomanda statelor ca prin alte
acorduri bilaterale si multilaterale sa negocieze cu privire la
victimele abuzului de putere, iar pe plan intern sa adopteze
permanent propria legislatie la evolutiile intervenite in materie
pe plan international.
Notiunea de infractiune internationala s-a concretizat o
data cu trecerea in sfera internationala a altor infractiuni din
80

competenta statelor si a aparitiei unor noi infractiuni grave, o

data cu interzicerea recurgerii la forta armata in relatiile dintre
state.
Infractiunea internationala poate fi definita ca o fapta
constand dintr-o actiune sau omisiune, savarsita cu vinovatie
de catre o persoana in calitate de agent al statului sau in nume
si interes propriu, prin care se incalca dreptul si interesele
ocrotite de Dreptul international si care este solutionata prin
incriminarea sa de catre Dreptul international
In unanimitate aproape toti autorii de Drept
international considera ca infractiunea internationala intra in
categoria faptelor ilegale savarsite de catre state prin
reprezentantii sai oficiali sau de catre persoane particulare in
nume propriu, dar imputabile in toate situatiile, sub aspectul
sanctiunii penale, unor persoane fizice. Dezvoltarea notiunii nu
face obiectul lucrarii noastre.

2.2. Conceptul de crime contra umanitatii

Ca o reactie comunitara de raspuns a atrocitatilor
comise in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in cadrul
Dreptului international penal a aparut aceasta notiune, cu
referire la faptele savarsite de nazisti, militaristii japonezi si
alte tipuri de fascisti, in teritoriile ocupate, a represiunilor
abominabile indreptate impotriva populoatiei locale, in cadrul
lagarelor de concentrare, a unor mase largi pe motive nationale,
etnice sau sociale.
Pentru prima data aceste forte au constituit obiectul de
judecata a Tribunalelor de la Nurenberg si Tokio, apoi alte
instrumente politicojuridice internationale au interzis fapte ce
se incadreaza in conceptul de crime impotriva umanitatii.

81

Crimele contra umanitatii sunt fapte grave de violenta,

comise pe scara larga de catre indivizi, fie ca acestia sunt sau
nu agenti ai statelor, impotriva altor indivizi, intr-un scop
esentialmetie politic, ideologic, rasial sau religios 18.
Sediul materiei il constituie printre altele, urmatoarele
conventii sau instrumente politico-juridice internationale:
Declaratia O.N.U asupra interzicerii utilizarii armelor
nucleare si termonucleare, adoptata prin Rezolutia
Adunarii Generale a O.N.U. nr. 1653 ( XVI) din 24
noiembrie 1961;
Conventia din 1973 asupra eliminarii si reprimarii
crimei de apartheid;
Declaratia asupra protectiei oricarei persoane impotriva
disparitiilor fortate, adoptata in Rezolutia Adunarii
Generale a O.N.U. nr. 47/133 din 18 decembrie 1992;
Statutele tribunalelor internationale penale pentru fosta
Iugoslavie, respectiv Rwanda, precum si statutul Curtii
Penale Internationale.
In literatura de specialitate sunt considerate drept crime
impotriva umanitatii urmatoarele fapte 19 :
asasintul ( omorul intentionat);
exterminarea;
aducerea in sclavie sau obligarea la munci fortate;
deportarea, inclusiv epurarea etnica;
expulzarile fortate;
orice acte inumane impotriva oricarei populatii civile
(tortura, violul, lipsirea de liberatate etc);
persecutiile pentru motive politice, rasiale sau
religioase;
18

Vasile Cretu Drept international penal, Bucuresti, Editura Soc. Tempus,

1996, pag 221
19
Eric David -Principes de droit de conflicts armes , Bruzlant, Bruxelles,
1994, pag. 606- 607

82

 practica sistematica a disparitiilor fortate;

folosirea armelor nucleare si a altor tipuri de arme de
distrugere in masa;
genocidul;
apartheidul.
La prima vedere se observa ca multe dintre
aceste fapte se aseamana cu infractiunile clasice de drept
comun (omorul, tortura, violul, lipsirea de liberate, obligarea la
munca fortata etc.). Caracteristicile esentiale care deosebesc
crimele impotriva umanitatii de cele de drept comun constau in
urmatoarele:
caracterul de masa, care consta in numarul mare de
victime produse in special asupra populatiei civile, si nu
a unor persoane anume; de asemenea, aceste fapte au in
vedere o masa mare de oameni, grupuri mari de
persoane si precis delimitate;
mobilul savarsirii crimelor contra umanitatii il
constituie, de regula politicile de reprimare, persecutare
sau exterminare a unor grupuri de persoane, pe criterii
cu caracter extremist, de natura ideologica, etnica sau
religioasa;
gravitatea deosebita a faptelor ce se constituie in crime
impotriva umanitatii, pericolul deosebit de mare pe care
aceste fapte il au in viata comunitara internationala si
urmarile lor catastrofale in toate planurile relatiilor
internationale..
Aceste trasaturi pot avea o putere mai mare sau mai
mica in interpretarea faptelor, dar conditia ca fapta respectiva
sa fie crima contra umanitatii este ca cele trei trasaturi sa fie
indeplinite cumulativ si nu alternativ.

