Sunteți pe pagina 1din 9

Craciun pisicesc

de Mihai, Vasile
Mitu se nascuse in primavara si, in numai cele cateva luni de viata,
facuse atatea prostioare incat pana si mama pisica, destul de
rabdatoare de felul ei, ajunsese sa ii "scarpine" blanita destul de des
in ultima vreme. Se suia pe perdele si apoi nu mai putea sa se dea
jos, darama vaze si bibelouri, isi ascutea ghearele de fotolii si
canapele, intra prin toate cotloanele, mai ales acolo de unde nu mai
putea sa iasa, pe scurt, era cel mai neastamparat pisoi din oras. O
data, a stat mai bine de cinci minute inchis in frigider, de a stranutat
pe urma vreo doua saptamani. Norocul lui ca l-au gasit stapanii
repede, ca altfel ajungea cub de gheata, cu carnatii din care se
infrupta cu tot.
tiind acum cu cine au de a face, apropierea Craciunului ii cam
speria pe toti ai casei. Se tot vorbea de pomul de iarna si de o mie de
boroboate pe care Mitu le-ar putea face si care ar putea sa afecteze,
intr-un fel sau altul, bradutul.
Fiind primul Craciun din viata sa, Mitu era tare curios sa afle ce-i cu
toata tevatura creata in jurul bradului. Brazi mai vazuse el, pe afara,
si nu i se parusera iesiti din comun. Mama ii povestise, insa, ca acest
pom nu seamana cu nimic din ceea ce stia Mitu de pe afara ii
spusese ca in loc de conuri, in acest brad minunat cresteau tot felul
de globulete colorate, de sticla, bomboane, dulciuri, lumanari si o
gramada de luminite vesele.
Auzi - sa creasca bomboane in pom! Cine a mai pomenit asa ceva?
De aceea, pisoiul abia astepta sa vina Craciunul si sa vada si el
minunea.
Dar - dezamagire! in seara de Ajun, cand stia el ca trebuia sa apara
bradul-minune, usa de la sufragerie ii fu inchisa in mustati de catre
stapani. Astepta cu rabdare, intins ca o placinta in mijlocul holului, sa
se deschida usa, dar zadarnic. Din cand in cand, cate unul de-al
casei mai iesea sau mai intra in incapere dar, vazandu-l incordanduse ca un arc, gata sa o zbugheasca in sufragerie, inchidea cu grija
usa in urma lui, spunandu-i:
- Nu, Mitule! Gata cu prostiile! Ce, tare ti-ar mai placea tie sa dai
bradul jos, nu-i asa? Las' ca te cunoastem noi, domnule motan. De
asta n-ai sa intri in sufragerie cat dureaza sarbatorile, ai inteles?

Mitu ramase nedumerit. Cum adica, sa dea bradul jos? Pai nu avea
radacini? Afara se urcase in tot soiul de pomi, si mai mici, si mai mari,
dar nu daramase nici unul! Ce fraieri sunt si oamenii astia! Ei nu stiu
ca orice copac care se respecta sta bine infipt in pamant, de nu ai
cum sa il smulgi din radacina, oricat te-ai stradui?
Faptul ca i se interzisese categoric sa intre in sufragerie, ba chiar i se
si trantise usa in bot, il facu de zece ori mai curios si il ambitiona si
mai tare. Ei, si? Ce daca nu are voie sa intre? Lasa ca o sa
reuseasca el cumva sa se strecoare clandestin pe usa. Asa ca isi
continua panda, dar, de data asta, ascuns sub bancheta din hol.
Din sufragerie se auzeau cantece vesele si hohote de ras. Daca rad
stapanii, inseamna ca e rost de joaca, drept pentru care Mitu se
necaji si mai tare. Cum adica, se jucau fara el? incepu sa isi miste
coada, nervos.
Dar chiar daca astepta multa vreme, tot nu reusi sa prinda un
moment prielnic in care sa se strecoare in incapere, chiar daca
stapanii tot intrau si ieseau. Cand se deschidea usa, Mitu isi lungea
gatul si, de vreo doua ori, reusi chiar sa vada, pe fuga, bradul
incarcat de lumini multicolore, care stralucea mai ceva ca zapada de
afara in razele soarelui.
Totusi, avu si putin noroc. Usa ramase intredeschisa pentru cateva
minute si atat ii trebui. Aproape tarandu-se, cu burtica lipita de podea,
baga intai o mustata in sufragerie, sa vada daca nu il paste vreun
pericol. Apoi, vazand ca nimeni nu este atent la ce mestereste el pe
la usa, se strecura, tiptil, pe langa perete si aluneca, nevazut si
neauzit, pana sub fotoliu. Imediat dupa ce ajunse in ascunzatoare,
cineva observa ca usa este crapata si o inchise la repezeala,
spunand ca... bine ca n-a intrat nici o pisica. Deci nu il vazusera. Mitu
rasufla usurat si, din intunericul care domnea sub fotoliu, incepu sa
inspecteze, interesat, sufrageria.
Erau aprinse toate luminile si, in mijlocul camerei, masa intinsa era
incarcata cu tot felul de bunatati, la care Mitu nici macar nu ar fi
indraznit sa viseze vreodata. Erau acolo tot felul de mezeluri - carnati,
caltabosi, toba, piftie, branza si cascaval, sarmale, iar motanelul ghici
dupa miros ca undeva trebuie sa fie si friptura. i, fara sa vrea,
incepu sa inghita in sec.
Curand, pofta deveni atat de chinuitoare, incat ii venea sa sara din
ascunzatoare direct pe masa, sa-si bage boticul in toate farfuriile si
platourile si sa se infrupte pe saturate din toate minunatiile de acolo.

Dar stia ca nu avea voie sa iasa la lumina, pentru ca ar fi fost imediat


insfacat de ceafa si dat pe usa afara.
Ca sa isi ia gandul de la mancare, incepu sa isi faca ochii roata prin
sufragerie. Din cauza poftei, aproape ca uitase de pomul de Craciun.
Dar cand dadu cu ochii de el, ramase cu botul cascat de uimire. Era
de mii de ori mai frumos decat orice inchipuire de-a sa. De fapt, Mitu
nu mai vazuse in viata lui ceva mai stralucitor. Bradutul purta pe
crengile sale niste globuri nemaipomenite, pe care stralucirea
becurilor de pe fiecare ramura le facea sa sclipeasca in mii si mii de
culori. Serpentine de beteala argintie si pufoasa serpuiau in jurul
pomului, iar lumanarelele aprinse aruncau umbre tremuratoare pe
pereti. La poalele copacului astfel impodobit, o gramada de cadouri,
frumos impachetate, asteptau sa fie desfacute. Alaturi de ele, cosurile
cu mere si portocale raspandeau un parfum proaspat, care se
amesteca placut cu mireasma tare a bradului.
Totul parea ireal, iar Mitu nu se mai putea satura privind. Nici nu stiu
cand trecu timpul. Petrecerea se incheiase. Stapanii incepusera sa
stranga totul de pe masa, spre disperarea pisoiului, care tot sperase
ca poate o sa lase ceva de mancare prin sufragerie in urma lor. Nu
peste multa vreme, toti ai casei se retrasera in dormitoarele lor,
stingand lumina si inchizand din nou, cu grija, usa in urma lor, "sa nu
intre pisicile". Ehei... daca ar fi stiut ei ca Mitu era deja inauntru...
Motanelul astepta intai sa inceteze orice zgomot din casa. Cand fu
convins ca au adormit cu totii si ca nu mai este nici un pericol sa fie
prins, iesi, precaut, din ascunzatoare.
Desi lumanarile erau stinse, in brad inca mai ardeau beculetele
colorate in intunericul sufrageriei, lui Mitu i se paru totul si mai
frumos.
Se apropie incet si cu teama de pomul de iarna. Inca nu se lamurise
ce era cu multimea ceea de licurici stralucitori si, auzindu-i pe stapani
vorbind de o posibila cadere a pomului, ii era si oarecum frica sa nu-i
treaca prin minte sugubatului de brad sa se prabuseasca peste el
asa, din senin. Se aseza pe coada nu departe de minunea
sclipicioasa si, usor-usor, intinse o labuta spre o creanga apropiata.
Abia ce o atinse si o zbughi inapoi sub fotoliu, de sub care incepu sa
priveasca daca s-a-ntamplat ceva.
In afara faptului ca ramurica se misca putin, facand sa se auda un
clinchet cristalin, totul parea in ordine. Asa ca Mitu prinse curaj si se
apropie si mai mult de brad. Curios, intinse boticul spre primul
bulgare argintiu pe care il intalni, incepand sa il miroase. Dar ce ii fu