83

2.3 Genocidul
Desi, genocidul este considerat, in general, o crima de
razboi, statutul Curtii Penale Internationale l-a analizat separat,
avand in vedere subiectul pasiv specific. Acesta este de regula,
un grup national sau religios, in timp ce crimele de razboi sunt
indreptate impotriva indivizilor, chiar daca poate fi vorba de
membrii unui grup, precum populatia civila.
Elementul material este limitat la acte comise cu
intentia de a distruge, iar forma de vinovatie este intentia. O
apropiere se poate face cu crimele contra umanitatii care, toate,
asa cum am aratat in subcapitolul precedent poate avea subiect
colectiv pasiv. Persecutarea pe motive politice, nationale,
etnice sau religioase ai membrilor unui grup, pot imbraca
forma unei crime impotriva umanitatii, neindeplinind conditiile
materiale ale genocidului.
Din punct de vedere istoric masacrarea unor grupuri
nationale, etnice sau rasiale a existat cu prisosinta de-a lungul
existentei umanitatii, dar a fost ridicata la rangul de politica de
stat de catre Germania nazista si pusa in aplicare in mod
sistematic, dupa un plan elaborat si organizat, in tarile ocupate
in timpul ultimului razboi mondial.
Termenul a fost creat de R. Lemkin, care a dezvoltat si
teoria aceste crime 20. Acesta este alcatuit din cuvantul genos
(rasa, trib) si din sufixul latin cide (a ucide). Uzitarea
notiunii de genocid s-a facut pentru prima data la Tribunalul de
la Nrnberg (octombrie 1945), fiind defint ca un act deliberat si
sistematic de exterminarea unor grupuri rasiale si nationale in
scopul distrugerii lor. 21

20

R. Lemkin Axis Rule in Occupied Europe, Washington, 1944.

Proces des grands criminals de guerre, Tribunal militaire de Nurnberg
documents officials, volumul I, Nurnberg,1947, pag.46
21

84

Adunarea Generala a O.N.U. a condamnat genocidul

inca din partea a doua a primei sale sesiuni din 1946,
apreciind printre altele ca genocidul este o crima a dreptului
gintilor, condamnata de lumea civilizata si a cerut Consiliului
Economic si Social sa eleboreze un proiect de conventie asupra
genocidului.
In 1948, la cea de a treia sesiune a sa, Adunarea
Generala a O.N.U. a elaborat si aprobat textul Conventiei
pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, care a intrat
in vigoare in anul 1951.
Potrivit articolului II al acestei conventii, genocidul
consta intr-una din urmatoarele fapte, savarsita cu intentia de
a distruge totul sau partial un grup national, etnic, social sau
religios, astfel:
uciderea membrilor grupului;
atingerea grava a integritatii fizice sau morale a
membrilor grupului;
supunerea intentionata a grupului la conditii de
existenta care antreneaza in mod necesar distrugerea sa
fizica totala sau partiala;
masurile de impiedicare a nasterilor in interiorul
grupurilor;
transferul fortat dintr-un grup in altul.
Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte
penale incriminate de Dreptul international (daca nu cea mai
grava) si consta in distrugerea sau persecutarea unor grupuri
umane, ca entitati nationale, etnice, rasiale sau religioase.
Din analiza celor prezentate mai sus rezulta , ca
genocidul consta in primul rand in fapta savarsita cu intentia de
a distruge un grup uman, apreciat ca un caz agravat, calificat,
de o crima impotriva umanitatii.
Distrugerea grupului poate fi partiala sau totala.