dat sa vada? Din globul mare si stralucitor il privea o aratare


inspaimantatoare, care semana oarecum cu o pisica, dar era cumplit
de deformata, cu niste ochi imensi, galbeni si o gura cat o sura.
Uitand ca nu are voie sa faca nici un zgomot, Mitu miorlai speriat si o
taie, ca o sageata, pana in cel mai indepartat colt al camerei, sub
biblioteca, abia acolo isi ingadui sa-si traga putin sufletul, uitandu-se,
ingrozit, daca nu cumva pisica-fantoma il urmarise. Statu in
ascunzatoare nici el nu stia cat. Totul era linistit, iar de monstrul ala
de pisica nu se vedea nici urma. Mitu isi lua inimioara in dinti si iesi
din nou in mijlocul sufrageriei, stand, totusi, incordat ca un arc, gata
sa fuga inapoi la orice miscare sau zgomot mai ciudat. Se apropie
incet de brad, cu inima batand cu putere. Cand ajunse in fata globului
fermecat, aparu din nou pisoiul deformat, iar Mitu se retrase cativa
pasi. Nu se intampla nimic. Aratarea nu avea de gand sa iasa din
glob. Asa deci! i ei ii era frica. Sau nu putea sa iasa. Ori una, ori
alta, Mitu ajunse la concluzia ca nu ii putea face rau.
Acum, ca teama il parasise aproape de tot, il imboldea din nou
curiozitatea. Asa ca inainta din nou spre brad. Cum apropia capul de
glob, cum se ivea si aratarea. Cum se retragea putin, cum disparea si
ea. Aha, deci matul fantoma stia sa se joace de-a v-ati ascunselea!
Pe Mitu incepuse sa-l distreze jocul. Apoi descoperi un altul. Cum
apropia labuta de glob, cum pisoiul celalalt facea si el acelasi lucru.
Proptit bine pe picioarele dinapoi, motanelul incepu sa se joace de-a
friptea cu celalalt, jucand globul intre labute si distrandu-se de
minune, observand ca strainul ii copiaza fiecare gest.
Dintr-o data, din cauza unei lovituri mai puternice, globul se desprinse
din pom si zbura prin aer, lovindu-se puternic de perete. Pe podea
ajunse numai o gramada de cioburi urate si negre, cat despre pisoiul
strain, nu se vedea pe nicaieri.
Mitu isi dadu seama ca iar a facut o boacana. Acum reusise sa-i
strice casuta tovarasului sau de joaca, iar acesta se suparase si
plecase. Simtindu-se foarte trist, pisoiul se hotari sa nu mai atinga
deloc bradul, ca sa nu mai faca si alte boroboate. Dar curand se
plictisi sa priveasca, indiferent cat de frumos era bradul impodobit.
Asa ca, manat de aceeasi curiozitate pisiceasca, incepu sa dea
tarcoale cadourilor stranse sub pom. Dar nu aveau nici un farmec.
Erau doar cutii, pungi, pachete si pachetele, toate inchise, prin care
nu se putea vedea nimic.
Oare ce o fi inauntru? Desi isi tot repeta ca nu are voie sa se atinga
de ele, curiozitatea invinse pana la urma. Mai ales ca se gandea ca