85

Prin urmare, pentru a exista crima de genocid nu este

obigatorie ca distrugerea grupului sa fie totala ( uneori acest
lucru este imposibil).
De asemenea, dupa cum am mai aratat, Conventia din
1948 se refera la patru grupuri de persoane protejate
impotriva crimei de genocid si anume grupurile nationale,
etnice, rasiale sau religioase. Prin urmare alte grupuri, care pot
face obiectul unor acte de reprimari masive de persoane cu
intentii de lichidare, nu sunt fapte de genocid. Nu putem vorbi
de genocid politic, economic, cultural sau de ecocid.
Conventia din 1948 prevede la articolul III ca vor fi
pedepsite actele de genocid, incitarea directa si publica, precum
si complicitatea si tentativa. La articolul IV al aceleiasi
Conventii se prevede ca autorii faptelor de genocid, cei ce
comploteaza in scopul comiterii actelor de genocid, instigatorii
si complicii, precum si cei care incearca sa comita crime de
genocid (tentativa), vor fi pedepsiti indiferent de calitatea lor;
guvernanti, functionari ori persoane particulare.
In aricolul V, Conventia din 1948 prevede
angajamentul statelor parti, de a incrimina genocidul pe baza
dispozitiei Conventiei.
La articolul VI, Conventia din 1948 prevede ca la
judecarea crimei de genocid, persoanele invinuite vor fi aduse
in fata tribunalelor competente sau in fata Curtii Penale
Internationale speciale. Nu a fost infiintata pana in prezent o
asemenea instanta, dar Curtea Penala Internationala, infiintata
in 1998 are competenta de a judeca si faptele ce fac obiectul
crimei de genocid. Despre aceste lucruri vom arata la
subcapitolul special destinat.

86

2.4. Apartheidul
Prin notiunea de apartheid se intelege in general politica
de discriminare practicata de o populatie impotriva alteia,
diferita ca rasa umana.
Politica de discriminare si segregare sociala practicata
pe scara larga de-a lungul istoriei omenirii, constituie astazi o
incalcare grava a principiilor si normelor Dreptului
international. Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat
Declaratia Natiunilor Unite asupra eliminarii oricaror forme
de discriminare rasiala, in anul 1963, prin care s-a afirmat in
mod solemn necesitatea de a se elimina rapid toate formele si
toate manifestarile de descriminare rasiala in toate regiunile si
zonele lumii si de a se asigura protectia persoanei umane
impotriva acestor fapte.
Doi ani mai tarziu, prin Rezolutia nr. 2106 (XX) din 21
decembrie 1965 Adunarea Generala a O.N.U. a elaborat
Conventia internationala asupra eliminarii oricaror forme de
descriminare rasiala, in cadrul careia statele semnatare
condamna orice forma de descriminare, in special segregatia
rasiala si apartheidul. Statele se angajeaza prin aceasta
Conventie sa previna, interzica si elimine pe teritoriul lor
practicile de aceasta natura, prin toate mijloacele de care
dispun, inclusiv prin incriminarea lor in legislatiile proprii.
Ca urmare, la 30 noiembrie 1973, tot printr-o rezolutie
a Adunarii generale a O.N.U 22 a fost adoptata Conventia
internationala privind eliminarea si reprimarea crimei de
apartheid, care a intrat in vigoare in 1976.
Aceasta Conventie prevede ca apartheidul este o crima
contra umanitatii, iar toate faptele inumane ce decurg din
acesta politica si practica de segregare si discriminare rasiala,
sunt crime care violeaza principiile legislatiei internationale si
22

Rezolutia nr. 3068 ( XXVIII) din 30 noiembrie 1973

87

constituie o amenintare serioasa la adresa pacii si securitatii

omenirii.
Apartheidul este definit de acest document international
ca fiind un evantai de acte inumane comise cu scopul de a
institui sau de a intretine dominatia unui grup rasial de fiinte
umane, asupra oricarui alt grup rasial de fiinte umane si de a
oprima in mod sistematic grupul respectv, inclusiv politicile si
practicile asemanatoare, de segregare si discriminare rasiala.
Conventia enumera limitativ
categoriile de acte
inumane, care constituie latura obiectiva a crimei de apartheid,
daca sunt savarsite in conditiile si cu scopurile prevazute in
definitia acesteia (art. 2) astfel :
a) refuzarea dreptului la viata si la libertatea
personala grupului rasial sau a unui membru al sau, prin
asasinate, atingeri grave aduse integritatii fizice sau mentale,
libertatii ori demnitatii, supunerea la torturi, tratamente crude,
inumane sau degradante, precum si prin arestarea arbitrara sau
detinerea ilegala in inchisori;
b) impunerea deliberata unui grup rasial sau mai
multor grupuri rasiale a unor conditii de viata menite sa
antreneze distrugerea lor fizica totala sau partiala;
c) luarea unor masuri legislative sau de alta
natura destinata sa impiedice un grup sau mai multe grupuri
rasiale de a participa la viata politica, sociala, economica, si
culturala a tarii si crearea deliberata a unor conditii care sa
impiedice dezvoltarea grupului (grupurilor), in special prin
privarea de liberatate si de drepturile fundamentale ale omului;
d) luarea unor masuri destinate sa imparta
polulatia pe criterii rasiale, in rezervatii sau ghetouri si
interzicerea casatoriilor intre persoane de rase diferite;
e) supunerea la munca fortata a unor grupuri
rasiale;