trebuie sa descopere acolo si ceva bun de mancare, pentru ca-l


chinuia o foameeeeeeee...
Trase usor, cu labuta, primul pachet apoi, cu ghearele, sfasie
ambalajul fosnitor la un colt. Nici nu apuca bine sa faca o mica
deschizatura, cand pachetul incepu sa se miste. Speriat, motanelul
intra din nou sub fotoliu si urmari sa vada ce se mai intampla. De sub
hartiile multicolore, aparu un ursulet de plus. Ia te uita! Se misca! Ba
chiar se si scutura, se intinde si casca! Mare minune!!!
Mitu iesi de sub fotoliu, uimit. Ursuletul il observa si se apropie,
prietenos, de el.
- Buna, pisoiule! spuse el vesel. Bine ca mi-ai dat drumul din
ambalaje, ca am amortit de tot.
Nu se poate! Ursuletul de plus vorbeste! Nu auzise pana atunci nici o
jucarie vorbind, mai ales pe limba pisiceasca! Oare visa, cumva?
Motanul incepu sa se frece cu labutele pe la ochi, nevenindu-i sa
creada.
- Ce te uiti asa la mine? rase ursuletul. Ce, tu n-ai stiut pana acum ca
in noaptea de Craciun toate jucariile se misca si vorbesc?
Mitu, inca uimit, dadu din cap. Nu stiuse asta.
- i acum, ce stai proptit in coada? Hai sa eliberam si celelalte jucarii,
ca avem doar cateva ore la dispozitie sa ne mai jucam si noi in voie.
Ca pe urma pana la Craciunul viitor... Iar n-o sa ne mai putem misca.
Pisoiul si cu Martinica, deveniti nu peste mult timp prieteni la
catarama, desfacura, incet-incet, toate cutiile si pachetele. Curand,
toata sufrageria era plina de jucarii, care sareau, cantau, glumeau, se
dadeau peste cap si radeau, vesele. Erau acolo papusi cu rochite de
matase si cu parul moale, auriu, soldatei de lemn frumos lacuiti, care
defilau dintr-o parte in cealalta a incaperii, clowni hazlii care faceau
tumbe, se strambau si spuneau glume de ii faceau pe toti sa rada,
ratuste macaitoare, catelusi cu cheita, al caror latrat subtirel se auzea
de peste tot, masinute care alergau de colo-colo claxonand, trenuri
care dadeau inconjur sufrageriei, chiar si pisicute pufoase si
simpatice... in incapere domnea o harababura deplina. Jucariile erau
raspandite peste tot si faceau un zgomot infernal. Mitu, ramas langa
Martinica, se temu ca atata harmalaie o sa-i trezeasca pe stapani.
- Fii pe pace! ii spuse ursuletul. Oamenii mari nu ne pot vedea si nici
nu ne pot auzi. Doar copii si animalele ne pot simsi si pot participa,
alaturi de noi, la serbarea noastra de Craciun.
Martinica il lua pe motanel de o labuta si il trase in mijlocul jucariilor,
care se prinsesera intr-o hora vesela. Cei doi prieteni intrara si ei in