88

f) persecutarea unor organizatii sau persoane

privandu-le de libertate si drepturi fundamentale, pentru ca ele
se opun apartheidului ( art. II).
In acest mod sunt trase la raspundere penala
internationala persoanele particulare, membrii organizatiilor si
institutiilor, reprezentantii statelor care au comis fapte de
apartheid sau au cooperat la savarsirea acestora, indiferent daca
au resedinta pe teritoriul statului in care s-au comis faptele sau
intr-un alt stat ( art. II).
Similar Conventiei asupra genocidului prezentata
anterior, persoanele vinovate de crime de apartheid pot fi
judecate de tribunalul competent al oricarui stat parte la
Conventie, ori de un tribunal penal international, care ar fi
competent fata de statele parti ( art. V).
Partile la Conventie se angajeaza sa ia toate masurile de
ordin legislativ sau de alta natura, pentru a impiedica
incurajarea in orice mod a crimei de apartheid si a altor politici
segregationiste. Conventia obliga partile semnatare de a
include in propria legislatie incriminarea apartheidului.

2.5. Crime de razboi

Izvoarele juridice ale faptelor ce se constituie in crime
de razboi se gasesc in mai multe instrumente juridice cu
caracter international, care se completeaza reciproc si care, in
principiu sunt urmatoarele:
- Statutul Tribunalului Militar International de la
Nrnberg (art.6, lit.a) si Carta Tribunalului Militar
International de la Tokio (art.5, lit. b);
- Conventiile de la Geneva din 1949, articolele 50
(Conventia I), 51 (Conventia a II-a), 130 (Conventia a III-a),
147 (Conventia a IV-a);
89

- Conventiile de la Haga din 1954 (art. 28);

- Conventia de la Geneva din 1976 asupra interzicerii
folosirii tehnicilor de modificare a mediului in scopuri militare
sau in alte scopuri ostile (art. IV);
- Protocolul Aditional I de la Geneva din 1977, articolul
11, paragraful 4 si articolul 85;
- Statutul Tribunalului International Penal pentru fosta
Iugoslavie (art. 2 si 3) si statutul Tribunalului International
Penal pentru Rwanda (art. 2-4);
- Statutul Curtii Penale Internationale, Roma 1988 (art.
5 si 8).
Potrivit acestor instrumente juridice internationale,
crimele de razboi sunt acele fapte grave cu caracter penal, care
sunt savarsite pe timp de razboi si care incalca regulile de
Drept international umanitar. Crimele de razboi sunt impartite
in doua mari categorii - crime impotriva persoanelor si
bunurilor protejate si crime savarsite prin violarea regulilor de
intrebuintare a unor fapte, mijloace si procedee de ducere a
actiunilor militare in caz de conflict armat.
Din categoria crimelor impotriva persoanelor si
bunurilor protejate, fac parte urmatoarele:
a) omorurile, tortura si relele tratamente aplicate
persoanelor;
b) efectuarea de experimente biologice si medicale;
c) luarea de ostatici;
d) deportarea populatiei civile;
e) detinerea ilegala a populatiei civile;
f) inrolarea fortata a persoanelor aflate in puterea
inamicului ;
g) refuzul unui proces echitabil;
h) intarzierea nejustificata a repatrierii prizonierilor
de razboi si civililor.
i) apartheidul si alte practici inumane rasiste;
j) aplicarea unor pedepse colective;
90

k) jefuirea bunurilor publice sau private;

l) producerea de distrugeri inutile;
m) atingerile aduse bunurilor culturale.
Avandu-se in vedere importanta deosebita pe care o
prezinta protectia victimelor rezultata in urma efectuarii de
exeperimente biologice si medicale, prezentam in anexa,
Conventia pentru protectia drepturilor omului si a demnitatii
fiintei umane in ce priveste aplicatiile biologiei si de
medicina, adopatata de Comitetul de Ministrii al Consiliului
Europei, la 19 noiembrie 1996.
De asemenea, Conventia din 1954 pentru protectia
bunurilor culturale in caz de conflict armat, include obligatia
statelor de a incrimina prin legislatia proprie orice infractiune
la aceasta Conventie, fara a se stabilii caracterul de crima
internationala al atingerilor aduse bunurilor culturale.
Nevoia imbunatatirii protectiei bunurilor culturale in
situatie de conflict armat si a stabilirii unui sistem social pentru
protectia bunurilor culturale, anume desemnate, au determinat
statele semnatare la Conventia de la Haga din 1954 sa
completeze acest document intr-un acord international elaborat
in 1999 pe care il prezentam de asemenea in anexa la acest
volum.
Dintre crimele de razboi care intra in cea de a doua
categorie, respectiv, crime de razboi savarsite prin violarea
regulilor de intrebuintare a unor forte, mijloace si procedee de
ducere a razboiului , fac parte urmatoarele :
a) atacurile dirijate asupra civililor;
b) atacurile fara discriminare;
c) atacurile asupra lucrurilor care contin forte
periculoase (diguri, baraje, centrale nucleare,
etc.), chiar daca lucrurile sau instalatiile in cauza
constituie obiective militare sau se afla in
imediata vecinatate a unor asemenea obiective;

91

d) atacuri impotriva localitatilor neaparate sau a

zonelor demilitarizate;
e) atacarea unei persoane scoasa din lupta;
f) utilizarea perfida a semnelor protectoare;
g) utilizarea tehnicilor de modificarea mediului;
h) utilizarea anumitor arme cum ar fi otravurile si
armele otravite, gazele si lichidele toxice,
gloantele care explodeaza in corpul uman,
armele ce produc suferinte inutile sau cu
caracter nediscriminatoriu.
Aceste fapte constituie crime de razboi daca prin
savarsirea lor, cu intentie si prin violarea dispozitiilor
pertinente ale Protocolului Aditional I de la Geneva din 1997,
produc anumite urmari, precum moartea ori lezarea in mod
grav a integritatii fizice sau mentale a unor persoane, protejate
de Dreptul international umanitar.
In literatura si practica juridica internationala se
contureaza in ultimul timp si o alta dimensiune a crimelor de
razboi. Conflictele armate internationale au fost tratate in mod
traditional ca doua categorii distincte in Dreptul international
umanitar si au intrat sub incidenta unor reglementari diferite.
Actiunile de aplicare a Conventiilor de la Geneva din
1949 si Protocolului Aditional I din 1977 au fost extinse la
toate confruntarile interstatale, pe cand pentru conflictele
interne s-au utilizat numai garantiile minime continute in
articolul 3 comun la cele patru Conventii de la Geneva si in
Protocolul Aditional II din 1977. Aceasta diferentiere a fost
dictata de lipsa de vointa a statelor de a recunoaste grupurile
rebele ca fiind biligeranti legali si de teama de a pierde dreptul
lor intrinsec la suveranitate. Din acelasi motiv sistemul de
incalcari grave care prevede un mandat universal de
represiune criminala a celor mai serioase violari ale Dreptului
international umanitar, a fost stabilit numai pentru conflictele
internationale.
92

Din aceste motive, condamnarea altor violari inclusiv a

celor petrecute in luptele interne, a fost lasata la dorinta fiecarui
stat in parte, in baza reglementarilor interne. Cu toate acestea,
ultimii ani au fost caracterizati de o crestere dramatica a
conflictelor interne. Recordul de atrocitati la care comunitatea
internationala a asistat printre altele in Somalia, Sierra Leone si
Rwanda, a avut ca efect schimbarea pozitiei de la cea din 1978,
cand propunerea Comitetului International al Crucii Rosii de a
trata toate conflictele in mod egal, in termeni legali, a fost
respinsa.
In prezent, in lume se constata o recunoastere mai larga
a Drepturilor omului si o constientizare a nereusitei sistemului
actual de a aduce criminalii internationali in fata justitiei.
Infiintarea celor doua tribunale O.N.U., Tribunalul
international pentru fosta Iugoslavie si a Tribunalului
international pentru Rwuanda a marcat o dezvoltare majora a
legii internationale caracterizata prin distrugerea partiala a
zidului care impartea cele doua regiuni de Drept international
umanitar si, prin extinderea conceptului de crime de razboi la
conflictele neinternationale. Pe aceeasi linie se inscrie si
eforturile comunitare pentru judecarea fostului presedinte al
Irakului Saadam Husein. Aceste aspecte vor fi tratate mai
amnunit n capitolul 3.

93