dans, bucurosi. Dupa hora, se incinse un joc cu mingea atat de


infocat, incat, nu dupa mult timp, Mitu gafaia ca o locomotiva, cu
limbuta afara. Dar serbarea continua. Se jucara de-a v-ati
ascunselea, de-a prinselea, sarira capra... Peste tot domnea bucuria
si cantecul.
Incepusera sa oboseasca, iar lui Mitu i se facea si din ce in ce mai
foame.
- Martinica, miorlai el, jalnic. Nu mai pot! Mor de foame, zau asa.
Ursuletul statu putin pe ganduri. tia el ca pisicilor nu le plac fructele,
dar altceva ce sa ii dea de mancare? Dintr-o data, ii veni un gand
salvator. In brad erau si covrigi, si bomboane de ciocolata. Nu era
mare lucru, dar Mitu se va multumi chiar si numai cu atat. Dar
problema nu era pe deplin rezolvata. Nici unul nu era suficient de
inalt sa culeaga din pom bunatatile, iar scaunele erau prea grele sa le
miste. Tot Martinica veni cu ideea de a se sui unul pe umerii celuilalt,
ca sa ajunga la covrigi si la ciocolata.
Zis si facut. Mitu, pentru ca era cel mai greu, ramase la baza. Pe
umerii lui se urca Martinica, apoi, pe capul ursuletului un soldatel, pe
umerii caruia se catara o pisica de plus, care tinea in spinare o
papusa cu parul de aur. Era suficient. Papusica incepu sa culeaga din
brad bomboane si covrigi, aruncandu-le jos, unde trei clowni le
adunau intr-un cosulet de nuiele, in care fusesera mere. Totul merse
bine, pana cand Mitu simti ca il gadila ceva pe la nas. Era beteala de
pe ultimele crengi ale pomului, iar pisoiul nu putea, cu atata greutate
in spinare, sa se dea cu un pas inapoi. Asa ca incerca sa nu se
gandeasca la mancarime. Dar ti-ai gasit! Nu-i dadea deloc pace si
oricat ar fi suflat el, beteala, gonita pentru o clipa, tot la nasul lui
revenea. Isi dadu seama ca nu mai este mult pana sa se produca
nenorocirea: cu siguranta ca o sa stranute!
Se gandi sa-si anunte prietenii, ca sa coboare cat mai repede din
spatele sau. Dar nu mai apuca.
- Aaatentieeee... reusi sa spuna, in timp ce tragea aer in piept, apoi
rasuna cel mai teribil "Hapciu" pe care il auzisera vreodata toti ceilalti.
Jucariile zburara din spinarea motanului care incotro, incurcandu-se
intre ramurile bradului si zgaltaindu-l cu putere.
- ...stranut! relua Mitu, ametit si cu ochii inlacrimati.
- Am observat, raspunse Martinica, din varful bradului care se clatina
amenintator.

Jucariile o zbughira care incotro, iar motanul isi dadu seama ca


pomul avea sa cada. Asa se si intampla, si putin lipsi sa nu-l prinda si
pe Mitu sub crengile sale grele de globuri.
Pisoiul nu avu timp sa se gandeasca prea mult la dezastrul din
sufragerie, pentru ca trebui sa-si ajute prietenii sa iasa dintre ramuri,
ghirlande si beteala. Abia dupa aceea, stransi cu totii in jurul pomului
cazut, isi dadura seama cat de mare este debandada.
- Ei, acum ce ne facem? scanci Mitu, care se si vedea ridicat de
ceafa si batut cu papucul in partile moi.
Toata veselia disparuse. Marinica privea trist catre pomul cazut,
oftand din greu.
- Le-am stricat Craciunul bietilor oameni!
Un timp, peste dezastrul general domni o liniste grea si incarcata de
tristete.
- Numai eu sunt de vina! miorlai motanul. Ca n-am putut sa ma abtin
de la nenorocitul ala de stranut! Trebuia sa fac ceva, sa-mi tin
respiratia sau...
- Nu e vina ta deloc, il intrerupse ursuletul. I se putea intampla
oricaruia dintre noi.
- Da, dar mie mi s-a facut foame. Nu puteam sa rabd? Voi doar m-ati
ajutat pe mine, asa ca tot eu sunt de vina. O sa merit scarmaneala de
maine cu varf si indesat!
- Nu se poate, se revolta Martinica. Trebuie sa facem noi ceva sa
reparam boacana. Nu te lasam noi asa, cu toata debandada asta pe
cap, fara sa te ajutam. Lasa-ma doar sa ma gandesc putin.
i nici nu se putea sa nu-i vina ursuletului vreo idee. Curand, se
apucara de treaba. Trebuiau sa se grabeasca; nu mai era mult pana
in zori. Cu mari eforturi, reusira sa ridice si sa aseze fiecare picior al
unui scaun pe cate o masinuta, apoi fu foarte simplu sa-l impinga
langa bufet. Urcat in picioare pe scaun, Mitu ridica in labutele din fata
un camion-macara si il aseza cu grija, sa nu mai sparga ceva, printre
bibelourile de pe vitrina. Apoi se urcara acolo si doua papusi, care
stransera bibelourile intr-un colt, facandu-i loc si pisoiului. Macaraua
incepu sa isi desfasoare franghia, de care era agatat un carlig, iar
Martinica, aflat jos, agata carligul de varful bradului cazut. Pana aici
era bine. Incet-incet, macaraua incepu sa ridice pomul de jos,
miscandu-l in stanga si in dreapta, la indicatiile ursuletului, pentru a-l
aseza exact acolo unde fusese. Cand il ridica de tot, cei sase soldatei
de lemn il proptira imediat in suport si astfel o parte din treaba, si cea
mai grea, se incheiase.

Motanul si celelalte jucarii coborara veseli de pe vitrina, nu inainte ca


papusile sa aranjeze la loc bibelourile, pentru a nu lasa nici o urma.
Apoi, un avion incarcat cu globurile desprinse din pom decola de pe
podea si, dand de doua ori ocol bradului, reusi sa agate podoabele
chiar si de crengutele cele mai de sus. Apoi, in acelasi fel, aranja din
nou beteala alunecata aiurea si instalatia de luminite multicolore.
Bradutul era gata. Avusesera noroc. Nu se sparsesera decat doua
globuri, asa ca nu se observa. Dar cioburile? Dupa ce se rugara
indelung de ea, vrajitoarea de carpe accepta sa se dea jos de pe
matura si sa o foloseasca la stransul cioburilor, pe care le pisara fin
si, din avion, le lasara sa ninga peste pomul de iarna, care deveni,
astfel, mai argintiu si mai stralucitor. Trasera inapoi scaunul, maturara
acele de brad imprastiate prin toata sufrageria si se mai ocupara inca
de cateva amanunte, ca incaperea sa arate exact ca atunci cand o
parasisera stapanii.
Obositi, dar in acelasi timp multumiti ca reusisera, se stransera in
mijlocul sufrageriei, pe covor, sa se odihneasca.
- Multumesc, multumesc mult de tot! ii spuse Mitu ursuletului. Nici nu
stiu ce m-as fi facut fara voi.
Martinica zambi.
- Nu ne parasim niciodata prietenii la ananghie. Bine ca am reusit.
In departare, incepura sa cante cocosii, iar jucariile sarira, speriate,
din toate colturile incaperii.
- Repede, ca se face ziua! le grabi ursuletul. Curand n-o sa ne mai
putem misca! Intrati degraba in cutii.
Dupa ce toate jucariile isi luara la revedere de la Mitu, se aliniara si,
miscandu-se din ce in ce mai greu, intrara cuminti in cutiile si
pungutele lor. Martinica si Mitu impachetara la loc cadourile cat de
frumos se pricepura ei, apoi veni randul ursuletului sa-si ia ramas
bun.
- Nu te voi uita niciodata, mieuna Mitu, trist.
- Nu fi suparat, spuse Martinica. La anul, in noaptea de Craciun, ne
vom juca din nou impreuna, continua el, in timp ce se infasura in
hartiile frumos colorate in care fusese impachetat.
In sufragerie se lasase linistea. Toate jucariile redevenisera jucarii,
chiar si ursuletul de plus. Cascand, Mitu mai privi o data in jur, sa se
convinga ca totul este in regula, apoi se incolaci pe fotoliu. Acum,
daca totul era ca la inceput, nu mai avea de ce sa se teama sa fie

gasit de stapani in sufragerie. In curand adormi, leganat usor de


luminitele palpaitoare din primul sau brad de Craciun.